II.

2 ARTRITELE (REUMATISME INFECŢIOASE)

Între infecţiile cu diverse microorganisme patogene şi suferinţa articulară există o relaţie
strânsă, unele suferinţe reumatice putând fi asociate cu stări infecţioase.
Pentru unele dintre aceste suferinţe, există argumente clare care arată că agentul infecţios este
pe deplin responsabil de Artrită, el aflându-se în centrul procesului de distracţie articulară - situaţie
în care este vorba despre Artrita Infecţioasă.
În alte cazuri, agentul patogen sensibilizează imun organismul, microorganismul responsabil de
infecţie neputând fi izolat din lichidul articular - situaţie în care este vorba despre Artrita ,
suferinţă reumatică ce apare după o infecţie.
Artritele Infecţioase au o etiologie variată; bacteriană, virală, micotică, sau sunt produse de
Spirochete.
Cu excepţia celor virale, toate celelalte pot beneficia de tratament ortopedico-chirurgical, mai
ales că, unele sunt deseori însoţite de leziuni osoase care le pot precede sau succede.
II.2.1. ARTRITELE BACTERIENE
Datele din literatura de specialitate situează incidenţa Artritelor Bacteriene între 2 şi 10 cazuri la
100.000 de locuitori.
în marea lor majoritate, persoanele afectate prezintă cel puţin un factor favorizant reprezentat
de:
• vârste extreme - copiii sub 5 ani şi vârstnicii peste 65 ani;
• medii socio-economice defavorizante;
• proteze articulare
• asociere de boli reumatice - în special PR;
• tratamente imunosupresoare sau citostatice
II.2.1.1. Etiopatogenie
În mai mult de jumătate din cazuri, principala modalitate de însămânţare a unei articulaţii
este cea hematogenă, de la un focar aflat la distanţă (infecţii ale tractului respirator, infecţii
urinare, abces dentar sau chiar infecţii ale pielii).
Însămânţarea dintr-un focar de osteomielită acută se întâlneşte îndeosebi la copilul sub 1 an
datorită particularităţilor vasculare ale oaselor la această vârstă.
Însămânţarea pe cale limfatică apare în special din focare peri-articulare (piele sau ţesut
subcutanat) cel mai des fiind afectat genunchiul.
Însămânţarea iatrogenă (iatrogen = element care desemnează o afecţiune determinată de
rezultatul unui tratament, ca efect nedorit, neaşteptat, inevitabil) este rară dar riscul acesteia
creşte odată cu multiplicarea procedurilor invazive.
Însămânţarea directă datorată deschiderii accidentale a cavităţii articulare (de exemplu după
un traumatism) este rar întâlnită.
Agenţii etiologici cei mai frecvent întâlniţi sunt reprezentaţi de:
• Neisseria gonorrhoeae - diplococ gram-negativ intracelular dobândit în principal pe
cale sexuală, este agentul cauzal pentru mai mult de jumătate dintre artritele bacteriene;
• Neisseria meningitidis - diplococ gram-negativ intracelular provenind în special din
tractul respirator superior având un comportament mult mai puţin patogen decât
gonococul;
• Staphylococcus aureus - coc gram-pozitiv; al doilea germen responsabil pentru artritele
bacteriene în ordinea frecvenţei (după gonococ); are cel mai des origine tegumentară
fiind întâlnit frecvent în artritele septice post-protezare;
• Staphylococcus epidermidis - de provenienţă tegumentară dar mai puţin virulent decât
stafilococul auriu; mai frecvent implicat în artritele septice post-protezare sau la
consumatorii de droguri injectabile;
• Streptococii beta-hemolitici - de grup A (cu origine tegumentară sau la nivelul tractului
respirator superior) sau non - A (cu origine tegumentară sau la nivelul tractului urinar);
• Haemophilus influenzae - coccobacil gram-negativ frecvent întâlnit în artritele
bacteriene ale copilului (6 luni-2 ani)
Artritele bacteriene au cea mai rapidă viteză de distrucţie dintre toate afecţiunile
osteoarticulare.
- odată ajunse la nivelul membranei sinoviale, bacteriile încep să prolifereze şi
declanşează o reacţie inflamatorie locală cu aglomerare de leucocite;
- fragmetele bacteriene rezultate pot forma complexe imune activând calea clasică a
complementului.
- toxinele bacteriene activează calea alternă ajungându-se în final la apariţia fragmentelor
C5a şi C3a cu rol pro-inflamator (chemotactic pentru celulele polimorfonucleare) ce
induc eliberarea de enzime lizozomale din granulocite.
- în 48 de ore apare infiltrarea sinoviei cu limfocite T şi stimularea policlonală a
limfocitelor B cu producere de imuno-globuline.
- sub influenţa factorilor inflamatori sintetizaţi se produce creşterea fluxului sangvin local
precum şi proliferarea membranei sinoviale.
- în lichidul sinovial se vor găsi alături de bacterii, celule inflamatorii şi produse ale
acestora (IL-l şi TNF-a în concentraţii crescute).
- prezenţa elastazelor şi colagenazelor la acest nivel conduce la degradarea cartilajului
articular, acesta fiind supus unui stres mecanic suplimentar prin creşterea presiunii intra-
articulare.
 - cartilajul astfel agresionat îşi pierde rezistenţa tolerând numai o treime din presiunea
normală
- dezvoltarea unui panus sinovial; asemănător cu cel din PR realizează efecte distructive
suplimentare, distracţiile articulare începând la 48-72 ore de la însămânţare
II.2.1.2. Tablou Clinic
Majoritatea infecţiilor articulare afectează o singură articulaţie. în ordinea frecvenţei cel mai
des sunt localizate: la nivelul genunchiului (până la 50% din cazuri), şoldului, umărului,
articulaţiei radio- cubito-carpiene, gleznei, cotului şi articulaţiilor mici. La cei cu afectare
poliarticulară tot genunchii sunt în primul rând implicaţi.
Tabloul clinic al artritelor septice variază în funcţie de vârstă, astfel:
• Copilul mic prezintă mai degrabă semne generale decât locale.
- la această vârstă se întâlneşte cel mai des afectarea şoldului - copilul nu mişcă piciorul
pe care îl poziţionează în abducţie şi rotaţie externă.
• La grupe de vârstă mai mari şi la Adulţi
- se pot evidenţia mai bine semnele afectării articulare:
■ articulaţia este caldă, roşie şi tumefiată;
* durerea locală poate lipsi în repaus dar se evidenţiază bine la palpare şi
mobilizare.
- deşi majoritatea celor cu artrite bacteriene prezintă febră, aceasta poate fi puţin
exprimată
- frisoanele apar mai ales în condiţiile unui pasaj sanguin al bacteriilor.
• Vârstnicii
- dezvoltă un tablou clinic particular, în sensul că, 90% dintre cazuri nu prezintă febră
iar leucocitoza este absentă la 2/3 dintre aceştia
- pe de altă parte vârstnicii au valorile foarte ridicate iar cultura lichidului se pozitivează
mai des.
Examenul clinic trebuie să pună un accent deosebit pe localizarea focarului infecţios primar,
localizare ce poate sugera etiologia bolii: infecţia genito-urinar ă presupunând o etiologie
gonococică a artritei, iar existenţa unei pneumonii ridicând problema etiologiei pneumococice
etc.
II.2.1.3. Explorări Paraclinice
Markerii de inflamaţie acută (VSH şi CRP) pot fi greu de interpretat în contextul unei boli
reumatice preexistente.
II. 2.1.3.1. Examenul Radiologie
- oferă târziu (2-3 săptămâni) imagini sugestive.
 - în primele 7 zile apare o discretă osteoporoză regională;
- după 7-14 zile sunt vizibile distincţiile osoase periarticulare (însoţite uneori de producţii
periostale) şi îngustarea spaţiului articular.
- în cazul articulaţiilor protezate examenul radiologie nu poate face diferenţa între o artrită
bacteriană şi o decimentare mecanică:
- în ambele situaţii apar zone radio-transparente la interfaţa os-proteză.
- scintigrafîa cu Tc99 poate oferi informaţii mai precoce (în special pentru focarele mai
profunde sau articulaţiile mai complexe) dar mai greu interpretabile.
- examinările CT şi RMN pot fi folosite pentru creşterea acurateţei diagnosticului.
II.2.1.3.2. Artrocenteza
- aduce date suplimentare şi de aceea această procedură trebuie realizată prioritar.
- lichidul sinovial are caractere exsudative (vâscos, filant, opac), având un cheag de fibrină
slab reprezentat.
- de obicei valoarea glucozei în acest lichid este mai mică cu 40-90 mg% decât valoarea
serică dar excepţiile nu sunt rare
- numărul de leucocite se situează în jurul 50-100.000/mm\
- odată recoltat, lichidul sinovial trebuie rapid diluat într-o proporţie de 1:10 pentru a
reduce puterea bactericidă a componentelor sale.
- se vor efectua culturi pe medii selecţionate (inclusiv din celelalte focare de însămânţare);
anti- biograma poate selecta antibioticul utilizat.
- pentru stabilirea diagnosticului sunt utile şi examinările directe pe lamă ca şi coloraţia
Gram (totuşi numai 2/3 din coloraţiile Gram pot identifica agentul patogen).
- pentru a îmbunătăţii acurateţea diagnosticului se poate proceda la artrocenteze repetate şi
însămânţări din biopsia membranei sinoviale.
- hemoculturile sunt frecvent utilizate în scop diagnostic; tehnicile mai laborioase (CRP,
imuno-determinări) pot aduce, de asemenea, date suplimentare
II.2.1.4. Tratament
Diagnosticarea unei artrite bacteriene este dificilă şi poate consuma timp preţios, fapt pentru
care este indicată începerea terapiei pe baza datelor preliminare şi modificarea schemei terapeutice
pe parcurs.
întârzierea iniţierii terapiei poate determina distrugerea ireversibilă a structurilor articulare.
Tratamentul iniţial se bazează pe folosirea antibioticelor cu spectru larg în administrare
parenterală şi drenajul cavităţii infectate.
Ulterior terapia antibiotică se face conform rezultatelor antibiogramei.
în primele zile pentru a asigura confortul pacientului se poate recurge la imobilizarea articulaţiei
afectate şi asocierea unei medicaţii analgezice.
II.2.1.5. Particularităţi Clinice în funcţie de Agentul Etiologic
Artritele bacteriene sunt clasic împărţite în două grupe, reprezentate de Artritele Gonococice şi
Artritele Non-Gonococice, care pe lângă tabloul general expus, prezintă anumite particularităţi
specifice.
II.2.1.5.1. Artrita Gonococică
- reprezintă cel mai frecvent tip de artrită septică în ţările cu educaţie sanitară deficitară.
- ea apare în cadrul unei infecţii gonococice diseminate care se realizează cu suşe virulente de
Neisseriagonoirhoeae rezistente la puterea bactericidă spontană a serului
- defectele în apărarea organismului (mai ales în integritatea funcţională a sistemului
complementului) accentuează virulenţa germenului
- boala apare mai ales la femei, pentru că ele reprezintă rezervorul infecţios, fiind purtătoare
asimptomatice de germeni (numai un sfert dintre paciente asociind şi manifestări genitor-
urinare)
- alături de sexul feminin mai sunt consideraţi factori de risc pentru infecţia gonococică
diseminată: apartenenţa la mediul urban, rasa non-caucaziană, statutul socio-economic şi
nivelul de educaţie inferior, prostituţia, celibatul, consumul droguri intravenoase şi istoricul
de infecţii gonococice
- trebuie menţionat că imunitatea apărută după o infecţie cu Neisseria gonorrhoeae este de
slabă calitate şi durată redusă
- manifestările infecţiei gonococice diseminate apar la un interval variabil (între 1 şi 90 de
zile) după contactul infectant
- tabloul clasic al artritei cuprinde: febră, poliartralgii migratorii sau asimetrice, tenosinovite şi
leziuni mentare patognomonice
- în final infecţia se localizează la una-două articulaţii
- atritaseptică prinde mai des genunchiul, pumnul, glezna şi cotul iar Tenosinovita se
localizează mai des în jurul articulaţiei radiocarpiene, la degetele mâinii sau piciorului
- manifestările cutanate sunt considerate aproape patognomonice pentru boală
- ele apar la 40-70% dintre cazuri şi sunt reprezentate de veziculo-pustule dispuse pe o bază
tegumentară eritematoasă papule sau bule hemoragice, în număr scăzut, localizate mai ales
pe extremităţile distale ale membrelor inferioare.
- deşi coloraţia Gram identifică uneori germenul, culturile din leziuni sunt mai frecvent sterile
- în afara acestor semne articulare şi tegumentare, cu incidenţă mult mai redusă, pot fi întâlnite
şi alte expresii ale infecţiei gonococice diseminate: endocardita, meningita, miocardita.
- în condiţiile unui tablou clinic sugestiv, diagnosticul pozitiv obligă la cercetări bacteriologice
 din lichidul sinovial, din lichidul pustulelor tegumentare şi din ser.
- în plus, sunt obligatorii culturi din cervix, uretră, rect şi faringe. Pe aceleaşi eşantioane se
practică şi coloraţia Gram sau imuno-fluorescenţa.
- în etapele iniţiale ale suferinţei, examenul radiografie este nespecific şi nu ajută la stabilirea
etiologiei.
- diagnosticul diferenţial trebuie să aibă în vedere:
• Artrita Reactivă - pentru asocierile de oligoartrite şi leziuni tegumentare,
• Artritele Non-Gonococice – Endocardita - pentru posibilele asocieri ale artritei cu
manifestări cardiace,
• Reumatismul Articular Acut - pentru asocierile de artrite migratorii, febră şi
manifestări tegumentare,
• Infecţia cu Parvovirusul Bl 9
• Artrita cu Meningococ
- principiile de tratament impun drenajul colecţiei purulente articulare, eventual spălare cu
soluţie salină, imobilizare, administrarea de antialgice si de antibiotice.
- problemele suplimentare care apar la aceşti pacienţi (coinfecţie HIV, Chlamidia, sau sifilis),
au schimbat schemele antibiotice.
- iniţial se recomandau Penicilina G administrată frac ţionat, i.v. în doză de 10 milioane Ui/zi,
până la ştergerea fenomenelor generale şi locale, urmată de Ampicilina 2 g/zi oral până la 10
zile.
- actual se foloseşte o schemă mai agresivă: Ceftriaxona (1-2 g/zi) + Doxiciclina 100 mg de
două ori pe zi timp de 7 zile urmată de Ciprofloxacin (500 mg x 2) încă 7 zile
- toţi pacienţii trebuie testaţi pentru co-infecţia HIV sau sifilis.
11.2.1.5.2. Artritele Bactriene Non-Gonococice
- au o etiologie variată: la copil sunt mai frecvent produse de Hemophilus influenzae, la adult
de Staphylococcus aureus.
- bolnavii cu PR sau purtătorii de proteze articulare sunt cei mai expuşi.
- de obicei este afectată o singură articulaţie dar cu manifestări impresionante: tumefacţie,
eritem şi căldură locală marcate, cu reducerea importantă a mobilităţii active şi pasive.
- în ultimul timp incidenţa infecţiilor cu bacili gram negativi a crescut, întâlnindu-se mai
frecvent artrite septice cu Escherichia coli, Pseudomonas, Serratia
- în diagnosticarea artritelor septice non-gonococice se folosesc aceleaşi metode amintite
anterior în care examenul bacteriologic joacă un rol important.
- tratamentul trebuie început fără întârziere chiar înaintea obţinerii rezultatului culturilor
(folosim pentru început coloraţia Gram şi aspectul clinic pentru a ne ghida).
 - pentru bacterii gram-pozitive folosim un derivat de Penicilină rezistent la acţiunea
penicilazelor (Vancomicina, Methicilina).
- alte opţiuni sunt Ciprofloxacinul, Rifampicina sau Imipemenul
- bacilii gram-negativi (la pacienţii imuno-compromişi) sunt trataţi cu aminoglicozide sau
cefalosporine de generaţia a treia.
- durata tratamentului este de cel puţin 2 săptămâni i.v. urmate de alte două, dar aceste perioade
se modifică în funcţie de starea pacientului.
- drenajul infecţiei, imobilizarea articulaţiei şi utilizarea antialgicelor fac parte din schema de
tratament.
- cu toate măsurile terapeutice şi promptitudinea instituirii lor, recuperarea integrală a funcţiei
articulare se produce numai la jumătate dintre bolnavii infectaţi cu bacili Gram-negativi şi la
75% dintre cei cu Staphylococcus aureus.
II.2.1.5.3. Artritele Tuberculoase
- reprezintă un grup aparte de artrite septice bacteriene.
- între bolnavii cu tuberculoză osteoarticulară, jumătate dezvoltă o localizare axială iar la
cealaltă jumătate localizarea este la articulaţiile membrelor. Dar numai la 1/2 dintre toţi
aceştia se descrie o afectare pulmonară concomitentă, deşi foarte mulţi prezintă reactivitate
tuberculinică exagerată.
- sunt descrise cinci entităţi clinice:
* tuberculoza vertebrală sau morbul Pott - ce reprezintă peste 50% din cazuri,
■ artrita periferică,
■ osteomielita şi dactilita,
■ tenosinovita şi bursita,
■ maladia Poncet.
1. Tuberculoza Vertebrală
- se dezvoltă mai frecvent în regiunea toraco-lombară, afectând cu predilecţie zona
anterioară a corpilor vertebrali.
- în general debutul este mono-articular dar la pacienţii imuno-deprimaţi (îndeosebi la cei ce
primesc terapie anti-TNF) pot apărea simultan focare multiple.
- infecţia invadează precoce spaţiul discal determinând îngustarea lui şi prăbuşirea anterioară
a vertebrelor cu formarea cifozei
- distrucţia osoasă nu este însoţită de formare de osteofite.
- abcesul vertebral se poate extinde la alţi corpi vertebrali sau poate migra în diverse părţi
moi ca, spre exemplu; mediastin, sau piele.
2. Afectarea Periferică
 - este, de obicei, mono-articulară.
- suferinţa durează luni de zile înainte de a apărea primele semne radiologice - arii focale
de osteopenie - de aceea spaţiul articular este tardiv afectat.
- lichidul sinovial prezintă cel mai ades o predominanţă marcată a mono-nuclearelor care
explică, în parte, distrucţia tardivă a cartilajului (lipsesc enzimele lizozomale cu origine
polimorfonucleară).
- terapia este medicamentoasă (rolul principal revine medicului ftiziolog) şi ortopedico-
chirurgicală
3. Osteomielita Tuberculoasă
- cel mai frecvent dezvoltată prin însămânţare dintr-un focar aflat la distanţă dar uneori
apărută chiar în urma vaccinării BCG, este răspunzătoare de 15% dintre cazurile de
osteomielita.
- manifestările clinice generale sau locale (tumefacţie, durere la palpare) sunt greu
decelabile ceea ce duce la întârzieri de diagnostic.
- la examinarea radiologică se evidenţiază zone de liză prost delimitate însoţite de scleroză
epifizară şi metaflzară minimă şi, cel mai ades, lipsa sechestrului osos
4. Maladia Poncet
- este considerată o formă de artrită reactivă manifestată prin artrite aseptice apărute în
contextul unei leziuni tuberculoase la distanţă.
- cel mai des sunt afectate articulaţiile genunchiului, coatelor şi gleznelor
- rezolvarea focarului tuberculos conduce şi la dispariţia manifestărilor articulare
IL2.2. ARTRITELE FUNGICE
- rareori fungii pot determina infecţii sistemice iar afectarea articulară este încă şi mai
rară. cele mai frecvente micoze care se pot asocia cu afectare articulară sunt
Coccidiomicoza, Blastomicoza şi Sporotricoza
- afecţiunea apare de obicei în contextul unor călătorii în zonele endemice
- poarta de intrare este cel mai ades localizată la nivelul plămânului sau tegumentului
- în cazul unui organism imuno-debilitat se întâlneşte o monoartrită cronică câtă vreme la
persoanele cu un sistem imun competent apare mai ales tabloul unei poliartrite
autolimitate.
- diagnosticul de certitudine îl pune evidenţierea microorganismului în lichidul sinovial.
deoarece acesta se realizează destul de greu, tratamentul specific este de obicei introdus
tardiv, situaţie care favorizează dezvoltarea de leziuni osteoarticulare ireversibile.
- tratamentul cu Amfotericina B (50 mg/zi până la însumarea a 2 g) sau Ketoconazol 2-
400 mg/zi timp de 6 luni este deseori eficace.
 - în cazul unor leziuni ample distructive este nevoie de corecţie prin protezare.
11.2.3. ARTRITELE VIRALE
Parvovirusul Bl 9, virusul rubeolei şi al hepatitei B sunt responsabile de majoritatea
artritelor virale în zonele Europeană şi Nord-Americană. Modelele patologice sunt reprezentate mai
ales de infectarea articulară directă a membranei sinoviale sau formarea de complexe imune.
Afectările sunt de obicei autolimitate asociind febră şi leziuni cutanate.
• Parvovirusul Bl 9
- până la 12% dintre poliartralgiile sau poliartritele cu debut recent au drept cauză infecţia
cu parvovirusul Bl9.
- unul din doi adulţi prezintă semnele serologice ale unui contact cu acest virus.
- de multe ori această infecţie este asimptomatică dar atunci când este manifestă îmbracă
tabloul unei gripe având în plus eritem facial şi artrite.
- incidenţa bolii este crescută la sfârşitul iernii şi primăvara.
- tabloul clinic articular este foarte asemănător cu cel din PR, astfel încât jumătate dintre
bolnavi îndeplinesc criteriile ACR pentru PR (cum infecţia cu parvovirus B19 este
trecătoare avem explicaţia multor vindecări miraculoase ale unor pacienţi fals
diagnosticaţi cu PR pe baza acestor criterii).
- eroziunile articulare şi deformările sunt diagnostic este utilă identificarea anticorpilor tip
IgM (markeri ai infecţiei recente) câtă vreme cei de tip IgG sunt frecvent întâlniţi în
populaţia generală.
- tratamentul se limitează la AINS.
• Infecţia cu virus hepatitic B
- a fost strâns corelată cu poliarterita nodoasă şi crio-globulinemia mixtă esenţială.
- în plus, în tabloul clinic al hepatitei epidemice apare un sindrom reumatoid ce precede
apariţia icterului.
- acest sindrom asociază poliartralgii sau chiar artrite cu acumulare de lichid în cavitatea
sinovială, transudat sau mai frecvent exsudat cu o celularitate variată.
- de obicei simptomele articulare sunt însoţite de o erupţie tegumentară macula-papuloasă
sau urticariană.
- în timpul derulării sindromului reumatoid, ficatul are aspect morfologic de inflamaţie
acută
- atât simptomele articulare cât şi cele tegumentare dispar odată cu apariţia icterului.
• Infecţia cu virus hepatitic C
- virusul hepatitic C este asociat frecvent cu crio-globulinemia de tip II
- în 15-30% dintre cazurile de rubeolă se remarcă poliartralgii migratorii care, ca şi în
 cazul hepatitei epidemice, pot crea confuzii cu debutul unei PR sau cu un RAA.
- aceleaşi fenomene articulare pot fi provocate şi de vaccinarea antirubeolică.
II.2.4. ARTRITELE PRODUSE DE SPIROCHETE
II.2.4.1. Boala Lyme
- descrisă prima dată în regiunea Lyme-SUA, boala este produsă de spirocheta burgdorferi şi
transmisă prin înţepătura unei căpuşe - Ixodes - cu răspândire pe tot globul.
- inocularea se face printr-o înţepătură, spirocheta migrează apoi spre ganglionii regionali
sau diseminează hematogen spre organele interne (sistem nervos central, cord, articulaţii,
ficat, splină) sau spre alte zone tegumentare inducând o simptomatologie clinică variată ce
se derulează în trei stadii, astfel:
• Iniţial - se produce un eritem cronic migrator (leziuni maculare sau papulare roşii) cu
dimensiuni ce se extind, atingând zeci de centimetri pătraţi şi păstrând un centru
indurat.
- uneori apar inele multiple periferice congestive.
- la câteva zile se produce un nou val eruptiv în asociere cu o simptomatologie
intermitentă de tip gripal cu faringită, conjunctivită, febră, cefalee, mialgii,
artralgii, fotofobie şi redoare de ceafa.
• în Etapa a Doua - la interval de săptămâni sau luni, la 15% dintre bolnavi apar
modificări neurologice (meningită, encefalită, nevrite) cu limfocitoză aproape
absolută în celularitatea lichidului cefalorahidian, semne care durează câteva luni
- în acelaşi interval de timp la 8% dintre pacienţi se descriu coafectări cardiace, cel
mai des blocuri atrio-ventriculare de diverse grade cu o durată de zile sau
săptămâni.
• într-o a Treia Fază - tardivă, până la 2 ani de la contactul infectant, apar modificările
articulare la peste 60% dintre bolnavi.
- ele constau în atacuri de artrită asimetrică, cu durată de săptămâni-luni ce prind 1-
2 articulaţii simultan, angajând mai ales genunchii.
- lichidul articular este un exsudat ce are o celularitate medie în jur de 25.000
leucocite / mm3, predominant polimorfonucleare.
- în această perioadă febra este neobişnuită.
- la 10% dintre bolnavi se formează panus sinovial cu o histologie asemănătoare
celei din PR, care conduce la apariţia de eroziuni de cartilaj şi os
- diagnosticul de certitudine este pus pe titrai crescut de anticorpi specifici iniţial
de tip IgM şi apoi de IgG.
- testele de identificare a spirochetei în sânge, în leziunile tegumentare şi lichidul
 articular dau rezultate inconstant pozitive.
- tratamentul etiologic este antibiotic, utilizându-se în ordinea opţiunilor:
Doxiciclina, Amoxicilina, Eritromicina.
- terapia fazelor tardive de boală, în care domină fenomenele artritice, necesită
Doxi- ciclină 2x100 mg/zi sau Amoxicilina 4x500 mg/zi, timp de 30 de zile.
- răspunsul la tratament este mai bun la începutul bolii.
- tratamentul are rezultate slabe în special la bolnavii HLA DR3 şi DR4 pozitivi,
uneori ajungându-se la sinovectomie.
IL2.4.2. Infecţia Luetică şi Afectările Osteoarticulare
- în forma congenitală a sifilisului, Treponema pallidum poate produce „in utero"
osteocondrita sau osteomielita diafizei oaselor lungi tubula re iar în primele luni de viaţă, o
periostita localizată la acelaşi nivel.
- sifilisul secundar poate induce Poliartrita, Tenosinovita şi Spondilita cu afinitate specială
pentru regiunea cervicală.
- poliartrita sau poliartralgia sunt deseori migratorii şi pot fi confundate cu RAA sau cu PR
- testele pozitive pentru Lues stabilesc diagnosticul.
- suferinţa articulară este foarte probabil rezultatul depunerii intrasinoviale de complexe
imune ce conţin antigene treponemice.
- boala răspunde foarte bine la tratamentul antibiotic cu penicilină.
- în sifilisul terţiar gomele determină osteoartrită cu tumefieri exsudative nedureroase care nu
afectează mobilitatea articulară normală; periostita poate fi o altă manifestare întâlnită.