Cap 1.

Notiuni generale
1.1 Procese tehnologice, operaţii, fluxuri tehnologice

Procesul tehnologic reprezintă totalitatea operaţiilor concomitente sau ordonate în timp, necesare
fie pentru obţinerea unui produs (prin extragere, prelucrare, asamblare), fie pentru întreţinerea sau
repararea unui sistem tehnic.
Procesul tehnologic poate fi realizat prin tehnologii diferite.
Tehnologia indică schimbările esenţiale de formă, de structură şi de compoziţie chimică necesare
pentru realizarea unui produs şi are la bază fenomene fundamentale şi legi caracteristice.
Procedeul tehnologic indică modul corect, respectiv mijloacele tehnice prin care se realizează
procesele tehnologice de obţinere a unui produs.

1.2 Produsele - rezultatul desfăşurării procesului tehnologic

În urma desfăşurării proceselor tehnologice rezultă bunuri materiale denumite produse.

Produsele sunt considerate principale, dacă reprezintă scopul desfăşurării procesului tehnologic
şi secundare dacă apar alături de produsul principal.
Calitatea produselor principale depinde de calitatea materiilor prime, modul de desfăşurare a
procesului tehnologic, gradul de uzură al utilajelor, calificarea forţei de muncă etc.
Produsele secundare se denumesc coproduse dacă rezultă în procese de transformare a materiilor
prime în industrii de profil chimic (gaze coproduse la fabricarea acetilenei, zgură şi gaze de furnal la
elaborarea fontei, gudroane la fabricarea cocsului, melasă la fabricarea zahărului etc.). În urma unor
procese de prelucrare mecanică pot apare deşeuri: şpan la prelucrarea metalelor prin aşchiere,
rumeguş la prelucrarea lemnului etc. În situaţia în care la un anumit moment produsele secundare nu
pot fi valorificate, acestea sunt denumite reziduuri şi necesită depozitarea în condiţii
corespunzătoare, pentru a evita degradarea lor şi poluarea mediului ambiant. Astfel sunt haldele de
steril de la prepararea minereurilor, cenuşile de termocentrală , reziduurile grele de la prelucrarea
ţiţeiului.
În funcţie de stadiul de prelucrare, produsele care rezultă dintr-un proces tehnologic pot fi
clasificate în produse brute, intermediare şi finite. Produsele brute nu pot fi utilizate ca atare ci
necesită finisări, condiţionări etc. (de exemplu piesele turnate trebuie prelucrate prin aşchiere,
substanţa activă din detergenţi se utilizează după amestecare cu alţi ingredienţi, etc.)
Produsele intermediare se mai numesc şi semifabricate. Unele dintre acestea pot fi utilizate ca
atare, deoarece nu necesită tratamente speciale de finisare(diferite profile realizate prin laminare sunt
folosite ca atare în construcţii), alţi intermediari devin materie primă în alte fabricaţii (fibrele
sintetice obţinute în industria petrochimică devin materie primă pentru industria textilă etc.).
Produsele finite sunt obţinute în ultima etapă a procesului tehnologic. Sunt finisate şi corespund
din punct de vedere calitativ documentaţiei tehnice şi cerinţelor beneficiarului. Gama acestora este
variată, în funcţie de specificul domeniului industrial. Se obişnuieşte să fie considerate produse finite
în special bunurile materiale cu valoare de utilizare stabilită, cum ar fi medicamentele, detergenţii,
ţesăturile, aparatura electrocasnică, carburanţii etc.
Sfera de cuprindere a noţiunii de produs finit este mult mai largă. Astfel pentru producătorul de
fibre sintetice, acest intermediar cerut de industria textilă este livrat ca produs finit, iar pentru
consumatorul final nu au importanţă decât ţesăturile şi tricotajele, rezultate prin prelucrarea fibrelor.

1
 Produsele finite care nu corespund cerinţelor de calitate se numesc rebuturi; acestea pot fi
recuperabile (din sticlă, metale) şi nerecuperabile. Rebuturile recuperabile împreună cu deşeurile de
fabricaţie şi consum precum şi coprodusele pot fi valorificate sub formă de materiale secundare,
pentru lărgirea bazei de materii prime. Ele constituie o rezervă de materii prime şi materiale,
deoarece conţin cantităţi importante de materii prime déjà prelucrate, uneori cu consumuri energetice
mari iar utilizarea lor contribuie la reducerea consumurilor specifice şi a cheltuielilor de producţie.

1.3 Factori (variabile) care influenţează desfăşurarea proceselor tehnologice

Desfăşurarea în condiţii optime a proceselor tehnologice de bază este condiţionată de natura,

calitatea, şi accesibilitatea materiilor prime care sunt considerate, în raport cu produsul obţinut, ca
fiind principale sau auxiliare (de ex. în obţinerea gazului de sinteză, metanul este material principală
iar apa, în stare de vapori, materie primă auxiliară).
Deoarece transformarea materiilor prime în produse are loc în anumite utilaje, starea de
funcţionare a acestora determină desfăşurarea procesului tehnologic în condiţii optime, fără pierderi
de material şi energie. Un rol de seamă revine automatizării proceselor de fabricaţie, pentru
menţinerea regimului optim de lucru prin controlul automat al parametrilor şi semnalarea oricăror
abateri de la valorile acestora ca şi a unor situaţii de avarie apărută în instalaţie. Un grad ridicat de
automatizare contribuie la creşterea productivităţii muncii şi asigură calitatea impusă produselor.
De asemenea eficienţa proceselor tehnologice este influenţată de o serie de factori economici,
care vizează atât costurile materiilor prime şi energiei, cât şi preţul de vânzare al produselor rezultate,
factori ce depind de conjuctura economică la un moment dat. Pentru a obţine permanent un efect
economic pozitiv, întreprinderile trebuie să prospecteze piaţa şi săşi adapteze procesele tehnologice
(consumuri de materiale şi energie, parametrii de lucru) în funcţie de calitatea, accesibilitatea şi
costurile de achiziţie a materiilor prime, urmărind ca nivelul cheltuielilor de producţie să fie cât mai
scăzut.
Fiecare proces tehnologic se desfăşoară în instalaţii specifice, caracterizate prin intrări şi ieşiri
fizice, materiale, de energie şi de informaţie, care suferă transformări şi a căror perturbare poate fi
compensată în anumit limite.
Considerând instalaţia tehnologică drept un sistem unitar, remarcăm o serie de factori de intrare x
şi de ieşire y, respectiv (fig.1.3):

Fig.1.3 Factori de intrare x şi de ieşire y

Factorii de intrare X (variabilele de intrare, sau independente) pot fi necomandabili X n şi

comandabili Xc , iar factorii de ieşire Y (variabilele de ieşire, sau dependente) reprezintă
performanţele sistemului. Pentru fiecare caz în parte se stabilesc o serie de variabile intermediare X i ,
cu ajutorul cărora se constată efectul modificării variabilelor independente înainte ca acestea să se
regăsească în valorile variabilelor de performanţă.

2
 Între toate aceste mărimi există o legătură funcţională de forma:
Y = f ( Xn,Xc ,Xi,....)
care se utilizează în elaborarea unui model matematic de optimizare şi conducere automată a
procesului tehnologic, respectiv instalaţiei tehnologice.
Variabilele necomandabile Xn nu pot fi modificate de operatorul uman în sensul dorit, ele au
o variaţie aleatoare, fapt pentru care se mai numesc şi perturbaţii. Acestea se referă atât la materiile
prime şi auxiliare (stare naturală, accesibilitate, calitate, compoziţie etc.), starea utilajelor
(performanţe tehnice, uzură etc.) caracteristicile mediului ambiant (regimul termic şi al
precipitaţiilor, cutremure, inundaţii etc.), cât şi la unii factori economici (costul materiilor prime şi
energiei care pot avea valori diferite în funcţie de conjunctura economică), politici şi
sociali.
Variabilele comandabile Xc pot fi modificate de operatorul uman în sensul şi la valoarea
dorită în funcţie de structura procesului tehnologic. Ele se referă în general la parametrii de lucru ai
utilajelor sau instalaţiei: viteza de prelucrare, debite, temperatură, presiune, nivel etc. În acest sens,
un rol deosebit îl are automatizarea instalaţiilor pentru controlul şi menţinerea unui regim optim de
lucru.
Variabilele dependente de performanţă Y se referă la cantitatea şi calitatea producţiei,
evidenţiată prin: randamente în produse, productivitate, raport între cantitatea de produs principal şi
cantitatea produselor secundare, costuri de producţie, calitatea şi preţul de vânzare al produselor,
siguranţa în exploatare, protecţia oamenilor şi a mediului etc. Deoarece majoritatea proceselor
tehnologice pot fi realizate prin mai multe procedee sau variante tehnologice, trebuie executate
analize tehnico-economice amănunţite privind costurile de investiţii, cheltuielile de producţie şi
efectele economice şi sociale ale fiecărei variante tehnice. Se impune alegerea variantei optime bine
argumentată tehnic şi economic prin condiţii de lucru cât mai accesibile şi economice. Se urmăreşte
obţinerea de produse de calitate superioară, în cantitate maximă posibilă, cu cheltuieli cât mai mici,
adică în condiţii de eficienţă maximă.

1.4 Criterii de clasificare a proceselor tehnologice

1.4.1 Clasificarea proceselor tehnologice după tipul transformărilor

Clasificare tehnologiilor după tipul transformărilor include două categorii şi anume

tehnologiile de transformare şi tehnologiile de prelucrare-asamblare. Tehnologiile de transformare
sunt cele care utilizează procedee bazate pe modificarea structurii materiei prin transformări chimice
şi fizico-chimice. Industriile metalurgică, chimică, alimentară şi cea a materialelor de construcţii se
bazează pe utilizarea unor tehnologii de transformare specifice.
Tehnologiile de prelucrare nu modifică structura materiei ci realizează în special prelucrarea
ei mecanică, pentru modificarea formei şi/sau a dimensiunilor iar asamblarea presupune reunirea
unor părţi, subsisteme, subansamble, într-un tot unitar care reprezintă produsul finit. Subansamblele
pot fi produse de însăşi fabrica respectivă, fiind de cele mai multe ori rezultatul unei transformări
fizico-chimice sau pot fi procurate de la alte întreprinderi plasate în amonte.
În perspectivă, ponderea economică a tehnologiilor de prelucrare şi asamblare va creşte, mai
ales datorită diversităţii produselor solicitate de beneficiari din cele mai variate domenii. Se tinde
spre personalizarea producţiei, renunţarea la producţia de serie mare şi dezvoltarea producţiei de
serie mică şi unicat.

1.4.2 Clasificarea proceselor tehnologice în funcţie de scopul urmărit

3
 Ţinând cont de participarea procesului tehnologic considerat la transformarea materiilor
prime în produse, procesele tehnologice se clasifică în procese de bază, auxiliare şi de servire.
Procesele tehnologice de bază realizează transformarea efectivă a materiilor prime în
produse. Se desfăşoară pe baza unor fluxuri tehnologice principale în care utilajul principal
determină capacitatea de producţie a întregii instalaţii sau a unei secţii etc. Procesele tehnologice
auxiliare sunt esenţiale pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului tehnologic de
bază. În această categorie sunt incluse alimentarea cu apă, energie, abur tehnologic şi automatizarea
proceselor tehnologice. De regulă, pe fluxurile tehnologice principale sunt notate cu săgeţi laterale,
punctele de intrare a diferitelor utilităţi necesare desfăşurării procesului tehnologic de bază.

Procesele tehnologice de servire ajută la buna desfăşurare a proceselor tehnologice de bază şi

auxiliare. Această categorie cuprinde operaţiile de întreţinere şi reparare a utilajelor, transportul şi
depozitarea materiilor prime şi produselor, activitatea de control a calităţii materiilor prime,
intermediarilor şi a produselor finite. Totalitatea proceselor tehnologice, de bază, auxiliare şi de
servire care concură la realizarea unui produs reprezintă procesul de producţie. Acesta este specific
fiecărei întreprinderi dintr-o anumită ramură şi modul de realizare a unor aspecte ale producţiei
(alimentarea cu apă, controlul calităţii etc.) influenţează în mare măsură costurile, beneficiile,
calitatea etc.

1.4.3 Clasificarea tehnologiilor după regimul de lucru

După modul de desfăşurare în timp, adică al regimului de lucru, procesele tehnologice pot fi
discontinue sau periodice, continue şi ciclice. Procesele tehnologice discontinue se caracterizează
prin faptul că instalaţia este încărcată iniţial cu materia primă, într-o anumită cantitate (şarjă), are loc
prelucrarea acesteia în condiţii specifice, iar după o anumită perioadă de timp, produsul este evacuat,
ciclul de fabricaţie reluându-se. În acest mod se realizează prepararea minereurilor, fabricarea
coloranţilor şi medicamentelor, prelucrarea metalelor prin aşchiere. Un astfel de regim de lucru
prezintă dezavantajul alternanţei în timp, între fazele utile, în care se realizează transformarea
propriu-zisă şi fazele secundare, necesare alimentării şi evacuării instalaţiei. Este economic ca
instalaţiile auxiliare să funcţioneze decalat în timp, asigurând servirea mai multor instalaţii
principale, pentru a diminua timpul neproductiv. Aceiaşi instalaţie poate fi folosită pentru producerea
mai multor sortimente, dar este necesară o supraveghere continuă pentru schimbarea regimului de
funcţionare la fiecare nou sortiment. Consumurile de materii prime şi de energie sunt mari, deoarece
la fiecare reluare a ciclului de fabricaţie apar pierderi.
Procesele tehnologice continue sunt procesele în care funcţionare instalaţiei nu se întrerupe
decât pentru perioade de revizie şi reparaţii capitale. Instalaţia este alimentată continuu cu materie
primă, pe măsura evacuării unei cantităţi corespunzătoare de produs, ceea ce creează avantajul
operării în condiţii de regim staţionar, controlabil şi reglabil prin automatizarea completă a
procesului tehnologic şi conduce la reducerea pierderilor şi creşterea calităţii produselor.Aceste
procese tehnologice au căpătat o extindere deosebită atât în industria metalurgică, a materialelor de
construcţii, industria petrolieră cât mai ales în industria chimică unde sunt majoritare. Structura
instalaţiilor cu funcţionare continuă este relativ rigidă. Ele sunt proiectate pentru a prelucra materii
prime cu anumite caracteristici şi pentru a realiza anumite produse, astfel încât modificarea
tehnologiei de fabricaţie presupune eforturi de investiţii şi întreruperi îndelungate ale funcţionării
instalaţiei.

4
 În majoritatea cazurilor este necesară recircularea materiilor prime netransformate, ceea ce
contribuie la diminuarea consumurilor materialelor şi la creşterea gradului de transformare a materiei
prime. Astfel de procese tehnologice se numesc procese ciclice şi se întâlnesc frecvent în industria
chimică şi petrochimică. Din punct de vedere economic, procesele continue, cu pierderi mai mici şi
consum mai mic de muncă datorită automatizării, cu utilaje care se amortizează rapid pe seama unei
producţii de serie mare, oferă produse mai ieftine şi de o calitate riguros controlată.
Procesele discontinue utilizate în special pentru produsele de serie mică şi puternic
diversificate (medicamente, coloranţi, etc.) au câştigat în importanţă în ultimul timp prinextinderea
utilizării calculatoarelor de proces în conducerea proceselor tehnologice, rezultatul fiind
diversificarea la maximum a produselor în funcţie de cerinţele beneficiarilor (personalizarea cererii)
şi reducerea costurilor de producţie.

1.4.4 Clasificarea tehnologiilor după nivelul de dezvoltare tehnologică

Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare tehnologiile se clasifică în emergente,

evolutive, mature, în declin şi depăşite. Acest criteriu de clasificare interesează în mod special pe
economişti în estimarea competitivităţii firmei. Tehnologiile emergente sunt cele puse la punct relativ
recent şi care nu şi-au dovedit “viabilitatea” pe piaţă. Reprezintă o rezervă tehnologică, ce poate fi
“testată” şi valorificată la
un moment dat. Comportă riscuri mari şi nu aduc profit. Tehnologiile evolutive s-au impus deja prin
performanţele lor şi urmează a fi generalizate. Aduc cele mai mari profituri şi prezintă cel mai mare
interes pe piaţă. Tehnologiile mature sunt cele aplicate în mod curent cu rezultate economice
satisfăcătoare. Reprezintă “zestrea” tehnologică a unei întreprinderi şi susţin financiar activitatea şi
dezvoltarea acesteia. Tehnologiile în declin sunt deja concurate de alte tehnologii mai performante şi
trebuie înlocuite pentru ca întreprinderea să supravieţuiască. În ceea ce priveşte tehnologiile depăşite,
acestea nu mai oferă performanţe subaspectul calităţii produselor şi a costurilor de fabricaţie.
Menţinerea lor nu se justifică decât în cazurile unei investiţii deosebit de mari care nu este încă
amortizată. În tabelul 1.1 sunt prezentate exemple de tehnologii / produse aflate la nivele diferite de
dezvoltare tehnologică.
Exemple de tehnologii diferenţiate prin nivelul de dezvoltare tehnologică

5
1.4.5 Clasificarea tehnologiilor după gradul de înzestrare tehnică

În funcţie de înzestrarea tehnică şi de modul în care sunt conduse procesele tehnologice

acestea pot fi clasificate în procese manuale, mecanizate, automatizate. Procesele manuale sunt cele
în care munca este efectuată de om, eventual utilizând şi forţa vie a animalelor. Ponderea lor în
ansamblul unei economii moderne este neglijabilă. Procesele mecanice sunt cele în care efortul este
preluat de maşini conduse direct de om. Caracteristic este faptul că funcţionarea utilajelor (excavator,
camion, fierăstrău mechanic etc.) presupune intervenţia permanentă din partea unui operator, care
transmite direct şi continuu o serie de comenzi specifice.În cadrul proceselor automatizate o parte
din funcţiile operatorului uman este preluată de instalaţia de automatizare.
Se realizează controlul unor factori comandabili prin urmărire, reglare a valorilor între
anumite limite, avertizare, semnalizare, blocare. Cea mai înaltă formă de organizare a proceselor de
producţie o reprezintă cibernetizarea, respectiv conducerea prin calculator, fază care se mai numeşte
automatizare complexă. În această etapă, instalaţiile tehnologice automatizate sunt prevăzute cu
calculatoare programate pentru a culege permanent informaţii din proces, a le compara cu varianta
optimă conţinută într-un program de calcul corespunzător şi a transmite comenzile necesare astfel
încât procesul să decurgă în condiţii optime. Chiar dacă are loc de exemplu o variaţie aleatoare a
compoziţiei materiei prime, calitatea şi cantitatea de produs principal se va menţine la valori le
dorite, prin “alegerea” de către calculator a parametrilor de lucru corespunzători noii situaţii. În unele
sectoare industriale, caracterizate prin condiţii speciale de lucru şi în care se cere o precizie de
execuţie deosebită (energetică nucleară, aeronautică etc.) se folosesc tot mai mult roboţi industriali
care sunt sisteme autonome, capabile să realizeze lucrări complexe fără intervenţia directă a omului.

1.4.6 Clasificarea tehnologiilor după flexibilitate

Clasificarea tehnologiilor după flexibilitate ia în considerare capacitatea proceselor de

fabricaţie de a se adapta la volume diferite de producţie (flexibilitate de volum, de exemplu puterea

6
suprainstalată în CHE) sau capacitatea de a se adapta rapid la o înnoire a produselor (flexibilitate de
adaptare în industria confecţiilor, ambalajelor etc.) precum şi capacitatea de a adapta mijloace de
producţie diferite la fabricarea aceluiaşi produs (flexibilitate de proces). Din punct de vedere al
flexibilităţii, tehnologiile se pot clasifica în următoarele categorii:
􀂾 sisteme cu flexibilitate naturală (SFN) de tipul atelierelor mecanice, în care maşinile unelte pot fi
folosite în orice succesiune pentru realizarea oricărui tip de prelucrare în funcţie de cerinţe;
􀂾 sisteme rigide de tip reglementat (SR) ilustrate de lucrul la banda rulantă în secţiile de asamblare,
unde fiecare muncitor este instruit să realizeze o anumită operaţie din cadrul fluxului tehnologic, iar
o schimbare a tipului de produs presupune modificarea liniei de asamblare (dimensiunea şi
succesiunea utilajelor/operaţiilor) şi reinstruirea
personalului;
􀂾 sisteme rigide de tip automatizat (SRA) reprezentate de instalaţiile în flux continuu, în care fiecare
operaţie este realizată într-un utilaj anume, care îşi menţine constant regimul de funcţionare.
Modificarea cantitativă şi calitativă a procesului tehnologic presupune redimensionarea utilajelor ca
şi restabilirea conexiunilor dintre ele. Majoritatea proceselor tehnologice din industria chimică de
mare tonaj (îngrăşăminte, materiale plastice etc.) ca şi fabricarea cimentului, fontei, prelucrarea
ţiţeiului, fabricarea zahărului etc. se realizează în instalaţii complexe echipate cu sisteme de reglare
automată a parametrilor de lucru. De multe ori, structura instalaţiei este rigidă în raport cu calitatea
materie prime ce trebuie prelucrată (instalaţiile DAV şi de piroliză diferă ca structură în funcţie de
procentul de sulf în ţiţei etc.);
􀂾 sisteme cu flexibilitate artificială cunoscute sub numele de sisteme flexibile de fabricaţie (SFF)
care se folosesc în cadrul industriilor prelucrătoare. Se bazează pe utilizarea maşinilor unelte cu
comandă program şi a roboţilor industriali şi sunt capabile să execute o gamă largă de operaţii. Se
caracterizează în mod deosebit prin adaptabilitate, adică prin capacitatea de a trece cu uşurinţă şi într-
un timp foarte scurt de la o producţie la alta. Componenta de bază a unui astfel de sistem flexibil o
constituie unitatea flexibilă, respectiv o maşină-unealtă capabilă să execute operaţii diverse cu
ajutorul unui robot. Activitatea mai multor unităţi flexibile grupate într-o celulă flexibilă este
coordonată de uncalculator de proces. Nu întotdeauna un astfel de sistem tehnologic este şi rentabil,
mai ales datorită costurilor ridicate ale roboţilor industriali. Deoarece costul unitar depinde de
volumul producţiei s-a ajuns la concluzia că la producţia de serie mare şi de mare tonaj, SR sunt mai
avantajoase decât la producţia de serie mică, unde SFN şi SFF prezintă avantaje economice certe,
ceea ce rezultă şi din diagram prezentată în fig. 1.1.

7
 Alte criterii de clasificare a tehnologiilor iau în consideraţie domeniul de activitate (tehnologii
de extracţie, de prelucrare, de asamblare, de transport etc.) şi cadrul operaţional (tehnologii de bază
specifice elaborării unui produs şi tehnologii periferice, nespecifice dar necesare , ca de exemplu
tehnologii pentru depoluarea gazelor şi apelor reziduale). De asemenea tehnologiile pot fi clasificate
după gradul de noutate ştiinţifică (tehnologii clasice sau de vârf), respectiv după noutatea procedeelor
aplicate (tehnologii convenţionale şi neconvenţionale).