Lectia prezentului si verticala

Parintii mei sunt amandoi filologi eu fac teatru. Cel mai usor ma exprim in teatru, cu
mijloacele lui Sa scriu nu mi-e deloc la indemana, cu atat mai putin sa scriu despre
ceva atat de important pentru mine, de intens, pretios, complex si complicat cum e
intalnirea mea (alcatuita din mai multe intalniri, de fapt) cu regizorul, artistul Andrei
Serban. In 1990 (aveam 17 ani) am jucat in Trilogia antica de la TNB faceam parte din
cele trei coruri din Medeea, Troienele si Electra; cand o actrita si-a rupt piciorul, am jucat
si Cassandra . A urmat work shopul de la Arad, apoi, dupa mai mult timp: o auditie pe
care nu am luat-o pentru un rol in Purificare, dupa care auditii luate: Lear si Ivanov la
Bulandra, workshopul de la Ipotesti, Lear(A) tot la Bulandra si workshopul de la
Mogosoaia (unde, spre tristetea mea, n-am stat toata perioada pt ca aveam alte repetitii la
teatru). Mi-as dori ca lista sa continue Au mai fost, bineinteles, conferintele si
spectacole la care am fost in public.
M-am format si ca om si ca actrita prin Trilogia antica. M-am maturizat incepand cu
Lear si Ivanov.
Cred ca cel mai important lucru pe care l-am inteles de la Andrei Serban e lectia
prezentului. E cea mai grea, aproape cruda dar si cea mai pretioasa lectie in teatru. E
incercarea de a fi viu in fiecare secunda, de a nu incerca sa repeti ce ai facut ieri, sa fii in
alt moment decat acum si aici cand lucrezi in teatru. E ceea ce face el insusi ca si creator
de lumi in spectacol: probeaza in fiecare clipa, cauta continuu, provoaca, nelinisteste,
pune permanent intrebari Dar nu in sine, doar de dragul nelinistii, al provocarii, al
intrebarii, ci raportat la verticala. Cand repetam la Trilogie, acum 23 de ani am auzit
prima oara de verticala, de cum actorii ar trebui sa fie legatura dintre cer si pamant, niste
instrumente perfecte prin care trece sensul inalt, energia superioara si ajunge la spectatori.
Actorii nu au alt merit decat sa fie instrumentele cel mai bine acordate atunci cand
spectacolul in care joaca are calitatea de a invoca, de a atrage cerul, atunci cand are
dimensiunea verticala. Spectacolele lui Andrei Serban sunt asa.
La workshopuri difera tipul de cautare, dar nu calitatea ei. Finalitatea e alta, nu
spectacolul: perfectionarea instrumentului-actor. Andrei Serban reuseste sa creeze situatii,
exercitii de grup care functioneaza ca o oglinda-microscop ce reflecta si mareste
imaginea fiecaruia din participanti. Sunt ateliere de cunoastere de sine, de ceilalti, de
exersare si testare a limitelor personale, de fortare a limitelor uneori pentru a te extinde ca
fiinta, ca actor, ca artist. Nu e usor, confortabil, caldut sau comod. E obositor, dificil dar
provocator, efficient, inspirator si, uneori, aproape magic. La atelierul de la Ipotesti a
fost, in plus fata de alte ateliere, intalnirea cu poeziile lui Eminescu in spatiul copilariei
lui Acolo am trait unul din cele mai puternice momente din experienta mea de actrita
cand am lucrat in cadrul atelierului Oda in metru antic cu Andrei Serban. Am inceput
prin a spune ca nu sunt scriitoare, ci actrita. Nu cred ca o experienta a viului poate fi
vreodata descrisa in cuvinte dar cred ca cea mai complexa forma de exprimare in scris e
poezia. E singura care surprinde ceva din vibratia tainei vietii. De aceea am ales sa
descriu acel moment intr-o poezie cititi-o, va rog, ca pe o marturie a unei intamplari.
Moment de gratie
Carnea fierbe, atinsa de cuvant.

Tasnesc din ea scantei de sens,

Fragmente de ide, plamadite din pamant.
Trupul intreg vibreaza armonizat cu duhul
Ce, mai presus de astazi,
Isi vesniceste suflul.
In arderea nebuna a trupului ce sunt
Simtit-am pentr-o clipa
Cum si Cer si Pamant
Se intalnesc prin sinea-mi.
In cuvant.
Multumesc.
Puteam sa scriu volume intregi. mai mult am sters decat am scris incercand sa exprim
cat mai bine ce inseamna pentru mine intalnirea cu Andrei Serban. Recitind realizez ca e
incomplet, dar va fi ca o piesa intr-un puzzle pe care il vor completa ceilalti