Word Important

Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir”
Facultatea de Științe Politice
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator Absolvent
Prof. Univ. Dr. Florian Râpan Ioana Peicu
București, Iulie 2016
1
Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir”
Facultatea de Științe Politice
TRANZIȚIA POLITICĂ
SISTEME POLITICE
POSTCOMUNISTE
Coordonator Absolvent
Prof. Univ. Dr. Florian Râpan Ioana Peicu
București, Iulie 2016
2
CUPRINS:
Introducere.
Capitolul I: Sisteme politice în Europa de Sud și de Est. Tranziția
politică.
I.1 Sisteme politice în Europa de Sud. Grecia și Spania.
I.2 Sisteme politice în Europa de Est.
I.3 Tranziția politică.
Capitolul II: Tranziția de catifea.

II.1 Formule politice postcomuniste. Cehia
II.2 Formule politice postcomuniste. Polonia
Capitolul III: Tranziția violentă.

III.1 Formule politice postcomuniste. Bulgaria
III.2 Formule politice postcomuniste. România
Bibliografie
Anexe
3
Introducere
Lucrarea de faţă işi propune să prezinte principalele aspecte teoretice, în legătură cu

faptul că ştiinţa politică îşi afirmă scopul de a oferi un model explicativ asupra societăţii
organizate politic și are drept consecinţă conceperea acesteia din urmă sub forma unui sistem.
Termenul de sistem denotă, sub un aspect general, „orice set de elemente ce există într-o anume
relaţie modelată unul faţă de celălalt. Un sistem poate fi reprezentat de elemente tangibile, cum
ar fi părţile unui motor cu ardere internă, sau din elemente intangibile, de exemplu un sistem
ideatic”. În acest context, sistemul politic este de obicei conceput sub forma unui model ce se
caracterizează prin existenţa unor relaţii umane persistente de care depinde luarea pe baza
autorităţii a deciziilor ce trebuie îndeplinite în scopul bunăstării întregii societăţi. Se consideră că
un sistem politic se deosebeşte de sistemul social în ansamblu. Această modalitate de concepere
a sistemului politic a permis anumitor teoreticieni să ajungă la o identificare între sistemul politic
şi stat, pe considerentul că “termenul sistem politic este folosit ca o etichetă pentru colectivitatea
de legături ce include guvernul şi procesele politice ale unui stat” (Plano, Riggs, Robin, pp. 138-
139). O astfel de identificare nu este justificată, întrucât conduce la o reducţie ce nu poate
cuprinde ansamblul relaţiilor socio-politice pe care le presupune analiza sistemică.
O altă identificare ce apare uneori inclusiv în literatura de specialitate este aceea bazată
pe suprapunerea conceptelor de sistem politic şi de regim politic. Există însă între aceste două
noţiuni o relaţie ce poate fi înţeleasă dintr-o dublă perspectivă. Astfel, pe de o parte, conceptul de
sistem este utilizat în cercetarea politologică în sensul unui model abstract care poate oferi
consistenţă teoretică studierii fenomenelor politice care au loc într-o societate dată, în vreme ce
analizele care au în vedere caracteristicile regimului politic iau în considerare anumite aspecte
empirice. Avem, aşadar, în primul rând, o relaţie existentă între normativ (sistemul politic) şi
empiric (regimul politic). Pe de altă parte, există şi o relaţie de subordonare în planul cercetării
între cele două concepte, câtă vreme regimul politic poate fi considerat un „subansamblu” al
sistemului politic. În alţi termeni, dacă noţiunea de sistem politic are în vedere modalitatea
generală de organizare a unei comunităţi politice, aceea de regim politic este însumată de
corelaţiile existente între anumite elemente definitorii ale respectivei comunităţi politice.
De la introducerea sa în câmpul de studiu al ştiinţei politice, conceptul de sistem a

evoluat, însă continuă să definească încercarea analiştilor de a formula o perspectivă integrală
4
asupra comunităţii organizate politic. În acest sens, se poate susţine că sistemismul s-a constituit
într-o reacţie specifică atât faţă de tentaţia elaborării unor metateorii cu reminiscenţe de factură
ideologică, cât şi faţă de tendinţa cercetărilor ultraempirice, care eludau o viziune de ansamblu a
societăţii organizate politic.
Rezumând, un regim politic poate fi caracterizat pe baza actorilor politici care acţionează
în cadrul său, a instituţiilor politice care asigură manifestarea puterii politice, a relaţiilor sociale
şi politice care sunt guvernate de aşa-numitele reguli ale jocului, ce reflectă aspectul
constituţional al organizării politice moderne. Cu alte cuvinte, nu putem reduce circumscrierea
unui anumit regim politic la un singur element al vieţii politice dintr-o societate dată. De aceea,
considerăm că identificarea unui regim politic ca fiind de un anumit fel permite un dublu demers.
Este vorba, mai întâi, despre o incursiune analitică în viaţa politică dintr-o anumită societate,
care să aibă ca obiectiv principal reliefarea modului în care este structurată societatea respectivă,
a tipurilor de relaţii ce se stabilesc între diferiţii actori politici (între reprezentanţii statului şi cei
ai societăţii civile, între aceştia din urmă şi cei ai partidelor politice etc, între cetăţeni şi
instituţiile statului, etc.), precum şi a formelor de manifestare pe care le cunoaşte puterea politică,
a tipului de sistem electoral ş.a.m.d. În al doilea rand, categoria de regim politic permite
analiştilor un demers comparativ, care se înscrie în modelul a ceea ce ştiinţa politică numeşte
comparative politics. Acesta urmăreşte să descrie, pe baza analizei comparative, fomele de
guvernare, sistemele electorale, sistemele de partide, condiţiile modelării vieţii politice, precum
şi avantajele (punctele tari), respectiv dezavantajele (punctele slabe) regimurilor politice din
diferite ţări.
Astfel, în cele ce urmează vom studia particularități ale țărilor din Europa de Est ce
cunoaşte la sfârșitul celui de-al doilea război mondial o perioadă de transformări profunde în
special în privința sistemului politic, trecând în doar câţiva ani la forme de conducere autoritare,
prin impunerea unui sistem politic total străin de valorile democratice occidentale, de către
armatele sovietice victorioase. Noul regim aducea cu sine un sistem de guvernare comunist –
importat din Uniunea Sovietică – ale cărui valori de tip sovietic vor guverna de acum înainte
viaţa politică şi socială din țările respective. Impunerea noilor norme în politica țărilor est-
europene are similitudini, dar și deosebiri, datorate situației politice la momentul de încheiere al
celui de-al doilea razboi mondial, precum și a rolului real sau fictiv al trupelor sovietice în
5
procesul de eliberare a țări respective de sub ocupația germană. Referindu-ne la similitudini între
procesul de impunere a comunismului în țările Europei Centrale și de sud-est putem alcătui trei
categorii: Prima formată din Iugoslavia și Albania, deoarece aceste țări și-au obținut eliberarea
fără ajutor sovietic, comuniști locali având astfel un atu în fața propriului electorat, iar rușii nu au
putut spune ca în cazul României că ei au eliberat țara de germani. A doua categorie este formată
din țări precum România, Polonia, Bulgaria, având ca și caracteristică comună sprijinul puternic
primit de către comuniști locali din partea Moscovei în acțiunea lor de preluarea a puterii în
aceste țări. O a treia categorie se constituie din Ungaria, Cehoslovacia și RDG, unde procesul de
trecere la ,,un regim democratic” în fapt unul de democratie populară se realizează mai lent.
Modalitatea efectivă de preluare a puterii și de impunere a noului regim politic s-a

realizat prin intermediul formațiunilor politice de tip front, precum și a guvernelor de coaliție
prin intermediul caroră comuniști preiau controlul sectoarelor-cheie, fiind vizate în special
armata, justiția și internele. Trebuie menționat faptul că aceste acțiuni au avut loc sub directa
îndrumare a Uniuni Sovietice, iar pe ntru a putea ajunge în cadrul unor guverne comuniști pe
lânga faptul că s-au prezentat în alegerile locale pe liste unice, dar au și fraudat aceste alegeri,
asigurându-și în acest fel o poziție dominantă în cadrul noilor structuri politice.
6
Capitolul I. Sisteme politice în Europa de Sud și de Est. Tranziția politică.
1.1 Sisteme politice în Europa de Sud. Grecia și Spania
În anii ’70, Europa occidentală cunoștea experiența unui mini-val de democratizare, ca

urmare a tranziției de la regimul dictatorial la regimul democratic desfășurată în trei țări din
sudul continentului – Grecia, Portugalia și Spania. Oarecum paradoxal, dar explicabil în
contextul geopolitic al Europei postbelice, aceste țări, conduse până atunci de regimuri militare,
fuseseră totuși acceptate de comunitatea occidentală ca parte a acesteia. E drept, acceptarea
deplină și definitivă avea sa vină dupa înlăturarea completă a regimurilor dictatoriale.
Pentru a întelege mai bine această evoluție politică atipică, ca și modul în care Grecia și
Spania și-au edificat noile sisteme politice, inspirate din experiența democrațiilor consolidate,
este nevoie, mai întâi, de o incursiune în istoria acestor țări.
Grecia. Statul grec independent își începe existența odată cu emanciparea de sub
suveranitatea Imperiului Otoman, act confirmat prin tratatul de pace ruso-turc de la Adrianopol
(azi Edirne) din 1829.
Anterior, în 1822, a fost adoptată prima constituție elenă – Statutul organic de la Epidaur
– care proclamă independența Greciei. În 1832, Grecia devine monarhie, prin alegerea ca rege,
de către Adunarea Națională, a prințului Otto de Bavaria, sub numele de Otto I. În 1844 este
adoptată o noua Constituție care instituie sistemul parlamentar bicameral și responsabilitatea
guvernului în fața Parlamentului. Prin Constituția din 1864, Grecia revine la sistemul
parlamentar unicameral. De la obținerea independenței și până la sfârșitul războaielor balcanice
(1913), Grecia s-a preocupat de reuniunea tuturor teritoriilor locuite de greci, purtând o serie de
războaie cu Turcia. În primul război mondial, Grecia s-a alăturat Antantei. Războiul greco-turc
care i-a urmat (1919 – 1922 ) a 1fixat actualele granițe ale Greciei, confirmate prin tratatul de la
Laussane (1923). În 1924 a fost proclamată republica, însă stabilitatea ei a fost amenințată de
crize politice și lovituri de stat. Ultima dintre acestea, organizată de generalul Mataxos în 1936, a
condus la instaurarea unui regim dictatorial – militar. În 1941, Grecia este ocupată de Germania
1
Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane. Forme de guvernare în 29 de state, București, Ed. C.H. Beck,
2010, p. 135.
7
hitleristă. După cel de al doilea război mondial, disensiunile dintre forțele comuniste și cele
naționaliste declanșează un sângeros război civil, purtat între 1946 – 1949.
În primii ani postbelici, măsurile promovate de guvernul Papandreu în direcția
reinstaurării ordinii existente înainte de război au visat dezarmarea forțelor ELAS și EAM,
aceasta din urmă dominată de comuniștii (KKE). În fața ripostelor ELAS și EAM, guvernul a
fost nevoit să recurgă la sprijinul trupelor britanice, care au reprimat mișcarea armată a ELAS.
EAM a continuat însă lupta împotriva guvernului. Războiul civil propriu-zis s-a opus Armatei
Nationale, sprijinită direct de militari britanici și, ulterior, de americani, forțelor de stânga reunite
în Armata Democratică a Greciei (DAG), susținută de Moscova. Făcând aproximativ 80.000 de
victime, și circa 700.000 de refugiați, războiul civil s-a încheiat cu Victoria forțelor
guvernamentale. A urmat o perioadă în care insurgenții au plătit cu ani grei de închisoare
înrolarea în rândurile DAG. Trebuie spus că, așa cum o arată chiar intervenția străină, războiul
civil din Grecia a fost, în fond, expresia luptei pentru sferele de influența dintre Marea Britanie,
sprijinită de SUA, și URSS. Cum se știe, o întelegere în acest sens fusese realizată încă din
ultimul an al celui de al doilea război mondial și parafată prin acordul de la Yalta (1945), potrivit
căruia Grecia intră în sfera de influența, în proporție de 90%, a Marii Britanii. Prin înfrângerea
trupelor DAG, se poate considera că înțelegerea de la Yalta a fost pusă în practică: Grecia a fost
inclusă în sfera de influență a Occidentului. La scurtă vreme, în 1952, țara a fost integrată în
NATO, iar nouă ani mai târziu a devenit membru asociat al CEE (Piața Comună).
Sub aspect politic, în perioada 1945 – 1967 regimul din Grecia s-a caracterizat printr –o
puternică instabilitate – 31 de guverne, alegeri anticipate, crize politice, ample acțiuni de stradă,
inclusiv armate, care au favorizat instaurarea regimului dictatorial. În 1967, după alte două
lovituri de stat, colonelul Ghiorghios Papadopulos instituie regimul militar cunoscut în istorie
sub numele de “dictatura coloneilor”. În contextul crizei cipriote, în 1974, Grecia revine la
guvernarea civilă, instaurânduse-se regimul democratic actual.
Spania. Contribuind la marile descoperiri geografice, Spania a devenit prima putere
europeană și o mare putere colonială sub domnia lui Carol Quintul (1516 – 1556). Începutul
declinului Spaniei imperial este marcat de înfrângerea flotei sale “Invincibila Armada”, de către
flotă engleză, în 1588.2
2
2010, p. 137
8
Secolul al XVIII – lea, găsește Spania într-un anevoios proces de tranziție de la
organizarea de tip feudal la cea modernă, proces marcat de emanciparea politică a coloniilor sale,
dar și de războaie civile și răscoale armate. După ce în 1873 fusese proclamată prima republică
spaniolă, în 1876 este adoptată noua Constituție, în conformitate cu care Spania devine monarhie
ereditară constituțional, iar catolicismul este proclamat religie de stat. Până la primul război
mondial, Spania traversează o perioadă de relativă stabilitate politică. În 1923 s-a constituit
Partidul Comunist Spaniol. În deceniul al 4-lea, tensiunile politice dintre forțele de stângă,
republicane și cele conservatoare ating punctul culminant, pregătind instaurarea celui mai
longeviv regim de dictatură militară din Europa occidentală.3
Prin alegerile parlamentare din februarie 1936, Victoria a revenit Frontului Popular. Ca
reactive la Victoria FP, este declanșată rebeliunea militară organizată de generalul Francisco
Franco, urmată de un sângeros război civil (1936 – 1939). Războiul a opus forțele armate
guvernamentale și paramilitare republicane celor din afara Spaniei. Republicanii, aflați sub
comanda Frontului Popular, au primit sprijinul URSS și, pentru o vreme, al Franței. Spre sfârșitul
anului 1936 au fost constituite Brigăzile internaționale, care cuprindeau voluntari straini de
orientare marxistă, inclusiv din România. De partea cealaltă, în război s-au implicat Germania și
Italia, care au recunoscut legitimitatea acțiunilor insurgenților conduși de Franco și au trimis
trupe în sprijinul acestuia. Marile puteri, SUA și Anglia, au încercat să păstreze o poziție neutră.
Totuși, în 1939, după înfrângerea Frontului Popular, Anglia și Spania au fost de fapt teatrul
confruntării armate dintre comunism și fascism. Conflictul s-a soldat cu mari pierderi umane și
materiale. Totodată, în timpul războiului s-au comis numeroase atrocități, numărul victimelor
sporind și prin acțiunile de epurare de după încheierea conflictului. Timp de mai bine de 35 de
ani, până în 1975, Spania a fost condusă de un regim de dictatură militară, realitate greu de
acceptat pentru lumea occidentală. De altfel, imediat după încheierea celui de al doilea război
mondial, Spania a fost exclusă din rândurile ONU, Adunarea Generală adoptând o rezoluție de
condamnarea a regimului Franco și izolată în relațiile internaționale. În special datorită politicii
sale fioamericane, generalul Fraco a reușit să spargă blocada internatională. După includerea ei,
3
2010, p. 137
9
în 1950, în celebrul Plan Marshall, în 1955 Spania a fost reprimită în ONU, ceea ce însemna
recunoașterea internațională a regimului dictatorial. Totuși, Spania lui Franco nu a fost cooptată
nici în structurile militare euro atlantice, și nici în cele economice europene.4
Formal, Spania era o monarhie, dar nu avea un rege. Autointitulat regent, generalul
Franco era de facto sef al statului, ca urmare a poziției sale de comandat al armatei. Sub aspect
politic, regimul franchist avea toate atributele unui dictatorial de la interzicerea
pluripartidismului și minimalizarea rolului parlamentului pana la restrângerea drepturilor și
libertăților cetățenești. Factorul care a pus capăt acestui regim politic a fost unul natural și anume
moartea generalului Franco, în 1975.
1.2 Sisteme politice postcomuniste în Europa de Est
Revoluțiile anticomuniste din 1989 sau “insurecțile contrarevoluționare”, cum le numește

Jean Francois Revel, au întors societățile din “lagărul socialist” către realitatea regimului
democratic. Noile democrații estice au tins a se organiza după principiile și formulele politice
practicate în țările occidentale, pe care le-au adaptat tradiției și specificului local. Caracteristicile
principale ale sistemelor politice postcomuniste vor fi analizate în cele ce urmeaza, nu înainte
insă de a prezenta condițiile tranziției politice în această regiune.
Înainte de prăbușirea sistemului comunist, în categoria țărilor est europene intrau:

Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Germania estică (RDG), Polonia, România și
Ungaria, la care se adaugă URSS. În total 9 țări, din care trei erau federații. Astăzi numărul
țărilor est europene a trecut de 20. Acestea sunt: Albania, Armenia, Belarus, Bosnia-
Herțegovina, Bulgaria, Cehia, Croația, Estonia, Georgia, Letonia, Lituania, Macedonia,
Moldova, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Ucraina, Ungaria și Rusia,
ultima fiind singura cu organizare federală a statului.
4
2010, p. 145
10
Creșterea numărului țărilor est europene s-a datorat desfacerii celor trei federații
comuniste. Emanciparea politică a componentelor acestor federații a atras dupa sine ori a
îmbrăcat forma emancipării naționale și constituirea lor în state suverane și independente.
Singurul caz de unificare statală produs după prabușirea comunismului – contopirea celor două
Germanii, de Vest și de Est, într-un stat unic – reprezintă o situație cu totul specială. Unificarea
Germaniei a rămas un caz nepereche, modelul german neputând fi aplicat, bunăoară, în cazul
României și Moldovei.
Sub aspect politic, statele est europene diferă după gradul de dezvoltare a democrației.
Conform raportului Freedom in the World 2010 Edition, din cele 22 de țări, două, respectiv
Belarus și Rusia, sunt apreciate ca “nelibere”, altele 6 sunt catalogate ca “partial – libere”, iar
restul de 14 sunt “libere” (democratice). Acestea din urmă sunt Bulgaria, Cehia, Croația, Estonia,
Letonia, Lituania, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Ungaria și
Ucraina.5
1.3 Tranziția politică
În acest capitol ne propunem să abordăm ce este și cum poate fi definit conceptul de

tranziție politică cu scopul de a analiza conceptele de bază care sunt înglobate în această
paradigmă. În literatura de specialitate termenul este extrem de important. Conceptul propus spre
analiză este unul complex. Problema evidențierii unui model al trecerii de la un regim la altul
este strâns legată de tema stabilității și a instabilității politice, motiv pentru care vom recurge în
continuare la explicarea și definirea conceptelor. Deseori în Știința Politică, cercetările vizează
mai mult stabilitatea democratică decât stabilitatea politică în general. În ceea ce privește o bună
guvernare democratică, este nevoie de ambele concepte care să se intersecteze la un moment
dat.6
În viziunea lui Harry Eckstein în cadrul cercetărilor privind raportul dintre viața politică
și mediul social, este neglijat rolul modelelor de autoritate în relațiile sociale neguvernamentale,
adică în școli, familii. În cadrul fiecărei societăți există mai multe tipuri de autoritate, niște relații
5
2010, p. 145
6
Harry Eckstein, apud Domenico Fisichella, Știința Politică. Probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, Iași,
2007, p. 125
11
bine determinate și practici reale de subordonare și supraordonare dintre indivizii formațiunilor
sociale precum cele din partide, organisme economice, educative, familiale. Astfel, stabilitatea
democratică este determinată în raport cu relațiile dintre diferite forme de autoritate în societate.
De exemplu, un guvern este stabil dacă modelul său de autoritate este congruent cu alte modele
de autoritate care se simt prezente în societate. Domenico Fisichella evidențiază faptul că “prin
congruență nu trebuie să înțelegem neapărat identitate: unele instituții (militare, birocratice,
industriale) înfățișează modele de autoritate natural deosebite de cele democratice, acestea din
urmă fiind fondate în mod esențial pe principiul majoritar temperat”. Problema principală în fapt
care este impusă de teoria congruenței a lui Eckstein rezidă în faptul că ea se referă direct la
autonomia dimensiunii sociale, în aspecte culturale, de rudenie, economice raportată la
dimensiunea politică. Prin urmare, condițiile stabilității politice a unui regim care afirmă
autonomia socialului variază în raport cu condițiile stabilității politice a unui regim care neagă
autonomia subiecților locali.7
O altă teorie a stabilității politice este formulată Samuel Huntington, care o aplică la
sistemele politice în curs de modernizare, democratice sau nedemocratice. În opinia acestui autor
sistemele politice se deosebesc în funcție de gradul de instituționalizare și de gradul de
participare politică. Este necesar să definim instituționalizarea - “instituționalizarea este procesul
prin intermediul căruia organizațiile și procedurile obțin valabilitate și stabilitate. Nivelul
instituționalizării oricărui sistem politic poate fi determinat în baza flexibilității, complexității,
autonomiei și coerenței organizațiilor și procedurilor sale. În acest fel, nivelul de
instituționalizare ale oricărei proceduri specifice poate fi estimat în baza flexibilității sale, a
complexității, a autonomiei și a coerenței”. În ceea ce privește participarea politică, vom
evidenția aici trei niveluri. Unul inferior cu o participare restrânsă, caracteristic fiindu-i unei
elite mici aristocratice sau birocratice; un nivel intermediar, în care clasele de mijloc ale
societății au intrat în viața politică; un nivel superior, în care elita, clasele medii și o mai mare
parte din masele populare participă la activitatea politică, desigur ca rezultat al extinderii
sufragiului. Din acest punct de vedere putem concluziona că stabilitatea politică depinde de
nivelul de instituționalizare politică și nivelul de participare politică. Odată ce ambele nivele
cresc în transparență și coerență, putem să vorbim despre o apariție a sistemului multipartidist
care este esențial într-un regim democratic. Cele două nivele se suprapun peste sistemul partizan.
7
2007, p. 126
12
Chiar și Samuel Huntington afirmă că “stabilitatea unui sistem politic pe cale de modernizare
depinde de forța partidelor sale politice. La rândul său, un partid este puternic dacă dispune de o
largă susținere instituționalizată”. Aici putem reflecta asupra amplorii susținerii și nivelului de
instituționalizare.
O arie teoretică se referă la explicarea stabilității politice și a instabilității politice ce
provine din perspectiva psihologiei sociale. Trebuie să punctăm existența a două teze ce se
confruntă dar în același timp se integrează reciproc. O primă teză propusă de Ivo K. Feierabend
și Rosalind L. Feierabend o găsim în noțiunea de “frustare sistemică”. În viziunea acestor doi
autori, o astfel de condiție este rezultatul raportului dintre formarea necesităților sociale (pot fi și
subiective) și satisfacerea lor, care într-o măsură mai mare sau mai mică este solicitată de la
autoritățile publice atunci când reacțiile la necesități sunt din diferite motive, inadecvate ori
categoric insuficiente. Aceasta pentru că “cu cât este mai mare nivelul de frustrare sistemică,
măsurat în baza unor anumitor indici, cu atât este mai mare instabilitatea politică, în sensul fie al
comportamentelor agresive, fie al violenței politice”. 8
Cea de a doua teză, îi aparține lui Ted Robert Gurr, care pornește de la relația ”frustrare-
agresivitate”, introducând-o în contextul psihologiei și psihanalizei, pentru ca să formuleze
conceptul de ”privațiune-relativă”. Această noțiune privește impulsurile agresive drept rezultat
al lipsurilor, al scopurilor ratate, al deziluziilor. De aceea nemulțumirea socială este cea care
contribuie la concentrarea energiilor ce produc revolta și tulburările sociale.
Nemulțumirea socială este de fapt o stare psihologică care poate să ducă la trei tulburări
civile:
1. Agitația, adică o serie relativ spontană de comportamente ce implică o participare
masivă; (ex: manifestările de piață, grevele);
2. Conspirația, care are un grad de organizare mai semnificativ, dar cu o participare

limitată; (ex: loviturile de stat, rebeliunile);
3. Războiul intern, incluzând manifestări de un grad de violență mai înalt, bine organizate
și cu o implicare considerabilă a maselor (ex: revoluțiile, războaiele civile);
8
Domenico Fisichella, p. 126
13
Concluzia la care se poate ajunge aici este că situațiile de frustrare și de privațiune ar
putea fi condiții necesare ale instabilității politice. Este suficient să constatăm că privarea și
frustrarea pot provoca agresivitate, dar pot de asemenea să provoace schimbări inclusiv la nivelul
comportamentului politic, apatie și pasivitate.
Vom remarca în continuare că o teorie a stabilității politice centrată pe rolul legitimității,
a fost enunțată de Martin Lipset. “Toate diferitele aspecte ale dezvoltării economice:
industrializarea, urbanizarea, bunăstarea și instruirea – sunt strâns legate între ele, formând un
mare și unic factor care-și are corespondentul său politic în democrație (…). Stabilitatea unei
anumite democrații depinde nu numai de dezvoltarea economică, dar și de eficiența și de
legitimitatea sistemului său politic”. Procedura argumentativă a lui Martin Lipset este una bazată
în speță pe date statistice, privind rata alfabetizării, urbanizării, industrializării, venitul țărilor în
cauză. Rezultatul la care ajunge acest autor este că sistemele politice în care cetățenii apar din
punct de vedere statistic ca fiind mai instruiți, mai bogați, mai urbanizați, sunt de fapt sisteme
mai democratice. Aici ne putem referi și la o stabilitate politică mai trainică, dar nu numai atât.
Pe lângă acest lucru putem observa asa cum spunea Lipset, stabilitatea politică într-o democrație
este dependentă în mare măsură de dezvoltarea economică.9
În conformitate cu perspectiva tranzitologică, democraţia poate fi instaurată indiferent de

contextul structural. Aceasta nu marchează un fenomen excepţional şi imposibil de reprodus
decât prin „copierea unui model” sau atingerea nivelului necesar de dezvoltare economică, ci
este un rezultat al unui compromis, consens prin negociere între elitele politice ale statului.
Astfel, democraţia este creată de către actori politici conştienţi şi hotărâţi, care obţin de la
populaţie un mandat corespunzător şi sunt legitimați în conformitate cu aceasta. Din punct de
vedere teoretic această abordare a început să se dezvolte odată cu schimbarea accentului de pe
viziunea funcţionalistă (proprie lui S. M. Lipset), pe cea genetică, în lucrarea lui Dankwart
Rustow, Tranziţia spre democraţie: către un model dinamic, Dankwart Rustow îşi explică
demersul teoretic introducând următoarele teze:
I. Factorii care menţin stabilitatea unei democraţii pot să nu coincidă cu factorii care au
generat-o;
9
Harry Eckstein, apud Domenico Fisichella, Știința Politică. Probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, Iași, 2007,
p. 126
14
II. Corelarea nu coincide cu cauzalitatea: o teorie care explică emergenţa democraţiei
trebuie să se concentreze pe ultima;
III. Nu toate legăturile cauzale conduc de la factori economici şi sociali spre factori politici
(sfera politicului este văzută separat de cea economică şi socială);
IV. Nu toate legăturile cauzale conduc de la credinţe şi atitudini spre acţiuni;
V. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă teritorial, pot exista mai multe căi spre
democraţie;
VI. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă temporal: diferiţi factori pot deveni
cruciali în timpul fazelor succesive; 10
VII. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă social: în acelaşi loc şi timp, atitudinile
care o promovează pot să nu coincidă, în cazul politicienilor şi cetăţenilor.
Rustow descrie un model de tranziţie spre democraţie, în câteva faze: 1. Condiţiile de bază;
2. Faza preparatorie; 3. Faza decizională; 4. Faza de habituare. În calitate de primă şi singură
condiţie de bază pentru geneza democraţiei, Rustow indică unitatea naţională pe care o descrie
ca fiind lipsa în cadrul unei majorităţi vaste de cetăţeni a îndoielii cu privire la apartenenţa faţă
de o anumită comunitate politică. De asemenea, în societatea potenţial candidată la
democratizare trebuie să existe un conflict, protagoniștii căruia sunt reprezentanţii unor forţe
care-şi pronunță revendicări politice (clasele sociale). Este de menţionat citatul din lucrarea lui
James Bryce „Modern Democracies” (Londra, 1921), vol. 2, p. 602: „Un singur drum a dus în
trecut spre democraţie, dorinţa de a se debarasa de răul tangibil”. Astfel, democraţia nu este
văzută, ca scop în sine, ci ca un mijloc pentru a atinge alte obiective. Rustow însă continuă,
diversitatea răului tangibil ce a făcut ca „singurul drum” să se împartă într-o multitudine de
drumuri, tranziţia fiecărei societăţi fiind influenţată de natura conflictuală. Pentru rezolvarea și
depășirea neînțelegerilor conflictuale, clasele politice care sunt în concurenţă ajung să caute un
compromis, în urma căruia sunt formulate și implementate reguli noi, favorabile pentru toate
părțile implicate. Un exemplu oferit de către Rustow este Revoluţia Glorioasă din 1688, cu
limitarea puterii executive, care a oferit puteri Parlamentului ca instituţie deliberativă.
”Compromisul, cooperarea şi noua stare de lucruri sunt implicit rezultate ale deciziilor
conştiente şi asumate la nivelul conducerii politice. Decizia în favoarea unei guvernări
democratice este punctul final al unei negocieri între moderaţii din ambele tabere, care au ajuns
10
2007, p. 126
15
să constituie o nouă majoritate şi să marginalizeze extremele din ambele părţi. Apoi, urmează
etapa de habituare, în decursul căreia atât elita conducătoare cât şi cetăţenii se acomodează noii
stări de fapt, accentuându-se ideea de stabilitate politică. Acestea au corespuns mai târziu
liberalizării, tranziţiei şi consolidării”.11
Astfel când spunem “Tranziție Politică”, nu ne referim doar la un singur concept.
Aceasta din urmă presupune atât diferite forme de comportamente sociale, începând de la grupul
familial, până la societatea văzută ca întreg, cât și forme și comportamente politice la nivel de
instituții de stat. Încercând să definesc conceptul de tranziție politică, sunt de acord cu
următoarea definiție: “Tranziția este o etapă intermediară între două limite: un punct de plecare
(de unde?) considerat mai mult sau mai puțin cunoscut, și un punct de sosire (unde?), care nu
poate fi decât proiectat”, ceea ce face ca el să fie prezent mai curând ca direcție (încotro?) decât
ca stare propriu-zisă.
Capitolul II. Tranziția de catifea
11
Jean Grugel, Democratization. A critical introduction, Palgrave, Hong Kong, 2002, p. 57
16
În țările localizate în zona central-estică a Europei, unde revoluția anticomunistă a fost
nonviolenta, de catifea, competiția politică pentru primele alegeri libere a opus partidului
comunist blocul forțelor anticomuniste, constituite încă în perioada regimului comunist – în
Polonia – Solidaritatea versus Partidul Social Unit Polonez, în Cehoslovacia – Forumul Civic și
Publicul Impotriva Violenței versus Partidul Comunist din Cehoslovacia, în Ungaria – Forumul
Democratic Ungar versus Partidul Muncitoresc Socialist Ungar.12
În fiecare dintre aceste țări, alegerile au dat câștig de cauză forței politice democratice,
electoratul sanctionând prin vot desprinderea de comunism. Totodată, politica de reformare a
economiei și societății in general a fost rezultanta acțiunii unor forțe politice și civile
democratice complementare sau chiar reunite în formațiuni debride politice-civice. Acest tip de
structurare a scenei politice postcomuniste s-a putut produce pe fondul unor particularități
istorice specific țărilor amintite. Se știe că în Polonia sau Cehoslovacia, existau și alte partide
alături de cele comuniste, prezența lor favorizând contituirea unor nuclee de opoziție față de
politica oficială, cărora li s-au adăugat cele din opoziția socială, facilitate și ele de o anume
expansiune a societății civile. Trebuie amintit că în aceste țări ponderea proprietății particulare
era relativ ridicată, în special în agricultură și servicii, iar măsuri de reformare a mecanismului
economic comunist au fost introduse cu unul-două decenii înainte de 1990. În aceste condiții
politice, sociale și ecomonice, era firesc ca opoziția politico-civilă, ce a pregătit și declanșat
revoluția anticomunistă, să conducă și procesul de tranziție în fiecare din aceste țări.
În Cehoslovacia, rolul decisiv în declanșarea revoluției de catifea l-a avut societatea

civilă, extrem de activ în special pe parcursul anului 1989. Activismul ei a determinat demisia
autorităților comuniste pe 25 noiembrie 1989, incapabile să răspundă cererilor societății altfel
decât prin măsurii de ordin represiv. Ziua de 25 noiembrie poate fi considerată data de debut a
tranziției politice în Cehoslovacia. Schimbările din ierarhia conducerii partidului comunist și a
statului au făcut o noua putere comunistă să-și manifeste disponibilitatea de a participa la o masă
rotundă, după modelul polonez.13
2.1 Formule politice postcomuniste. Cehia
12
2010, p. 145
13
2010, p. 145
17
Scena politică a Cehiei, suportă un larg spectru de partide, de la Partidul Comunist de
extremă stânga, la variate partide naționaliste de extremă dreapta. În general, extrema dreaptă
(liberalii), în afară de cazul specific al marelui și conservativului Partid Deomocrat Civic, este
fragmentată și a eșuat în multe încercări de a se uni.14
Alegătorii cehi au generat un verdict radical, la alegerile electorale din iunie 2002,
oferind majoritatea Social-Democraților(ČSSD) și Comuniștilor, fără altă posibilitate de a forma
împreună un guvern și datorită puternicului anticomunism al lui Vladimir Špidla. Rezultatul a
produs o coaliție guvernamentală a Partidului Social-Democrat (ČSSD) cu Creștin-Democrații
(KDU-ČSL) și cu Liberalii(US-DEU), în timp ce Civic-Democrații (ODS) și Comuniștii
(KSČM) au trecut în opoziție. După numeroase lovituri și în final, după rezultatele catastrofice
de la Alegerile Parlamentare Europene din anul 2004, Špidla a demisionat după o revoltă în
partidul său și Guvernul s-a regrupat pe aceeași bază.
Datorită faptului că sistemul din Cehia deține o guvernare foarte vulnerabilă (o problemă
specifică este că aproximativ 15% din electorat sprijină Comuniștii, care sunt evitați de celelalte
partide), se discută des pe problema schimbării sale, dar fără mari șanse de a înainta cu o
reformă. Încercarea de a crește majoritatea elementelor, trucând parametrii sistemului, de către
ČSSD și ODS în timpul "acordului lor de opoziție" din perioada 1998-2002, a fost respinsă cu
vehemență de către partidele mai mici și interzisă de Curtea Constituțională, deoarece era mult
împotriva principiilor proporționale ale constituției-statale; doar o formă mai moderată a fost
acceptată. Aceasta a condus la situație fără ieșire la alegerile din 2006 când ambele extreme de
dreapta și de stânga, au câștigat exact 100 de voturi; după cum mulți comentatori au precizat,
sistemul vechi ar fi oferit extremei drepte majoritatea cu 3-4 voturi.
În martie 2006, parlamentul a respins dreptul de veto al președintelui Václav Klaus și

Republica Cehă a devenit prima fostă țară comunistă din Europa, acordând dreptul legal
parteneriatelor de aceelași sex.
Un guvern format dintr-o coaliție a ODS, KDU-ČSL și Partidului Verde (SZ) și condus
de membrul ODS Mirek Topolánek, a reușit în sfârșit să obțină un vot de încredere pe 19
ianuarie 2007. Aceasta s-a întâmplat mulțumită celor doi membri ai ČSSD, Miloš Melčák și
Michal Pohanka, care s-au abținut.
14
https://ro.wikipedia.org/wiki/Politica_Cehiei
18
Pe 23 martie 2009, guvernul lui Mirek Topolánek a pierdut o moțiune de cenzură.
Președintele Republicii Cehe este ales de către adunarea parlamentară, pentru o perioadă
de 4-5 ani (nu mai mult de două mandate consecutive). Președintele este șeful de stat oficial, cu
putere limitată, cea mai importantă fiind cea de a aproba legi în parlament, de a desemna
judecătorii Curții Constituționale pentru aprobarea Senatului și de a dizolva parlamentul sub
anumite condiții speciale și rare. El de asemenea numește prim-ministrul, ca și alți membri ai
cabinetului, la cererea prim-ministrului. Václav Klaus, actualul președinte al Republicii Cehe și
fostul Prim-ministru și președinte al Civic-Democraților (ODS), rămâne unul dintre cei mai
populari politicieni ai țării.15
Prim-ministrul este șeful guvernului și deține puteri considerabile, incluzând dreptul de a

stabili ordinea politicii interne și externe, de a mobiliza majoritatea parlamentară și de a alege
miniștrii guvernului.
Parlamentul are două camere. Camera Deputaților are 200 de membri și este aleasă
pentru un mandat de patru ani de o reprezentare proporțională cu un prag electoral de 5%. Există
14 raioane de vot identice cu cele ale regiunilor administrative ale țării. Camera Deputaților, la
început Consiliul Național al Cehiei, are acum puterile și responsabilitățile fostului parlament
federal al fostei Cehoslovacii.
Senatul are 81 de membri, cu un singur loc în alegeri, este ales în două tururi de scrutin
pentru un mandat de 6 ani, cu o treime înnoită în fiecare an și chiar în fiecare toamnă. Primele
alegeri au fost în 1996 (pentru mandate diferite). Acesta este constituit după modelul Senatului
S.U.A., dar alegerile sunt de aceeași mărime și sistemul folosit este constituit din două tururi de
scrutin. Senatul nu este popular în rândul publicului și suferă din pricina prezenței reduse la vot
(în total 30% în primul turn de scrutin și 20% în al doilea).
Cea mai înaltă instanță de recurs a țării este Curtea Supremă. Curtea Constituțională, care
se ocupă de problemele constituționale, este numită de președinte cu aprobarea Senatului și cei
15 membri ai săi au un mandat de 10 ani. Judecătorii Curții Constituționale au vârsta de
pensionare obligatorie la 70 de ani. Republica Cehă este divizată în 14 regiuni, incluzând capitala
țării, Praga. Cele 73 regiuni și 4 municipalități mai vechi, au fost desființate în 1999 printr-o
reformă administrativă foarte criticată. Cu toate acestea sunt recunoscute în mod tradițional și
15
19
rămân locuri ale variatelor ramuri ale administrației de stat următoarele: Benesov, Beroun,
Blansko, Breclav, Brno-mestro, Brno-venkov, Bruntal, Ceske Budejovice, Ceska Lipa, Cesky
Krumlov, Cheb, Chomutov, Chrudim, Decin, Domazlice, Frydek-Mistek, Havlickuv, Brod,
Hodonin, Hradec Kralove, Jablonec nad Nisou, Jesenik, Jicin, Jihlava, Jindrichuv Hradec,
Karlovy Vary, Karvina, Kladno, Klatovy, Kolin, Kromeriz, Kutna Hora, Liberec, Litomerice,
Louny, Melnik, Mlada, Boleslav, Most, Nachod, Novy Jicin, Nymburk, Olomouc, Opava,
Ostrava, Pardubice, Pelhrimov,Pisek,Plzen,Plzen-jih, Plzen-sever, Prachatice, Praga, Praga-
vychod, Praga-Zapad, Prerov, Pribram, Prostejov, Rakovnik, Rokykany, Rychnov nad Kneznou,
Semily, Sokolov, Strakonice, Sumperk, Svitavy,Tabor, Tachov, Teplice, Trutnov, Trebic,
Uherske Hradiste, Usti nad Labem, Usti nad Orlici,Vsetin,Vyskov, Zdar nad Sazavou, Zlin,
Znojmo.16
2.2 Formule politice postcomuniste. Polonia
Polonia a avut parte de alegeri libere încă din iunie 1989, ca urmare a negocierilor purtate
între mişcarea socială de opoziţie Solidaritatea şi comuniştii polonezi (iniţial comuniştii
acceptând partajarea locurilor din Seim cu Solidaritatea într-un raport de 65% la 35% prin
acordul din aprilie 1989). La alegerile din 4 - 8 iunie, Solidaritatea organizată ca partid politic
câştigă toate locurile în Senat şi circa 35% din locurile din Seim (deci în proporţia care fusese
negociată în aprilie).17
În 1991, se constată o multipolarizare generată de o inflaţie fără precedent de partide:

peste 100. Ca urmare, rezultatele alegerilor au generat un Parlament fragmentat, astfel încât
partidul cel mai important nu depăşea 13,5% din locurile din Seim, iar guvernarea era imposibilă
fără o coaliţie de minimum 5 partide. Această instabilitate politică a favorizat impunerea unui
prag naţional de 5% pentru partide şi de 8% pentru coaliţii, cu înlocuirea sistemului Hare-
Niemeyer şi adoptarea formulei d' Hondt de repartiţie a locurilor. Spre deosebire de Cehia şi
Slovacia, Preşedintele Republicii este desemnat prin vot direct.
După alegerile din septembrie 1993, principalele partide sau coaliţii politice erau : SLD -
Alianţa Stângii Democratice coaliţie de partide grupată în jurul postcomuniştilor SDRP Social
Democraţia Republicii Poloneze (conduşi iniţial de Joseph Oleksy) partid de masă care numără
16
17
http://www.poezie.ro/index.php/essay/82865/index.html
20
circa 100.000 de membrii, integrată Internaţionalei Socialiste din 1996, susţine piaţa liberă
asociată intervenţionismului etatic (între altele se declară pentru separare stat-biserică, admite
avortul, pro-european şi favorabil structurilor nord-atlantice); PSL Partidul Ţărănesc (Popular)
Polonez condus de Waldemar Pawlak favorabil privatizării în agricultură, provine din partidul
agrarian clientelar al comuniştilor partidul Popular Unificat ; UW Uniunea Libertăţii, partid
liberal condus de Tadeusz Mazowiecki (arhitectul transformărilor economice ale societăţii
poloneze), Leszek Balcerowicz, Jacek Kuron şi actualmente de Bronislaw Geremek; UP -
Uniunea Muncii partid de opoziţie de stânga condus de Ryszard Bugaj, solicită un
intervenţionism etatic în economie; BBWR Blocul Celor Fără de Partid Susţinere şi Reforme -
partid de dreapta conglomerat, profund divizat; KPN Confederaţia pentru o Polonie
Independentă partid populist de dreapta alcătuit în anii 70 (se revendică de la cultul Preşedintelui
interbelic Joseph Pilsudski), ambele facţiuni sunt membre ale AWS - Akcza Wzborcza
Solidarnosc (Acţiunea Electorală Solidaritatea).
La alegerile din 1997, au fost înregistrate următoarele rezultate: SLD Alianţa Stângii
Democrate 27,1%; UP Uniunea Muncii 4,4%; AWS Acţiunea Electorală Solidaritatea 33,8%;
PSL Partidul Ţărănesc Polonez 7,3%; UW Uniunea Libertăţii 13,4%; UPR Uniunea pentru o
Politică Adevărată 2,3%; ROP Mişcarea pentru Reconstrucţia Poloniei 5,6%, altele. Se constată
menţinerea fragmentării, dar cu cristalizarea a doi poli politici, şi anume: AWS şi SLD.
Ultimele alegeri din 23.09.2001 au fost câştigate (şi datorită contextului de criză prin care trece
Polonia) de o manieră detaşată de către coaliţia stângii SLD UP cu 41,4%, Platforma Civică PO
(Platforma Obzwatelska) de orientare de centru-dreapta 12,8% pentru constituirea unui guvern
majoritar; S (Samoobrona) Autoapărarea Ţărănească cu 10,2%; PiS Dreptate şi Justiţie cu 9,5%;
PSL - Partidul Ţărănesc (Popular) 8,98%; LPR Liga Familiilor Poloneze cu 7,87%; Partidul
Minorităţii Germane 2%.
Noul context politic uimeşte: stânga postcomunistă deţine pe lângă majoritatea în Seim şi
75% din locurile din Senat şi mai ales succesul relativ al S - Autoapărării Ţărăneşti mişcare
agrariană radicală de tentă anarho-populistă şi anti-europeană, avându-l ca lider pe Andrzej
Lepper, care, pe fondul scăderii vieţii şi a productivităţii în ramura agriculturii, a reuşit să
mobilizeze şi politic durii protestarii agricoli. Unii autori consideră că Lepper a reuşit să
mobilizeze categoriile social-profesionale perdante în contextul economiei de piaţă. Partidele
moştenitoare ale AWS şi anume AWSP coaliţia de dreapta condusă de Jerzy Buzek fost premier
21
a fost cotat cu 5,6% din opţiunile electorale, iar UW Uniunea Libertăţii condusă de demisionarul
Bronislaw Geremek cotat cu 3,8% nu au atins pragul de elegibitate impus la 8% pentru coaliţii şi
5% pentru partidele politice.
Ca urmare a rezultatelor, liderul SLD Leszek Miller a fost însărcinat cu formarea
guvernului de integrare europeană, misiune dificilă, datorită influenţei politice a euro-
scepticilor.18
Capitolul III. Tranziția violentă
In celelalte țări, inclusiv in URSS, tranziția către democrație a îmbracat forme violente,
de la lovitura de stat din Bulgaria, la conflicte armate și război civil, precum în Iugoslavia. În
general, emanciparea politică a republicilor din URSS a atras intervenția armată din partea
Moscovei.19
18
19
2010, p. 145
22
Impactul acestor mişcări în ansamblul societăţii, aderenţa discursului intelectualilor în
rândul maselor explică în mare parte caracteristicile procesului concret de tranziţie, raportul
dintre elite şi mase. În ţările în care experienţa revizionistă a lipsit sau a fost drastic limitată
(Bulgaria, România) apariţia curentelor intelectuale alternative a fost mult mai dificilă, ceea ce
va avea repercursiuni, deoarece „şansele de succes în schimbarea regimului sunt mai mari acolo
unde a funcţionat o societate civilă înainte de regimul autoritar, unde s-a format o cultură politică
(chiar şi limitată).” Din această perspectivă, „deoarece societatea civilă a fost subdezvoltată sau
11
fragilă, în Bulgaria şi România, iar elitele comuniste au fost incapabile să ofere alternative la
politica lor dezastruoasă, tranziţia a fost semnificativ diferită în aceste ţări.”20
Înainte de a aborda modul concret în care s-a desfăşurat tranziţia, după ce am urmărit
fenomenul disidenţei şi al societăţii civile, elemente legate mai ales de rolul intelectualilor critici,
al elitelor şi în puţine cazuri de mişcări largi, de masă, este important de subliniat în ce măsură
perioada totalitară a fost lipsită sau nu de revolte de masă, văzute nu neapărat ca o contrapondere
la activitatea elitelor, ci ca o manifestare a altei forme de protest, uneori ca rod al colaborării cu
disidenţii, ca o reprezentare a aceleaşi motivaţii- nemulţumirea faţă de un sistem care anulează
„trăirea în adevăr”. Momentul conexiunii dintre cele două direcţii ale „polisului paralel” se va
concretiza în 1989. Revolte anterioare, de masă, sunt cele din Polonia (1980-1981-rolul
Solidarităţii), revoluţia maghiară din 1956 care a creat un „precedent contestatar”, mişcarea de la
Praga din 1968, dar şi în România (greva minerilor din Valea Jiului din 1977, revolta
braşovenilor din 1987).
3.1 Formule politice postcomuniste. Bulgaria
În anii de după independență, Bulgaria s-a militarizat accentuat și a fost denumită adesea
„Prusia din Balcani”. Între 1912 și 1918, Bulgaria s-a implicat în trei conflicte consecutive—
două războaie balcanice și Primul Război Mondial. După o dezastruoasă înfrângere în al Doilea
Război Balcanic, Bulgaria s-a găsit din nou în tabăra învinsă ca urmare a alianței sale cu Puterile
20
Anca Herghea (2008) Sfera politicii. Revista de stiinte politice si de teorie politica editata de Fundatia Socitatea
Civila. Numarul 129 – 130, Anul XVI, p. 21
23
Centrale în Primul Război Mondial. În pofida faptului că peste un sfert din populație a luptat în
armata sa de 1.200.000 de oameni și a obținut câteva victorii importante la Doiran și Monastir,
țara a capitulat în 1918. Războiul a dus la semnificative pierderi teritoriale, un total de 412.000
de morți, și un val de peste 253.000 de refugiați care au pus presiune suplimentare pe economia
națională deja ruinată.
Frământările politice rezultate în urma acestor pierderi au dus la o dictatură regală

autoritară a țarului Boris al III-lea (1918–1943). Bulgaria a intrat în al Doilea Război Mondial în
1941 ca membră a Axei dar a refuzat să participe la Operațiunea Barbarossa, salvându-și
populația evreiască de deportarea în lagărele de concentrare naziste. Moartea subită a lui Boris al
III-lea în vara lui 1943 a adus noi agitații politice pe măsură ce războiul se întorcea împotriva
Germaniei și gherilele comuniste au căpătat avânt. După mai multe greve și revolte, în
septembrie 1944 Frontul pentru Patrie, dominat de comuniști, a preluat puterea, punând capăt
alianței cu Germania și ducând țara de partea Aliaților până la sfârșitul războiului.
Lovitura de stat din 9 septembrie 1944 a dus la abolirea monarhiei, dar abia în 1946 s-a
instaurat dictatura partidului unic comunist, proclamându-se republica populară. A devenit o
parte a sferei sovietice de influență sub conducerea lui Gheorghi Dimitrov (1946–1949), care a
pus bazele unui stat stalinist industrializat forțat. Până la jumătatea anilor 1950, standardele de
viață au crescut semnificativ, și represiunea politică s-a redus. Economia planificată după model
sovietic a suferit câteva reforme restrânse care au apropiat-o puțin de economia de piață
sub Todor Jivkov (1954–1989). Fiica sa, Liudmila, a promovat peste hotare arta și cultura
bulgară. Într-o încercare de a șterge identitatea minorității turcești, a fost lansată în 1984 o
campanie de asimilare. Ca urmare, 300.000 de turci din Bulgaria au emigrat în Turcia.21
În contextul prăbușirii blocului comunist, la 10 noiembrie 1989, Partidul Comunist

Bulgar a renunțat la monopolul politic, Jivkov a demisionat, iar Bulgaria a intrat în tranziția către
o democrație parlamentară. Primele alegeri libere din iunie 1990 au fost câștigate de Partidul
Socialist Bulgar (BSP, noul nume al Partidului Comunist). O nouă constituție ce aducea un regim
democratic parlamentar, cu un președinte slab și un prim ministru responsabil în fața
parlamentului a fost adoptată în iulie 1991. Noul sistem nu a îmbunătățit imediat standardele de
viață și economia—calitatea vieții și performanțele economice au rămas chiar inferioare celor din
21
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bulgaria
24
comunism, chiar și o vreme după anul 2000. Un pachet de reforme drastice promovat în 1997 a
readus creșterea economică, dar nivelul de trai a crescut mai lent. După 2001 situația economică,
politică și geopolitică s-a îmbunătățit semnificativ, și Bulgaria a atins nivele mai înalte ale
Indicelui Dezvoltării Umane. A devenit membră a NATO în 2004 și a Uniunii Europene în
2007.22
3.2 Formule politice post comuniste. Romania
Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a însemnat începerea Războiului Rece între

URSS și SUA, război care s-a încheiat odată cu prăbușirea comunismului în întreaga Europă de
Est în 1989, incluzând România. Prin atitudinea sa împotriva Invadării Cehoslovaciei din 1968
și neparticipând (România) la aceasta, Ceaușescu a obținut un statut deosebit în această
confruntare între URSS si SUA, evoluând într-un dictator absolut, acaparând pârghiile
administrative ale Romaniei pentru el și membrii familiei sale, dar izolându-se pe plan
internațional. Astfel, când in 1989 (prin înțelegerea de la Yalta dintre URSS și SUA), URSS și-a
retras sprijinul pentru liderii comuniști din Europa de Est, Ceaușescu nu a înțeles momentul
istoric, agravând situația României, care a experimentat cea mai violentă schimbare de regim din
1989 dintre toate țările Europei de Est.23
Evenimentele de pe parcursul săptămânii 16-22 decembrie 1989 cunoscute ca Revoluția

din 1989 au adus sfârșitul Comunismului în România, și moartea lui Ceaușescu și a soției sale
pe 25 decembrie 1989.
Tranziția
În jur de 1.500 de persoane au murit de asemenea în luptele de stradă confuze din

București, Timișoara și alte orașe, între 16-22 decembrie 1989. Un membru al PCR marginalizat
de către Ceaușescu în anii '80, Ion Iliescu s-a impus ca o politician cheie a FSN, care a preluat în
București pârghiile administrative ale României și a proclamat restaurarea democrației și a
22
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bulgaria
23
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia_dup%C4%83_1989
25
libertății. Partidul Comunist Român a fost scos în afara legii, și cele mai nepopulare măsuri ale
lui regimului comunist român condus de Ceaușescu au fost anulate.
Alegeri prezidențiale și parlamentare au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu partidele

istorice, Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, Iliescu a obținut 85% din totalul
voturilor exprimate. FSN a primit astfel, două treimi din locurile din Parlament și prim-
ministru a fost desemnat Petre Roman, un profesor universitar, o figură a Revoluției fără trecut
politic, acesta inițiind câteva reforme pentru piața liberă.
Nemulțumiți de menținerea influențelor vechilor structuri din era comunistă, manifestanți

anti-comuniști au început să demonstreze în Piața Universității în Aprilie 1990. Apoi, după
sosirea minerilor din Valea Jiului în București și dispersarea "golanilor" din Piața Universității
în 13-15 iunie 1990, președintele Iliescu le-a mulțumit public acestora, alimentând astfel
zvonurile despre implicarea puterii în venirea minerilor în București. Minerii au atacat de
asemenea sedii de partid și case ale liderilor opoziției. Guvernul Roman va demisiona
în septembrie 1991, atunci când minerii s-au întors în București pentru a cere salarii mai mari și
îmbunătățirea condițiilor de muncă. Un tehnocrat, Theodor Stolojan, a fost numit la conducerea
unui guvern interimar până la organizarea unor noi alegeri.24
Parlamentul supune referendumului o nouă Constituție democratică, aprobată prin

referendum național în Decembrie 1991. În martie 1992 cel mai mare partid de până atunci FSN
s-a scindat în două partide: unul condus de Ion Iliescu numit Frontul Democrat al Salvării
Naționale(FDSN) și celălalt Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Petre Roman.
Guvernarea PDSR
Alegerile naționale din septembrie 1992 s-au soldat cu victoria președintelui Iliescu, și a

partidului său FDSN, ce a obținut 35%, iar următorul clasat a fost CDR cu 24%. Cu sprijinul
parlamentar al noilor partide naționaliste PUNR și PRM, și al foștilor comuniști ce au format
partidul PSM, un guvern tehnocrat s-a format în Noiembrie 1992, sub conducerea unui nou prim-
ministru, și anume Nicolae Văcăroiu, economist de formație. FSDN-ul devine Partidul
Democrației Sociale din România (PDSR) în iulie 1993. Primul-ministru Văcăroiu a guvernat în
coaliție cu trei partide minore, care de altfel au și abandonat coaliția până la algerile
din noiembrie 1996.
24
26
În 1993, iritarea iscată de jocul piramidal Caritas a atins un punct de maxim, deși mass
media anunța prăbușirea înșelătoriei, depunerile au continuat, dar plățile au fost sistate în
octombrie 1993, iar inevitabilul faliment a fost declarat în august 1994.[1] Caritas fusese fondat de
Ioan Stoica în Brașov în 1992 dar își mutase sediul ulterior în Cluj-Napoca. Prăbușirea fondului a
afectat peste 400.000 de deponenți, care au investit în schema piramidală peste 1.257 de miliarde
de lei (33% din masa monetară a României).
În această perioadă România a primit statutul de membru asociat al Uniunii Europene la

data de 9 mai 1994, în anul următor la 22 iunie se depune candidatura pentru aderarea la UE. Tot
în 1995 Emil Constantinescu face cunoscută platforma politică a CDR, denumită Contractul cu
România. Principala promisiunea conținută de acesta era că în 200 de zile de la venirea la
guvernare, CDR va adopta un set de reforme și legi care vor îmbunătăți rapid viața oamenilor.25
România sub Emil Constantinescu
Emil Constantinescu, reprezentând Convenția Democrată Română (CDR) a învins

președintele în exercițiu, Ion Iliescu, în cel de-al doilea tur al alegerilor, înlocuind-ul astfel la
conducerea statului. PDSR-ul, deși a câștigat cel mai mare număr de locuri în Parlament, a
pierdut totuși puterea pentru că partidele constituente a CDR și-au unit forțele cuPartidul
Democrat, Partidul Național Liberal, și Uniunea Democrată Maghiară din România(UDMR)
pentru a forma o coaliție de centru care să formeze o majoritate de 60% și să conducă astfel
țara. Victor Ciorbea a fost numit Prim-ministru, punându-se și bazele aderării la NATO și UE.
Ciorbea rămâne la conducerea Guvernului până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu
Vasile. Reprezentând unul din partidele istorice (PNTCD), Radu Vasile se va confrunta cu una
din cele mai importante crize de subminare a autorității statale a României, în urma
manifestațiilor minerilor conduși de Miron Cozma.
Mai apoi în urma unor neînțelegeri în coaliție, în urma cărora reforma a bătut pasul pe
loc, Radu Vasile a fost și el înlocuit de Mugur Isărescu, un tehnocrat care era și
guvernatorul Băncii Naționale, în timpul căruia s-a înregistrat prima creștere economică de după
revoluție.
25
27
În timpul acestei guvenări s-au făcut numeroase reforme, dar dezvoltarea României a fost
mult sub așteptări în principal datorită tergivesării reformelor din cauza neînțelegerilor din
coaliție, formată din multe partide.26
România sub al II-lea mandat al lui Ion Iliescu
În alegerile din 2000, coaliția plătește prețul tărăgănărilor în aplicarea reformelor și

numeroaselor certuri din sânul coaliției și pierde în fața lui Ion Iliescu și a partidului său PSD.
Primul ministru a fost numit Adrian Năstase, iar guvernarea PSD, Victor deși a dus la integrarea
României în NATO și a încheiat negocierile pentru integrarea în Uniunea Europeană a suferit din
cauza numeroaselor scandaluri de corupție. Uniunea Europeană și-a declarat sprijinul pentru
aderarea în 2007 a României la structurile sale, dar a și condiționat aderarea de numeroase
reforme în economie și în justiție.
România sub Traian Băsescu
La scrutinul din 28 noiembrie 2004, candidatul PSD la președinția României, Adrian

Năstase, a obținut un număr de 4.278.864 de voturi (40.94%) în timp ce principalul
contracandidat, Traian Băsescu, susținut de Alianța D.A. a fost votat de 3.545.236 de alegători
(33.92%). La cel de-al doilea scrutin, din 12 decembrie 2004, locurile s-au inversat. Traian
Băsescu a obținut 5.126.794 de voturi (51.23%) iar Adrian Năstase a fost votat de 4.881.520 de
cetățeni români cu drept de vot.
La 1 ianuarie 2007 România împreună cu Bulgaria intră în Uniunea Europeană și devine

membră al acestei organizații.
Disputele dintre prim-ministrul PNL și președinte au dus, în cele din urmă, la excluderea
miniștrilor PD din guvern. PNL și UDMR au format un guvern minoritar, cu sprijin intermitent
în Parlament de la PSD. Deoarece conflictul dintre președinte și partidele parlamentare a
continuat, în luna mai 2007 PC (fostul PUR), PNL, PSD, și UDMR au votat pentru suspendarea
26
28
lui Băsescu, acesta fiind acuzat de încălcări ale constituției. Nicolae Văcăroiu, președintele
Senatului, a devenit președinte interimar. La referendumul pentru demiterea președintelui din 19
mai 2007 s-a înregistrat o prezență la vot 44,45%, iar aproximativ 75% s-au opus demiterii
președitelui Băsescu, acesta fiind reinstalat în funcție. Relația dintre președinte și partidele
parlamentare, altele decât PDL, a rămas tensionată pentru următorii 2 ani.
Aderarea la UE, bula speculativă din domeniul imobiliar, creșterea consumului din im-
port precum și investițiile străine, favorizate de costul redus al capitalului, au menținut economia
românească pe tendința ascendentă căpătată în timpul guvernului Năstase.
La sfârșitul anului 2008, guvernul PNL a pierdut alegerile legislative, în timp ce PSD și
PLD au câștigat aproximativ același număr de locuri. O coaliție incomodă a fost înființată de cele
două parți, cu președintele PDL, Emil Boc ca prim-ministru. Scandalurile au izbucnit imediat, la
Ministerul Internelor perindându-se mai mulți membrii PSD pe fondul acuzațiilor de corupție.
Ministrul Tineretului și Sportului, din partea PDL, Monica Iacob Ridzi a fost obligată să
demisioneze după ce o comisie parlamentară a acuzat-o de deturnare de bani publici spre
campania pentru Parlamentul European a Elenei Băsescu, fiica președintelui. Acuzația de
gestionarea incorectă de fonduri a apărut, de asemenea, și împotriva ministrului PDL al
turismului, Elena Udrea, o aliată apropiată a președintelui.27
În toamna anului 2009, înaintea campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale, PSD-
ul a acuzat PDL-ul că planifică fraudarea alegerilor în favoarea lui Traian Băsescu. Ca urmare,
Emil Boc l-a expulzat pe Dan Nica, ministrul PSD de Interne din guvern, iar PSD a părăsit
coaliția în semn de protest. La puțin timp după aceea Parlamentul a aprobat o moțiune de cenzură
și a demis guvernul PDL. Parlamentul a respins prin vot două guverne PDL, propuse de Traian
Băsescu, și a insistat pentru crearea unui guvern PSD-PNL-UDMR, condus de Klaus Iohannis,
membru FDGR, propunere refuzată de către Băsescu. În al doilea tur de scrutin al alegerilor
prezidențiale s-au calificat candidatul PSD Mircea Geoană și președintele în exercițiu Traian
Băsescu, ultimul câștigând un nou mandat cu 50,33% din voturi. Partidul Social Democrat a
contestat rezultatul alegerilor, reclamând fraude electorale, dar Curtea Constituțională, după ce a
cerut renumărarea voturilor anulate, a validat rezultatul alegerilor. Emil Boc a fost repus în
funcția de prim-ministru într-un guvern PDL-UDMR, ce a trecut cu ajutorul unor grupuri
27
29
desprinse din PSD și PNL. În 2009 și 2010, România a fost puternic lovită de criza economică la
nivel mondial, provocând proteste masive organizate de mai multe sindicate. Opoziția și presa au
acuzat frecvent guvernul de alocarea preferențială a fondurilor pentru membrii săi, precum și
corupția generalizată.28
Concluzii - Fragmentarea politică din Polonia şi Slovacia, ca şi status-quo-ul echilibrului

partidelor din Cehia exprimă o situaţie de multipolarizare specifică societăţilor în tranziţie
economică şi în construcţie democratică. A privi sistemul de partide pe direcţii monoaxiale şi
prin simplificări binomiale constituie un demers neproductiv. Este elocvent faptul că democraţia
şi integrarea euro-atlantică are şi câştigători şi perdanţi şi aici se exprimă o opoziţie bipolară de
moment.
Dacă entuziasmul recăpătării libertăţii de exprimare a dus la constituirea iniţială de
organizaţii democratice anticomuniste de masă, precum Forumul Civic în Cehoslovacia şi
Solidaritatea în Polonia, la fel de adevărat că fostele forţe comuniste au evoluat structural şi
ideologic, sub influenţa societăţii civile, în direcţia social-democraţiei clasicizante şi populiste,
încercând totodată construcţia economiei de piaţă în condiţiile atenuării contradicţiilor sociale şi
a redistribuirii veniturilor.29
Cehia a înregistrat un avans economic notabil, datorat unui dinamism economic şi social şi
subsumării privatului şi publicului unui profesionalism managerial eficient. Datorită tendinţelor
centrifuge ale naţionaliştilor slovaci, liderul ODS, Vaclav Klaus a adoptat o poziţie flexibilă de
acceptare a pretenţiilor liderului slovac Meciar, consfiinţind politic şi fără consultarea
cetăţenească prin referendum a rupturii de facto dintre cele două entităţi ale Federaţiei
Cehoslovace.
Profesionalizarea partidelor a condus în Cehia la sciziunea ODS de Forumul Civic, iar în
Polonia de apariţia unei adevărate inflaţii de partide (multe dintre ele cluburi politice), iar
conducerea defectuoasă şi neprofesionistă a determinat declinul dreptei poloneze după 2001.
Viaţa politică exprimă din foarte multe puncte de vedere contradicţiile economice şi sociale.
Pasivul economic şi declinul societăţii este aspru sancţionat prin vot politic. Din anumite puncte
de vedere, experienţa celorlate ţări foste comuniste ne este extrem de utilă. Actuala conjunctură
din România cu un partid aparent cvasi-dominant şi o opoziţie liberală egalitaristă asociată
reformiştilor social - democraţi (Alianţa DA - Dreptate şi Adevăr dintre PNL - PD), este extrem
de oportună apariţiei de noi formaţiuni politice, oarecum similare Autoapărării Ţărăneşti
(corespondentul românesc ar fi Partidul Noii Generaţii al lui Gigi Becali), ori mişcări civice
complexe precum Acţiunea Populară de tentă populistă. Exemplul ceh demonstrează însă că
singura soluţie de recuperare a decalajului dintre Românie şi societăţile occidentale este o
politică libertariană de inspiraţie thatcheristă. După exemplul Poloniei, nu este exclus să asistăm
la o polarizare de moment eurosceptici versus partizanii necondiţionaţi ai integrării europene,
bineînţeles cu o pondere mai redusă a primilor.
28
29
30
Dificultăţile transformărilor economice şi politice sunt evidenţiate de conturarea unui
decalaj evident între cele trei ţări. Dacă Cehia reprezintă practic reţeta de succes, celelalte noi
democraţii oscilează puternic între diferitele curente democratice. Reflexele unor societăţi foste
egalitare şi paternaliste şi imobilismul structural societal par mai puternice decât tendinţele de
înnoire şi reformare exprimate de minorităţile politice liberale.30
30
31
BIBLIOGRAFIE:
1. Alexandru Radu (2010) Sisteme politice contemporane. Forme de guvernare în 29 de

state. București: Ed. C.H. Beck, p. 135 – 189
2. Daniel Biro (2013) Relaţiile internaţionale contemporane. Teme centrale în politica

mondială. Ed. Polirom
3. Alina Mungiu – Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian (2014) Tranziţia. Primii 25 de

ani. Iasi: Ed. Polirom
4. Harry Eckstein, apud Domenico Fisichella (2007) Știința Politică. Probleme, concepte,
teorii. Iași: Ed. Polirom.
5. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/144/art09-claret_sinescu.html
6. http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/148851-fiecare-cu-tranzitia-lui-postcomunista
7. http://www.policy.hu/protsyk/Book1/RomVersion/Chapter3.pdf - Sisteme de partide din

Republica Moldova din perspectivă comparativă
8. http://www.agonia.net/index.php/essay/82865/Sistemele_de_partide_din_Cehia,_Slovaci
a_%C5%9Fi_Polonia
9. http://www.policy.hu/protsyk/Book1/RomVersion/Chapter3.pdf - Sistemul de partide din

Republica Moldova din perspectivă comparative
10. https://romancernelea.files.wordpress.com/2012/08/licenta.pdf
11. http://www.poezie.ro/index.php/essay/82865/index.html
32
ANEXE :
Reguli constitutionale.
Constituţia Republicii Cehe
Raporturile dintre principalele autorităţi statale în ceea ce priveşte raportul dintre

principalele instituţii ale statului, în analiza acestor raporturi trebuie pornit de la forma republicană
de guvernământ a statului în care atât Parlamentul, cât şi Preşedintele sunt instituţii alese în mod
direct de către popor. Parlamentul, prin cele două Camere ale sale (Camera Deputaţilor şi Senatul),
îndeplineşte funcţia legislativă, iar Preşedintele Republicii şi Guvernul îndeplinesc funcţia
executivă. Parlamentul are 281 de membri (200 de deputaţi şi 81 de senatori), iar mandatul diferă
pentru cele două categorii de parlamentari. În timp ce deputaţii sunt aleşi pentru un mandat de
patru ani, senatorii sunt aleşi pentru un mandat de șase ani. În ceea ce priveşte raporturile dintre
Guvern şi Parlament, Constituţia prevede posibilitatea deţinerii în acelaşi timp a mandatului de
parlamentar şi a funcţiei de membru al Guvernului. De asemenea, Guvernul are iniţiativă
legislativă la fel ca orice alt membru al Parlamentului. Mai mult, în materie bugetară, iniţiativa
legislativă aparţine în exclusivitate Guvernului. Membrii Guvernului au dreptul să participe la
ședințele Camerelor, iar participarea acestora la o ședință a Camerei Deputaților este obligatorie,
dacă li se solicită prezența. Guvernul este numit de Preşedintele Republicii pe baza votului de
încredere acordat de Camera Deputaţilor, Guvernul în întregime fiind răspunzător în faţa acestei
Camere. În privinţa raporturilor dintre Preşedinte şi Parlament, acestea au la bază egala legitimitate
populară a celor două instituţii. Există însă un raport de colaborare între cele două instituţii,
Preşedintele având dreptul de a participa la şedinţele ambelor Camere ale Parlamentului. De
asemenea, Preşedintele poate dizolva Camera Deputaților, dacă aceasta nu acordă un vot de
încredere pentru formarea unui nou Guvern, dacă nu ia o decizie, în termen de trei luni, cu privire
la un proiect de lege al Guvernului asupra căruia acesta și-a angajat răspunderea sau dacă o sesiune
a Camerei Deputaților a fost suspendată pentru o perioadă de timp îndelungată. Președintele
dizolvă Camera Deputaților numai pe baza propunerii acesteia, exprimate printr-o hotărâre
adoptată cu majoritatea a trei cincimi din deputați. La rândul său, Parlamentul îl poate pune pe
Preşedinte sub acuzarea de înaltă trădare sau de încălcare gravă a Constituţiei. În acest sens,
Senatul poate, cu acordul Camerei Deputaților, să depună la Curtea Constituțională o plângere
33
constituțională CZ Constituţia Republicii Cehe. Prezentare generală 259 împotriva Președintelui
pentru fapte de înaltă trădare, încălcare gravă a Constituției sau a ordinii constituționale. Pe baza
plângerii, Curtea Constituțională poate decide ca Președintele să-și piardă funcția și, ulterior,
dreptul de a mai candida pentru această funcție. Propunerea referitoare la plângerea constituțională
se adoptă de către Senat cu o majoritate de trei cincimi din senatorii prezenți. Cât priveşte
raporturile dintre Preşedinte şi Guvern, Preşedintele este cel care numeşte Prim-ministrul și, pe
baza propunerii acestuia, pe ceilalți membri ai Guvernului. În termen de treizeci de zile de la
numirea sa, Guvernul merge în fața Camerei Deputaților și solicită votul de încredere al acesteia.
Membrii Guvernului depun jurământul în fața Președintelui. De asemenea, Președintele revocă
membrii Guvernului pe baza propunerilor Prim-ministrului.
CAPITOLUL II Puterea legislativă
Art. 15 1. Puterea legislativă a Republicii Cehe aparţine Parlamentului. 2 Parlamentul este

alcătuit din două Camere: Camera Deputaților și Senat.
Art. 16 1. Camera Deputaților este alcătuită din 200 de deputați, care sunt aleși pentru un
mandat de patru ani. 2. Senatul este alcătuit din 81 de senatori, care sunt aleși pentru un mandat de
șase ani. La fiecare doi ani se organizează alegeri pentru înnoirea unei treimi din senatori.
Art. 17 1. Alegerile pentru ambele Camere au loc cu cel mult 30 de zile înainte de expirarea
mandatului fiecărei Camere. 2. În cazul în care Camera Deputaților este dizolvată, alegerile pentru
aceasta sunt organizate în termen de 60 de zile de la dizolvare.
Art. 18 1. Camera Deputaților este aleasă prin vot secret, universal, egal și direct, conform
principiului reprezentării proporționale. 2. Senatul este ales prin vot secret, universal, egal și direct,
conform principiului majorității. 3. Cetățenii Republicii Cehe au drept de vot de la vârsta de 18 ani
împliniți.
Art. 19 1. Au dreptul de a fi aleși în Camera Deputaților cetățenii Republicii Cehe cu drept

de vot, care au împlinit vârsta de 21 de ani. 2. Au dreptul de a fi aleși în Senat cetățenii Republicii
Cehe cu drept de vot care au împlinit vârsta de 40 de ani. 3. Mandatul de deputat și de senator se
obține în urma alegerilor.
34
Art. 20 Celelalte condiții pentru exercitarea dreptului de vot, organizarea alegerilor și
confirmarea rezultatelor acestora sunt prevăzute de lege.
Art. 21 Nimeni nu poate deține în același timp calitatea de membru al ambelor Camere ale
Parlamentului.
Art. 22 1. Calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu funcția de Președinte al

Republicii, cu cea de judecător și cu alte funcții prevăzute prin lege. 2. Mandatul unui deputat sau
senator expiră în ziua când acesta preia funcția de Președinte al Republicii, pe cea de judecător sau
alte funcții incompatibile cu calitatea de deputat sau senator.
Art. 43 1. Parlamentul poate decide cu privire la declararea stării de război, în cazul în care
Republica Cehă este atacată, sau dacă această declarare este necesară pentru îndeplinirea
obligațiilor care revin Republicii Cehe în temeiul tratatelor internaționale cu privire la autoapărarea
colectivă împotriva agresiunii.
2. Parlamentul decide cu privire la participarea Republicii Cehe la sistemele de apărare ale

unei organizații internaționale al cărei membru este Republica Cehă.
3. Parlamentul își exprimă acordul:
a. pentru trimiterea forțelor armate ale Republicii Cehe în afara teritoriului Republicii
Cehe;
b. pentru staționarea forțelor armate ale altor state pe teritoriul Republicii Cehe, dacă
Guvernul nu deține competența decizională în acest domeniu.
4. Guvernul poate decide să trimită forțele armate ale Republicii Cehe în afara teritoriului
Republicii Cehe și să permită staționarea forțelor armate ale altor state pe teritoriul Republicii
Cehe, pentru o perioadă care nu poate depăși 60 de zile, în cazurile referitoare la:
a. îndeplinirea obligațiilor care revin în temeiul tratatelor cu privire la autoapărarea

colectivă împotriva agresiunii;
b. participarea la operațiunile de menținere a păcii în baza deciziei unei organizații

internaționale al cărei membru este Republica Cehă, dacă statul de destinație își exprimă acordul;
35
c. participarea la operațiunile de salvare în caz de catastrofă naturală, accidente de muncă
sau ecologice.
5. Guvernul poate decide și cu privire la:
a. trecerea forțelor armate ale altor state pe teritoriul Republicii Cehe și survolarea de către
acestea a teritoriului Republicii Cehe;
b. participarea forțelor armate ale Republicii Cehe la exercițiile militare din afara
teritoriului Republicii Cehe și la participarea forțelor armate ale altor state la exercițiile militare
desfășurate pe teritoriul Republicii Cehe.
6.Guvernul informează, fără întârziere, ambele Camere ale Parlamentului cu privire la

deciziile pe care le ia în temeiul alineatelor 4 și 5. Parlamentul poate anula deciziile Guvernului;
aceste decizii ale Guvernului sunt anulate printr-o hotărâre de respingere, adoptată de una dintre
Camere cu majoritatea absolută a membrilor săi.
CAPITOLUL III Puterea executivă
Preşedintele Republicii
Art. 54 1. Președintele Republicii este șeful statului. 2. Președintele Republicii este ales
direct prin vot popular național. 3. Președintele Republicii nu poate fi tras la răspundere cu privire
la îndeplinirea atribuțiilor sale.
Art. 55 Președintele Republicii preia funcția în urma depunerii jurământului. Mandatul

Preşedintelui Republicii durează cinci ani și începe din ziua depunerii jurământului.
Art. 56 1. Președintele este ales prin vot secret, universal, egal și direct.
Sistemul constituțional al Greciei
Presedintele
Președintele Republicii reglementează funcțiile și puterile statului. El este ales de către

Parlament pentru o perioadă de 5 ani; funcția sa fiind incompatibilă cu orice altă funcție sau
36
poziție. Pentru a fi ales președinte, un candidat trebuie să întrunească voturile a două treimi din
membrii Parlamentului.
Președintele este cel care reprezintă statul în raport cu alte state, declară război, încheie
tratate de pace, alianțe, cooperări economice cu alte state sau organizații internaționale și, de
asemenea proclamă referendumuri. Președintele are drept de veto asupra legilor aprobate de către
Parlament. Conform constituției, președintele are dreptul să numească Primul Ministru, iar la
propunerea acestuia numește și revocă ceilalți membrii ai Guvernului și secretarii de stat.
Președintele numește ca Prim Ministru pe șeful partidului care dispune în Camera Deputaților de
majoritatea absolută. Dacă nici un partid nu dispune de această majoritate, președintele dă o
misiune exploratorie șefului de partid care are majoritate relativă, în scopul analizării posibilității
de formare a unui Guvern care să obțină votul de încredere al Camerei.
Parlamentul
Puterea legislativă este exercitată de Parlamentul Grec. Acesta este alcătuit din 300 de
membrii care sunt aleși prin intermediul alegerilor directe, de către popor, prin actul votului secret,
direct și universal, la fiecare 4 ani. Parlamentul exercită și controlul direct asupra Guvernului; îl
controlează pe președintele Republicii și acordă votul de încredere Guvernului, în conformitate cu
autoritatea Republicii Parlamentare instaurată în 1986.
Ceea ce este deosebit de interesant în cadrul Parlamentului Grec, este că în spațiile alocate
Parlamentului se organizează anual un corp parlamentar special, de obicei în luna iunie sau iulie,
numit „Parlamentul Tinerilor”. Din Parlamentul Tinerilor fac parte elevi din Grecia și Cipru aleși
în cadrul școlilor printr-o procedură bine stabilită.
Executivul
Guvernul (cabinetul) concentrează puterea executivă și este format din Prim Ministru și
miniștrii. Guvernul determină și conduce politica generală a statului cu respectarea Constituției și a
celorlalte legi. Prim Ministrul trebuie să vegheze unitatea Guvernului și să conducă activitatea
acestuia, ca și pe aceea a serviciilor publice în general în vederea implementării politicilor
guvernamentale în limitele legii. Guvernul trebuie să se bucure de încrederea Parlamentului.
Membrii cabinetului și Prim Ministrul sunt în mod solidar răspunzători pentru politicile generale
ale guvernului.
37
Sistemul judiciar
Justiția este administrată de Curți (Instanțe), care constau în judecători ordinari care se
bucură de independență personală și funcțională. Există o Curte Supremă, Curți de Apel și Curți de
Primă Instanță. Un Tribunal Special Suprem se ocupă de concilierea conflictelor dintre Curți și
Autoritățile administrative sau dintre Consiliul de Stat (cea mai înaltă instanță) și Curțile
Administrative Regulare.
În Grecia, ca și în toate țările Uniunii Europene, nu se aplică pedeapsa cu moartea.

Constituția Greciei repetă ferm în ultimul articol interdicția concretă a acestei pedepse.
Sistemul administrativ
Constituția Greciei reglementează administrația de stat pe baza unui sistem de

desconcentrare, încredințând gestiunea afacerilor locale colectivității locale care se bucură de
autonomie administrativă (Constituția Greciei, art. 102, pct.2).
Din punct de vedere administrativ, Grecia este împărțită în 14 zone, 51 de județe, pe lângă
acestea adăugându-se și regiunea autonomă „Muntele Sfânt”. La nivel administrativ local,
programul „kapodistrias” a reorganizat harta administrativă a țării, înlocuind vechile comune cu
noi municipii mai mari și unitare. Primarii și prefecții țării sunt aleși prin vot de către populație
odată la 4 ani, în timp ce conducătorii zonelor sunt desemnați în mod direct de către Guvern.
Dreptul la vot, în Grecia, este universal și obligatoriu pentru toți cătățenii care au ajuns la vârsta
majoratului.
Constituția Poloniei
Conform Constituţiei Republicii Poloneze din anul 1997, Polonia este o republică
parlamentară bazată pe principiul separării puterilor în stat.
Puterea legislativă
38
Parlamentul, puterea legislativă, este împărţit în două camere – Seim (camera inferioară)
cu 460 de membri, şi Senatul (camera superioară) cu 100 de membri. Este ales prin vot universal,
direct, egal, secret şi proporţional pentru o perioadă de 4 ani. Îndatorirea sa principală este
stabilirea drepturilor prin aprobarea legilor şi ratificarea convenţiilor internaţionale. Dizolvarea
Seimului înainte de terminarea mandatului e posibilă doar în unele cazuri speciale descrise în
Constituţie. Prelungirea mandatului este şi ea posibilă, dar doar în cursul aplicării dreptului
marţial sau cu 3 de luni înainte de sfârşitul mandatului.
Seimul şi Senatul aleg din cadrul lor un preşedinte al camerei (marszałek) şi

vicepreşedinţi (wicemarszałkowie), care formează un prezidiu (prezydium). Preşedintele
Seimului (Marszałek Sejmu) este ales ca reprezentant suprem al camerei inferioare a
Parlamentului. Prerogativele sale sunt conducerea dezbaterilor camerei şi reprezentarea Seimului
în exterior. Ambele camere creează şi comisii parlamentare – permanente, care au drept scop
pregătirea proiectelor din domeniul legislaţiei şi controlului – în prezent funcţionează 41 de
comisii (27 în Seim şi 14 în Senat). Există şi comisii speciale, create cu scopul de a cerceta
cazurile concrete ale camerelor, care sunt dizolvate în urma realizării activităţii.
Parlamentarii pot crea cluburi parlamentare formate din cel puţin cincisprezece membri.
Membrii Seimului pot de asemenea forma grupuri parlamentare, care necesită cel puţin 3
membri. Parlamentarii se bucură de imunitate pe perioada legislativă.
Puterea executivă
Puterea executivă este reprezentată în Polonia prin Preşedinte (Prezydent Rzeczypospolitej

Polskiej) şi Consiliul Miniştrilor (Rada Ministrów). Preşedintele este ales prin vot universal
pentru un mandat de 5 de ani. Pentru a câştiga alegerile, un candidat trebuie să obţină o
majoritate simplă (mai mult de 50%). Poate deţine această funcţie maxim10 de ani (două
mandate). Preşedintele actual al Poloniei este Lech Kaczyński.
Conform Constituţiei, Preşedintele este reprezentantul suprem al statului în relaţiile interne

şi externe, este comandantul Forţelor armate ale Republicii Poloneze, garantează inviolabilitatea
39
şi indivizibilitatea teritorului statal, precum şi respectarea Constituţiei. Principalele sale atribuţii
sunt: promulgarea legilor acceptate de Parlament, ratificarea tratatelor internaţionale, numirea
judecătorilor, acordarea cetăţeniei sau folosirea dreptului de clemenţă.
Organul consultativ al Preşedintelui în cazuri de siguranţă statală este Consilul Siguranţei

Naţionale (Rada Bezpieczeństwa Narodowego). În cazuri importante pentru interesul statului
Preşedintele poate convoca Consiliul Cabinetului (Rada Gabinetowa) – o şedinţă la care acesta
participă împreună cu membrii Consiliului Miniştrilor. Organul auxiliar al Preşedintelui, care îl
ajută în executarea datoriilor este Cancelaria Preşedintelui RP (Kancelaria Prezydenta RP).
Consiliul Miniştrilor (guvernul) este organul colectiv al puterii executive. Este compus din:
prim ministru, vicepremieri, miniştri şi şefii comitetelor.
Sistemul de creare a guvernului este descris în Constituţia Republicii Poloneze, conform

căreia Preşedintele desemnează Consiliul Miniştrilor împreună cu Primul Ministru. Premierul
este obligat să prezinte în Seim, într-o perioadă de 14 de zile de la numirea sa, un program de
guvernare (exposé) prin care cere un vot de încredere. Seimul poate acorda votul de încredere
doar când cel puţin jumătate din delegaţi sunt prezenţi. Dacă guvernul nu obţine votul de
încredere, Seimul, într-o perioadă de 14 de zile, alege Primul Ministru şi miniştrii conform unor
principii asemănatoare.
Republica Celor Două Naţiuni
Uniunea personală cu Marele Ducat al Lituaniei, vecinul din nord şi est, începută prin
încoronarea lui Jagiello pe tronul polonez a permis extinderea puterii poloneze spre est şi crearea
(conform Uniunii de la Lublin din 1569) confederaţiei Polono-Lituaniane (Rzeczpospolita), ce
cuprindea un teritoriu situat între Marea Baltică, Munţii Carpaţi, Belarusul actual, Nistrul şi
Niprul.
La nord-vest, cavalerii teutoni, conducători ai Prusiei din secolul XIII, au fost învinşi de
forţele unite polono-lituaniane în bătălia de la Grunwald (1410) şi ulterior în Războiul de
40
Treisprezece Ani. Conform celui de-al doilea tratat de la Toruń, 1466, ei au trebuit să cedeze
partea occidentală a teritoriului Coroanei Poloneze (teritorii mai târziu cunoscute ca Prusia
Regală) şi au acceptat suzeranitatea polono-lituaniană asupra restului teritoriului lor (Prusia
Ducală).
În această perioadă Polonia a devenit ţara cu cea mai mare populaţie evreiască a Europei,
datorită unor edicte regale emise în secolul XIII, care au garantat siguranţa şi libertatea religioasă
evreilor. Acestea au contrastat cu persecuţiile periodice din Europa Vestică, persecuţii ce s-au
intensificat după Moartea Neagră (1348-1349), când unele grupuri din Occident i-au acuzat pe
evrei ca fiind cauzatori ai bolii. Mare parte din Polonia a fost cruţată de această boală, şi
emigrarea evreilor a adus contribuţii într-un stat în curs de dezvoltare. Cea mai mare creştere a
numărului evreilor a avut loc în secolul XIX, când ei au constituit 7% din întreaga populaţie
poloneză. În general, regii Poloniei şi nobilimea erau amabili cu evreii, pe când ţărănimea şi
Biserica Romano-Catolică nu.
În timpul existenţei statului unit polono-lituanian, în secolul al XVI-lea Polonia a devenit

monarhie electivă, a cărui rege era ales pe viaţă si doar la moartea acestuia se organizau alegeri.
Această situaţie a fost necesară în urma crizei din anul 1572 când regele Poloniei, Sigismund II
August, a decedat fără moştenitor. Nefiind stabilită nici o metodă de alegere a regelui, în această
eventualitate, a fost nevoie de mai mult timp pentru a decide metoda de alegere a noului rege. În
final, după lungi dezbateri, s-a decis să se permită întregii nobilimi poloneze să aleagă un rege
nou. Nobilimea s-a adunat în Varşovia şi a votat într-o „alegere liberă”, vot ce s-a efectuat după
moartea regelui.
Primele alegeri poloneze au avut loc în 1573. Patru oameni au fost candidaţi pentru rege:
Henric de Valois (Henryk Walezy), fratele regelui Franţei (Carol IX), Ivan IV cel Groaznic, ţarul
Rusiei, arhiducele Ernest din casa Habsburg şi regele Suediei, Ioan Vasa III. Alegerea a fost
foarte dezordonată şi a fost câştigată de Henric de Valois. Cauza pentru cea mai mare parte a
dezordinii din timpul alegerilor a fost numărul mare de oameni care au venit să voteze.
Henric de Valois a părăsit tronul Poloniei după doar patru luni de domnie, după ce a primit
41
vestea morţii fratelui şău care l-a numit moştenitor. Henric a devenit rege al Franţei sub titlul de
Henric III. Această mişcare a surprins majoritatea nobilimii, deoarece în timpul conducerii lui
Henric economia Poloniei s-a dezvoltat.
După 1569 uniunea statală polono-lituaniană a suferit o serie de invazii tătăreşti, care aveau
drept scop a prăda, a jefui şi a prinde sclavi. Zona limitrofă de la sud-est a fost într-o stare de
război semi-permanent până în secolul XVIII. De asemenea, tătarii au sprijinit revoltele cazacilor
în 1593, 1626, 1637-1638 şi 1648-1654. Ultima, care a durat şase ani, a fost condusă de Bogdan
Hmelniţki. Ca rezultat a mai multor cereri făcute de hatman, Ucraina a fost pusă sub protecţia
Rusiei. Acordul a fost făcut în ianuarie 1654, în oraşul Pereiaslavl. Acesta a cauzat războiul
polono-rus care a durat între 1654 şi 1667. La sfârşitul acestuia opozanţii au semnat un acord în
Adrusovo (în jurul oraşului Smolensk), unde Polonia a cedat Ucraina Rusiei şi cazacii au primit
drept de autonomie locală şi armată internă.
Polonia a avut unsprezece regi aleşi. Aceştia au fost: Henric de Valois (Henryk Walezy),
Ştefan Báthory (Stefan Batory), Sigismund III Vasa (Zygmunt III Waza), Vladislav IV Vasa
(Władysław IV Waza), Ioan Casimir Vasa (Jan Kazimierz Waza), Mihai I (Michał Korybut
Wiśniowiecki), Ioan III Sobieski (Jan III Sobieski'), August II cel Puternic (August II Mocny),
Stanisław I Leszczyński, August III şi Stanisław August Poniatowski.
Statul polono-lituanian de după Uniunea de la Lublin a reprezentat un contrapunct

interesant în perioada monarhiilor absolute din Europa Occidentală. Sistemul său politic cvasi-
democratic, numit „libertatea de aur a nobilimii”, a reprezentat o situaţie polotică fără precedent
în istoria Europei. Din nefericire, luptele puternice dintre nobilimea mai săracă, magnaţii (panii)
şi regii aleşi au subminat valorile cetăţeneşti şi au erodat treptat autoritatea şi puterea guvernului.
După seria războaielor pustiitoare din secolul XVII (cele mai notabile fiind Revolta lui
Hmelniţki şi Potopul) Polonia-Lituania a devenit un stat slab din punct de vedere politic pe scena
europeană. Economia şi dezvoltarea sa au fost afectate datorită păstrării caracterului agricol al
ţării şi a statutului de şerbie pentru majoritatea populaţiei, ceea ce a întârziat industrializarea ţării.
La începutul secolului XVIII uniunea polono-lituaniană, unul dintre cele mai mari state ale
Europei, a devenit nimic mai mult decât marioneta vecinilor săi: a Austriei, a Prusiei şi a Rusiei.
42
Odată cu pătrunderea iluminismului în Polonia în cea de-a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, o mişcare de reformă şi revitalizare a statului a adus schimbări importante în sistemul
politic şi economic, sfârşind prin introducerea primei constituţii din Europa: Constituţia din 3
mai. Din nefericire aceasta a venit prea târziu pentru a putea impune reforme temeinice deoarece
vecinii antemenţionaţi au împărţit Polonia într-o serie de trei partiţii.
Constituţia Regatului Spaniei
Raporturile dintre principalele autorităţi statale
Guvernul, format din miniştri şi condus de Prim-ministru, se află în vârful puterii

executive, conducând politica internă şi externă a statului. Guvernul și administraţia centrală,
civilă şi militară, precum şi apărarea statului sunt reglementate în partea a IV-a din Constituție
(art. 97 – 107). Prim-ministrul este propus, numit, respectiv revocat de către Rege. Membrii
Guvernului sunt numiți și demiși de Rege la propunerea Prim-ministrului (denumit Președintele
Guvernului). Guvernul răspunde în întregul său în fața Camerei Deputaților pentru gestionarea
activității politice (partea a V-a, art. 108).
Camera Deputaţilor şi Senatul formează cele două Camere ale Parlamentului, care
reprezintă poporul spaniol (art. 66 – 96). Camera Deputaţilor este alcătuită din minimum 300 și
maximum 400 de deputaţi aleşi prin vot universal, o dată la patru ani, conform criteriilor de
reprezentare proporţională. Senatul este Camera de reprezentare teritorială; ea este formată din
senatori aleşi, la fel ca în cazul Congresului (Camera Deputaţilor), în circumscripţii provinciale,
precum şi din senatori desemnaţi de diferitele comunităţi autonome. Camerele și comisiile
parlamentare pot solicita orice fel de informații din partea Guvernului, îi pot convoca pe membrii
Cabinetului și le pot adresa întrebări, interpelări, pot promova moțiuni privind activitatea
Guvernului. Dacă se adoptă o moțiune de cenzură (cu votul majorității absolute a deputaților),
Guvernul își depune demisia în fața Regelui. Președintele Guvernului (Premierul) poate propune,
cu aprobarea Cabinetului, dizolvarea Camerei Deputaților, a Senatului sau a ambelor Camere.
Camerele nu pot fi dizolvate în cursul dezbaterii unei moțiuni de cenzură, în timpul stării de
urgență, stării de asediu sau al stării excepționale. Potrivit art. 92, un referendum poate fi
43
convocat numai de Rege, la propunerea Premierului și cu aprobarea Congresului (Camerei)
Deputaților.
Consiliul General al Puterii Judecătoreşti reprezintă organul care asigură guvernarea şi

reprezentarea acestei puteri statale (art. 122 din Constituţia Spaniei). Acesta este format din
Preşedintele Curţii Supreme, care prezidează Consiliul, şi din 20 de membri desemnaţi de Rege
pentru o perioadă de cinci ani. Dintre aceştia, 12 sunt aleşi din rândul judecătorilor şi al celorlalte
categorii de magistraţi, din rândul tuturor gradelor de jurisdicţie, iar opt sunt avocaţi şi jurişti cu
competenţă profesională recunoscută și minimum 15 ani vechime, aleşi de Parlament. Regele
este șeful statului, simbolul unității și permanenței Spaniei. Regele este inviolabil (art. 56 din
Constituţia Spaniei), astfel încât nu este posibilă iniţierea niciunui demers de tragere la
răspundere juridică sau a oricărui fel de proces împotriva sa. Actele Regelui se contrasemnează
de către Prim-ministru. Regele numește și revocă membrii civili și militari ai Casei Regale.
PARTEA A II-A
Despre Coroană
Art. 56 1. Regele este șeful statului, simbolul unității și permanenței acestuia. El

arbitrează și moderează funcționarea normală a instituțiilor, își asumă cea mai înaltă reprezentare
a statului spaniol în relațiile internaționale, în special în cazul relațiilor cu națiunile comunității
sale istorice, și exercită atribuțiile conferite lui în mod expres prin Constituție și legi. 2. Titlul său
este cel de Rege al Spaniei și poate folosi celelalte titluri ce aparțin Coroanei. 3. Persoana
Regelui este inviolabilă și nu poate fi trasă la răspundere. Actele sale sunt mereu contrasemnate
în maniera stabilită la articolul 64. Acestea nu sunt valabile fără contrasemnătură, cu excepția
cazurilor prevăzute la articolul 65, alineatul 2.
Art. 62 Regele are următoarele atribuții și prerogative:
a. validează şi promulgă legile;
b. convoacă și dizolvă Parlamentul și convoacă alegerile în condiţiile prevăzute în

Constituție;
44
c. convoacă un referendum în situațiile prevăzute de Constituție; d. propune un candidat
la conducerea Guvernului și, după caz, îl numeşte sau îl revocă din funcție, conform Constituției;
e. numeşte și demite membrii Guvernului, la propunerea Președintelui Guvernului;
f. emite decretele aprobate în Consiliul de Miniștri, conferă funcții civile și militare și

acordă onoruri și distincții, în conformitate cu legea; Constituțiile statelor membre ale Uniunii
Europene
g. este informat cu privire la problemele statului și, în acest scop, prezidează reuniunile
Consiliului de Miniștri oricând acesta consideră potrivit, la cererea Președintelui Guvernului;
h. exercită comanda supremă a Forțelor Armate;
i. exercită dreptul de grațiere, conform legii, însă nu poate să acorde grațieri generale;
j. exercită înaltul patronaj al Academiei Regale.
Art. 63 1. Regele acreditează ambasadorii și alți reprezentanți diplomatici. Reprezentanții

străini în Spania sunt acreditați în fața acestuia. 2. Regele are responsabilitatea de a exprima
acordul statului față de angajamentele internaționale prin tratate, în conformitate cu Constituția și
cu legile. 3. Este prerogativa Regelui, ca urmare a autorizației date de către Parlament, să declare
război și să încheie pacea.
Art. 64 1. Actele Regelui sunt contrasemnate de către Președintele Guvernului și, după
caz, de către miniștrii de resort. Nominalizarea și numirea Președintelui Guvernului și dizolvarea
prevăzute la articolul 99 sunt contrasemnate de Președintele Camerei Deputaţilor. 2. Persoanele
care contrasemnează actele Regelui sunt răspunzătoare pentru acestea.
Art. 65 1. Regele primește o sumă globală de la bugetul de stat pentru întreținerea

familiei și a casei sale, de care dispune în mod liber. 2. Regele numește și revocă în mod liber
membrii civili și militari ai Casei Regale.
45
CAPITOLUL 1
Camerele Parlamentului
Art. 66 1. Parlamentul reprezintă poporul spaniol şi este format din Camera Deputaţilor și
Senat.
2. Parlamentul exercită puterea legislativă a statului și aprobă bugetul acestuia,

controlează acțiunile Guvernului și are alte competențe atribuite prin Constituție. 3. Camerele
Parlamentului sunt inviolabile.
PARTEA A IV-A
Guvernul și administrația
Art. 97 Guvernul coordonează politica internă și externă, administrația civilă și militară și

apărarea statului. Acesta exercită funcția executivă și prerogative de reglementare, conform
Constituției și legilor.
Art. 98 1. Guvernul este format din Președinte şi vicepreședinți, după caz, respectiv
miniștri și alți membri stabiliți prin lege.
2. Președintele conduce activitatea Guvernului și funcțiile celorlalți membri ai acestuia,

fără a aduce atingere competenței și responsabilității directe ale acestora în exercitarea
atribuțiilor lor.
3. Membrii Guvernului nu pot exercita alte funcții reprezentative, cu excepţia celor

rezultate din mandatul de parlamentar, nici alte funcții publice care nu derivă din mandatul său,
precum şi nicio activitate profesională sau comercială.
4. Statutul și incompatibilitățile membrilor Guvernului sunt prevăzute de lege.
Art. 99 1. După fiecare alegere a Camerei Deputaţilor, precum și în celelalte cazuri

prevăzute în Constituție, în urma consultării cu reprezentanții numiți de către grupurile politice
46
cu reprezentare parlamentară prin intermediul Președintelui Camerei Deputaţilor, Regele
nominalizează un candidat la conducerea Guvernului.
2. Candidatul nominalizat potrivit prevederilor alineatului precedent prezintă Camerei

Deputaţilor programul politic al Guvernului pe care intenționează să-l formeze și solicită
încrederea Camerei.
3. In situaţia în care Camera Deputaţilor, cu votul majorității absolute a membrilor săi,

acordă încrederea sa candidatului propus, Regele îl numește Președinte al Guvernului. Dacă
această majoritate nu este atinsă, aceeași propunere este prezentată pentru un nou vot la 48 de ore
de la votul anterior, iar încrederea se consideră acordată dacă a întrunit majoritatea simplă.
4. Dacă după acest vot încrederea pentru învestitură nu a fost obținută, se votează
propuneri succesive în maniera prevăzută la alineatele precedente.
5. Dacă în termen de două luni de la primul vot pentru învestitură, niciun candidat nu a
obținut încrederea Camerei Deputaţilor, Regele dizolvă Camerele și organizează noi alegeri, cu
consultarea Președintelui Camerei Deputaţilor, care contrasemnează decretul regal.
Art. 100 Ceilalți membri ai Guvernului sunt numiți și demiși de către Rege, la propunerea
Președintelui acestuia.
CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
TITLUL III – Autoritățile publice
CAP. 1 Parlamentul
SECTIUNEA 1 Organizare și funcționare
ART. 61 Rolul și structura (1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al

poporului roman și unica autoritate legiuitoare a țării. (2) Parlamentul este alcătuit din Camera
Deputaților și Senat.
ART. 62 Alegerea Camerelor (1) Camera Deputaților și Senatul sunt alese prin vot
universal, egal, direct, secret și liber exprimat, potrivit legii electorale. (2) Organizațiile
cetățenilor aparținand minorităților naționale, care nu intrunesc in alegeri numărul de voturi
47
pentru a fi reprezentate in Parlament, au dreptul la cate un loc de deputat, în condițiile legii
electorale. Cetățenii unei minorități naționale pot fi reprezentați numai de o singură organizație.
(3) Numărul deputaților și al senatorilor se stabileste prin legea electorală, în raport cu populația
țării.
ART. 63 Durata mandatului (1) Camera Deputaților și Senatul sunt alese pentru un
mandat de 4 ani, care se prelungeste de drept in stare de mobilizare, de război, de asediu sau de
urgență, pană la incetarea acestora. (2) Alegerile pentru Camera Deputaților și pentru Senat se
desfăsoară in cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. (3)
Parlamentul nou ales se intruneste, la convocarea Presedintelui Romaniei, în cel mult 20 de zile
de la alegeri. (4) Mandatul Camerelor se prelungește pană la întrunirea legală a noului Parlament.
În această perioadă nu poate fi revizuită Constitutia și nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate
legi organice. (5) Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a
Parlamentului precedent își continuă procedura în noul Parlament.
ART. 64 Organizarea internă (1) Organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc

prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute in bugetele aprobate
de acestea. (2) Fiecare Cameră își alege un birou permanent. Președintele Camerei Deputaților și
președintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalți membri ai birourilor
permanente sunt aleși la inceputul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocați
inainte de expirarea mandatului. (3) Deputații și senatorii se pot organiza in grupuri
parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere. (4) Fiecare Cameră își constituie comisii
permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot
constitui comisii comune. (5) Birourile permanente și comisiile parlamentare se alcătuiesc
potrivit configurației politice a fiecărei Camere.
CAP. 2 Președintele României
ART. 80 Rolul Președintelui (1) Președintele României reprezintă statul roman și este
garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. (2) Președintele
României veghează la respectarea Constitutiei și la buna funcționare a autorităților publice. În
acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și
societate.
48
ART. 81 Alegerea Președintelui (1) Președintele României este ales prin vot universal,
egal, direct, secret și liber exprimat. (2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur
de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale. (3) În cazul în care
nici unul dintre candidați nu a intrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin,
intre primii doi candidati stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Este
declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi. (4) Nici o persoană nu poate
îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și
succesive.
ART. 82 Validarea mandatului și depunerea jurămantului (1) Rezultatul alegerilor pentru

funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. (2) Candidatul a cărui
alegere a fost validată depune in fata Camerei Deputaților și a Senatului, in ședintă comună,
următorul jurămant: "Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propăsirea spirituală și
materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și
libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea
teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!".
ART. 83 Durata mandatului (1) Mandatul Președintelui României este de 5 ani și se

exercită de la data depunerii jurământului. (2) Președintele României își exercită mandatul până
la depunerea jurămantului de Președintele nou ales. (3) Mandatul Președintelui României poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
ART. 85 Numirea Guvernului (1) Președintele României desemnează un candidat pentru

funcția de prim-ministru și numeste Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Presedintele revocă și
numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. (3) Dacă prin
propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului, Președintele
României va putea exercita atribuția prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării
Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.
ART. 86 Consultarea Guvernului Președintele României poate consulta Guvernul cu

privire la probleme urgente și de importanță deosebită.
49
ART. 87 Participarea la ședintele Guvernului (1) Președintele României poate lua parte la
ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă,
apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații. (2)
Președintele României prezidează ședintele Guvernului la care participă.
CAP. 3 Guvernul
ART. 102 Rolul și structura (1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat
de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală
a administrației publice. (2) În îndeplinirea atribuțiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele
sociale interesate. (3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți
prin lege organică.
ART. 103 Investitura (1) Președintele României desemnează un candidat pentru funcția
de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori,
dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate in Parlament. (2) Candidatul
pentru funcția de prim-ministru va cere, in termen de 10 zile de la desemnare, votul de incredere
al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului. (3) Programul și lista
Guvernului se dezbat de Camera Deputaților și de Senat, în ședintă comună. Parlamentul acordă
încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor.
ART. 104 Jurămantul de credință (1) Primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai

Guvernului vor depune individual, în fața Președintelui României, jurămantul de la articolul 82.
(2) Guvernul în intregul său și fiecare membru în parte își exercită mandatul, începand de la data
depunerii jurămantului.
50
ANEXE:
1. Șeful statului.31
Sistem politic Mandat Desemnare Poziție

Grecia 5 ani Alegere Slabă
indirectă –
Parlamentul
Spania Pe viata Ereditate Importantă
Cehia 5 ani Alegere Slabă
indirectă –
Parlamentul
Polonia 5 ani Alegere directă Moderată
– scrutin majoritar
Bulgaria 5 ani Alegere directă Moderată
România 5 ani Alegere directă Moderată
31
2010, p. 164 - 165
51
Tipuri de parlamente:32
Sistem Uni- Bicameral

Politic Cameral
Simetric Asimetric Congruent Incongruent
Grecia
•
Spania
• •
Cehia
• •
Polonia
• •
Bulgaria
•
România
• •
32
2010, p. 166
52
Durata mandatului parlamentar:33
Sistem Uni- Bicameral

Politic Cameral
Prima A doua
cameră cameră
Grecia 4 ani - -
Spania 4 ani 4 ani
Cehia 4 ani 8 ani
Polonia 4 ani 4 ani
Bulgaria 4 ani
România 4 ani 4 ani
33
2010, p. 168
53

Word Important

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Word Important

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Științe Politice

Prof. Univ. Dr. Florian Râpan Ioana Peicu

București, Iulie 2016

Prof. Univ. Dr. Florian Râpan Ioana Peicu

București, Iulie 2016

Capitolul II: Tranziția de catifea.

Capitolul III: Tranziția violentă.

Lucrarea de faţă işi propune să prezinte principalele aspecte teoretice, în legătură cu

De la introducerea sa în câmpul de studiu al ştiinţei politice, conceptul de sistem a

Modalitatea efectivă de preluare a puterii și de impunere a noului regim politic s-a

1.1 Sisteme politice în Europa de Sud. Grecia și Spania

În anii ’70, Europa occidentală cunoștea experiența unui mini-val de democratizare, ca

1.2 Sisteme politice postcomuniste în Europa de Est

Revoluțiile anticomuniste din 1989 sau “insurecțile contrarevoluționare”, cum le numește

Înainte de prăbușirea sistemului comunist, în categoria țărilor est europene intrau:

1.3 Tranziția politică

În acest capitol ne propunem să abordăm ce este și cum poate fi definit conceptul de

2. Conspirația, care are un grad de organizare mai semnificativ, dar cu o participare

În conformitate cu perspectiva tranzitologică, democraţia poate fi instaurată indiferent de

Capitolul II. Tranziția de catifea

În Cehoslovacia, rolul decisiv în declanșarea revoluției de catifea l-a avut societatea

2.1 Formule politice postcomuniste. Cehia

În martie 2006, parlamentul a respins dreptul de veto al președintelui Václav Klaus și

Prim-ministrul este șeful guvernului și deține puteri considerabile, incluzând dreptul de a

2.2 Formule politice postcomuniste. Polonia

În 1991, se constată o multipolarizare generată de o inflaţie fără precedent de partide:

Capitolul III. Tranziția violentă

3.1 Formule politice postcomuniste. Bulgaria

Frământările politice rezultate în urma acestor pierderi au dus la o dictatură regală

În contextul prăbușirii blocului comunist, la 10 noiembrie 1989, Partidul Comunist

3.2 Formule politice post comuniste. Romania

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a însemnat începerea Războiului Rece între

Evenimentele de pe parcursul săptămânii 16-22 decembrie 1989 cunoscute ca Revoluția

În jur de 1.500 de persoane au murit de asemenea în luptele de stradă confuze din

Alegeri prezidențiale și parlamentare au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu partidele

Nemulțumiți de menținerea influențelor vechilor structuri din era comunistă, manifestanți

Parlamentul supune referendumului o nouă Constituție democratică, aprobată prin

Alegerile naționale din septembrie 1992 s-au soldat cu victoria președintelui Iliescu, și a

În această perioadă România a primit statutul de membru asociat al Uniunii Europene la

România sub Emil Constantinescu

Emil Constantinescu, reprezentând Convenția Democrată Română (CDR) a învins

România sub al II-lea mandat al lui Ion Iliescu

În alegerile din 2000, coaliția plătește prețul tărăgănărilor în aplicarea reformelor și

România sub Traian Băsescu

La scrutinul din 28 noiembrie 2004, candidatul PSD la președinția României, Adrian

La 1 ianuarie 2007 România împreună cu Bulgaria intră în Uniunea Europeană și devine

Concluzii - Fragmentarea politică din Polonia şi Slovacia, ca şi status-quo-ul echilibrului

1. Alexandru Radu (2010) Sisteme politice contemporane. Forme de guvernare în 29 de

2. Daniel Biro (2013) Relaţiile internaţionale contemporane. Teme centrale în politica

3. Alina Mungiu – Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian (2014) Tranziţia. Primii 25 de

7. http://www.policy.hu/protsyk/Book1/RomVersion/Chapter3.pdf - Sisteme de partide din

9. http://www.policy.hu/protsyk/Book1/RomVersion/Chapter3.pdf - Sistemul de partide din

Constituţia Republicii Cehe

Raporturile dintre principalele autorităţi statale în ceea ce priveşte raportul dintre

CAPITOLUL II Puterea legislativă

Art. 15 1. Puterea legislativă a Republicii Cehe aparţine Parlamentului. 2 Parlamentul este

Art. 19 1. Au dreptul de a fi aleși în Camera Deputaților cetățenii Republicii Cehe cu drept

Art. 22 1. Calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu funcția de Președinte al

2. Parlamentul decide cu privire la participarea Republicii Cehe la sistemele de apărare ale

3. Parlamentul își exprimă acordul:

a. îndeplinirea obligațiilor care revin în temeiul tratatelor cu privire la autoapărarea

b. participarea la operațiunile de menținere a păcii în baza deciziei unei organizații