Leoaică tânără, iubirea

Leoaică tânără, iubirea este o poezie ce face parte din volumul O viziune a sentimentelor, al
poetului Nichita Stănescu, și publicat în anul 1964. Poezia are ca temă iubirea și este unul dintre textele
de referință ale lui Nichita Stănescu.

Nichita Stănescu contribuie la apariția neomodernismului, curent literar constituit ca o revolta la adresa

realismului socialist, iar poezia Leoaică tânără, iubirea este relevantă pentru ilustrarea ideilor neomoderniste.

Tema și viziunea despre lume

Iubirea este tema care stă la baza poeziei „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu, iar cu ajutorul
acestui material redactat de către profesorii noștri de limba română vei înțelege viziunea lui Nichita Stănescu
și vei ști să răspunzi corect la cerința întâlnită la examenul de Bacalaureat din anul 2014, sesiunea iunie-
iulie, profilul umanist.

Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generaţiei ’60, el contribuind la deplasarea accentului
dinspre literatura angajată politic, impusă de dictatura comunistă înspre literatura a cărei singure mize este
transmiterea unei emoţii estetice. Această trecere marchează totodată apariţia neomodernismului, curent
literar constituit ca o revolta la adresa realismului socialist. Poezia neomodernistă a lui Stănescu îşi fixează
rădăcinile în modernismul interbelic, dar propune o viziune nouă, inedită asupra creaţiei şi a lumii. Astfel,
putem spune că viziunea despre lume, dar şi tematica poeziilor stănesciene pot fi analizate prin raportare
permanentă la orientarea neomodernistă a poetului.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează viziunea despre lume a poetului din prima etapă a creaţiei
sale, ea făcând parte din cel de-al doilea volum al lui Stănescu, intitulat sugestiv „O viziune a
sentimentelor”. Văzută prin prisma neomodernistă, lumea, şi prin urmare creaţia poetică stănesciană, se
caracterizează prin emoţie, trăire profundă, sensibilitate. Aşa cum însuşi titlul volumului sugerează,
poeziile sunt dominate de sentimente, luând forma unor confesiuni. „Leoaică tânără, iubirea” este şi ea
o confesiune a eului liric prins în ghearele iubirii. Aşadar, tema poeziei este iubirea, sentiment pe care
Stănescu îl exprimă într-o manieră inovatoare, specifică neomodernismului. Această temă pune în
lumină viziunea exuberantă, entuziastă pe care eul îndrăgostit o are asupra lumii care îl înconjoară.

Titlul poeziei este şi el o ilustrare a viziunii poetice şi a temei dominate de sentimentul suprem.

Oximoronul rezultat din asocierea surprinzătoare a animalului de pradă cu iubirea evidenţiază agresivitatea
sentimentului care îl copleşeşte pe eul liric. Iubirea-leoaică îl ademeneşte cu farmecul său pentru ca apoi,
prin puterea seducţiei, să îl supună pe deplin. Transformarea unui element abstract – iubirea − într-un
element concret – leoaica – este un procedeu inovator specific neomodernismului, limbajul fiind astfel
revoluţionat şi subordonat sentimentului.

Din punctul de vedere al compoziţiei, textul poetic este constituit din trei secvenţe inegale ca
dimensiune, fiecare secvenţă fiind o ilustrare a temei poeziei într-o manieră diferită. Incipitul reia
asocierea inedită din titlu şi subliniază puterea sentimentului care năvăleşte asupra eului, supunându-l într-un
mod agresiv, sălbatic. Seria de imagini motorii constituite din verbe care sugerează tocmai rapiditatea
înfiripării sentimentului, dar şi forţa lui, domină această primă parte a poeziei: „mi-a sărit în faţă”, „Mă
pândise”, „[colţii] mi i-a înfipt”, „m-a muşcat”. Muşcătura nu provoacă răni, ci dimpotrivă, efectele ei sunt
surprinzătoare. Viziunea neomodernistă a lui Stănescu provoacă cititorul la descifrarea limbajului său
metaforic şi aparent ambiguu, jucându-se mereu cu orizontul de aşteptare al celui care devine martorul
transformării iubirii. Caracterul confesiv şi implicarea afectivă a eului liric sunt elemente specifice lirismului
subiectiv şi, deci, neomodernismului, acestea fiind observabile la nivelul poeziei prin intermediul formelor
pronominale de persoana I: „mi”, „mă”, „m-“.
În cea de-a doua secvenţă putem observa faptul că iubirea-leoaică nu subordonează doar fiinţa îndrăgostită,
ci şi întregul univers. De fapt, nu universul se modifică, ci iubirea modifică modul de percepere a
universului de către eul îndrăgostit. Brusca transformare este evidenţiată cu ajutorul unor figuri de stil
surprinzătoare specifice neomodernismului stănescian: „Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a-
dura/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” (comparaţie). Cercul, simbol al perfecţiunii,
este dovada că transformarea care a avut loc sub bagheta iubirii este una extrem de benefică. Universul se
naşte din nou pentru eul îndrăgostit, procesul fiind provocat de muşcătura leoaicei. Privirea care „în sus
ţâşni” simbolizează înălţarea spre absolut prin intermediul sentimentului erotic, iar asocierea acesteia cu un
curcubeu sugerează speranţa pe care această lume aflată sub tutela iubirii o inspiră.

A treia secvenţă a poemului accentuează ideea transformării prin iubire, eul liric pierzând orice legătură cu
raţiunea. Enumeraţia din versurile „Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le
mai ştie” surprinde ideea că îndrăgostitul s-a lăsat pradă sentimentelor, simţurilor, iar simbolurile raţiunii
(sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au devenit străine. Finalul marchează existenţa unei relaţii de simetrie în
raport cu incipitul prin reluarea imaginii leoaicei, devenită un adevărat laitmotiv al poemului. „Leoaica
arămie” care l-a sedus cu „mişcările viclene” apare în ultima parte a poeziei pentru a contura ideea eternităţii
sentimentului, ea tulburându-i fiinţa „înc-o vreme/ Și-ncă-o vreme..”. Punctele de suspensie din final
întăresc ideea continuităţii iubirii.

De asemenea, putem spune că viziunea despre lume a lui Stănescu poate fi analizată nu doar apelând la
semnificaţiile ascunse în cuvinte, ci şi observând textul poetic la nivel formal. Revolta, tendinţa de a inova,
de a sparge tiparele, de a ambiguiza sunt vizibile prin nerespectarea normelor prozodiei clasice. Poetul
sfidează nu doar firescul semnificaţiilor, ci şi pe cel al formei, alegând pentru textul său ceea ce e neobişnuit.
Astfel, Stănescu, în aceeaşi manieră neomodernistă, ignoră orice regulă în sfera elementelor de versificaţie,
utilizând ritmul combinat, ingambamentul, măsura inegală, strofele asimetrice. Toate aceste elemente
subliniază caracterul confesiv al textului şi facilitează transmiterea mesajului şi a emoţiei.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este ea însăşi o metaforă a iubirii, sentiment care guvernează lumea
stănesciană în prima etapă a creaţiei şi care e analizat în acest text liric de la instalarea sa bruscă până la
eternizarea sa. Mai mult, consider că poezia mai sus discutată este o oglindire a viziunii stănesciene despre
lume, ea având drept coordonate esenţiale principii ale liricii neomoderniste. Entuziasmul, energia, starea de
încântare, profunzimea sentimentelor sunt cuvinte-cheie ale poeziei stănesciene din prima etapă a creaţiei şi
ale viziunii poetului în raport cu lumea.

Particularitățile poeziei neomoderniste

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este un text neomodernist ce face parte din volumul „O viziune a
sentimentelor”, publicat în anul 1964. Neomodernismul este un curent literar postbelic caracterizat
prin accentuarea lirismului pur, redescoperirea metaforei şi un limbaj poetic ambiguu, inedit. Acesta a
apărut ca o reacție la realismul socialist, iar Nichita Stănescu face parte din generația poeților neomoderniști
ai anilor 1960 (șaizeciștii), fiind chiar considerat a fi cel mai reprezentativ poet neomodernist.

Tema poeziei o constituie iubirea, profunzimea fiinţei, recuperarea lumii prin sentiment. Întrucât este
vorba despre un sentiment puternic, profund, el este descris ca „năvălind” în sufletul eului liric asemeni unei
fiare sălbatice, având consecințe nefaste asupra lumii interioare a eului liric.

Titlul este metaforic, alcătuit dintr-un grup nominal şi o apoziţie care explică sensul metaforei: iubirea,
văzută în chipul unei leoaice tinere. Faptul că leoaica este „tânără” simbolizează entuziasmul și pasiunea
caracteristice tinereții. Asemeni unui animal de pradă aflat încă în putere, dragostea pătrunde în sufletul
eului liric în mod surprinzător, pasional, sălbatic. 
Aşadar, viziunea subiectivă asupra trăirii interioare este redată prin metaforă, leoaica fiind iubirea.
Evoluţia sentimentului de iubire este surprinsă ludic, printr-un joc al concretizării dimensiunii abstracte, iar
expresia poetică duce la ambiguizarea sensurilor.

Incipitul generează un efect de şoc lectorului: „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în faţă”. Versul situează
sentimentul în sfera de semnificaţii a forţei, a agresivităţii, dar şi a eleganţei şi a nobleţei. Primele momente
ale receptării sentimentului sunt asociate cu alte imagini ale agresivităţii: „Mă pândise-n încordare mai
demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat leoaica azi de faţă”. Sentimentul de iubire aşteaptă ca la
pândă împlinirea comuniunii cu fiinţa.

A doua secvenţă este o descriere cosmogonică şi surprinde o dublă transformare: prima, a fiinţei invadate
de iubire, iar a doua, a lumii, receptată prin prisma noii identităţi a fiinţei. Lumea se recreează reiterând
metaforic momentul genezei: „iar în jurul meu natura/ se făcu un cerc de-a dura,/ când mai larg, când mai
aproape,/ ca o strângere de ape”, cercul fiind aici o imagine simbolică a sentimentului de iubire. Fiinţa
umană îşi abandonează simţurile pentru a le unifica: „Şi privirea-n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două, şi auzul
o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. Saltul privirii spre înalt este simultan cu înălţarea auzului, având ca punct
final un loc imaterial, al cântecului şi al zborului: „tocmai lângă ciocârlii”. Simţurile înălţate sugerează
ieşirea fiinţei din sine însăși. Metafora curcubeului „tăiat în două” ambiguizează sensurile, prin pluralitatea
deschiderii sale: simbol biblic al armoniei şi al împăcării, curcubeul este o imagine a unicităţii prin
multiplicitate. Secvenţa a treia surprinde renunţarea la sine a fiinţei acaparate de iubire: „Mi-am dus mâna la
sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie”. Enumeraţia surprinde imaginea simţurilor care
nu mai funcţionează în contextul unei fiinţe care nu mai e caracterizată de corporalitate. Receptarea lumii se
face afectiv, printr-o perpetuă regenerare a sentimentului. Depăşind starea de şoc, îndrăgostitul intră într-o
stare a fiinţei afective, fapt sugerat de repetiţie şi punctele de suspensie: „alunecă-n neştire/ pe-un deşert în
strălucire/ peste care trece-alene/ o leoaică arămie/ cu mişcările viclene,/ înc-o vreme,/ şi-ncă-o vreme...”.
Imaginea leoaicei din incipit şi final este prezentată prin tehnica simetriei şi a opoziţiei.

Lirismul subiectiv tipic neomodernist se regăsește în poezia „Leoaică tânără, iubirea” prin atitudinea
poetică directă. Aceasta este evidențiată prin intermediul verbelor, al pronumelor și al formelor pronominale
la persoana întâi, singular: „mea”, „am dus”, „meu”, „mi”. Adresarea directă făcută de către eul liric iubirii
(sau chiar iubitei) trădează prezența acestuia.

Versificația respectă stilul și criteriile neomoderniste. Astfel, poezia se compune din trei strofe neregulate
cărora le corespund întocmai trei secvențe poetice. În ultima strofă întâlnim rima împerecheată. Aceasta este
prezentă, pe alocuri, și pe parcursul primelor două strofe.

Având în vedere ambiguitatea limbajului, sugestia şi expresivitatea, precum şi accentul pus pe

profunzimea sentimentului transpus în formă metaforică, poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita
Stănescu, aparţine neomodernismului. Conform criticului literar Eugen Simion, în poezia stănesciană
neomodernistă se creează un univers complex care înglobează dragostea, inocența, elanul adolescentin,
viaţa, moartea, timpul, precum şi imagini-simbol ale absolutului (sfera, punctul, pătratul, cercul).