 Metoda Kenny

 Metoda Phelps
 Tratamentul spasmului:
 se realizează prin
 Eleonor Kenny a fost împachetări calde schimbate
kinetoterapeut de la 1 oră în cazul poliomielitei
origine australiană acute ziua, apoi la 2 ore
 Se adresează  spasmul cedează de obicei la
tratamentului 2 săptămâni, iar la 6-8
paraliziei infantile- săptămâni majoritatea
poliomielită pacienţilor recapătă
 Pune accent pe lungimea normală a
confortul pacientului: muşchilor
posturare, imobilizare,  Kenny consideră că, căldura
temperatură, uscată sau aplicată altfel
ambianţă, lumină, decât ca împachetări nu este
zgomot deoarece eficientă.
acestea pot influenţa
 căldura alternând cu răceala
spasmul muscular
determină restabilirea
circulaţiei ţesuturilor
afectate

Posturile:
 după 48-72 ore cănd spasmul cedează
parţial se imprimă pacientului o postură
corectă ce o păstrează pe toată durata
convalescenţei.
 postura: simetrică, mâinile se odihnesc cu
palmele pe pat, MI întinse, adducţie dar nu
lipite, picioarele în poziţie fiziologică la 90
de grade faţă de gambe
 sub plante se aşează un sul tare care să
depăşescă vârful degetelor de la picioare şi
paralel cu marginea inferioară a patului.
Acest lucru e important nu doar pentru
postură ci apoi pentru stimularea şi
restabilirea reflexului normal de
ortostatism, a tonusului extensor al
muşchiilor posturali. Contactul plantelor cu
solul determină contracţia muşchiilor cu rol
în ortostatism
 schimbarea acestei poziţii se face doar
pentru câteva ore ziua sau noaptea
 dacă este în decubit ventral: picioarele vor
fi peste marginea saltelei
 Nu acceptă folosirea ortezelor pentru
membre deoarece produc tulburări
circulatorii, comprimă muşchii şi determină
spasm.
Re-educarea neuro-motorie-stimularea
musculară: începe când spasmul a
cedat în intensitate
 procedeul se realizează prin
stimulare, adică acţionează pe
proprioceptorii din muşchi şi tendon.
 se execută de 6-8 ori pe zi când se
schimbă compresele fierbinţi
 se execută mişcări pasive 3-4 sec,
apoi pauză apoi se repetă
-se poate efectua şi altfel:
 stimularea extensorilor degetelor de
la mâini şi picioare se face prin
presiuni repetate, rapide pe tendonul
extensor al articulaţiei MCF sau MTF
 stimulare pentru ischiogambieri: se
acţionează pe muşchiul lung extensor
al degetelor deoarece originea acestui
muşchi este situată aproape de
ischiogambieri
 reeducarea bicepsului femural prin
stimularea extensorului degetelor IV şi
V (pacientul este cu genunchiul uşor
flectat)
 Re-educarea neuro-motorie propriu-zisă:
 Restabilirea conştiinţei mintale a muşchiilor: pacientul e învăţat
unde este inserţia fiecărui muşchi şi cum să se concentreze
asupra lui în timp ce kinetoterapeutul execută mişcarea.

 Restabilirea coordonării: este realizată de kinetoterapeut în

timpul mişcărilor din cadrul restabilirii conştiinţei mintale.
Verifică dacă muşchiul se contractă corect, dacă antagonistul a
intrat în acţiune.

 Restabilirea funcţiei musculare: când apar contracţii involuntare

în muşchii paralizaţi se introduc treptat în terapie printre
mişcările pasive câteva mişcări active.

 Nu se folosesc atele, orteze, masaj, înot, reeducarea în apă.

 Ortostatism şi mers: începe când spasmul a cedat şi nu avem

incoordonare. Se face gradat câte jumătate de oră pe zi. Se pot
folosi cârje de tip canadian.
 W.A. Phelps, chirurg ortoped
american s-a ocupat de recuperarea  Metoda se referă la
SMECI reeducarea fiecărui
 Este o metodă ANALITICĂ deoarece muşchi în parte pornind de
baza tratamentului o reprezintă la mişcarea pasivă până la
reeducarea fiecărui muşchi în parte. cea activă, asociind la
nevoie ajutorul chirurgiei
 Respectă progresia efortului: de la
ortopedice şi a celei
simplu la mişcări complicate, ample, plastice şi reparatorii.
de durată mai mare şi care necesită  Se foloseşte tehnica
mai mult efort. Se trece de la „reciprocă voluntară”:
mişcări pasive la active, de la
mişcarea unei articulaţii la - executarea mişcărilor
mobilizarea simultană a 2 sau 3 pasive ale mâinii plegice
articulaţii. cu mâna de partea
sănătoasă pentru
reinstalarea sensibilităţii
 Pacientul e învăţat să se relaxeze. proprioceptive (prin bio-
 Pentru pacientul atetozic Phelps feedback).
remarcă primul, înainte de Bobath,
poziţiile reflex inhibitorii din care se
fac mişcările cu uşurinţă.
 este partea cea mai interesantă a metodei
Phelps
 Phelps presupune că în lipsa unor stimuli
normali proprioceptivi trebuie căutate alte căi
de conducere a impulsului aferent care să
determine o mişcare neinfluenţată de tonusul
crescut din muşchi –adică REEDUCAREA CĂILOR
SENZORIALE.
 Condiţionarea e învăţată după principiile lui
Pavlov pentru a stabili căi de mişcare automată.
Mişcarea reciprocă voluntară: se învaţă prin mişcări pasive repetate
 se foloseşte în hemiplegie unde propriocepţia normală a membrului
sănătos influenţează favorabil şi imprimă o mişcare normală membrului
bolnav.
 mişcările se fac lent, ritmic, simetric
 mişcările se aleg dintre cele comune care reflectă necesităţile fiziologice
ale copilului.

Observaţiile lui Egel: reprezintă influenţa muzicii asupra mişcării

 Egel a arătat că muzica cu un anumit ritm, variabil de la un individ la
altul este capabilă să influenţeze şi să elimine mişcările involuntare ale
copilului atetozic.
 Phelps reia acest principiu şi adaugă muzica ritmică mişcării active
reciproce ca un element de facilitare auditiv
 stimulul auditiv interferă cu căile proprioceptive

Ortezarea
 este o altă preocupare a lui Phelps
 se adresează mersului, ortostatismului
 pentru menţinerea unor poziţii reflex inhibitorii
Metoda Kabat
Metoda Bobath
Metoda Vojta
Metoda Margaret Rood
Meoda Temple Fay
Metoda Brunnstrom
Metoda Frenkel
 numele provine de la Signe Brunnstrom-
fizioterapeută suedeză
 metoda sa terapeutică a fost denumită Terapia
prin Mişcare (Movement Therapy)
 se adresează recuperării hemiplegiei
 scopul terapiei Brunnstrom este facilitarea
progresiei pacientului prin stadiile de refacere
ale hemiplegiei post AVC (cele 6 etape după
Brunnstrom)
 Brunnstrom observă că recuperarea funcţiei
motorii urmează o succesiune de stadii care se
derulează după un anumit stereotip
 Evoluţia urmăreşte dezvoltarea normală
ontogenetică în sens proximo-distal, adică
mai întâi se recuperează umărul şi apoi
mişcarea mâinii.
 Schemele de flexie se refac înaintea celor de
extensie ale membrului superior.
 Mişcările reflexe preced pe cele voluntare
controlate, iar mişcările grosiere se refac
înaintea celor selective izolate.
 Încurajează recuperarea mişcărilor voluntare la
pacienţii cu hemiplegie utilizând activitatea
reflexă spinală (reeducarea funcţională şi în
absenţa posibilităţilor de participare activă a
pacientului) şi stimularea senzorială (e necesară
integritatea căilor senzoriale aferente)
 Stimularea senzorială depinde de stadiul de
recuperare motorie al pacientului (Brunnstrom
1970). Se folosesc reflexele primitive pentru
iniţierea mişcării.
 Nu se foloseşte normalizarea tonusului sau
inhibarea mişcărilor primitive.
 Etapa I (perioada
flască): absenţa totală a
mişcărilor active la
nivelul segmentelor
plegice
 Etapa II: perioada în  Etapa V: progresele
care sunt posibile unele
mişcări minimale ca
amplitudine, unele
manifestări de sinergie şi
spasticitatea musculară
începe să se instaleze.
 Etapa III: hemiplegicul
realizează progresiv  Etapa VI: nu e
controlul asupra
mişcărilor active şi în
direcţia disocierii
mişcărilor sinergice;
spasticitatea creşte în
intensitate.
 Etapa IV: control tot
mai bun asupra
mişcărilor voluntare,
reducerea spasticităţii
neuromusculare
continuă cu dificultate,
sinergiile pierd din
capacitatea de a
parazita mişcările
active
obligatorie, dacă se
întâmplă apare
diminuarea spasticităţii
şi recuperarea mersului
 Reacţiile asociate: sunt mişcările observate pe partea afectată
ca răspuns la mişcările voluntare cu rezistenţă efectuate de
partea sănătoasă.
Ex: Rezultatul mişcării de flexie a membrului superior sănătos
determină flexie sau tentativă de flexie în membrul superior
afectat. În membrul inferior reacţia e inversă: flexia membrului
inferior sănătos determină extensie în membrul inferior afectat.

 Sincinezia homolaterală a membrelor:

 interdependenţă între membrul superior şi cel inferior
paralizat.
 Mişcarea în membrul superior paralizat determină aceeaşi
mişcare în membrul inferior afectat. De exemplu: efortul de
flexie în membrul superior paralizat determină flexia în
membrul inferior paralizat.

 Sincinezia de imitaţie: mişcarea tentată sau efectuată de

partea sănătoasă produce o mişcare în “oglindă” în partea
afectată
Mişcări asociate
Stadiul I şi II:
 membrul superior este flasc
 apar sinergiile
 scopul tratamentului este: creşterea tonusului muscular,
stimularea sinergiilor pe cale reflexă.
 Tratament de facilitare:
 Reflexele tonice şi reacţiile posturale: pentru creşterea tonusului
muscular şi declanşarea mişcărilor reflexe.
 Răspunsul de tracţiune proximală: pentru activarea sinergiei
flexorilor.
 Tapotarea trapez mijlociu, superior, romboid, biceps: facilitează
sinergia de flexie.
 Tapotarea triceps şi întinderea dinţat anterior: facilitează
sinergia de extensie.
 Mobilizarea pasivă pe scheme sinergice: menţine mobilitatea
articulară şi oferă feedback proprioceptiv şi vizual
 Întinderea bruscă şi tapotarea suprafeţei musculare: facilitează
contracţia muşchiului.
Stadiul II şi III:
 sinergiile sunt prezente şi pot fi folosite voluntar.
 se dezvoltă hipertonia
 obiectivul: obţinerea controlului voluntar asupra sinergiilor.
 Tratamentul: repetarea sinergiilor întâi cu facilitare din partea
terapeutului, apoi voluntar. Facilitarea se realizează prin:
 rezistenţă opusă mişcării voluntare
 comenzi verbale
 stimulare cutanată
 tapotare
 Apoi mişcările se execută voluntar fără facilitare din partea
terapeutului urmând componentele schemelor de sinergie
proximo-distal.
 Se folosesc mişcările bilaterale cu ambele membre.
 De exemplu pentru extensia cotului pacientul foloseşte membrul
superior sănătos pentru a ghida membrul superior paralizat pentru
a putea fi aşezat în câmpul său vizual pe un taburet. Apoi prin
încărcarea membrului afectat de către greutatea corpului se
facilitează extensia cotului.
Stadiul IV şi V:
 -obiectiv: realizarea unor scheme complexe
de mişcare

STADIUL V şi VI:
 -obiectiv: creşterea vitezei de execuţie şi a
gradului de performanţă a complexităţii
mişcărilor
 baza terapiei este recapitularea mişcării normale în
secvenţele dezvoltării neurologice
 se merge de la reflex la mişcări voluntare,
funcţionale
 stimulii folosiţi sunt proprioceptivi şi exteroceptivi
pentru întărirea sinergiilor (stimulii facilitează
muşchii din aria în care se lucrează)
 rezistenţa opusă de kinetoterapeut se foloseşte şi
pentru agonişti şi pentru antagonişti, se folosesc
contracţii izometrice, concentrice şi excentrice
 facilitările (tapotare, vibraţii aticulare, zgârieturi ale
pielii) nu se folosesc când avem mişcare voluntară ci
în stadiile precoce post AVC
 reflexele primitive nu se mai folosesc după stadiul III
 de la stadiul III avem mişcare voluntară şi se folosesc
mişcări funcţionale
 Margaret Rood, kinetoterapeută americană a
descris această metodă pentru SMECI
Principii:
 se adresează selectiv prin inhibarea sau
activarea unui singur muşchi, dar cu toate
acestea nu este o metodă analitică ci una
globală deoarece stimulii sunt gândiţi în
modele de postură globală şi mişcări
complexe.
 Paralel cu dezvoltarea funcţiei motorii se
pune accent pe funcţiile senzoriale şi cele
vitale.
I.Mobilitatea
 modelul flexiei dorsale (postura de supt) permite integrarea centrală a
RTC rezultând eliberarea mişcărilor bilaterale ale extremităţilor
 rostogolirea
 extensia totală (postura păpuşii)
În mod nomal acestea corespund copilului de la 0 la 3 ani.

II. Stabilitatea
 poziţia de patrupedie
 ortostatismul

III.Mobilitatea controlată
 mersul
 alergarea
 prehensiunea
 activităţi complexe ce necesită coordonare bună între postură–
mişcare-dezvoltarea simţurilor de orientare în spaţiu

IV.Abilitatea
1.posturile relaxante
2.posturile facilitatoare
3.stimularea reacţiilor de echilibru
4.trecerea activă dintr-o postură în alta
Cele de mai sus au fost apoi preluate şi de
Bobath sau Vojta
5. stimularea proprioceptivă
-pensularea
-stimulările cu gheaţă
-mângâierea uşoară
-apăsarea articulară
 Pensularea
- Se folosesc pensule moi cu mângâiere rapidă în
zonele cutanate muşchiului în care vrem să
facilităm contracţia
- Concomitent se produce inhibarea spasmului în
muşchiul antagonist
- Stimularea: 5-15 sec; efectul poate avea o latenţă
de până la 30 sec

Ex: pensularea maleolară externă facilitează

contracţia tibialului anterior şi relaxează tricepsul
sural
 Stimulările cu gheaţă
- Efecte prin frecarea cu o bucată de gheaţă, 3-5 sec
- După aceste stimulări pacientul poate deveni capabil
să execute contracţii izometrice

Mângâierea uşoară
- Pe ceafă, în zona C2-C5, timp de 3 min, produce
relaxare
 Apăsarea articulară
- Are rolul de a întări stabilitatea prin stimularea
proprioceptorilor articulari
- Apăsarea se face în axul lung al corpului sau al unei
extremităţi
- Presiunea stimulează proprioceptorii articulari şi
facilitează contracţiile muşchilor cu funcţii posturale

Ex: - apăsarea pe cap facilitează extensia

- compresia pe călcâi favorizează flexia dorsală a
piciorului
- compresia pe şoldul flectat în axul femurului
stabilizează poziţia “în patru labe”
În caz de hipertonie musculară din paralizia
spastică cerebrală, se recomandă pentru
relaxare:
- flexia totală (postura fetală)
- rostogolirea
- legănarea
 Metodă de terapie a ataxiilor locomotorii

 Foloseşte resturile de propriocepţie rămase

indemne după boală printr-o serie de exerciţii
executate sub controlul vederii

 Pacient cu un nivel bun de înţelegere şi cooperare

 Reeducarea unei mişcări pierdute: aceasta se reia de
la formele sale cele mai simple, trecându-se treptat
prin stadii mai complicate până la învăţarea mersului.

 Pentru o bună reeducare se cere ca mişcarea să

atingă performanţa preciziei. Nu se trece la un
exerciţiu mai dificil până când mişcarea nu se
execută uşor şi precis.

 Progresiunea exerciţiilor nu implică creşterea

intensităţii efortului, ci creşterea complexităţii lor.
 Se începe cu mişcări mai ample şi mai rapide (mai
uşor de executat)
 Se trece la mişcări- de amplitudine mai mică
- mai precise
- efectuate într-un ritm mai lent

1. Exerciţii în poziţia culcat

2. Exerciţii în poziţia şezând
3. Exerciţii în picioare: reeducarea mersului
4. Exerciţii pentru membrele superioare
Metoda Tardieu

Metoda Peto

Metoda Carr-Shepherd
 Tardieu propune un tratament care să ajute micul
pacient să înveţe să câştige deprinderile motorii
indispensabile unei vieţi cvasinormale, care să-l
elibereze de necesitatea de a fi asistat şi ajutat.

 Metoda este mai degrabă un mijloc de educaţie

decât de tratament.

 O bună selectare a cazurilor, excluzând cazurile cu

deficit intelectual grav.
 Copilul trebuie ajutat să se menţină în picioare, să
meargă şi să îşi folosească mâinile cât mai repede.

 Exerciţii kinetoterapeutice
 Mijloace ortopedice sau chirurgicale

 Procesul de reeducare: trecerea de la mişcări pasive

la mişcări active, condiţionându-le eventual prin
adăugarea muzicii, ca stimul auditiv.
 Relaxarea
- în primul rând o problemă a eliberării de frică;
pacientul trebuie să capete încredere şi să-şi
dezvolte reacţiile de echilibru
- o problemă de poziţionare

 Apareierea ortopedică
- utilizarea dispozitivelor ortopedice necesare
ortostatismului şi mersului
 Reeducarea funcţională
- Reeducarea activităţilor din viaţa zilnică: utilizarea
de dispozitive adaptate
Ex: pentru hemiplegici, peria de mâini are o bandă elastică lată,
cu ajutorul căreia se prinde de mână. Peria are funcţie de atelă
şi menţine palma în uşoară extensie. Peria din palmă stimulează
prehensiunea.

- Ergoterapia recreativă: modelajul în plastilină,

mozaicurile, cuburile, traforajul

- Pregătirea pentru activitatea şcolară

- Ergoterapia profesională
 Învaţă pacientul strategii pentru rezolvarea
problemelor dizabilităţii fizice în sensul încurajării
copilului sau adultului de a învăţa să trăiască cu
dizabilitatea

 Se folosesc principii de educare şi repetare pentru a

facilita independenţa cotidiană a individului

 Programele sunt structurate şi coordonate de un

educator (conductor). Pacienţii sunt încurajaţi să
înveţe singuri şi nu să fie trataţi.
 Se folosesc munca în grup, repetarea şi analiza
activităţilor

 Nu se foloseşte tratamentul individual.

 Nu se foloseşte facilitarea manuală

 Pacienţii îşi ghidează singuri mişcările prin

intermediul activităţilor bilaterale.
 Dezvoltată în Australia de kinetoterapeuţii Janet Carr şi Roberta Shepherd
 Ele consideră că metodele de poziţionare şi echilibru propuse de Bobath nu
sunt valabile pentru adulţi
 Tratamentul trebuie să ajute pacientul să îşi controleze activităţile pentru
anumite funcţii.
 Se ţine cont de mişcările şi activităţile pe care pacientul le realiza înainte
de accident.
 Activitatea zilnică trebuie să înceapă imediat ce condiţia medicală a
pacientului o permite, deci trebuie să ţinem cont de motivaţia mişcării.
 Se aplică la pacienţii adulţi cu leziuni SNC
 Tratamentul nu se adresează direct spasticităţii, deoarece consideră că
pacientul va învăţa singur să îşi controleze contractura excesivă.
 Pacientul se va concentra asupra mişcărilor dorite
 Rolul terapeutului este de a corecta erorile care apar când se execută
mişcările
 Metoda consideră că encefalul are capacitate de reorganizare şi adaptare
pentru că învăţarea e un proces cognitiv cu 2 componente: identificarea
mişcării dorite şi organizarea informaţiei în secvenţe corecte pentru a o
realiza.
 Mişcările se repetă până se execută corect.
 Nu se folosesc exerciţii, ci activităţi din viaţă, de bază.

1. Analiza funcţiei
 pacientul în poziţie optimă
pentru desfăşurarea
activităţii
 se cer pacientului să facă
activităţi simple,pe care le-a
făcut înainte
 exemplu de activităţi:
spălare pe mâini, apucarea
furculiţei
 kinetoterapeutul trebuie să
cunoască foarte bine aceste
activităţi, ce articulaţii sunt
necesare pentru realizarea
activităţii, componentele
motorii, şi să descompună
activitatea pentru a vedea
ce nu se realizează bine.
2.Antrenamentul
componentelor lipsă
3. Practica activităţii
Principiile:
 precocitatea
 alegerea poziţiei avantajoase
 recuperarea nu este de la proximal
la distal neaparat
 mişcarea pasivă este pentru a
ajuta pacientul să înţeleagă
mişcarea
 pacientul contractă muşchii doar în
mod corect
 mişcările mari ale extremităţii
superioare nu sunt permise pentru
că ele maschează mişcarea
analitică
 obiectivul kinetoterapeutului nu
este creşterea forţei musculare ci
controlul activităţii pentru funcţia
cerută
 mişcările bilaterale sunt permise
când pacientul câştigă controlul
asupra membrului lezat
Tehnicile folosite 4. Transferul învăţării

 explicarea şi demonstrarea  permit transferul de la

componentelor mişcării cerute terapie la activitatea
zilnică
 controlul vizual al mişcării (în
oglindă)

 întărirea verbală concisă,

continuă, în timpul mişcării şi
după

 corectarea pe tot parcursul

mişcării

 pacientul nu pierde vremea cu

ceea ce poate face. Se merge
pe principiul progresivităţii de
la uşor la greu