După mazilirea pentru a doua oară a lui Constantin Duca de la tronul Moldovei, Constantin Brâncoveanu,

domn al Ţării Româneşti, vrea să aşeze în scaunul moldovenesc pe Mihail Racoviţă, care era sprijinit şi de
turci. Duca fusese ginerele lui Brâncoveanu, de aceea domnitorul considera că are dreptul să hotărască
cine va fi descendentul acestuia la tronul Moldovei şi îl propune pe Mihail Racoviţă, o altă rudă şi supus
al domnului muntenesc. Această susţinere politică este însă în defavoarea fraţilor Cantemir, anume a lui
Antioh, care ar fi trebuit să urmeze în mod firesc pe scaunul Moldovei, ca descendent al tatălui lor, fostul
domnitor Constantin Cantemir.

Dimitrie Cantemir prezintă acest conflict printr-o alegorie criptică, imaginând Moldova ca împărăţia
animalelor, monarhia leului, iar Ţara Românească sub forma împărăţiei păsărilor, monarhia vulturului.
Ţara animalelor rămâne fără epitrop, prin înlăturarea Vidrei (Constantin Duca) şi divanul împărătesc se
adună la sfat pentru a-şi alege un alt conducător. La această adunare vin să participe şi păsările din
vecinătate, al cărui epitrop puternic, Corbul (Constantin Brâncoveanu), doreşte pe scaunul împărătesc
pe Struţocămila (Mihail Racoviţă), un personaj ridicol, ilogic şi himeric, deoarece el nu există în realitate,
„categoriile loghicăi n-au cetit şi în cărţile ştiinţei nu s-au zăbovit”.

Cu ajutorul împărăţiei peştilor (Imperiul Otoman), Corbul reuşeşte să instaleze pe tronul Ţării
patrupedelor pe Struţocămila şi-l arestează pe Inorog, un personaj fabulos ce-l întruchipează pe Dimitrie
Cantemir. Deşi se ascunsese în natura ocrotitoare, Inorogul este urmărit de păsări periculoase şi trădat
de Cameleon (Scarlat Ruset), iar jelania acestuia în ocnă este o autentică proză poetică, de factură
populară, incluzând şi un blestem cutremurător.

Cu sufletul îndurerat, părăsit de toţi, chiar şi de propriul său frate, care se dovedeşte avar şi nu vrea să-i
plătească răscumpărarea, („Ce sprijeneală i-au rămas? Niciuna! Ce prieteni să arată? Niciunul!”),
Inorogul invocă natura într-un blestem cu tentă populară, foarte impresionant: „Munţi crăpaţi, copaci,
vă despicaţi, pietri, vă fărâmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu izvoară, munţii puhoaie
pogoară. Lăcaşele Inorogului, păşunele, gradinele, cernească-să, pălească, veştedzaşcă-să, nu
înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească, şi pre domnul lor cu jele, pre stăpânul lor negrele
(bocitoarele), suspinând, tânguind, nencetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpedzi izvoară, a
izvorî vă părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi!...”. De remarcat aici, este fraza rimată, care amplifică suferinţa
personajului.

Şoimul îl ajută pe Inorog să fie eliberat, mai ales că Struţocămila se dovedeşte un domnitor nepotrivit. Ca
urmare a instabilităţii politice din împărăţia peştilor, unde toţi se subordonează zeiţei Pleonexia
(Lăcomia), cei doi fraţi Cantemir reuşesc să ajungă la o înţelegere cu Corbul, care acceptă, în cele din
urmă, ocuparea tronului patrupedelor de către Antioh Cantemir (Filul), precum şi plata unei despăgubiri
oferite Inorogului, pentru toate suferinţele morale şi fizice îndurate.
În această operă, Cantemir realizează o imagine istorică a epocii, politică şi socială. Astfel, Imperiul
Otoman este un „templu al lăcomiei”, marii dregători sunt lipsiţi de scrupule, considerând mita un drept
ce li se cuvine, iar deasupra tuturor domină sultanul, în a cărui „hazna” se adună avuţiile jefuite de la
ţările române. Cantemir are şi o poziţie antiboierească, deoarece boierii formaseră o adevărată oligarhie
care stabilea cursul politicii şi determina alegerea domnitorilor.

Boierimea este reprezentată de „jigănii” sau „paseri” de pradă, simbolizând astfel răutatea şi egoismul,
aviditate în strângerea averilor, fiind bucuroasă chiar de „vărsarea sângelui nevinovat”, dacă acest lucru
era necesar propriilor interese. Autorul, întristat de rapacitatea şi perfidia boierilor, exprimă un
avertisment amar: „Auziţi voi jigănii, nu atâta pre dinafară, precât pe dinlăuntru văpsite, ajunge-vă cât
până acum şi până-ntr-atâta monarhiile aţi amestecat şi toată şi mai nestinsă iască a vrăjbi între dânsele
aţi aruncat: puneţi-vă hotar şi ţenchiu (limită, sfârşit) răutăţilor voastre: părăsiţi-vă mai mult cleştele
strâmbătăţii şi mâna lăcomiei a alcătui...”.

Poporul este metaforizat prin „muşte”, Cantemir construind astfel primul personaj colectiv, atunci când
relatează răscoala din vremea lui Mihail Racoviţă, cauzată de crunta exploatare la care erau supuşi
ţăranii, cărora autorul le ia apărarea pentru că ei sunt gata „pentru slobozenie şi moşie cu cinste a muri,
decât prin mulţi vecii cu necinste a trăi, mai de folos şi mai de lăudat este”.

Suferinţele îndurate de masele ţărăneşti, lipsurile pe care le suportau din pricina lăcomiei boierilor îl
întristează pe Cantemir: „Undeva glas de bucurie sau viers de veselie nu se simţea, fără numai răget,
muget, obide, suspine, văietături şi olecăituri în toate părţile şi în toate colţurile să audzea”. Acolo unde
legea nu este respectată şi atâta timp cât numai bunul plac domneşte în Moldova, răscoalele apar ca o
reacţie firească, deoarece „unde pravila în silă şi tărie, iară nu în bună socoteală şi dreptate se sprijină,
acolo nicio ascultare a supuşilor trebuitoare nu este”.

Soluţia pe care Cantemir o propune îndreptarea tuturor relelor este aceea a instalării unei monarhii
absolute, imaginea unui’ monarh luminat, care respectă legile ţării, înconjurat de boieri patrioţi, de
„capete învăţate”, înţelepţi, lipsiţi de trufie, idee exprimată de „albine”, care-i reprezintă pe birnici
(plătitori de biruri, contribuabili).

Modalităţi artistice

Personajele Istoriei ieroglifice evoluează pe o imensă scenă imaginară, modalitate artistică folosită
pentru exprimarea unei critici atotcuprinzătoare a epocii. Actorii sunt păsări, dobitoace, jigănii, iar
regizorul vieţii este Fortuna, care rareori este bună, fiind de cele mai multe ori neprielnică.
Portretele sunt în general morale, referindu-se la etica personajului, ca acela al Nevăstuicii, care o
întruchipează pe Helgea, viitoarea soţie a lui Mihail Racoviţă. Femeie frumoasă, „cu negri şi mângâioşi
ochi”, are o viaţă desfrânată, fiind descrisă cu sarcasm de Cantemir, cu prilejul căsătoriei ei - din interes -
cu bătrânul Racoviţă. Alături de „nevasta ficioară, ficioară-nevastă”, Struţocămila (Mihail Racoviţă) este
o apariţie monstruoasă: „ghibul, gâtul, flocos pieptul, botioase genunchele, catalige picioarele, dânţoase
fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele cămilei”.

Acţiunile personajelor sunt exclusiv verbale, sub formă de polemici, tirade nesfârşite, monologuri, Lupul
fiind singurul care consideră că într-o lume stăpânită de ipocrizie şi minciună cea mai potrivită atitudine
este tăcerea, ca singură modalitate de a ilustra protestul.

Pentru Cantemir scrisul este singura modalitate de a se afirma într-o lume în care domină abilitatea
politică, minciuna, lăcomia şi necinstea. Nobleţea sa intelectuală, setea de afirmare spirituală constituie
modalităţi ale revanşei pe care doreşte s-o aibă asupra numeroşilor duşmani şi asupra sorţii sale
nedrepte.

Deşi de-a lungul vremurilor Istoria ieroglifică a fost socotită roman, pamflet politic, epopee, satiră
socială, carte de memorii, eseu, poem, spectacol cu măşti, ea nu poate fi încadrată într-o specie
anumită, fiind alcătuită în stil baroc, care, sub pretextul urii şi răzbunării, scoate în evidenţă ideile
filozofice şi neliniştile lui Cantemir despre condiţia omului în lume, fapt ce l-a determinat pe Lucian Blaga
să-l numească „Inorogul alb” al gândirii româneşti.