Matei Visniec :

Plimbare prin Parisul pustiu sau lumea lui Chirico

M-am înarmat cu legitimaţia de jurnalist, mi-am pus o mască de protec ţie peste
gură şi peste nas şi m-am dus să văd cum arată Parisul pustiu. Nu puteam rata
aşa ceva. Şi bine am făcut. Senzaţia este mai mult decît stranie, mai mult decît
suprarealistă. Am avut impresia că mă aflu într-un film, sau într-un decor preg ătit
pentru un film-catastrofă.

Am pornit de dimineaţă, de pe la ora 8, am coborît pe Boulevard de l’Hôpital pîn ă

la Sena, apoi ma luat-o pe malul stîng al Senei, pe lîngă Jardin des Plantes pîn ă la
Notre-Dame unde m-a oprit un prim poliţist. I-am arătat legitima ţia de jurnalist şi i-
am spus că realizez un reportaj despre carantina pariziană. Poliţistul m-a salutat
şi mi-a spus „Felicitări, domnule, voi jurnaliştii faceţi în prezent un lucru
excepţional”. I-am spus şi eu că ei, poliţiştii, sunt formidabili în acest moment şi
am plecat mai departe, mereu pe malul Senei, pe lîngă cutiile de metal lăc ătuite
ale buchiniştilor, spre Place de la Concorde. Nu am întîlnit pe drum decît un taxi,
o maşină a poliţiei, alta pe care scria SOS MEDECIN şi cîţiva biciclişti. La Place
de la Concorde m-a oprit un alt poliţist şi i-am spus acelaşi lucru, că sunt
jurnalist. I-am spus că lucrez pentru Radio France Internationale şi nici nu mi-a
mai cerut legitimaţia.

Marile monumente ale Parisului, fără oameni în jurul lor, par nişte epave, nişte
nave eşuate. Nu simţeam nici un fel de oboseală (deşi aveam la activ vreo cinci
kilometri) ca şi cum vidul mi-ar fi facilitat efortul fizic, iar dup ă o vreme m-am
obişnuit cu absenţa vieţii. Întrucît străzile şi pieţele erau pustii am avut impresia
că şi imobilele se vidaseră de oameni, că de fapt în oraş nu mai locuieşte
nimeni…

Am făcut cîţiva paşi pe Champs-Elysées, dar imaginea era cît se poate de

dezolantă întrucît toate intrările şi vitrinele sunt protejate cu grilaje, rulouri şi
jaluzele de metal. „Cel mai frumos bulevard din lume” părea baricadat, în
aşteptarea unui asediu sau atac chimic. Am luat-o înapoi spre cas ă trecînd pe
Rue de Rivoli, pe sub faimoasele sale colonade care m-au transportat într-un
tablou de Chirico. Pentru prima dată cred că l-am înţeles din interior, emo ţional,
pe Georgio De Chirico, am simţit ce a vrut să ne spună cu peisajele sale urbane
metafizice. Mi-am amintit şi de un tablou de-a său intitulat Gara Montparnasse
unde apar aceleaşi coloane încremenite, o stradă în pantă pe care merge o
siluetă umană iar departe, la orizont, insignifiant, fumul unei locomotive cu aburi.

Rue de Rivoli, cu colonadele pe stînga şi cu grilajul de la Parcul Tuileries pe

dreapta, se derula sub ochii mei ca un fel de lung culoar conducînd spre fic ţiune
sau spre o lume paralelă. Dacă m-ar fi aspirat la capătul lui o altă dimensiune
cosmică nu m-aş fi mirat de loc, eram pregătit de orice.

Vidul secretă întotdeauna ceva angoasant, ceva amenin ţător cu gust de

anticameră a morţii şi din această cauză am avut şi impresia că Parisul avea un
aer mortuar. Dar în acelaşi timp, mergînd, îmi spuneam că acea senza ţie îmi era
familiară, m-am întrebat chiar unde şi cînd mai simţisem acelaşi lucru, aceeaşi
solemnitate abstractă. Şi chiar în timp ce îmi puneam această întrebare trecînd
pe lîngă Turnul Saint-Jacques mi-a venit în minte şi răspunsul: Parisul sem ăna cu
un cimitir. Cel puţin pentru mine, senzaţia era clară, familiară. Simţeam exact
acelaşi lucru ca atunci cînd mă plimbam singur prin cimitirul Montparnasse sau
Père Lachaise, în general la primă oră, înainte ca să vină turiştii sau rudele
morţilor.

În Piaţa Bastiliei, pe la ora 12 m-a mai oprit un poliţist şi i-am spus că am realizat
un reportaj şi că acum mă întorceam acasă.

Ceea ce i se întîmplă în prezent speciei umane este ceva enorm, grav, halucinant.

Cînd dintr-un oraş lipsesc locuitorii de fapt oraşul începe să nu mai aib ă sens. Iar
puţinii oameni pe care i-am întîlnit, fie că făceau jogging, fie că dezinfectau uşi
sau intrări în staţiile de metrou, fie că se duceau cu căruciorul la cump ărături, în
loc să salveze oarecum situaţia nu făceau decît să adîncească senza ţia de gol
întrucît aveau ceva fantomatic. Cînd vezi doar un singur om alergînd pe sub
colonadele fără viaţă de pe Rue de Rivoli senzaţia că te afli în universul lui Chirico
sau al lui Dali se amplifică. Dacă o girafă cu coama în flăcări ar fi traversat Place
de la Concorde nu m-aş fi mirat, dacă şi cele două orologii de la fosta Gare
d’Orsay ar fi început să se topească nu m-aş fi mirat, dacă aş fi văzut cum fa ţada
Operei Bastille se dezlipeşte ca un afiş gigantic şi se scurge pe trotuar nu m-aş fi
mirat întrucît mi-aş fi spus că mă aflu într-o pictură de Magritte… Iar dac ă Turnul
Eiffel s-ar fi ridicat în aer şi ar fi rămas suspendat deasupra Parisului mi-aş fi spus
cu seninătate că am pătruns într-un tablou de Marc Chagall. El a pictat de altfel
de multe ori Parisul şi în toate aceste tablouri monumentele mitice parcă o iau
razna, Notre-Dame apare înclinată, Turnul Eiffel pleoştit…

Poate că parizienii închişi în apartamentele lor nu îşi dau seama înc ă de

caracterul apocaliptic al momentului, ar trebui ca fiecare dintre ei s ă poat ă ieşi
măcar o dată şi să traverseze oraşul pustiu pentru a înţelege c ă se află la o
răscruce civilizaţională…

Dar cel mai mult m-a înspăimîntat senzaţia că asist la o catastrofă politic ă şi c ă
un fel de dictatură dementă s-a instalat în oraş. Mi-am amintit de o reflec ţie a lui
Cioran, încerc să o redau din memorie: „La grădina zoologic ă toate animalele de
după gratii adoptă o atitudine de mare decenţă, cu excepţia maimu ţei – se simte
că omul nu e departe.” În Parisul pustiu am avut sentimentul c ă dictatura nu e
departe.

M-am întors spre cartierul meu traversînd din nou Sena, pe podul Austelitz, şi
acolo m-a întîmpinat un stol de pescăruşi destul de agresivi. Cred că în mintea
acestor păsări se întîmplase ceva, poate că liniştea din oraş le-a debusolat, poate
că vidul are o influenţă malefică asupra lor. Evident că m-am gîndit la filmul lui
Hitchock „Păsările” pentru că şi acolo avem o poveste cu oameni care se
refugiază în casele lor în urma unei agresiuni neaşteptate.
Va putea oare, într-o bună zi, o vietate microscopică lipsită de inteligen ţă, cum
este Covid-19, să distrugă, prin capacitatea sa de a se înmulţi, vietatea cea mai
sofisticată de pe planeta Terra, adică omul?

Ei bine, mi se pare că teoria probabilităţilor justifică o astfel de temere. Dacă

universul şi eternitatea înseamnă posibilităţi infinite de etalare a vie ţii şi de
conflicte între forme de viaţă, atunci este posibil, într-un moment precis şi într-un
loc precis, şi un astfel de asasinat, a celei mai evoluate forme de via ţă de către
cea mai primitivă.