Prof. dr.

Liviu Papadima
Facultatea de Litere
Universitatea din București

Literele în război cu cifrele?

Stimate doamne, stimați domni, dragi colege și colegi,

țin întâi de toate să mulțumesc călduros pentru invitația de a deschide seria de conferințe menite
să celebreze cei 40 de ani de fructuoasă colaborare între Universitatea din Hamburg și
Universitatea din București. La începutul anului academic următor, în toamna lui 2015,
universitatea noastră va avea bucuria de a găzdui o serie de evenimente similare, având ca
invitați profesori ai Universității din Hamburg.
Sunt profesor de literatură română. Între 2004 și 2012 am fost decan al Facultății de Litere din
Universitatea din București, ulterior ocupând poziția de prorector al acesteia, responsabil cu
relațiile internaționale și comunicarea instituțională.
Specializarea mea, dependentă de un context cultural particular și de expresia verbală a acestuia
într-una dintre limbile nu dintre cele mai răspândite pe glob, mă apropie prea puțin de ”calea
regală” a internaționalizării, cea a științelor exacte, care și-au construit, în timp, limbaje
profesionale și comunități științifice transculturale. Totuși, studiul literaturii, al limbii, al culturii
și al civilizației românești pot reprezenta acel ”Spezifikum” care constituie un element de atracție
incontestabil în ce privește nevoia de deschidere internațională a formării academice și a
cercetării științifice în universități.
Am ales, ca atare, pentru prezenta conferință, o temă ce depășește sfera strictei specializări. Atât
între colegii de departament, cât și în alte medii, publice sau private, în presă, în discuțiile cu
profesorii din învățământul preuniversitar, în conversațiile purtate cu prieteni și cunoscuți
reapare insistent și alarmat tema inapetenței pentru lectură a tineretului actual. Știu foarte bine că
această temă nu se mărginește la spațiul cultural românesc. Ea se regăsește, la fel de acut, în toate
țările europene și nu numai.

1
De regulă, atunci când dezbaterea ia în vizor posibilele cauze ale acestui fenomen, principalul
”vinovat” acuzat de diminuarea apetitului pentru lectură este computerul. Voi încerca, în cele ce
urmează, să văd în ce măsură această acuză e întemeiată, ce e de așteptat de la formarea umanistă
în viitor și, nu în ultimul rând, cum ne putem raporta noi, literații, din generațiile mai vechi sau
mai noi, la schimbările tehnologice prin care trece lumea contemporană.
Inevitabil, nu mă pot desprinde de perspectiva pe care mi-o deschide formația mea de filolog
interesat prioritar de studiile literare. Am însă avantajul de a avea un frate matematician, care mi-
a insuflat, de foarte devreme, pasiune deopotrivă pentru cea mai abstractă și mai internațională
dintre științe.

Eroii exemplari
În epopeile antice, în Iliada, în Odiseea, în Eneida, marile bătălii se purtau de către mulţimile
anonime şi informe ale oştenilor, dar se câştigau sau se pierdeau de către eroi, cei care, prin
măreţia staturii şi a curajului, erau capabili să-şi facă numele şi gloria nemuritoare. Şi, aşa cum
epopeile ar rămâne probabil nişte poveşti terne şi insignifiante fără Ahile, Hector, Ajax, Ulise
sau Eneas, tot aşa nici războiul la care mă voi referi nu ar avea nici pe departe tensiunea şi
importanţa pe care le are în absenţa principalilor combatanţi: cartea şi computerul.
De circa trei decenii auzim tot mai insistent voci de Casandră care ne avertizează asupra
efectelor devastatoare pe care le-ar putea avea sau chiar le are înfruntarea dintre aceşti doi
redutabili combatanţi. Unul are în spate un uriaş capital simbolic, acumulat de-a lungul istoriei
civilizaţiei noastre – temerile lui Platon, de acum două milenii şi jumătate, că răspândirea
scrisului avea să ruineze memoria umană au devenit, ele însele, în scurt timp „istorie” 1. Celălalt
are forţa eclatantă a „parvenitului”, capabil să se adapteze cu o viteză uluitoare la mersul
lucrurilor, să fie continuu în pas cu timpul şi chiar să îl devanseze.

1
”Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte; punându-
și credința în scris, oamenii își vor aminti din afară, și nu dinlăuntru, prin caznă proprie.” Platon, Phaidros, 275a, în
Opere, vol. IV, ediție de Petru Creția, traducere de Gabriel Liiceanu, București, Edeitura Științifică și Enciclopedică,
1983, p. 485 [”In fact, it will introduce forgetfulness into the soul of those who learn it: they will not practice using
their memory because they will put their trust in writing, which is external and depends on signs that belong to
others, instead of trying to remember from inside, completely on their own.”, translated by Alexander Nehamas and
Paul Woodruff, http://www.theosofie.be/A_PDF/Plato_Complete_Works.pdf, accesat 17.09.2016

2
Ca om de litere, aud în permanenţă aceeaşi plângere, formulată nu numai de către confraţii mei
din învăţământul universitar sau din cel preuniversitar, ci şi de o sumedenie de adulţi preocupaţi,
ca părinţi sau chiar ca bunici, de soarta copiilor şi a tinerilor de azi: elevii, studenţii „nu mai
citesc”, preferând să-şi petreacă majoritatea timpului în faţa computerului.
Acum câțiva ani, în revista Capital au fost publicate şi comentate rezultatele unui sondaj
comandat de Intel România şi realizat de Hermes Advisors în centrele universitare din Bucureşti,
Timişoara şi Cluj-Napoca. Iată cifrele:
78 % dintre studenţi petrec zilnic cel puţin trei ore în faţa calculatorului, iar 33 % până la şase
ore.
72 % plasează internetul pe locul întâi ca sursă suplimentară de studiu (22 % biblioteca, 6 %
presa scrisă sau alte metode de informare).
Titlul articolului suna aşa: Cea mai mare sală de curs: internetul. 2 Iar în subtitlu puteam citi:
„PERICOL. Marea majoritate a studenţilor din România consideră internetul ca fiind o sursă de
documentare mai bună decât presa scrisă, sălile de curs sau biblioteca universităţii.”
Cifrele – statistica – pe de o parte ne spun că un procent X de studenţi se informează cu
precădere de pe internet. Literele – comentariul – pe de cealaltă parte ne spun, explicit sau
implicit, că aceste procente ar fi foarte mari, mai mult, că acest ordin de mărime semnalează un
„pericol” – scris cu majuscule! – evident. În ce sens este vorba de un „pericol” sau pentru cine nu
ni se spune. Dar tonul de beligeranţă e considerat perfect justificat.
Aş vrea, în cele ce urmează, să mă opresc asupra a două faţete ale războiului pe care toată lumea
pare a-l resimţi cu îngrijorare, anume frontul mass media şi frontul profesiunilor. Permiteţi-mi
însă mai întâi o scurtă acoladă privind aerul catastrofic al luărilor de poziţie.

Apocalipse, triste sau vesele

Trăim cu siguranţă un soi de paradox istoric. De la al doilea război încoace, deja vreme de şapte
decenii, omenirea a străbătut una dintre cele mai liniştite perioade ale existenţei sale, atât în ce
priveşte frecvenţa şi amplitudinea cataclismelor de tot felul, de la cele naturale la cele politice,
cât şi în ce priveşte siguranţa vieţii indivizilor. Cu toate acestea, este, cred, una dintre epocile cu

2
http://www.capital.ro/cea-mai-mare-sala-de-curs-internetul-127038.html, accesat 17.09.2016

3
rata cea mai ridicată de estimări şi de predicţii apocaliptice din cele mai felurite – venind, mai
toate, din partea intelectualilor de formaţie socio-umană: critici şi istorici literari, filosofi,
sociologi, experţi media... S-a clamat, în varii ipostaze, moartea „subiectului” cartezian, a „eu”-
lui, a lui Dumnezeu – „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” sună un citat, pare-se,
apocrif, pus în seama lui André Malraux. S-a clamat „moartea autorului” sau a auctorialităţii –
legitimitatea afirmaţiei „Eu am scris acest text” – și a sensului – posibilitatea de a spune, fără
şovăire, „Acest enunţ înseamnă următorul lucru:...” S-a decretat sfârşitul istoriei, dispariţia
realităţii – şansa de a putea afirma indubitabil „Acest lucru există”. S-a profețit până și ieșirea
din scenă a omului și intrarea în zorii civilizației ”postumane” – pe care o teoretizează, de pildă,
curentul cyberpunk care îşi revendică, printre precursorii de marcă, celebrul film sf din 1982
Blade Runner al lui Ridley Scott. Și, previzibil, între ”marii perdanți” ai vremurilor actuale a fost
inclusă și cultura scrisului, a cărţii. S-ar spune că această perioadă, aparent liniştită şi
confortabilă, a fost străbătută de înfruntări subterane pustiitoare, de apocalipse crunte sau, în
versiune postmodernă, vesele: hedonismul lui „nimic nou nu mai e cu putinţă”!
Ascultând vocile de notorietate ale sfârșitului de mileniu, s-ar părea că suntem într-o permanentă
stare de război. Chiar așa să fie? Despre aceasta, însă, promit să schiţez câteva opinii în ultima
parte a alocuţiunii mele, despre „arta războiului”.

Frontul mass media

La zece ani după publicarea, în 1989, a unui articol cu un imens răsunet, The End of History 3,
unul dintre profeţii de vârf ai exitusurilor planetare, Francis Fukuyama, revine cu corecţii asupra
punctului de vedere iniţial: ştiinţa – şi, împreună cu ea, inovaţia tehnologică – este departe de a-şi
fi epuizat resursele de schimbare. „But we are nowhere near the end of science” – scrie
Fukuyama în prefaţa cărţii Our Posthuman Future: Consequences of the Biotechnology
Revolution (2002) 4.
Oamenii zilelor noastre împărtăşesc convingerea că evoluţiile tehnologice pot avea un impact
imediat deosebit de larg şi de profund asupra vieţii lor (de fapt, e unul dintre principalele motive

3
http://kropfpolisci.com/exceptionalism.fukuyama.pdf , accesat 17.09.2016
4
https://d358g57815banh.cloudfront.net/xA4eI4XC8dG_FA8JC6XX4D73yI5zb.pdf , accesat 17.09.2016

4
de nelinişte: ele sunt adesea imprevizibile şi uneori chiar par a fi generate involuntar!) Este însă o
convingere care s-a generalizat relativ recent. Mă opresc la un singur exemplu.
În 1962 apărea o carte şocantă pentru contemporani, The Gutenberg Galaxy, a unui profesor
canadian de literatură engleză, Marshall McLuhan, specialist, de asemenea, în teoriile
comunicării şi studii culturale. Cu o sclipitoare inteligenţă, McLuhan caută să demonstreze că
inventarea alfabetului fonetic şi tehnologizarea ulterioară a acestuia prin tipar au contribuit
decisiv la configurarea culturii moderne occidentale, sub toate aspectele ei importante: forma
mentis – modul de a gândi – organizarea societală şi politică ş.a.m.d. Spectaculos este faptul că
McLuhan porneşte de la o situaţie ce părea apanajul contemporaneităţii, proiectând-o
retrospectiv la scara unei istorii îndelungate. Nu doar azi tehnologiile au cuvântul hotărâtor în
devenirea noastră, dintotdeauna a fost aşa! – pare a spune autorul. Şi are un motiv în plus să o
facă. Pentru el, aşa cum tiparul a configurat o epocă, creând „galaxia Gutenberg”, această epocă
e pe punctul de fi încheiată sub presiunea noilor tehnologii, care au adus în prim-plan alte forme
de comunicare în masă – în special, radioul şi televiziunea. „Care va fi noua configuraţie a
mecanismelor şi a culturii literare în momentul când vechile forme de percepere şi de judecată
vor fi pătrunse de noua epocă a electricităţii? Noua galaxie electrică a evenimentelor a şi pătruns
adânc în galaxia Gutenberg. Chiar şi fără ciocnire, o asemenea coexistenţă a unor tehnologii şi
conştiinţe creează traume şi tensiuni tuturor oamenilor. Atitudinile noastre cele mai obişnuite şi
mai convenţionale apar deodată groteşti şi deformate. Instituţii şi asociaţii ce ne sunt familiare
par uneori ameninţătoare şi răuvoitoare.” 5 – scrie McLuhan în încheierea cărţii sale, promiţând să
exploreze în lucrările următoare, aşa cum a şi făcut-o, emergenţa noii epoci. Este, acest final,
punctul de inaugurare a unei aprinse dezbateri, pe tema unui alt, nou război cultural-tehnologic:
textul scris versus imaginea, cartea versus televizorul.
În aceeaşi linie de argumentaţie se situează, ceva mai târziu, un sociolog francez ajuns la o
enormă notorietate, Jean Baudrillard. Numai că, marcat de spiritul lui 1968 şi martor al
evoluţiilor ulterioare ale mijloacelor de comunicare, Baudrillard împinge axioma lui McLuhan,
„the medium is the message”, mult mai departe. Pentru Baudrillard, mediul nu mai este doar
„mesajul” – „ceea ce se spune” – ci însuşi „referentul” acestuia – acel „ceva” despre care e

5
Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, București, Editura politică, 1975, p. 444

5
vorba în mesaj. „The medium is the world” ar suna o parafrază a dictonului lui McLuhan din
perspectiva lui Baudrillard. Noile medii nu doar preformează modul nostru de a ne raporta la
lumea în care trăim şi despre care am vrea să comunicăm, ci construiesc aceată lume. Sub asaltul
simulacrelor generate de proliferarea sistemelor mass media, „realitatea” ca atare, ca punct de
referinţă exterior nevoii noastre de reprezentare şi de comunicare, încetează să existe. Gândim şi
trăim absorbiţi în interiorul tot mai etanş al acestei reţele mediatice – şi, inevitabil, la cheremul
celor care ar avea sau chiar au puterea de a o controla.
Pentru tema de care mă ocup, un lucru mi se pare demn de semnalat în meditaţiile sumbre ale
sociologului francez. Între mijloacele de comunicare ce şterg graniţa dintre realitate şi simulacre,
Basudrillard aşează, laolaltă, presa scrisă, filmul, televiziunea şi internetul. 6 E un punct de vedere
al anilor ‘80, în care internetul era încă departe de a fi acumulat forţa pe care o are astăzi. În
zilele noastre nu mai este aşa de clar dacă televiziunea şi internetul sunt medii afine, datorită, mai
ales după trecerea de la analogic la digital, asemănării suportului tehnologic, sau mai degrabă
concurenţiale. Nu avem cumva de a face cu un război în trei, carte – televiziune – internet, în
care nu e deloc limpede cine cu cine se bate? Las la o parte această întrebare, căreia nu mă simt
capabil să-i dau un răspuns calificat, şi mă mărginesc la următoarea remarcă: în teoriile cele mai
eclatante privind impactul tehnologiilor de comunicare, mediile sunt privite fie ca divergente,
concurenţiale (McLuhan), fie convergente, subsumate aceleiaşi funcţionalităţi (Baudrillard).
Există şi o „a treia cale”?

Frontul profesiunilor
„Meseria” de om de litere se află de mult timp în recesiune. Probabil din Renaştere încoace,
când, asimilat „învăţatului”, „eruditului”, ”literatul” se bucura de o reputaţie superlativă. Au
existat, e drept, pusee istorice de reabilitare a statutului său. În secolul romantic, de pildă,
autoritatea erodată a ”literatului” a fost transferată către Poet, mânuitor inspirat al limbajului
căruia i s-au delegat atribuţii – dar şi resposabilităţi – exorbitante: de profet, de legiuitor, de
călăuzitor al naţiilor... Sfârşitul de secol al XIX-lea atestă deja elocvent eşecul acestui proiect
atât de ambiţios, de a reunifica ştiinţa şi creaţia, cunoaşterea şi vizionarismul, civilizaţia şi

6
Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation [1981], translated by Sheila Faria Glaser, Michigan University Press,
1995 (rom. Simulacre și simulare, București, Editura Idea, 2008)

6
natura. În secolul XX, omul de litere, în ipostaza de scriitor-gânditor, a furnizat materia primă
pentru construcţia altui prototip uman ce s-a bucurat de o stimă eclatantă, dar pasageră:
intelectualul, cel care gândeşte în beneficiul întregii societăţi. Astăzi, această figură emergentă în
interbelic şi aureolată prin anii ‘60 a intrat într-un con de umbră. „Intelectual” a încetat să mai
desemneze insul care gândeşte liber de orice condiţionări, recrutabil, de regulă, din câmpul de
specializare al literaţilor şi filozofilor – nu se chema, odinioară, facultatea din care fac parte „de
litere şi filosofie”? – şi a rămas, cel mult, termenul-valiză în care sunt înghesuite o mulţime de
categorii profesionale: cercetătorul ştiinţific, profesorul, avocatul, medicul, arhitectul etc.
Recesiunea prestigiului a fost dublată de îngustarea treptată a terenului de acţiune definitoriu
pentru omul de litere – „literatura”. În cultura română, încă la mijlocul veacului al XIX-lea,
cuvântul „literatură”, pe atunci un neologism, avea un înţeles sensibil diferit, în mod vădit mult
mai larg decât cel pe care i-l dăm noi azi. 7
Pentru pionierii vremurilor moderne în România, "literatura" se identifica adesea cu ideea de
cultură scrisă umanistă. Gheorghe Asachi explică, de pildă, în 1829: "Produsul minții şi al
învăţăturilor unei naţiuni să numeşte literatură, şi părţile ei sunt poezia, filozofia, istoria şi retori-
ca. Aceste învăţături să numesc cu drept cuvânt şi umanitate, căci prin ele omul câştigă cugetări
de morală, și cei filantropi dobândesc sentimente delicate" 8. Pentru acelaşi Asachi, în 1858, un
curs de literatură la Colegiul din Iaşi ar fi urmat să cuprindă: "lingvistica, filologia, retorica şi
studiile compunerii în proză, discursuri în deosebite genuri de retorică, stil epistolar, poetica
ş.c.l." 9.
Omul literat căruia Asachi îi descrie "portretul şi însuşirile" în 1839 poate avea o sumedenie de
"îndeletniciri": fie "cu un pas măsurat păşeşte în lumea cea cugetătoare a speculaţiilor
matematice", sau "se rătăceşte în lumea cea fermecată a poeziei", sau "înduioșază oamenii pe
scena de teatru", sau "învaţă prin istorie". El se defineşte drept "acela a cărui meserie îl obligă să-
și cultive mintea pentru a spori cunoașterea altora" 10.

7
Pentru o prezentare detaliată a chestiunii, cf. Liviu Papadima, Literatură și comunicare. Relația autor-cititor în
proza pașoptistă și postpașoptistă, Iași, Polirom, 1999
8
Gh. Asachi, Opere, vol. II, ediție de N. A. Ursu, Bucureşti, Minerva, 1981, p. 593
9
Idem, p. 522
10
Ibidem, p. 544

7
Accepţiuni similare se întâlnesc la Ion Heliade Rădulescu, alt pionier al modernizării culturale
românești, încă la 1866: "... se ştie de către toţi că literatura tratează despre toate; în domeniul ei
intră şi proză, şi poezie, şi ştiinţe, şi arte şi meserii, şi cele politice, şi cele sociale, şi legislatură,
şi strategie, etc. Se ştie iară că literatura derivă de la litere" 11. Acelaşi, într-o conferinţă din 1868,
Literatură. – Politică.: "Cărţile care tratează despre ştiinţe, arte şi meserii, despre tot ce poate
folosi şi fac să înainteze societatea, dela cele mai utile până la cele mai frumoase şi mai sublime,
acele cărţi, toate la un loc, se numesc literatura unei limbi, unei naţiuni, şi cu cât acele cărţi vor
fi mai multe, mai clare, mai utile, scrise mai cu artă şi cunoştinţă, cu atâta acea literatură este mai
amplă şi mai sublimă" 12.
Astăzi, „omul de litere” este privit fie ca o specie de homo aestheticus, fie ca un descriptor
meticulos al limbilor – un lingvist.
Într-o lume net dominată de oamenii cifrelor – it-işti, finanţişti, economişti ş.a.m.d. – este omul
de litere ameninţat cu dispariţia, odată cu obiectul predilect al muncii sale, cartea?

Ars belli
Mă întrebam mai înainte dacă se poate desluşi şi o „a treia cale” în acest scenariu al antinomiilor
beligerante. Eu cred că da, şi că ea derivă din însăşi „arta războiului” – definit, cândva, ca o
continuare a politicii cu alte mijloace (Carl von Clausewitz).
Aproape nicicând războaiele nu au fost purtate pentru nimicirea completă a adversarului, ci
pentru obţinerea unui nou armistiţiu, în condiţii schimbate. În cazul conflictelor simbolice, cum
este cel dintre litere şi cifre, condiţiile de armistiţiu sunt încă şi mai greu de anticipat decât în cel
al războaielor propriu-zise. Tensiunile conflictuale sunt de regulă însoţite de strategii
acomodante, prin care părţile beligerante îşi redefinesc în permanenţă, una în raport cu cealaltă,
teritoriile şi aspiraţiile.
Temerile privitoare la suprimarea tiparului de către „epoca electricităţii” – „electronică”, i-am
zice mai degrabă azi – nu au fost confirmate până acum. Producţia editorială a continuat să
crească, cu oscilaţii mai mari sau mai mici. În România, cel puţin, ea s-a produs exploziv,

11
I. Eliade Rădulescu: Opere complete, vol. I, II (Echilibru între antiteze), ediție de Petre V. Haneş, Bucureşti,
Minerva, 1916, p. 218, s. a.
12
Idem, p. 287, s. a.

8
datorită împrejurărilor istorice particulare ale ieşirii dintr-un regim cu un monopol de stat
generalizat asupra tipăriturilor şi cu o cenzură forte. În plus, diversele sondaje privitoare la
lectură, la noi şi aiurea, arată că necititori nu sunt cei care îşi petrec timpul la computer, ci mai
degrabă cei care nu îl folosesc, după cum nici nu obişnuiesc să meargă la cinematograf, la teatru
sau la concert. Asta înseamnă că între diversele medii nu există doar relaţii concurenţiale, ci şi de
complementaritate, diversificând, împreună, modalităţile de satisfacere a diversităţii dorinţelor şi
nevoilor omeneşti: de informare, de cultivare, de înţelegere, de visare, de plăcere, de desprindere
din imediat, de divertisment ş.a.m.d. Cred, cu riscul de a trece drept un ins al optimismelor
vetuste în vremurile gândirii apocaliptice, că tiraniei mediilor omul îi poate răspunde prin
libertatea alegerii, derivată din însăşi complexitatea propriei lui alcătuiri.
Cât despre strategiile acomodante, le vedem la tot pasul în jurul nostru. Presa scrisă a pactizat cu
internetul, cartea a pactizat cu presa scrisă. Mai nou, televiziunile se pregătesc şi ele să facă pasul
înspre marele web. Aşa cum s-a spus despre democraţie, cea mai convenabilă formă de
guvernământ disponibilă deocamdată, că e un tip de regim politic care le include, latent, prin
dreptul de liberă alegere, pe toate celelalte – un „bazar de regimuri politice”, după afirmaţia lui
Platon, în Republica 13 – tot aşa computerul pare a tinde să devină un „bazar al tuturor mediilor”,
fără a le anihila, ci mai degrabă absorbindu-le pe celelalte în extraordinara-i versatilitate.
În orice caz, nu numai cartea s-a contaminat de digitalizare, prin producţia în creştere de cărţi
video şi audio, dar şi internetul a devenit tot mai „livresc”, configurându-se, pe o zonă tot mai
solicitată, pe modelul bibliotecii universale borgesiene. Fascinantul şi atât de controversatul
proiect al „enciclopediilor deschise” de tip Wikipedia nu poate să nu amintească frapant, mutatis
mutandis, de întreprinderea de acum de mai bine de două veacuri a Enciclopediei luminilor.
Însăşi blogosfera de ultimă oră, atât de iritantă pentru mulţi oameni de formaţie mai tradiţională

13
,,Pentru că, din pricina toleranţei ei, există acolo toate felurile de orânduiri și cel care vrea să proiecteze o cetate –
ceea ce noi am făcut acum – are posibilitatea să aleagă felul de cetate care îi este pe plac, ca şi când, ajungând la un
bazar de regimuri politice şi alegând, el ar putea astfel plănui cetatea sa." – Platon, Republica, 557d, în Opere, vol.
V, ediție de Constantin Noica și Petru Creția, traducere de Andrei Cornea, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1986, p. 365
[“Because it contains all kinds of constitutions on account of the license it gives its citizens. So it looks as though
anyone who wants to put a city in order, as we were doing, should probably go to a democracy, as to a supermarket
of constitutions, pick out whatever pleases him, and establish that.”], translated by G.M.A. Grube and rev. C.D.C.
Reeve, http://www.theosofie.be/A_PDF/Plato_Complete_Works.pdf , accesat 17.09.2016

9
nu este, oare, extensia la proporţii năucitoare a unui impuls fundamental livresc, acela de a te
aşeza pe tine însuţi într-un text scris?
Strategii de acomodare se recunosc la tot pasul şi pe frontul profesiunilor. Să privim un pic la ce
s-a întâmplat cu activitatea de bază a oamenilor de litere: scrisul.
Până nu de multă vreme, mai toţi literaţii – între care îi număr, de bună seamă, şi pe scriitori –
scriau, în pofida lui Gutenberg, de mână. Deşi a putut schimba, în timp, instrumentele – de la
pana de scris la toc, stilou sau pix – scrisul de mână a rămas, timp îndelungat, fundamental
acelaşi: o activitate profund energetică, ale cărei energii izvorăsc în primul rând din finitudinea
materialelor disponibile: mărimea semnelor în luptă cu mărimea paginii. Imaginaţi-vă postura
dezolantă, sisifică, a unui scriitor căruia-i stă dinainte o coală albă nemăsurată! Scrisul de mână
aduce laolaltă timpul, spaţiul şi mişcarea, într-o tensiune de voltaj înalt. Maşina de scris a
reprezentat, din acest punct de vedere, doar o disciplinare mecanică a acestei încleştări. Ea a
făcut, astfel, încă şi mai evident tempo-ul încordat al scrisului manual.
Lucrurile s-a schimbat odată cu trecerea la redactarea pe PC. Menirea computerului personal,
folosit ca unealtă de scris, este tocmai aceea de a relaxa tensiunile inerente în cazul redactării de
mână sau la maşina de scris. Bătaia fină a clapelor, funcţionarea silenţioasă, vizualizarea lejeră a
textului redactat au făcut din PC o maşină de scris mult mai comodă şi mai „prietenoasă” dar,
totodată, mai „apatică”. Încă şi mai important, prin adjuvantele pe care le pune la dispoziţia
utilizatorului – căutare, copiere, înlocuire, inserţie, radiere, numărarea semnelor şi a cuvintelor,
corectură, paginaţie şamd – computerul se apropie cel mai mult de împlinirea visului textului cu
deschidere ilimitată – acea Opera aperta de care vorbea Umberto Eco într-o carte la rândul ei
celebră din 1962 14. Îmi imaginez deja istoricii literari ai viitorului, scormonind nu prin cuferele
din pivniţă, ci în coşul de gunoi al calculatorului în încercarea de a reface „laboratorul de creaţie”
al cutărui sau cutărui scriitor.
Evidentele şi spectaculoasele avantaje ale redactării computerizate – ilimitarea acesteia,
permutabilitatea şi combinatoria extrem de la îndemână, suspendarea textului într-un stadiu de
veşnic provizorat, curmat doar de o decizie arbitrară, conjuncturală etc. – reprezintă, deopotrivă
şi principalele deficienţe. Dacă privim, fie şi sumar, istoria poeziei, ca forma cea mai

14
Umberto Eco, The Open Work [1962], translated by Anna Cancogni, Harvard University Press, 1989 (rom. Opera
deschisă, traducere de Cornel Mihai Ionescu, București, Editura pentru Literatura Universală, 1969)

10
reprezentativă a scrisului creator, ne dăm îndată seama că ea se confundă, în bună măsură, cu
istoria constrângerilor autoimpuse: rimă, ritm, măsură, organizare strofică, selecţie tematică şi
stilistică etc. Este principalul motiv pentru care apariţia versului alb a produs, într-o primă etapă,
atâta iritare, fiind perceput ca o dezertare de la condiţia esenţială a poeziei. Treptat, s-a dovedit
că această percepţie era falsă, şi că principiul constrângerilor autoimpuse se păstrează, în forme
mai opace şi mai puţin mecanice, şi în versul alb şi în instrumentările cele mai neconvenţionale
şi mai inventive ulterioare.
Redactarea computerizată tinde să schimbe lucrurile în profunzime, să transforme scriitorul într-
un „textier”, producător al unei maşinării de cuvinte care produce, la rândul ei, semnificaţie,
efect, şi care, de la un moment dat, începe chiar să se autogenereze, preluând, treptat,
prerogativele autorului.
Interesant este că astfel de viziuni – a textului impersonal şi de sine stătător, care, el, de fapt, „îl
scrie” pe autor, sau care pluteşte, pulsând de o viaţă tainică, asemeni protozoarelor, în lichidul
nutritiv al „discursului” atotcuprinzător – au fost puse în circulaţie (Roland Barthes, Jaques
Derrida, Michel Foucault ş.a.) 15 sau chiar au fost aplicate înainte de a dispune de suportul
tehnologic al PC-ului. La noi, de exemplu, textualismul 16 afirmat şi practicat de o serie de tineri
debutanţi la începutul anilor ‘80 – Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene ş.a. –
precede evident utilizarea computerelor personale în România.
Pasul următor, de data aceasta nemijlocit legat de evoluţiile tehnologice, este cel al „literaturii
virtuale”, al „hipertextului”. Şi această estetică novatoare însă materializează un deziderat
susţinut cu insistenţă de prin anii ‘70-‘80 încoace, cel al lecturii ca act de creaţie, al participării
cititorului, dimpreună cu autorul, la „facerea” operei. Dacă aceste teorii ale receptării delegau
cititorului rolul de co-autor în planul semnificaţiei textului, noile tehologii permit permit
intervenţia activă a lectorului în înseşi litera textului, oferindu-i, de exemplu, posibilitatea
alegerii între multiple continuări, posibilitatea de a modifica sau de a completa după plac textul
dat. Întrebarea rămâne aceeaşi, adresată, în cazul acesta, receptorului: este surplusul de libertate

15
Pentru o sinteză edificatoare a chestiunii, cf. Seán Burke, The Death and Return of the Author, Edinburgh,
Edinburgh University Press, 1992
16
Cf. Marin Mincu, Textualism și autenticitate, Constanța, Pontica, 1993

11
de acţiune conferit de hipertext doar un avantaj? Oferă el, necondiţionat, un surplus de
satisfacţie?
Aş mai aminti, măcar şi în treacăt, un ultim aspect, de data aceasta pornind de la experienţa mea
instituţională. La noi, ca şi în alte părţi, chiar dacă într-un decalaj temporal semnificativ, studiile
filologice practicate tradițional la „Litere” au produs, în ultimele decenii, o sumedenie de
„vlăstare” ştiinţifice şi profesionale: studii ale comunicării, studii culturale, biblioteconomie,
etnologie ş.a. Facultatea la care lucrez a ajuns, în două decenii, să-şi înzecească efectivele de
studenţi, transformându-se într-un fel de mini-universitate, o constelaţie de specializări care se
revendică, indubitabil, de la un numitor comun originar, acela al „omului de litere”. Mi-e greu să
apreciez dacă această explozivă diversificare trebuie înţeleasă numaidecât ca un semn de
vitalitate sau, din contră, ca o reacţie la vulnerabilizarea tot mai accentuată a statutului
disciplinelor umaniste. Las pe alţii să judece.

În încheiere, o singură observaţie lămuritoare. Am folosit, pentru expunerea mea, două metafore
generice, pentru a pune în evidenţă o falie semnificativă şi, pentru mulţi, îngrijorătoare, în
dinamica culturii contemporane: literele şi cifrele. M-am referit cu precădere, în acest sens, la
competiţia dintre carte şi computer. Îmi este clar că „traducerea” literală a metaforelor din titlu
poate duce la extrapolări hazardate. Cu siguranţă, computerul nu operează propriu-zis cu „cifre”,
ci cu „limbaje” – ceea ce îl apropie surprinzător de lingvistică, de semiotică etc. Tot aşa, cartea e
un obiect cultural mult prea complex ca să poată fi înţeles ca un simplu agregat de litere. Tocmai
această complexitate a unui obiect deopotrivă material şi virtual, apt de a fi reconstruit pe
suporturi dintre cele mai variate, îi va asigura, sunt convins, în continuare longevitatea.

Bibliografie
Gh. Asachi, Opere, vol. II, ediție de N. A. Ursu, Bucureşti, Minerva, 1981
Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation [1981], translated by Sheila Faria Glaser, Michigan
University Press, 1995 (rom. Simulacre și simulare, București, Editura Idea, 2008)
Seán Burke, The Death and Return of the Author, Edinburgh, Edinburgh University Press, 1992
Umberto Eco, The Open Work [1962], translated by Anna Cancogni, Harvard University Press,
1989 (rom. Opera deschisă, traducere de Cornel Mihai Ionescu, București, Editura pentru
Literatura Universală, 1969)

12
I. Eliade Rădulescu: Opere complete, vol. I, II (Echilibru între antiteze), ediție de Petre V.
Haneş, Bucureşti, Minerva, 1916
Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, București, Editura politică, 1975
Marin Mincu, Textualism și autenticitate, Constanța, Pontica, 1993
Liviu Papadima, Literatură și comunicare. Relația autor-cititor în proza pașoptistă și
postpașoptistă, Iași, Polirom, 1999
Platon, Phaidros, în Opere, vol. IV, ediție de Petru Creția, traducere de Gabriel Liiceanu,
București, Edeitura Științifică și Enciclopedică, 1983
Platon, Republica, în Opere, vol. V, ediție de Constantin Noica și Petru Creția, traducere de
Andrei Cornea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986

Webografie (17.09.2016)
Plato, Complete Works, http://www.theosofie.be/A_PDF/Plato_Complete_Works.pdf
Cea mai mare sală de curs internetul, http://www.capital.ro/cea-mai-mare-sala-de-curs-
internetul-127038.html
Francis Fukuyama, The End of History, http://kropfpolisci.com/exceptionalism.fukuyama.pdf
Francis Fukuyama, Our Posthuman Future: Consequences of the Biotechnology Revolution,
https://d358g57815banh.cloudfront.net/xA4eI4XC8dG_FA8JC6XX4D73yI5zb.pdf

13