J E A N C O C T E A U

V O C E A U M A N Ă

Monolog
 Scena mică, încadrată de draperii roșii, reprezintă un colț din camera unei femei; camera

întunecată, albăstrie, în stânga cu un pat nefăcut și la dreapta o ușă întredeschisă spre baia albă, plină de

lumină. În centru, în fund, fotografia mărită a unei capodopere sau un portret de familie. În fața cuștii

sufleorului un scăunel și o măsuță: telefon, cărți, lampa aruncând o lumină crudă.

Cortina se ridică, descoperind camera crimei. În fața patului, pe podea, o femeie zace de parcă ar fi

fost omorîtă. Tăcere. Femeia se ridică, își schimbă poziția și rămâne din nou nemișcată. În fine se

hotărăște, se ridică și se-ndreaptă spre ușă, după ce s-a orpit o cipă în fața telefonului. În clipa în care e

gata să deschidă ușa sună telefonul. Se năpustețste spre aparat, ridică receptorul.

Din acest moment va vorbi în picioare, așezată, cu spatele, din față, din profil, în genunchi sau în

spatele spetezei fotoliului, va merge de colo-colo prin cameră tirând firul, până ce la urmă va cădeea pe

burtă pe pat. Fiecare atitudine trebuie să slujească unei faze a monologului-dialog (faza întrebării, faza

minciunii, faza îmbunării etc.) Un reflector, așezat în cușca sufleorului, proiectează o umbră gigantică în

spatele femeii așezate. Autorul recomandă actriței să nu foloseasacă tonul acru sau ironic de femeie

rănită.

Protagonista e o victimă mediocră, complet îndrăgostită; nu încearcă decât o singură șiretenie, să-l

facă pe bărbat să-și mărturisească minciuna, pentru ca ea să nu păstreze această amintire nefericită.

Autorul ar vrea ca actrița să dea impresia că sângerează ca un animal rănit.

FEMEIA: Alo, alo, alo... Nu, doamnă, suntem mai mulți pe fir, închideți...

Alo... Alo! Doamnă, întrerupeți convorbirea...

Alo, domnișoară, alo... Nu întrerupeți... Nu, nu e doctorul Schmidt.

Zero opt, nu zero șapte... Alo!... E caraghios... Au sunat aici, nu știu.

(Pune receptorul în furcă, se aude sunând)

... Alo!... Dar ,doamna, ce vreți să fac?... Nu sunteți deloc amabilă...

Cum?... E vină mea?... Nici gând...

Alo!.... Alo, domnișoară... Sunt chemată la telefon și nu pot vorbi.

Linia e cupata de alte persoane. Spuneți doamnei aceleia să închidă.

(Pune telefonul în furcă. Sună)

Alo! Tu ești?...da... Te aud foarte prost... te aud că de la o mare depărtare...

foarte departe... Alo!... E îngrozitor... sunt mai mulți pe fir... Mai sună o dată...

Alo! Formează din nou numărul... Mai sună o dată...

Dar ,doamnă, lăsați-ne în pace! Va repet că nu sunt doctorul Schmidt... Alo!...

(Pune receptorul în furcă. Sună)

Oh! În fine, tu...da...foarte bine... alo!... da ...

Era un adevărat supliciu să-ți aud glasul amestecat prin atâtea altele...

da... da... nu... e o pură întâmplare... M-am întors de zece minute.... M-ai sunat înainte?...

Ah!... Nu, nu... Am mâncat în oraș... iartă-mă... Trebuie să fie unsprezece și un sfert...

Îmi telefonezi de la tine de acasă?... Ei, atunci, uită-te la ceasul de pe șemineu...

Îmi închipuiam... da, da, iubitule... Ieri seară?

Ieri seară m-am culcat imediat , dar nu puteam dormi.

Am luat o pilula... nu... doar una... la nouă... Mă durea puțin capul, dar Mi-a trecut.

Venise Marta. A mâncat la mine. Apoi, am ieșit, pentru cumpărături...

Am pus toate scrisorile în plicul galben.

Am... ce anume?... Foarte tare...ți-o jur... Am mult, mult curaj...

După aceea?... După aceea m-am îmbrăcat, Marta a venit să mă ia, asta e totul...

da, da vin de la ea acasă. A fost admirabilă... Cu-adevărat admirabilă...

Pare, dar nu e ... Aveai dreptate, că de obicei...

Rochia mea roz cu blană de jder.. Pălăria neagră... da, nu mi-am scos încă pălăria...

Nu, nu, nu fumez. Am fumat doar trei țigări... Crede-mă, da, da...
Ești foarte drăguț... Și tu acuma te-ai întors acasă?... Ah, ai rămas acasă... Ce proces?...

Ah, da... Nu trebuie să lucrezi prea mult...

Alo, alo, nu întrerupeți convorbirea, alo...

Alo, iubitule... Alo... dacă întrerup sună-mă imediat din nou... Sigur...

Alo... Ce spuneam?... Ah, plicul... Scrisorile lui și ale mele. Poți trimite să le ia când vrei...

E dureros...înțeleg... Oh, comoară mea, nu te justifica, e foarte natural.

Eu sunt o proastă... Ești foarte drăguț... foarte drăguț...

Și eu mă credeam atât de puternică... nu sunt de admirat.

Mă comport aproape că o somnambulă. Mă îmbrac, ies, intru, mașinal.

Mâine poate voi fi puțin mai curajoasă...

Tu?... Nu, micuțul meu, n-am chiar nimic să-ți reproșez...

Eu...eu... Da-mi voie... Cum?.... E firesc... Foarte firesc...

Doar stabilisem între noi să acționăm franc, și ar fi fost o greșeală din partea ta să nu-mi

spui nimic până in ultima clipă. Lovitura ar fi fost prea brutală, pe când așa... am să mă

obișnuiesc să înțeleg...

Teatru?!... Alo!... Ce?... Crezi că joc teatru? Eu?... Ar trebui să mă cunoști...

Sunt incapabilă să-mi asum o răspundere... Ba nu...ba nu, sunt extrem de calmă...

Nu auzi?... Am eu oare glasul de persoană care ascunde ceva?... Nu.

Am hotărât să fiu curajoasă și voi fi... Iartă-mă... Nu era așa...

Se poate, dar oricât te îndoiești și oricât te pregătești pentru o durere, întotdeauna te afli

nepregătit...

Nu exagera... Totuși, tu nu uitaseși să mă legeni, să mă adormi...

Dragostea noastră urcă împotriva unui curent prea puternic.

Trebuie să rezistăm. Să renunțăm la cinci ani de fericire sau să acceptăm riscurile.

Nu m-am gândit niciodată că viață noastră s-ar putea aranja. Plătesc scump o bucurie

care nu are preț...

Alo... Care nu are preț și nu regret... nu... nu regret nimic. Nimic, nimic... Te înșeli... te

înșeli... te înșeli...

Am ceea ce merit. Am vrut să fac pe nebună și să pretind o iubire nebună...

Ei bine...dragul meu... ascultă...

Alo ... Dragul meu, fii bun, lasă-mă să spun, ascultă.

Nu te scuza. Vină-i numai am mea... întreagă...

Da, da... Amintește-ti de duminică aceea la Versailles și de scrisoare...

Ah... și ce-i cu asta?... Eu sunt cea care am vrut să plec, eu ți-am închis gura, eu ți-am

spus că totul îmi era indiferent...

Nu... nu... Ești nedrept... Eu am fost cea care am telefonat prima... nu, marți... a fost într-o

marți. Sunt sigură. Marți. 27. Telegramă ta sosise luni seară 26. Știu datele pe dinafară...

mama ta? Pentru că... Nu e cazul... Nu știu încă... da ... Oh! sigur că nu, nu imediat.

Și tu?... Mâine?... Nu credeam că era atât de urgent... Atunci, ascultă... E foarte simplu...

Mâine dimineață plicul va fi la portar. Joseph va trebui doar să treacă să-l ia. Oh! cât

despre mine, e probabil că voi rămâne, după cum e posibil să merg pentru câteva zile la

țară, la Marta...

E aici, la mine. Ca un suflet chinuit. Și-a petrecut toată ziua de ieri între vestibul și

camera mea. Mă privea, ridica urechile, asculta.

Te caută peste tot. Parcă ar fi vrut să-mi reproșeze că stau și nu caut odată cu el.... Cel

mai bun lucru ar fi să-l ia înapoi... dacă e vorba ca sărmanul animal să fie nefericit...

Oh! cât despre mine!... Nu e un câine de doamnă. N-aș avea grijă de el. Nu l-aș scoate

afară. Mai bine să rămână cu tine... L-aș uita repede... da... da...

Rămânem înțeleși, nu? Trimite pe cineva să-l ia. Am să-i pun zgarda roșie...

Îți repet că e mult mai bine, da ... da... da, iubitule... ce mai trebuie să-ți trimit?

... care mănuși?... Cele pe care le porți când conduci mășina?... Nu știu. Nu le-am văzut.

Se poate. Am să mă uit imediat. Așteaptă.... 

(Ia de pe masă, din spatele lămpii, mănușile pe care le sărută cu patimă. Continuă să

vorbească lipindu-și mănușile de obraz)

Alo... Alo... Nu... Am căutat pe masă, pe fotoliu, în antreu; peste tot. Nu sunt...

Ascultă... am să mai caut, dar sunt sigură...

În caz că le găsesc, am să ți le trimit eu cu scrisorile...

Iubitule?... Scrisorile... da... ai să le arzi... Vreau să te rog ceva, o prostie...

Dacă le arzi, păstrează cenușa în cutia pe care ți-am dăruit-o, te rog!...

Alo!.... Nu... sunt o proastă... iartă-mă. Eram atât de... 

(plânge)

 Uite, gata. Îmi suflu nasul. Mi-ar plăcea atât de mult să păstrezi cenușă aceea...
Ești atât de bun!... Ah! da... Ești în halat?... Te culci?... Nu trebuie să lucrezi atât de mult...

E bine să te duci să te culci, dacă trebuie să te scoli devreme.

Alo!... Cum se poate?! Cu toate astea vorbesc tare... Mă auzi?... Mă auzi?...

Curios, eu te aud de parcă ai fi în odaia asta... Alo!... Alo!... Alo!...

Oh, Doamne acum nu te aud eu... da, dar foarte departe, foarte...

Nu... Nu întrerupeți convorbirea!... Alo!... Domnișoară, lăsați... Vorbesc!...

Ah! Te aud. Te aud foarte bine, da, e foarte dezagreabil.

De parcă cineva ar fi în pragul morții! Auzi și nu reușești să te faci auzit...

Nu, bine, foarte bine, acum. Dar aparatul tău are o rezonanță ciudată. S-ar zice că nu e

același aparat...

Te văd, știi... Care fular?... Cel roz... Ah!... Și ai mânecile suflecate... În stânga? Receptorul

în dreapta? Stiloul. Desenezi pe sugativă profiluri, inimi, stele. Și acum râzi!...

( cu un gest instinctiv iși acoperă fața)

Oh, nu, iubitule, mai ales nu mă privi... Frică?... Nu, nu o să-mi fie frică... mai rău...

Nu mai sunt obișnuită să dorm singură... da ... da... da... da... da... Îți promit... îți promit...

îți promit... Eșți foarte drăguț....

Nu știu...  Evit să mă privesc. Nu mai am curajul să aprind luminile de de-asupra

oglinzii. Ieri m-am întâlnit nas în nas cu o doamna în vârstă... Da, da!

O doamna în vârstă, slabă, cu părul alb și mulțime de riduri!...

Ce bun ești! Dar, iubitule, la ce mi-ar trebui acum un chip frumos?

Preferam vremea când îmi spuneai: ,,Ia uitați-vă la mofturoasă asta!"....

Ei, doamne!... glumesc... Nu fi absurd... Noroc că tu nu știi să te exprimi și că tu mă

iubești. Căci dacă ar fi invers, telefonul ar fi o armă teribilă. O armă care nu lasă urme,

care nu face zgomot...

Eu, rea?.. Alo!... Alo!... Alo!... Unde ești?...

Alo, alo, alo, domnișoară! Alo, domnișoară.... au întrerupt.

(Pune receptorul în furcă. Pauză. Ridică receptorul.)

Alo!... Domnișoară... Alo!

Tu ești?...

Nu, domnișoară. Au întrerupt... Nu știu... adică... da.... Aștept... 047. Alo... Ocupat?... Alo,

domnișoară. Cereți 047... Alo! Cine e la aparat?

Dumneata ești Joseph?...

Doamna la telefon... Vorbeam cu stăpânul dumitale. Ne-au întrerupt... Nu e acasă?... da...

da... în seara asta nu se întoarce acasă... da, e adevărat... Cât sunt de proastă! Domnul îmi

telefona de la un restaurant, au întrerupt și am cerut numărul asta.. Iartă-mă Joseph...

Mulțumesc, mulțumesc... Bună seara, Joseph...

(pune telefonul în furcă. e gata să leșine. telefonul sună)

Alo! Alo! Tu ești?... Intrerupseseră... Nu, nu. Așteptăm... Sigur, sigur... Ți-e somn...

Îți mulțumesc c-ai telefonat... îți mulțumesc...

(plânge)... (pauză)

... Iartă-mă... e absurd... Nimic, nimic, ... N-am nimic... Ițit jur că n-am nimic...

absolut nimic... Te-nșeli. Cum eram înainte?!

Numai că , știi, vorbesc, vorbesc, și nu mă gândesc că va trebui să tac, să recad în gol, în

întuneric,... atunci...

(plânge)

...Ascultă, dragostea mea. Eu nu te-am mințit niciodată... Da, știu, știu, te cred, sunt

convinsă... nu, nu e asta... Numai acum am mințit. Pe neașteptate... la telefon, mint.

Totuși știu că nu am nici o speranță, știu că minciuna asta nu poate duce la nimic; de

aceea nu vreau, nu mai vreau să mint, nici măcar spre binele tău... Oh! nimic grav,

dragostea mea, nu te speria... mințeam doar descriindu-ți rochia și spunând că am

dejunat cu Marta... nu am dejunat și nu port rochia roz.

Am un șal peste capot pentru că tot așteptând la telefon, tot așezându-mă, ridicându-mă,

umblând de colo colo de înnebuneam!...

Voiam să ies, să iau un taxi, să mă ducă sub ferestrele tale și să aștept... să aștept, să

aștept nu știu ce anume... Ai dreptate... da...  Te ascult... voi fi rațională... te ascult... Am

să răspund la toate, iți jur... Aici.... Nu m-am atins de mâncare... Nu puteam... Mi-a fost

foarte rău...  Asera am vrut să iau o pilulă ca să dorm; mi-am spus că dacă aș fi luat mai

multe aș fi dormit mai bine, și că dacă le-aș fi luat pe toate aș fi dormit fără vise, fără să

mă mai trezesc.

Aș fi murit.

(plânge)
...Am luat douăsprezece...Ca un bolovan. Și am visat ce s-a întâmplat. M-am trezit brusc,

fericită pentru că era un vis, și când am știut că era adevărat, că eram singură și capul

meu nu se mai rezema de gâtul tău și de umerii tăi am simțiți că nu puteam, că nu mai

puteam trăi...

Ușoară, ușoară și rece și nu-mi mai simțeam bătăile inimii, iar moartea întârzia să vină,

iar spaima urca, urca în mine!

...după ce a trecut o oră am telefonat la Marta. Nu aveam curajul să mor singură...

Iubitule... Iubitule... Era patru dimineața când ea  a sosit cu doctorul. Aveam peste

patruzeci. Se pare că e foarte greu să te otrăvești și că se greșește întotdeauna doza.

Doctorul a prescris un medicament. Marta a rămas cu mine până seara.

Am implorat-o să plece pentru că spuseseși că aveai să telefonezi pentru ultima dată și

mi-era teamă că avea să mă împiedice să vorbesc...

Foarte, foarte bine... Nu mai am nimic... te asigur... Puțină febră ..... 38,3.... sunt nervii...

Nu fi preocupat de asta!.... Cât sunt de proastă. Îmi jurasem mie însămi să nu te tulbur, să

te las să pleci liniștit, să-ți spun adio de parcă aveam să ne revedem a două zi... (plânge)

... Alo!... Credeam că au întrerupt.... Ce bun ești, iubitule... Scumpul meu micuț căruia i-

am făcut atâta rău... Da, vorbește, vorbește despre ce ți se întâmplă...

Sufeream așa mult, că mă zvârcoleam pe jos, și a fost suficient că tu să-mi vorbești că să

mă simt mai bine. Știi, uneori când îmi rezemam capul pe pieptul tău și tu vorbeai, îți

auzeam vocea exact ca în seara asta, la telefon...

Josnic?!... Eu sunt josnică. Jurasem... Cine, tu?... Tu care nu mi-ai adus decât fericire...

Nu, dragostea mea, nu e corect. Dat fiind că știam - ,,știam"- nu m-a surprins ce s-a

întâmplat. Și când te gândeșți că există atâtea femei care iși petrec viața lângă un bărbat

pe care-l iubesc și nu sunt pregătite pentru o ruptură... ,,știam"... Nu ți-am spus-o

niciodată, dar la modista mea am văzut o revista cu fotografia ei... Pe masă, deschisă... E

omenește, sau mai degrabă e în natura femeii... Pentru că nu voiam să stric ultimile

noastre saptămâni... Nu. Foarte natural...

Nu mă considera mai bună decât sunt.... Alo... Alo... Aud niște muzică... Niște muzică.....

Atunci bate în perete să le atragi atenția să nu pună patefonul la asemenea oră.

E inutil. De altfel, doctorul Martei va reveni mâine....

Nu, dragul meu. E un doctor excelent și nu am nicic un motiv să-l jignesc chemând un

altul...Fii fără grijă...

Ba da... ba da.... Am să te țin la curent... Înțeleg... Înțeleg...Iți promit că de data asta voi fi

curajoasă, foarte curajoasă...

Ce anume?... Oh! ba da, de o mie de ori mai bine. Dacă tu nu mi-ai fi telefonat, aș fi

murit... Nu... stai...stai... Să căutăm o modalitate...

(umblă de colo colo și suferința o face să geamă)

...Iartă-mă, înțeleg că această convorbire e intolerabilă și că tu ai foarte multă răbdare, dar

înțelege-mă, sufăr, sufăr. Acest fir e ultimul care mă leagă  de tine... Alaltăieri seară? Am

dormit. M-am culcat cu telefonul...Nu, nu, în pat...Da, știu. Sunt ridicolă, dar aveam

telefonul în pat. Îmi promiseseși că-mi telefonezi.

Asta m-a făcut să visez o grămadă de lucruri. Am visat că eram pe fundul mării, o mare

care semăna cu casa noastră din Auteuil. Eram legată de tine printr-un tub de scafandru

și te imploram să nu tai tubul... În fine, vise stupide, când le povesteșți; numai că, în vis,

trăiam și era groaznic...... Pentru că îmi vorbești despre asta. Tu. De cinci ani nu trăiesc

decât prin tine; ești aerul pe care-l respir și eu îmi petrec timpul așteptându-te, crezând

că ai murit dacă întârzii, simțind că renasc atunci când te văd.... Acum, acum respir

pentru că tu îmi vorbești. Visul meu nu e chiar atât de stupid.

dacă tai...tai tubul...dragostea mea, am adormit. Am adormit pentru că era prima dată.

Doctorul mi-a spus-o; e vorba de o intoxicare. Dar în prima seară se doarme. Și apoi

suferința te distrage; e ceva nou, care poate fi suportată. Ceea ce nu poate fi suportată e a

două noapte, ieri, și a treia, seara asta, și zilele ce vor veni. Doamne!

...Nu am febră. Pot judeca. Judec..... Dar admițând că mai pot dormi, mai sunt și visele și

trezitul, și mâncatul, sculatul, ieșitul și plecatul..... unde?.... Dar, micuțule drag, eu nu m-

am ocupat decât de tine. Legată de tine, pentru tine.... Marta își are viața ei bine

organizată.... E ca și când ai cere unui pește să-și organizeze viața fără apă. Ți-o repet, nu

am nevoie de nimeni...Distracții!

Ei bine, vreau să-ti spun ceva deloc poetic, dar adevărat. Din acea faimoasă duminică,

nu am fost distrată de la gândurile mele decât o singură dată ,la dentist, când mi-a atins

un nerv.
...Singură...singură...De două zile nu mișcă din vestibul.... L-am chemat, l-am mângâiat.

Nu vrea să fie atins. Era cât p-aci să mă muște...da, pe mine, pe mine! E un alt câine,

crede-mă. Mă sperie...La Marta? Dar iți repet că nu mă lasă să mă apropii.... Nu mănâncă,

nu se mișcă.... Și mă privește într-un fel!...

De unde să știu? Poate crede că ți-am făcut vreun rău...Sărmanul animal!...Poate nu mă

mai recunoaște...sau l-am speriat...Cine știe?... Dimpotrivă...Dar nu știu, iubitule. De

unde să știu? Nu mai suntem aceiași.

A trebuit să fac niște lucruri îngrozitoare. Inchipuieste-ti că am rupt teancul cu

fotografiile mele dintr-o dată, fără să-mi dau seama...Nu mai insista...

Alo!...Alo! Doamnă, vă rog, permiteți...Alo! Nu, doamnă...Credeți-mă, doamnă, că nu

căutăm să fim interesanți...N-aveți decât să închideți telefonul...Dacă ne găsiți ridicoli, de

ce nu puneți telefonul în furcă?

...Oh!... Dragostea mea! Dragostea mea! Nu te enerva.... s-a dus.... Alo! Te-ai enervat de ce

a spus?.... Dar, dragostea mea, trebuie să fie o proastă, și apoi nu te cunoaște.... te-o fi luat

drept unul dintre bărbații obișnuiți...Ba nu, iubitule. Nu e același lucru... Care

remușcări... Ah! Las-o baltă! Nu te mai gândi la prostia asta... S-a isprăvit...

Cât ești de naiv!...Cine? Nu are importantă cine  e. Seara trecută am întâlnit o persoană

al cărui nume începe cu S.... S.B.... Da... M-a întrebat dacă ai un frate și dacă el e cel a

cărui nuntă se anunță...Ce-mi pasă mie?...Adevărul...Un aer de înmormântare...Nu trăim

veșnic!...Am spus că aveam niște musafiri...Nu-ți mai bate capul, e foarte simplu.

Oamenii detestă să fie părăsiți, și încetul cu încetul, eu i-am părăsit pe toți... Îmi e perfect

indiferent. Pot spune ce vor.... Trebuie să fim drepți. Situația noastră e imposibil de

înțeles pentru niște străini.... Pentru ei, sau iubești, sau urăști. Rupturile sunt definitive.

Nu i-aș face niciodată să înțeleagă...anumite lucruri...Cel mai bun lucru e să faci ca mine

și să râzi de toate astea...Absolut.

(Scoate un strigat surd de durere)

Oh!.... Nimic. Vorbesc, vorbesc; îmi închipui că-ți vorbesc la fel că întotdeauna și apoi, pe

neașteptate, adevărul revine...

(plânge)

De ce să-mi fac iluzii?... da... da... Nu! Altădată ne vedeam fața; ne puteam pierde capul,

puteam uita promisiunile, risca imposibilul, convinge pe cel care-l adoram, agățându-ne
de el. O privire putea schimba totul. Dar cu aparatul ăsta, odată terminată convorbirea,

totul s-a terminat...Nu te poți sinucide de două ori...Poate din speranța de a adormi...

N-aș putea cumpăra un revolver. Mă vezi cumpărând un revolver?!

Unde aș găși puterea de a inventa o minciună, dragostea mea?

Ar fi trebuit să fiu puternică. Există situații în care e inutil să minți. Dacă tu ai minți

pentru a-mi face despărțirea puțin mai trudnică...

Nu spun că tu minți. Spun: ,,dacă ai minți"... Dacă, de pildă tu mi-ai spune că nu

telefonezi de acasă... dacă tu mi-ai spune...

Nu, nu, iubitule! Ascultă... Te cred... Nu am spus că nu te cred... De ce te enervezi?

Da, vocea ta e rea. Voiam să spun pur și simplu că dacă tu m-ai înșela din bunătate și

dacă aș bagă de seama, tandrețea mea pentru tine ar fi și mai mare...

Alo! alo!...Alo!...

(pune receptorul în furcă și spune cu glas scăzut, febril)

Doamne, fă să mă sune din nou! Doamne, fă să mă sune din nou! Doamne, fă...

(sună telefonul)

Ne-au întrerupt. Spuneam că dacă tu ai minți din bunătate, iar eu aș băga de seama,

tandrețea mea față de tine ar fi și mai mare...Sigur... Ești nebun!... Dragostea mea!...

Dragostea mea!... (își înfășoară firul în jurul gâtului) Știu prea bine că e necesar, dar e

atroce... Nu voi avea niciodată curajul... Da... Îți fac iluzia că suntem aproape și deodată,

un întreg oraș ne desparte...

Iți amintești de Yvonne care se-ntrebă cum poate trece vocea prin firele răsucite? Am

firul în jurul gâtului. E că și cum aș avea vocea ta în jurul gâtului... Ar trebui ca un călău

să taie pe neașteptate...

Oh? Iubirea mea, cum poți crede că eu mă gândesc la un lucru atât de urat?

Știu bine că această operație e mai crudă în ceea ce te privește pe tine decât în ce mă

privește pe mine... Nu... Nu, nu...

La Marsilia?... Ascultă, iubitule...

Dat fiind că veți fi la Marsilia poimâine seară, aș vrea...

în fine aș dori...

aș dori să nu stai chiar la hotelul nostru...

Te-ai supărat?...
Căci lucrurile pe care nu mi le pot închipui, nu există pentru mine, sau există într-un loc foarte

vag și asta doare mai puțin...înțelegi?...

Mulțumesc...mulțumesc.

Ești bun.

Te iubesc.

(Se ridică și se îndreaptă spre un pat cu telefonul în mâna)

Atunci...uite...uite...Era să spun, mașinal: pe curând.

Mă-ndoiesc.... Nu ești niciodată... Oh!... E mai bine. Mult mai bine

(Se întinde pe pat și strânge aparatul în brațe)

Dragostea mea... Dragostea mea... Sunt curajoasă.

Grăbește-te!

Taie!

Taie!

Taie!

Repede!

Taie!

Te iubesc,

te iubesc,

te iubesc,

te iubesc...

(receptorul cade pe jos).