Planuri si raporturi anatomice

Înainte să putem să explorăm corpul uman, va trebui să ne obișnuim cu modul

în care descriem poziția organelor din corp, precum și cu modul de orientare
pe care îl folosim atunci când descriem ce și unde se află. Înaintea unei
operații, un medic nu va spune chirurgului că problema este "în zona
piciorului", așadar, va trebui să înțelegem terminologia folosită în anatomie
când vine vorba de locație.

Cuprins

 Axul longitudinal
 Axul transversal
 Axul sagital
 Planul sagital 
 Planul frontal 
 Planul transversal

În primul rând, va trebui sa ne familiarizăm cu axele și planurile:

@Juan Pablo Bouza / CC BY 3.0 / Planurile anatomice

Primul lucru care îl putem observa în imaginea de mai sus este poziția
manechinului: Poziția anatomică este poziția standard când vine vorba de
reprezentarea corpului uman; corpul este privit din față, cu spatele drept,
mainile de o parte și de alta a corpului cu palmele întoarse în față. 

Săgețile care le regăsim în imagine se numesc axe. Observăm trei axe

principale:

Axul longitudinal
Care se mai numeste și axul lungimii corpului, este o linie care strabate toată
lungimea corpului. Acesta este vertical la om, dar poate sa fie și orizontal în
cazul altor animale, datorita faptului că această linie trebuie să treaca de-a
lungul coloanei de la cap pana la picioare (sau coadă în cazul în care vorbim de
patrupede). Acest ax are doi poli (două
capete), polul superior sau cranial (evident datorită prezenței craniului la
acest capăt) și polul inferior sau caudal (cum am precizat mai devreme, chiar
daca nu la oameni, la acest capăt se găsește de obicei coada).

Axul transversal
este linia care treversează lățimea corpului. Acesta este orizontal iar polii
acestuia sunt pur și simplu polul drept și polul stâng.

Axul sagital
Este linia care este specifică grosimii corpului. Acesta se mai numește axul
antereoposterior, datorită polului anterior și polului posterior, fiind folosit în
principal pentru a spune ce este în față (anterior) și ce este în spate
(posterior).

Acum că am aruncat o privire asupra axelor, putem sa le folosim pentru a

trece la planuri. 

Planul sagital 
Planul sagital este planul prin care trec axul longitudinal și axul sagital, plan
care împarte corpul în două jumătăți simetrice.

Planul frontal 
Planul frontal este planul prin care trec axul longitudinal și axul transversal,
plan care împarte corpul în partea frontală sau anterioară și partea posterioară
sau posterioară.

Planul transversal
Planul transversal este planul prin care trec axul sagital și axul transversal,
plan care împarte corpul în partea superioară sau cranială și partea inferioară
sau caudală.

Odată familiarizați cu aceste planuri și axe, un alt mod în care putem să

descriem locația diferitor părți ale corpului este prin localizarea lor față de alte
părți ale corpului.Așadar, tot ce este apropiat de parțile centrale ale corpului
(cum ar fi capul, gâtul sau coloana) este axial, pe când tot ce este mai departat
(cum ar fi mâinile sau picioarele) este apendicular. Tot ce este în față intră
în categoria de anterior sau ventral iar tot ce este în partea din spate
este posterior sau dorsal. Tot ce este în partea de sus a corpului
este superior sau cranial iar în partea de jos inferior sau caudal. Tot ce
este mai aproape de axul sagital se mai poate numi medial iar tot ce este mai
depărtat lateral. Dacă ne uitam la membre, părțile mai depărtate de trunchi
se mai numesc distale iar părțile mai apropiate sunt proximale.

Așadar putem spune că mâinile sunt parți apendiculare pe cand coastele sunt
părți axiale, iar ochii sunt ventrali in timp ce fesele sunt posterioare. Dar mai
putem spune ca inima este situată posterior față de stern și mușchii pectoralu
sunt situați anterior față de coloană. Tot așa putem spune că diafragma este
caudală craniului dar superioară pelvisului, iar palmele sunt distale
trunchiului in timp ce umerii sunt proximali.

Rinichi și boli renale

Profesorii noștri au pregătit acest eBook pentru a-ți oferi toate informațiile
despre Sistemul Excretor, care îți sunt folositoare atât la clasă, cât și în
 scopul pregătirii pentru Bacalaureat. Informațiile pe care ți le oferim sunt în
conformitate cu programa oficală după care studiezi în liceu, dar și cu
programa eliberată de către Ministerul Educației pentru examenul de Bac la
Anatomie. 

Acest eBook conține:

 o schemă cu structurile sistemului excretor și minimum de

informații pe care trebuie să le cunoaști din acest capitol;
 o lucrare tip referat despre funcțiile sistemului excretor, cu
imaginile și explicațiile necesare;
 o lucrare despre patologia sistemului excretor, care cuprinde
principalele boli renale, cauzele, simptomele și tratamentul lor.

A. Rinichi și căile urinare - anatomie și funcție

Rinchii și căile urinare formează aparatul excretor. Rinichii sunt organe
pereche și se localizează în zona lombară, înapoia peritoneului, de o parte și de
alta a coloanei vertebrale.
 

Cuprins

 Roluri principale ale rinichilor

 Rolurile secundare ale rinichilor
 Definiții utile pentru voi

Componenta morfo-funcțională a rinichiului este nefronul, la om rinichiul

conținând un număr imens de nefroni, de ordinul milioanelor. Aceștia însă nu
au capacitate regenerativă, leziunile fiind permanente în cazul afectării
nefronilor.

Roluri principale ale rinichilor

Rinichii îndeplinesc două roluri principale prin :

 Funcția de excreție – rinichii au rol de a excreta cea mai mare parte a

produșilor finali de metabolism ai organismului;
 Funcția de control – rinichii controlează concentrația majorității
constituenților organismului – astfel contribuie la menținerea
echilibrului acido-bazic și a homeostaziei.
Rolurile secundare ale rinichilor
Rolurile secundare ale rinichilor sunt:

 Formarea și eliberarea reninei – o enzimă care participă la procesul de

digestie;
 Formarea și eliberarea hormonului eritropoetină – hormon care
controlează producția globulelor roșii ;
 Activarea vitaminei D3;
 Gluconeogeneza – obținerea glucozei din alte atunci când alte zahăruri
nu sunt disponibile.

Căile urinare se topografiază în cavitatea abdominală și au rol de preluare și

eliminare a urinii produse la nivelul rinichilor. Sunt reprezentate de:

 Uretere, în număr de două;

 Vezica urinară, responsabilă de procesul micțiunii;
 Uretra.
Photo by Jordi March i Nogué/ CC BY-SA 3.0

Legendă:

1. Structuri numerotate în stânga imaginii; 2. Rinichi; 3. Pelvis renal/ bazinet;

4. Ureter; 5. Vezică; 6. Uretră; 7. Corticosuprarenală; 8. Artera și vena renală;
9. Vena Cavă inferioară; 10. Aorta abdominală; 11. Atera și vena iliacă comună;
12. Ficat; 13. Colon; 14. Pelvis osos

Definiții utile pentru voi

Peritoneul – este o membrană cu două foițe care căptușește organele cavității
abdominale și se interpune între acestea și peretele abdominal. Între cele două
foi se sintetizează un lichid seros, care permite glisarea celor două foițe și deci
efectuarea diverselor mișcări. Peritoneul are un important rol în protecția
cavității abdominale, fiind plin de vase sangvine și limfatice care permit
distribuirea rapidă a macrofagelor și anticorpilor în cazul unei infecții. Este
deosebit de sensibil datorită complexității rețelei sale nervoase.
Nefronul – este alcătuit din glomerulul renal, capsula Bowman și tubii
uriniferi.

Homeostazie – reprezintă proprietatea unui organism de a funcționa normal

prin păstrarea anumitor parametrii, de exemplu: temperatură, pH, oxigen etc.
Reprezintă o stare ideală de echilibru funcțional spre care un organism
sănătos tinde.

Renina – este o enzimă importantă în procesele de vaso-constricție, deci

reglează tensiunea arterială.

Eritropoietina – este indispensabilă sintezei eritrocitelor de către maduva

osoasă hematogenă.

Vitamina D3 – mediază absorbția calciului și concentrația de fosfat din sânge,

astfel promovând mineralizarea, creșterea și modelarea osoasă. Este produsă
în mod normal la nivelul pielii odată cu expunerea la soare și suferă mai multe
transformări în organism, fiind activată renal și hepatic. 

Gluconeogeneză – este procesul de biosinteză a glucozei în condiții de inaniție

sau solicitare fizică extremă, când aportul de glucide este oprit și rezervele
organismului sunt epuizate. Are loc în ficat, dar și la nivelul celulelor tubului
proximal renal.

Micțiunea – este procesul prin care vezica își golește conținutul acumulat. Are
loc printr-un act reflex declanșat odată ce urina aplică asupra pereților vezicii
o tensiune suficientă pentru a declanșa dorința de a micționa. În mod normal,
un volum de urină ce depășește 300-400 ml va declanșa reflexul de micțiune.
Acest reflex este controlat de măduva spinării, dar poate fi modulat și centri
nervoși superiori.

B. Fiziologia sistemul excretor

În acest capitol despre fiziologia sistemului excretor profesorii noștri au
căutat să includă toate informațiile prevăzute în programa școlară despre
sistemul excretor și funcțiile sale. Am adăugat explicații, imagini și
definiții, totul pentru a-ți face experiența de învățare cât mai ușoară.

În acest capitol vei găsi informații despre:

 Funcția de excreție, care începe cu filtrarea glomerulară;

  Continuăm cu reabsorbția și secreția
 Micțiunea
 Lectură suplimentară despre celălalte roluri ale rinichiului

Rinichii și căile urinare

Rinichii sunt organe pereche abdominale, situate de-o parte și de alta a
coloanei vertebrale, situate în zona lombară, imediat sub diafragmă. Rinichii
au formă de bob de fasole cu curbura mică orientată spre coloană. Rinichiul
drept apare mai coborât decât cel stâng datorită prezenței ficatului în partea
dreptă a abdomenului între diafragmă și rinichi. Spre deosebire de restul
organelor abdominale, rinichii sunt organe retroperitoneale (retro=în spate).

Rinichii sunt irigați de arterele renale care se desprind din aorta abdominală și
de venele renale care se varsă în vena cava inferioară. Vasele și nervii pătrund
în fiecare din cei doi rinichi printr-un hil, situat pe curbura mica a rinichiului,
cea care privește spre coloană.

În ceea ce privește structura internă a rinichiului, acesta prezintă:

 o zonă corticală, situată la exterior, care conține glomerulii renali

 o zonă internă, medulara, care conține în mare parte, tubii uriniferi și
vasele peritubulare, organizate în 7-14 piramide cu baza spre corticală și
vârful spre hil.

Urina trece prin calicele mici și mari în bazinet, care se continuă cu ureterul la
nivelul hilului renal. Astfel urina străbate următorul traseu pentru a fi
excretată: tubii colectori → papilele renale → calice → bazinet → uretere →
vezică urinară → uretră.
Aparatul urinar / Photo by Jordi March i Nogué/ CC BY-SA 3.0

Photo by Piotr Michał Jaworski, PioM/ CC BY-SA 3.0

1. Piramidă renală Malpighi; 2. Arteră interlobulară; 3. Arteră renală; 4. Venă

renală; 5. Hil renal; 6. Pelvis renal; 7. Ureter; 8. Calicele minore; 9. Capsulă
renală; 10. Pol inferior; 11. Pol superior; 12. Vena interlobulară; 13. Nefroni;
 14. Caliciu mic; 15. Caliciu renal mare; 16. Papilă renală; 17. coloană renală
Bertin

Definiții:

Hil - Porțiune la suprafața unui organ (în cazul de față, rinichiul) pe unde
pătrund vasele sangvine și nervii.

Peritoneu - Membrană seroasă subțire care căptușește peretele cavității abdomenului și

acoperă organele cuprinse în această cavitate. 

Filtrarea glomerulară, reabsorbția și secreția tubulară

Cuprins

 Excreția
 Filtrarea glomerulară
 Reabsorbția
 Secreția tubulară 
 Lectură suplimentară - Rolurile secundare ale rinichilor

Excreția
De departe cea mai complexă funcție a rinichiului, constă în formarea urinii
prin procese de filtrare a sângelui și epurarea acestuia de substanțe toxice.
Procesele care participă la formarea urinii finale sunt: filtrarea glomerulară,
reabsorbția și secreția tubulară. Este o funcție indispensabilă vieții, iar pentru
a o putea îndeplini, rinichiul conține structuri specializate, cea mai importantă
fiind nefronul = unitatea morfo-funcțională a rinichiului.

Nefronul este alcătuit din:

 Corpuscul renal (Malphighi) care conține: capsula Bowman și

glomerulul renal.
 Tub urinifer, cu porțiunile sale: tubul contort proximal, ansa lui Henle și
tubul contort distal.

Filtrarea glomerulară
Glomerulul reprezintă structura specializată prin care se filtrează și epurează
sângele. Este constituit, de fapt dintr-o arteriolă aferentă, care pătrunde în
corpuscul și aduce sângele arterial circulat prin organism, care mai apoi se
ramifică într-un ghem de capilare și în final, se continuă cu o arteriolă
eferentă. Cele două arteriole se ramifică în mai multe vase capilare tocmai
pentru a mări suprafața de schimb și a produce o filtrare eficientă.
Procesele de filtrare au loc din glomerul în capsulă prin diferențele de
presiune hidrostatică și osmotică între cele două spații.

Photo by OpenStax College - Anatomy & Physiology,  Connexions Web site. Jun
19, 2013. / CC BY 3.0

Filtratul glomerular, sau urina primară(180 de litri în 24 de ore), este de fapt o

plasmă fără proteine, deoarece acestea nu trec prin membrana filtrantă în
capsula Bowman. Urina primară este preluată în continuare de capsula
Bowman, care învelește ghemul de capilare ca o cupă care conține filtratul
glomerular și îl transportă ulterior tubilor uriniferi.
Photo by - Henry Gray (1918) Anatomy of the Human Body

Tubul urinifer este format din tubul contort proximal, ansa Henle și tubul
contort distal. În aceste porțiuni ale tubului urinifer se desfășoară procese de
reabsorbție și secreție a diverselor substanțe prin mecanisme active sau
pasive.

Atât reabsorbția cât și secreția se realizeaza prin două mecanisme de transport

al substanțelor: activ și pasiv.

Transportul activ, după cum îi sugerează și numele, este un proces care

necesită energie sub formă de ATP. Secretul transportului activ constă
în pompele metabolice, o serie de proteine specializate localizate pe
membrana celulară. Modul de funcționare a acestor pompe seamană cu in set
de uși rotative, ATP-ul fiind forța necesară pentru "învârtirea" ușilor. 

Transportul pasiv, este un proces care nu foloseste energie (ATP), substanțele

dintr-o parte în alta cu ajutorul gradientului de concentrație sau osmoză. Un
bun exemplu al acestui proces este modul în care o picătură de cerneală (care
are un gradient de concentrație mai mare al vopselei) aruncată într-un pahar
cu apă(apa având un gradient de concentrație mic), se împrăștie pentru a
echilibra concentrația de vopsea din pahar.

Reabsorbția
Tubul proximal: - specializat pe reabsorbție prin care se recuperează diverse
substanțe utile organismului cum ar fi apa, în proporție de 80%, săruri,
glucoză, HCO3- etc. Acest proces este reglat și pe cale umorală, de hormonul
antidiuretic sau ADH, a cărui rol este de a conserva apa în organism și de a
menține osmolaritatea lichidelor din corp. 

Ansa lui Henle: - este o structură în formă de U între tubul proximal și cel
distal. După cum știți sunt nefroni cu ansă Henle scurtă (80%) și nefroni cu
ansă lungă (20%). Această ansă este specializată pe procesele alternante de
concentrare și diluție a urinii.

Tubul distal: - specializat pe reabsorbția apei în proporție de 15% sub influența

ADH-ului și a hormonului aldosteron. Are rolul de finalizare a urinii.

Secreția tubulară 
Constă în trecerea unor substanțe aflate în exces în organism sau a celor
străine din organism, din capilare în tubii uriniferi, astfel eliminându-se sub
formă de urină secundară.
Ionii de hidrogen se secretă în mare parte la nivelul tubului contort proximal
dar și la nivelul tubului distal prin intermediul aldosteronului care determină
secreția ionilor de hidrogen și potasiu și reabsorbția ionilor de sodiu.
Secreția de amoniac are loc la nivelul tubului contort distal. La contactul cu
ionii de hidrogen, formează ionul amoniu - NH 4+, astfel eliminând și protonii
în exces.

Astfel putem concluziona ca în urma proceselor pasive sau active de

reabsorbție și secreție au loc următoarele schimburi majore:

Se reabsorb:

 Apa
 Bicarbonatul
 Glucoza
 Ureea
  Sodiul/Potasiul (în funcție de nevoi)
 Clor

Se secretă:

 Hidrogen
 Potasiul (în exces)
 Amoniac
Photo by OpenStax College - Anatomy & Physiology,  Connexions Web site. Jun
19, 2013./ CC BY 3.0.

Astfel se formează urina finală care străbate următorul traseu pentru a fi

excretată: tubii colectori → papilele renale → calice → bazinet → uretere →
vezică urinară → uretră.

Definiții:
Reabsorbție - procesul de reîncorporare a unei substanțe lichide de către un
corp lichid sau solid, de către celule, țesuturi sau organe.

Secreție - procesul de elaborare și de eliminare a unor substanțe rezultate din

activitatea celulelor glandulare.

Glomerul - Formațiune anatomică a rinichiului cu aspect de ghem, alcătuită

din tuburi glandulare, vase de sânge, nervi. Cuvântul latin "glomus"
însemnând "ghem de lână", diminutivul glomerulus înseamnă literamente
"mic ghem de lână".

Aferent - care merge de la periferie către un centru important sau un organ. 

Eferent - care este direcționat în afară, de la un centru important sau de la un

organ spre o altă locație țintă din periferie.

Capilare - conducte microscopice sangvine sau limfatice, prin care se fac

schimburile dintre sânge și țesuturi. Cele mai mici vase din organism, cu cel
mai mic calibru.

Lectură suplimentară - Rolurile secundare ale

rinichilor
Rol în păstrarea echilibrului acido-bazic al organismului

Echilibrul acido-bazic este foarte important în ceea ce privește menținerea

homeostaziei organismului. În organism există mereu o tendință spre acidoză,
datorită proceselor catabolice desfășurate continuu, care generează acid.
Astfel, rolul rinichilor este de a compensa numărul prea mare de acizi,
eliminându-i din organism prin excreție, și introducând în locul lor bazele. 

Din acest motiv, datorită prezenței de acizi în urină, pH-ul acesteia este acid.
Rinichii conservă bazele: reabsorb aproape în întregime bicarbonatul, iar prin
secreția tubulară elimină un număr mare de ioni de hidrogen, liberi sau legați
de NH3.

Sinteza:

 Eritropoietinei, care este un hormon sintetizat continuu, sinteza acesteia

având loc la nivelul întregului parenchim renal. Aceasta are rol în
sinteza eritrocitelor la nivelul măduvei.
  Reninei, care este o enzimă proteolitică care face parte din sistemul
renină-angiotensină-aldosteron și are rol în vasoconstricție.
 Activarea vitaminei D
Vitamina D care ajunge în organism este inactivă, activarea acesteia
realizându-se la nivelul rinichiului. Deși inițial vitamina D este converită
la nivelul ficatului în vitamina D3 (calcidiol), aceasta mai suferă o
transformare la nivelul rinichiului, devenind calcitriol – forma activă în
care vitamina circulă prin organism prin intermediul sângelui și
reglează concentrația de calciu și fosfați. Un alt rol îndeplinit de
vitamina D este asigurarea creșterii osoase și reglarea funcțiilor neuro-
musculare.
 Gluconeogeneza este procesul de sinteză biologică a glucozei, pornind de
la formarea unei molecule de hexoză. Deși sediul principal de formare a
glucozei este ficatul, acest proces are loc și la nivelul rinichiului, însă
glucoza sintetizată aici este folosită doar pentru nevoile proprii. Procesul
gluconeogenezei are loc la nivelul tubului proximal al rinichiului.

Micțiunea
Completați-vă cunoștiințele despre sistemul excretor și aflați ce
este micțiunea și care este compoziția normală a urinei, accesând
lucrarea de mai jos. Veți putea citi și despre componentele anormale ale
urinei, care semnalează prezența unor afecțiuni.

Iată un scurt fragment din textul pe care îl vei găsi accesând capitolul
„Micțiunea”:

Este procesul de eliminare a urinii și este în principal un act reflex în care

vezica urinară ocupă un loc central. Vezica urinară își adaptează tonusului
muscular al fibrelor musculare netede pentru a-și modela pereți în funcție de
conținut. Astfel, vezica urinară se mărește în volum odată cu umplerea ei și se
micșorează odată cu eliminarea urinii. Creșterea presiunii la nivelul vezicii, ca
urmare a umplerii cu urină, are loc treptat, iar când se atinge nivelul critic de
umplere are loc declanșarea nevoii de micțiune, urina trecând în uretră și de
acolo în mediul extern.

Micțiunea este un act neuro-reflex la nou-născut – adică nu poate fi

controlat. La adult însă, acest act este controlat de scoarța centrală, micțiunea
devenind un act voluntar. Reflexul de micțiune depinde însă în totalitate de
măduva spinării; orice leziune la acest nivel are potențialul de a afecta și
funcția de micțiune. Prin răspunsul centrilor nervoși superiori, tot pe cale
nervoasă, este comandată contracția vezici pentru golire sau reținerea urinii
înăuntru. Dacă gradul de umplere depășește o anumită valoare, este
imposibilă reținerea voluntară – vezica se golește prin ”prea plin”.

Compoziția chimică normală a urinii:

 apă, 
 celule epiteliale,
 hormoni, 
 uree, 
 creatinină,
 o cantitate foarte mică de proteine (proteinele în urină sunt întotdeauna
un semn de boală),
 minerale, dar și o mare varietate de metaboliți, a căror compoziție/
cantitate variază în funcție de ce alimente au fost consumate. 

Prezența următoarelor componente semnalează prezența unei

afecțiuni sau a unei funcționări deficitare la nivelul unuia dintre
segmentele sistemului excretor:

 a hemoglobinei - o hemoragie la nivelui sistemului excretor 

 a pigmenților biliari - o afectiune la nivel hepatic
 a nitriților, nitraților, corpilor cetonici - poate indica o infecție a
tractului urinar, fiind de obicei însoțită și de prezența leucocitelor
 a unor cantități semnificative de sodiu, potasiu, calciu, dar și a
cantităților mari de proteine în urină - poate avea diferite cauze, de la
efort excesiv și hipertensiune până la sarcină sau insuficiență cardiacă
 a glucozei în urină - este un semn clasic al diabetului.

Definiții:

Act reflex - răspuns automat al unui organ efector - mușchi sau glandă la
acțiunea unui stimul venit din exterior, pe cale nervoasă. Această cale
nervoasă se numește arc reflex, a cărei funcții și structură sunt programate
genetic. 

C. Boli renale
Afecțiunile renale (afecțiuni ale sistemului excretor) pe care le studiați la liceu
se numără printre cele mai frecvente boli ale sistemului excretor al omului și
 toate intră și în programa voastră de Bacalaureat.
Acestea sunt:

1. Cistita
2. Glomerulonefrita
3. Pielonefrita
4. Insuficiența renală
5. Litiaza urinară

Pentru fiecare din aceste afecțiuni renale, profesorii noștri au enumerat:

 definiții
 cauze
 semne și simptome/manifestări
 tratamentul
 metodele de prevenție

Cuprins

 Cistita
 Glomerulonefrita
 Pielonefrita
 Insuficiența renală
 Litiaza urinară

Cistita
Este o afecțiune care afectează tractul urinar la nivel inferior și constă în
inflamarea peretelui celular a vezicii urinare.

Cauze:

Principalul agent cauzal al cistitei este considerat bacteria E. Coli, deși s-a
demonstrat că această afecțiune poate fi provocată și de alte bacterii, de
anumite virusuri sau ciuperci.

Simptome: 

 usturime și durere în timpul urinatului (care în termeni medicali se

numesc disurie și algurie),
 mâncărime,
  discomfort,
 urinări dese, nevoia de a urina – uneori fără a elimina o cantitate
semnificativă de urină.

Această afecțiune este mai des întâlnită la femei decât la bărbați, datorită
structurii aparatului genito-urinar (femeile prezintă o uretră mai scurtă decât
bărbații, deci bacteriile parcurg o cale mult mai scurtă pentru a coloniza vezica
feminină). Este o afecțiune cu multe recurențe, chiar și cu tratament adecvat.

Tratament:

Tratarea cistitei se face prin administrare de antibiotice, dar stabilirea unui tip
de antibiotic devine din ce în ce mai dificilă, deoarece multe bacterii capătă
rezistență față de antibioticele uzuale; în cazuri mai grave, antibioticele se
introduc intravenos. În cazuri rare, o cistită ușoară se poate vindeca de la sine,
datorită imunității foarte competente a gazdei.

Prevenire:

Se recomandă menținerea unei igiene corespunzătoare a organelor genito-

excretoare, folosirea unei lenjerii de bumbac, comfortabile și a unei
vestimentații adecvate, evitarea stresului, a abuzului de medicamente, o bună
hidratare. Ceaiul de merișor a fost dovedit în câteva studii ca fiind un bun
adjuvant și profilactic în toate infecțiile tractului urinar.

Glomerulonefrita
Glomerulonefrita este o afecțiune a rinichilor și constă în inflamarea
glomerulilor renali. De obicei este bilaterală. 

Cauze:

Cauza primară a apariției glomerulonefritei este însăși reacția imună a

organismului față de anumiți patogeni care cauzează distrugerea glomerulilor
renali, cauzele secundare fiind infecții de natură microbiană, virală, anumite
boli autoimune, diabet. 

De exemplu: Streptococul cauzează frecvent glomerulonefrite la copii. După o

infecție faringiană, toxinele streptococului sunt transportate prin sânge până
la nivel glomerular, unde se depun. În încercarea de a elimina aceste toxine
sunt distruse și porțiuni ale glomerulilor. Mai mult decât atât, anticorpii
generați de corpul uman împotriva streptococului pot reacționa încrucișat cu
structurile glomerulare normale și în încercarea de a eradica infecția să
distrugă și structuri normale sănătoase care sunt confundate cu cele
patologice.

Simptome:

 hematurie,
 proteinurie,
 edeme,
 hipertensiune,
 insuficiență renală,
 oligurie.

Tratament:

Prin administrare de antibiotice numai în cazul unei infecții bacteriene

dovedite. Tratamentul glomerulonefritelor uzuale se face cu niște
medicamente numite corticosteroizi, care inhibă imunitatea organismului,
deci reduc activitatea distructivă a anticorpilor asupra structurilor
glomerulare.

Prevenire:

Glomerulonefrita poate fi prevenită – pe cât se poate – printr-o alimentație

echilibrată, evitarea abuzului de medicamente, alcool, tutun, droguri,
consumul suficient de lichide, tratarea adecvată a focarelor de infecție.

Pielonefrita
Pielonefrita este o boală infecțioasă de natură bacteriană a tractului urinar
superior, la nivelul parenchimului și a pelvisului renal. Glomerulii nu sunt
afectați.

Cauze:

De obicei este provocată de E. Coli, dar și alte bacterii pot induce această
afecțiune. La fel ca cistita, această maladie afectează preponderent femeile.
Pielonefrita poate fi de două tipuri: cronică și acută. 

Simptome: 
  pielonefrita acută se manifestă prin febră, frisoane, durere în lombe,
sensibilitate a rincihiului și sensibilitate în zona respecitvă la palpare,
usturimi la urinat și poate evolua spre abces renal, pionefroză,
septicemie.
 pielonefrita cronică presupune de fapt o infecție de lungă durată cu
perioade de acutizări și vindecări care în timp reduc țesutul renal
funcțional și nestopată, duce la instalarea după o perioadă de timp a
insuficienței renale cronice.

Tratament:

Se administrează un tratament pe bază de antibiotice. În cazuri foarte rare în

care procesul infecțios nu poate fi înlăturat se recurge la excizia rinichiului
incriminat.

Prevenire:

Poate fi prevenită prin tratamente preventive pe bază de antibiotice – în cazul

persoanelor care suferă de afecțiuni dese ale tractului urinar. Un alt studiu
sugerează că folosirea în alimentație a sucului de merișoare sau a produselor
lactate ce conțin bacterii probiotice influențează pozitiv mucoasele tractului
urinar. 

Insuficiența renală
Insuficiența renală este o afecțiune a tractului urinar care se manifestă prin
scăderea rapidă sau lentă a funcției renale, deci a ratei filtrării și perturbarea
echilibrului hidro-electrolitic și acido-bazic. Cu alte cuvinte rinichiul nu își mai
poate îndeplini funcțiile.

Cauze:

Poate fi provocată de intoxicații, infecții, stări de șoc cu pierderi mari de

lichide, coma diabetică, diareea prelungită, hemoragii la nivelul aparatului
excretor.

Insuficiența renală poate fi de două tipuri: acută – diminuarea rapidă a

funcției renale și cronică – deteriorarea lentă a funcției renale.

 Insuficiența renală acută apare, de obicei, în contextul unei boli renale

deja instalate, cum ar fi pielonefrita acută sau cronică, leziuni renale
cauzate de diabet, abuzul de medicamente, instalarea unei boli
 autoimune, infecții, intervenție chirurgicală. Această afecțiune este
gravă, cu un grad înalt de mortalitate, deși în cele mai multe cazuri, dacă
tratamentul are succes este reversibilă. 
Tratamentul este dificil: se evită o serie de medicamente care dăunează
rinichilor și se elimină obstacolele – de exemplu, pietrele, din calea
tractului urinar. Se echilibrează starea acido-bazică și hidro-electrolitică,
suplimentând practic funcția pe care rinichiul nu o mai poate susține.
Infecțile se vor trata cu antibiotice.
 
 Insuficiența renală cronică evoluează pe parcursul unui timp îndelungat,
de ordinul anilor. Reprezintă distrucția continuă a parenchimului și
până în punctul în care rinichiul nu mai prezintă suficient parenchim
sănătos pentru a-și îndeplini funcția. Aceste modificări sunt ireversibile,
singura posibilitate de supraviețuire fiind prin translant renal sau
dializă.

Simptome 

 edeme 
 hipertensiune arterială
 uremie, prin acumularea acidului uric
 afectare cardiacă
 hiperpotasemie, prin scăderea excreției de potasiu
 acidoza, prin scăderea excreției de acizi
 anemie, prin scăderea sintezei de eritopoietină

Tratament:

Insuficiența renală se tratează pe cale medicamentoasă și în stadiile terminale

prin dializă sau transplant renal.

Prevenire:

Prin tratarea afecțiunilor tractului urinar la timp, evitarea abuzului de

medicamente, alcool, tutun, evitarea deshidratării, o alimentație echilibrată.

Litiaza urinară
Litiaza renala (calculii renali sau nefrolitiaza) reprezinta bucati de minerale
care sunt localizate la nivelul rinichiului. Acestea pot ramane la nivel renal sau
pot fi eliminate din organism pe calea tractului urinar (tubii care conecteaza
rinichii cu vezica urinara, numiti uretere si cel care face legatura vezicii
urinare cu exteriorul – uretra). 

Cauze:

Această afecțiune poate avea diferite cauze, printre care putem enumera
tulburări de metabolism al apei și al sărurilor minerale, hiperparatiroidism,
tulburări de eliminare a urinii, o alimentație nepotrivită (o alimentație bogată
în carne poate provoca acidifierea urinii, favorizând precipitarea acidului uric;
o alimentație bogată în lapte și vegetale – alcalinizarea urinii, favorizând
precipitarea fosfaților și a carbonaților; o alimentație bogată în dulciuri și
cartofi – favorizarea precipitării oxalaților).

Simptome: 

 colica renală – durere foarte intensă în flancul drept

 leziuni ale căilor urinare
 febră
 grețuri
 durere
 vărsături
 hemoragii
 asociază frecvent infecții

Tratament:

Majoritatea calculilor de dimensiuni mici (mai mici de 5 mm) sunt eliminați

fără a fi nevoie de alt tratament, în afară de ingestia de lichide și
medicamentele care calmeaza durerea. Cu cât calculul este mai mic, cu atât
șansele sa fie eliminat din organism fără a necesita tratament sunt mai mari.

Atunci când durerea este prea mare pentru a fi suportatî, de regulî calculul
blochează tractul urinar sau existî o infecție concomitentă, ceea ce-l va
determina pe medic să indice unul din urmatoarele tratamente:

 litotripsia cu unde de șoc extracorporală (ESWL) - această metodă

folosește ultrasunete care traversează cu ușurință corpul, dar care sunt
suficient de puternice încât să spargă calculul renal;
 nefro-litotripsia sau nefro-litotomia percutană - chirurgul plasează un
tub telescopic în rinichi, prin intermediul unei incizii mici la nivelul lojei
 renale si prin intermediul acestuia extrage calculul sau îl sparge și apoi
extrage fragmentele
 ureteroscopia - chirurgul introduce de-a lungul tractului urinar un tub
telescopic foarte subțire (ureteroscop) până la nivelul calculului, pe care
îl va extrage sau îl va sparge, și apoi îl va extrage cu ajutorul unor
instrumente speciale; uneori este necesar un tub mic, gol pe dinăuntru
(stent ureteral) care se plasează în ureter pentru a-l ține deschis și a
facilita curgerea urinei împreună cu eventualele fragmente de calcul;
această metodă se foloseste mai ales în cazul calculilor care au alunecat
din rinichi în ureter
 operația chirurgicală clasică - chirurgul face o incizie lateral de stomac,
pentru a ajunge la rinichi și a extrage calculul; metoda este rar folosită
în acest moment.

Prevenire:

Poate fi prevenită prin alimentație echilibrată, evitarea abuzului de

medicamente precum și o bună hidratare.

Definiții:

Acidoză = aciditate foarte crescută a sângelui.

Anemie = scăderea hemoglobinei din sânge cu sau fără scăderea numărului de

hematii.

Abces = colecție de puroi închisă într-o membrană și separată de structurile

din jur.

Dializa = este o tehnică ce presupune un aparat extern numit `dializor` care

extrage treptat sângele din organism, îl epurează de substanțe toxice și îl
reintroduce în organism, printr-un sistem de tuburi. Permite supraviețuirea în
cazul în care rinichii nu îți mai pot îndeplini funcția.

Glomerul renal = se referă la vasele capilare care trasportă sângele la nivelul

rinichiului și prin pereții cărora se filtrează și epurează sângele.
- provine din latinul glomus care s-ar traduce ca și `ghem de ață`.

Edeme = umflarea vizibilă a pielii ca urmare a reținerii apei in anumite

țesuturi ale organismului.
Excizie= scoaterea unui fragment din locul său normal anatomic.

Hematurie = sânge în urină.

Oligourie = reducerea cantității de urină eliminată în 24 de ore.

Proteinurie = prezența proteinelor în urină.

Pionefroză = acumularea urinii cu puroi într-un sistem colector renal.

Sistemul osos
În continuare învățăm capitolul de sistem osos, pe care profesorii noștri l-au
pregătit după programa oficială de Biologie pe care o parcurgeți și voi la clasă.
Oasele corpului uman reprezintă o mare parte din anatomia pe care o studiați
și e important ca, încă de la început, să învățați forma și localizarea acestora.
Sistemul Osos - Photo by OpenStax College, Anatomy & Physiology.
OpenStax CNX. May 27, 2015
- figura din stânga: vedere anterioară a scheletului uman, figura din dreapta: vedere posterioară a
scheletului uman; de sus în jos pe linia mediană, oasele reprezentate sunt: parte din neurocraniu,
viscerocraniu, centura scapulară, clavicula, scapula, cutia toracică, sternul, coastele, humerus, ulnă,
radius, oasele capriene (sau carpul), metacarpiene, falange; femur, patelă, tibie, fibulă, oasele
tarsiene (sau tarsul), metatarsiene, falange; pe lateralul scheletului: coloana vertebrală, centura
pelvină.
 

A. Scheletul uman - schema oaselor

 Sistemul osos reprezintă componenta pasivă a sistemului locomotor, format
din totalitatea oaselor legate între ele prin articulații, integrate în sistemul
locomotor prin intermediul tendoanelor, cartilajelor și ligamentelor. 

Cuprins

 Rolurile oaselor
 Forma oaselor
o Din punct de vedere topografic
o Definiții
 Oasele capului și gâtului
 Oasele Trunchiului
 Oasele membrelor

Rolurile oaselor
 funcția de sprijin pentru organism, fiind puse în mișcare de componenta
musculară a sistemului locomotor.
 funcția de apărare pentru unele organe (ex: oasele cutiei craniene apără
creierul, coastele apără inima și plămânii)
 funcția de redare a formei corpului. 
 funcția de înmagazinare a sărurilor fosfocalcice.
 funcția antitoxică permite oaselor să absoarbă diferite substanțe toxice,
ca acestea sa poată fie eliberate treptat înapoi în sânge, pentru a preveni
efectele nocive asupra organelor, toxinele fiind eliminate în cantități
mici pe cale renală

Forma oaselor
 oase lungi: humerus, femur, radius, ulnă, tibie, fibulă (forma clasică de
os pe care o vedem desenată întotdeauna în desene animate);
 oase late: stern, oasele neurocraniului, scapulă, coxal;
 oase scurte: carpiene, tarsiene;
 oase sesamoide: rotula(sau patela), aflată în interiorul tendonului
cvadricepsului;
 oase fără epifize, sau diafize: clavicula, coastele.
 oase neregulate: vertebrele, oasele pelvisului, sfenoidul;

Din punct de vedere topografic

 sistemul osos se împarte în:

 Scheletul capului;
 Scheletul trunchiului;
 Scheletul membrelor.

Scheletul uman - © OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax

CNX. May 27, 2015 

- în colțul din stânga sus aveți reprezentat sternul, ca exemplu de os lat, în

stânga la mijloc aveți reprezentat femurul ca os lung, în stânga jos aveți
ilustrată patela, ca os sesamoid, în dreapta sus aveți reprezentată o vertebră,
considerată os neregulat, iar în dreapta jos aveți ca exemplu de oase scurte,
oasele cuneiforme ale tarsului piciorului.

Curiozitate: spre deosebire de alte oase, oasele sesamoide (rotula și cateva

oase de la nivelul mâinilor) au rolul de a permite mișcări mai mari ale
membrelor cu miscari mai mici ale muschilor și astfel un consum mai mic de
energie precum și o forță mai mare.

Definiții

Articulație = este organul care face legătura între oase.

Cartilaj = Țesut conjunctiv rezistent care învelește suprafețele articulare.

Tendon = Metodă de ancorare a mușchiului pe os; constituit din țesut fibros

alb.

Ligament = fascicul de țesut conjunctiv, inextensibil, care fixează oasele la

nivelul articulațiilor. Participă și la fixarea unor organe.

Oasele capului și gâtului

Mai jos am conceput o schemă cu oasele capului, împărțite în cele două
compartimente: neurocraniul și viscerocraniul și mai jos aveți imaginea pe
care puteți urmări localizarea acestor oase și raporturile dintre ele.
 

Neurocraniul reprezintă oasele capului care au rol de apărare a encefalului,

formând, prin sudare, cutia craniană.
Viscerocraniul reprezintă oasele capului care au rol de a contura forma
specifică a feței.

Craniul, vedere laterală / Photo by Ioan-Mihai Gale I / CC BY-SA 3.0

Curiozitate: datorită dimensiunii mari a craniului, în momentul nașterii,

oasele neurocraniului nu sunt încă sudate permițând "strivirea" capului fătului
pentru a putea trece prin canalul vaginal. Ca urmare a acestui fapt, la copiii
între vârstele de la 1 la 3 ani, putem observa o adâncitură pe creștetul capului,
zona în care oasele nu s-au sudat complet încă.

Oasele Trunchiului
 

Fig. 1 - Oasele Trunchiului

Coloana vertebrală este fomată din 33-34 de vertebre articulate prin discurile

intervertebrale și este topografiată în 5 regiuni:

 Regiunea cervicală – sau regiunea gâtului formată din 7 vertebre.

 Regiunea toracală – 12 vertebre.
 Regiunea lombară – 5 vertebre.
 Regiunea sacrală – sau regiunea osului sacru - 5 vertebre.
 Regiunea coccigiană – sau regiunea coccisului - 4-5 vertebre.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,
2015, Coloana vertebrală

Prin suprapunerea vertebrelor se formează: canalul vertebral care

cuprinde măduva spinării și orificiile intervertebrale prin care ies nervii
spinali.
 

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- vertebra

Sternul este un os lat, situat în regiunea pieptului, ca o ”cravată”, pe linia

mediană. Reprezintă unul dintre ”stâlpii” cutiei toracice, deoarece coastele
articulate posterior cu coloana vertebrală se articulează anterior cu sternul.
Acest os este format din:

 Manubriu sternal;
 Corp;
 Proces xifoidian / apendice xifoid
 

Coastele sunt oase alungite, sunt în număr de 12 perechi, cu rol de protecție a

organelor vitale (inima și plămânii), formând astfel cutia toracică. La rândul
său, în funcție de vertebrele de care se prind prin ligamente, coastele se împart
și ele în: 

 Coaste adevărate – primele 7 coaste, se articulează cu sternul;

 Coastele false – următoarele 3, acestea se articulează cu sternul prin
cartilaje lungi;
 Coastele flotante – ultimele 2 sunt libere, acestea nefiind articulate cu
sternul.
Photo by Dr. Johannes Sobotta - Sobotta Atlas and Text-book of Human
Anatomy 1909

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,

2015, Sternul și cutia toracică

Bazinul sau pelvisul este o formațiune osoasă formată din sudarea osului

sacru cu oasele coxale, posterior. Fiecare os coxal este format prin sudarea a
trei oase:

 Ilion;
 Ischion;
 Pubis.
Photo by Fred the Oyster / CC BY-SA 4.0

1. Osul sacru
2. Ilium/ Creasta Iliacă a ilionului
3. Pubis
4. Ischium/ Ischion
5. Simfiza pubiană
6. Acetabul
7. Gaura obturatorie
8. Coccis/ Foramen obturator

Oasele membrelor
Scheletul membrului superior este format din mai multe oase, acestea fiind
împărțite pe regiuni.
Membrul superior se articulează cu scheletul trunchiului prin
intermediul centurii scapulare. Acesta este o formațiune care este constituită
prin articularea scapulei și claviculei cu humerusul, conferind astfel
continuitatea scheletului trunchiului cu scheletul membrului propriu-zis.
Centura scapulară / Mariana Ruiz Villarreal / Public Domain

În imaginea de mai sus putem observa clavicula si și scapula(sau omoplatul)

formând centura scapulară.

După cum putem observa în această imagine, principalul rol al centurii

scapulare este susținerea membrelor superioare. Încheietura dintre humerus
și centura scapulară fiind una dintre încheieturile care oferă cea mai multă
libertate de mișcare, devine în același timp foarte predispusă la dislocare. Din
acest motiv avem nevoie o susținere cât mai puternică din cât mai multe părți
(centura scapulară fiind atât un loc de pivotare al mușchilor și ligamentelor,
cât și organe protectoare pentru acea multitudine de mușchi și ligamente).

Trecând de humerus și ajungând la antebraț, format din Radius și Ulnă, fie

din curiozitate, fie revoltat de ideea că trebuie sa înveți un os în plus fara
niciun motiv, te întrebi de ce această secțiune este formată din două oase în
loc de unul singur. Răspunsul la această întrebare vine în două arome:
dexteritate și rezistență. Mai pe română, prezența a două oase în loc de unul
singur ne permite să folosim unul dintre oase ca și punct de pivotare,
permițându-ne să răsucim antebrațul, îmbunătățindu-ne dexteritatea.
Deasemenea, dacă ne uităm din nou la imagine, putem observa ceva
interesant: Radiusul este cel mai bine conectat la încheietura din zona oaselor
carpiene, pe când la capătul celălalt, Ulna este în centrul atenției având cea
mai mare suprafață de contact la încheietura cu humerusul. Acest lucru le
permite celor două oase să distribuie mai bine greutatea și șocurile la care
sunt supuse, fără a fi nevoie să sacrificăm din dexteritate și precizie.

Oasele palmei / Mariana Ruiz Villarreal / Public Domain

Scheletul membrului inferior este format din mai multe oase, acestea fiind
împărțite pe regiuni.
Membrul inferior se articulează cu scheletul trunchiului prin
intermediul centurii pelvine. Aceasta fiind formată prin articularea oaselor
coxale cu osul sacru posterior, rămânând ca anterior să se articuleze între ele
pentru a închide centura. 

În imaginile de mai jos putem observa oasele membrelor inferioare.

După cum putem observa, membrele infrioare încep de la centura pelviană

(formată din ischion, ilion și simfiza pubiană). Principalul rol al centurii
pelviene este susținerea membrelor inferioare, precum și de a absorbi șocul
rezultat în timpul mersului (cea mai mare contribuție la acest rol o are simfiza
pubiană, un țesut cartilaginos care funcționează mai mult ca și o încheietură,
celălalt rol important fiind posibilitatea deplasării oaselor pelviene în
momentul nașterii). Continuând în jos, avem cel mai lung os din corp,
femurul, Urmat de rotulă, tibie și fibulă. O diferență interesantă pe care o
putem observa dintre membrele superioare și inferioare este prezența rotulei,
un os scurt, rotund, turtit antero-posterior și pereche, care nu are un
echivalent în membrul superior, rolul său principal fiind de a ușura mișcarea
gambei, micșorând nivelul de putere necesar pentru îndreptarea acesteia.

Trecând de tibie și ajungând la gambă, formată din fibulă și tibie, observăm o

asemănare cu membrul superior, prezența a două oase în loc de unul
singur. Răspunsul la această întrebare este aceeași ca și în cazul antebrațului,
reducerea șocului și libertatea de mișcare.

Ultimul segment din membrul inferior este ocupat de laba piciorului, formată
din tarsiene, metatarsiene și falange, rolul principal fiind de reducere a șocului
(din nou) precum și de adaptare la suprafețele pe care ne deplasăm (ridicat pe
vârfuri, etc).

Oasele piciorului / Jecowa / Public Domain

Oasele capului
În această pagină vei găsi două grafice care prezintă atât
clasificarea scheletului capului cât și o imagine unde acestea pot fi
identificate. Citește acum materialul și vei înțelege care
este neurocraniul, din ce este alcătuit și unde este localizat și care
este viscerocraniul - alcătuire și localizare.

Neurocraniul - este format din oasele neperechi - frontal, etmoid, sfenoid,

occipital, oasele perechi - parietale și temporale.

Viscerocraniul - este format din oase perechi - maxilare, palatine, nazale,

lacrimale, zigomatice, cornetele nazale inferioare. Oasele neperechi - vomerul
și mandibula.
Figura 1 - Scheletul capului - clasificare

Neurocraniul reprezintă oasele capului care au rol de apărare a creierului,

formând, prin sudare, cutia craniană.
Viscerocraniul reprezintă oasele capului care au rol de a conferi forma
specifică a feței.
 Figura 2 - Scheletul capului - schemă

B. Osteogeneza și rolul oaselor în organism

Vrei să afli modul de formare a țesutului osos? Vrei să înțelegi ce este
osificarea sau osteogeneza? Tot aici vei găsi toate informațiile de care ai nevoie
despre rolul oaselor în organism.

Cuprins

 Osteogeneza și rolul oaselor în organism

 Osteogeneza
 Tipuri de osteogeneză
o Osificarea encondrală
o Osificarea desmală
 Definiții

Osteogeneza și rolul oaselor în organism

Deși sistemul osos este considerat componenta pasivă a locomoției, oasele
sunt organe vii, care reacționează la stimuli din mediul înconjurător prin
creștere, modelare, regenerare.
În opinia comună, scheletul uman are 206 oase (au fost înregistrate variații
până la 213, pe seama coastelor sau vertebrelor). Cum se formează ele și care
sunt funcțiile oaselor, precum și despre capacitatea lor de regenerare, aflați
citind în continuare în subcapitolul despre osteogeneză și rolul oaselor în
organism.

Osteogeneza
Ostrogeneza este procesul în urma căruia se dezvoltă oasele și începe în
jurul săptămânii a 6-a de viață embrionară și se continuă de-a lungul vieții
într-un ritm dictat de nevoile de creștere ale organismului. Osificarea se
finalizează în jurul vârstei de 20-25 de ani, dar procesele de generare osoasă se
pot desfășura oricând, în funcție de nevoile organismului.
Epifizele oaselor se osifică mai târziu decât diafizele, cartilajul rămânand să
învelească epifizele și să formeze cartilajul articular.

Tipuri de osteogeneză
Există două tipuri de osteogeneză, sau osificare

1. desmală, sau de membrană

2. encondrală

Osificarea encondrală

Matricea osoasă se așează pe un șablon cartilaginos, care va fi înlocuit treptat

de osul final prin procesul de osificare care pornește de la centri de osificare.
Acest proces se desfășoară încă din viața fetală și durează până în perioada de
adolescență târzie.
Este responsabilă de generarea oaselor lungi și scurte și a oaselor
bazei craniului. 
De asemenea, determină creșterea oaselor în lungime la nivelul cartilajului de
creștere diafizo-epifizar, dinspre epifize spre diafize. În perioada de adult a
vieții, când procesele de osificare iau sfârșit, aceste cartilaje de creștere sunt
înlocuite de țesut osos, epifizele unindu-se astfel cu diafizele.

Osificarea desmală

În acest caz nu se folosește un model cartilaginos pentru creșterea osoasă, ci

celule stem mezenchimale. Acestea sunt niște celule multipotente care se pot
diferenția în multiple alte tipuri de celule, inclusiv în celulele osoase, care se
condensează pentru a forma matricea osoasă.
Este responsabilă de generarea oaselor late, cum sunt oasele cutiei
craniene, dar și mandibula și claviculele.
Determină creșterea oaselor în grosime pe seama periostului.

Definiții
Viață embrionară = Perioada de viață intrauterină a unui organism, cuprinsă
între momentul de concepție până la 8 săptămâni, după care embrionul
devine făt.

Viața fetală = Perioada de viață intrauterină a unui organism cuprinsă între 8

săptămâni și momentul nașterii.

Adolescență târzie = Perioadă de viață extrauterină cuprinsă între vârsta de

16-17 și 21 de ani.

Epifiză = Extremitatea unui os, formată dintr-un strat subțire de țesut osos

compact, îmbrăcând țesutul osos spongios.

Diafiză = Corpul unui os lung, în formă de cilindru format, din țesut osos

compact. 

Cartilaj articular = Țesut cartilaginos care se găsește la nivelul extremităților

oaselor, pe porțiunea care participă la articulare.

Structura osului
 Cuprins

 Anatomia osului
 Clasificare
 Articulațiile
 Definiții

Sistemul osos prezinta doua mari componente: 

1. oasele, structuri fixe, sunt compuse dintr-o matrice osoasă, care este
ulterior întărită de săruri minerale. Sunt legate între ele prin
intermediul articulațiilor.
2. cartilajele, sunt structuri avasculare, constituite dintr-un țesut
conjunctiv semi-dur. Sunt inserate în locurile în care e nevoie de
flexibilitate, adică la nivelul articulaților oaselor. Facilitează anumite
mișcări minime la nivelul structurilor osoase de care se leagă. De
exemplu, cartilajele costale, care permit mișcările minime ale cutiei
toracice în timpul respirației. 
Photo by OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,
2015,  Structura unui os lung

Anatomia osului
Oasele lungi sunt structurate după următorul model:

 diafiză, sau porțiunea lungă, de la mijlocul osului, alcătuită din țesut

osos compact.
o periost - situat la exteriorul diafizei, pe baza căruia osul crește în
grosime
o canal medular, care adăpostește măduva osoasă roșie și galbenă.
 epifize, sau extremitățile oaselor, alcătuite din țesut osos spongios.
 metafiza - se află între epifize și diafiză. La acest nivel se află cartilajul
de creștere epifizo-diafizar la nivelul căruia se produce creșterea în
lungime a osului.

Clasificare
După lungime și formă, oasele se clasifică în:

 Oase lungi – lungimea acestora depășește lățimea și grosimea.

Majoritatea oaselor lungi aparțin scheletului membrelor;
 Oase late – lungimea și lățimea acestor oase sunt mai mari decât
grosimea. Sternul și coxalul sunt exemple de oase late;
 Oase scurte – lungimea, lățimea și grosimea sunt aproximativ egale. De
obicei, aceste oase se topografiază în regiuni variate, dar în principal
acolo unde este necesară o mai mare stabilitate - de exemplu, oasele
tarsiene și vertebrele.
 Oase sesamoide – care se află în grosimea unui tendon, cum ar fi rotula
care se află în tendonul cvadricepsului femural.
 Oasele alungite – cum sunt clavicula și coastele, care diferă de oasele
lungi prin faptul că nu prezintă diafize și epifize.

Articulațiile
Scheletul este format din mai multe oase, care la rândul său se articulează
între ele, permițând astfel mișcările ale diferitelor segmente. În funcție de
mobilitatea pe care o conferă oaselor, articulațiile sunt de trei tipuri:

 Articulații fixe – permit mișcări foarte reduse – cum ar fi articulația

osului coxal sau nu permit niciun fel de mișcare - de exemplu oasele
cutiei craniene. Se mai numesc sinartroze, iar țesutul care se interpune
între cele două segmente osoase poate fi: 
o fibros, și atunci se numesc sindesmoze (suturile oaselor craniene).
o cartilaginos, sau sincondroze (la nivelul simfizelor).
 o osos, numite sinostoze.
 Articulații mobile (Artrodiile) – alcătuiesc împreună cu cele semi-
mobile diartrozele. Permit mișcări de flexie, extenise, rotație, abducție,
mișcări combinate în jurul mai multor axe. Capetele oaselor au cartilaje
articulare hialine, iar între acestea există o mică cavitate articulară care
este plină cu lichid sinovial, astfel facilitând ”alunecarea” osului în
articulație. La unele articulații, între două oase există formațiuni din
cartilaj fibros, numite discuri sau meniscuri articulare.
 Articulații semimobile (Amfiartrozele) – permit mișcări foarte
reduse, deoarece suprafețele articulare sunt aproape plane – de exemplu
articulațiile dintre corpurile vertebrelor.

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-  Articulație
Definiții
Articulație - Legătură între două sau mai multe oase. Pot fi fixe, dacă nu
permit nicio mișcare a oaselor ( de exemplu, suturile de pe cutia craniană) sau
mobile, conferind diferite grade de mișcare a oaselor care se articulează. De
obicei, oasele care se articulează între ele prezintă, la capătul articular, un
cartilaj.

Sinartroză - Articulație fixă între două sau mai multe oase.

Flexie - Mișcare de ridicare și îndoire a unui segment al membrului peste un

alt segment situat deasupra acestuia.

Extensie - Mișcare de coborâre a unui segment al corpului în poziția

normală.

Rotație - Mișcare de întoarcere a membrului în jurul unui ax.

Abducție - Mișcare care constă în îndepărtarea membrului/al unui segment

al membrului de axul median al corpului.

Adducție - Mișcare care constă în apropierea membrului/al unui segment al

membrului de axul median al corpului.

Menisc articular - Cartilaj sub formă de disc care apare în unele articulații -
articulația genunchiului sau articulațiile intravertebrale.

Țesut hialin - Țesut conjunctiv semidur, cu aspect translucid, albicios,

format din fibre puține și fine, având un grad redus de elasticitate. Este situat
la nivelul suprafețelor articulare ale oaselor, la nivelul peretelui laringelui și a
traheei, dar și în cartilajele costale.

Lichid sinovial - Lichid secretat de membrana sinovială a capsulei

articulare.

Țesut fibros - Țesut conjunctiv semidur care este format din puține celule,
dar bogat în fibre care conferă un grad înalt de rezistență. Se găsește la nivelul
discurilor intervertebrale și în articulații.

Funcțiile oaselor
 Cuprins

 Funcția mecanică
 Funcția metabolică
 Funcția hematopoetică
 Funcția de remodelare
 Definiții

Oasele îndeplinesc următoarele mari funcții:

1. Funcția mecanică
 oasele susțin țesuturile moi, fiind structura de rezistență a corpului
uman, conferindu-i forma specifică fiecărui individ.
 participă împreună cu mușchii la locomoție și actionează ca niște
pârghii în mișcare, articulațiile servind ca punct de sprijin pentru aceste
pârghii.
 delimitează cavități și protejează organele interne: vertebrele apără
măduva spinării, craniul protejează encefalul, cutia toracică apără inima
și plămânii, pelvisul osos încadrează organele pelvine. 

2.Funcția metabolică
Oasele acționează ca rezervoare de săruri metabolice și electroliți. Calciul este
printre cele mai abundente minerale din corpul uman și se regăsește în
proporție mare și la nivelul oaselor. Fosforul este alt exemplu de mineral
regăsit la nivelul oaselor.
Prin această funcție, oasele pot controla concentrația mineralelor în sânge și le
pot adapta în funcție de nevoile organismului. 
De exemplu concentrația calciului în sânge se modifică după cum urmează:

 Dacă există prea puțin calciu în sânge, se eliberează Parathormon(PHT)

de la nivelul glandelor paratiroide, care are rolul de a crește concentrația
calciului în sânge prin următoarele mecanisme:
o crește cantitatea de Vitamina D activată, care va crește absorbția
calciului la nivel intestinal. 
o niște celule numite osteoclaste eliberează calciul din oase în
torentul sangvin. 
 Dacă există prea mult calciu în sânge, se eliberează Calcitonină, un
hormon secretat de tiroidă, care va scădea concentrația calciului în
sânge prin următoarele mecanisme:
 o crește eliminarea calciului prin urină.
o crește sedimentarea calciului în oase, inhibând osteoclastele.

Aceste procese se opresc în momentul în care concentrația calciului în sânge

ajunge la normal.

O altă particularitate a oaselor este faptul ca acestea, conțin la nivelul

canalului medular două tipuri de măduvă: roșie și galbenă. Măduva galbenă
conține acizi grași și trigliceride, fiind depozite de lipide care pot servi ca sursă
de energie la nevoie.

3.Funcția hematopoetică
Celălalt tip de măduvă, măduva roșie, are rol principal în hematopoeză. Acesta
reprezintă procesul prin care iau naștere, celulele sangvine: hematiile,
leucocitele și trombocitele.
La copii, toate oasele conțin măduvă roșie capabilă de hematopoeză, dar la
adult, numai oasele late precum sternul sau coxalul mai îndeplinesc această
funcție.

Funcția de remodelare
Reprezintă capacitatea osului de a se resorbi și regenera în procese ciclice în
funcție de stimulul la care răspunde.
Efectorii acestor procese sunt:

 osteoclastele - celulele responsabile de resorbție.

 osteoblastele - celulele cu rol în formarea matricei osoase.

Resorbția constă în creșterea activității osteoclastelor care înglobează

fragmente ale țesutului osos. În urma resorbției, calciul care era fixat în
țesutul osos se eliberează în sânge. În procesul de regenerare, se realizează
transferul invers, adică calciul din sânge este fixat în țesutul osos. Aceste
procese de a pierde din consistență respectiv a recâștiga masă deservesc unor
scopuri bine definite: 

 eliberarea prin resorbție sau alternativ înmagazinarea calciului prin

regenerare, pentru a regla concentrația acestuia la nivel sangvin.
  vindecarea fracturilor, cu regenerarea osoasă necesară pentru a restabili
continuitatea osului. Și alte leziuni care aplică forțe la nivelul osului pot
provoca procesele de formare osoasă. Prin urmare, rezultă că osul este
un organ cu o mare putere adaptativă în funcție de forțele la care este
supus.
 creșterea și modelarea scheletului uman pe parcursul dezvoltării.

Definiții
Locomoție = Funcție fundamentală a organismelor vii, îndeplinită prin
intermediul organelor speciale și a sistemelor muscular și osos, rezultând
procesul de mișcare sau deplasare prin spațiu.

Osteoclast = Celulă gigantă, cu mai mulți nuclei, cu rol în resorbția și

remodelarea țesutului osos.

Osteoblast = Celulă osoasă tânără, cu rol în sinteza și secreția

componentelor organice ale matricei osoase.

Fractura = denumită popular “ruperea osului”, reprezintă o întrerupere a

continuității unui os.

Echilibrul fosfo-calcic = menținerea în limite normale a concentrațiilor

calciului și fosforului în organism.

Parathormon = Hormon secretat de glandele paratiroide, care intervine în

menținerea echilibrului fosfo-calcic alături de calcitonină și vitamina D. PTH
(parathormonul) este eliberat în caz de scăderea concentrației sanguine de
calciu (hipocalcemie) și acționează la nivel osos, unde determină eliberarea
calciului și fosforului prin resorbție osoasă și la nivel renal unde stimulează
reabsorbția de Ca și inhibă reabsorbția de fosfor. Tot la nivel renal, determină
activarea vitaminei D care stimulează absorbția intestinală de calciu.

Activarea vitaminei D = transformarea vitaminei D în forma în care își

poate exercita funcțiile. Calcitonină = Hormon secretat de glanda tiroidă, cu
rol în menținerea echilibrului fosfo-calcic alături de PTH și vitamina D.
Practic, calcitonina are efecte inverse PTH în ceea ce privește metabolismul
calciului. În caz de creștere a concentrației sanguine de calciu, se eliberează
calcitonina care acționează la nivelul oaselor unde inhibă resorbția osoasă și la
nivel renal unde crește eliminarea de calciu, dar și cea de fosfor.
Hematopoeză = procesul de producere a elementelor figurate din sânge -
hematii, leucocite, trombocite care se desfășoară, la adult, la nivelul măduvei
osoase hematopoietice din oasele late: stern, coxal. 

Leucocite = Celule albe din sânge, care se regăsesc în număr mare și în

țesuturi,  cu rol în asigurarea imunității organismului și a protecției împotriva
elementelor stăine patogene. Sunt reprezentate de neutrofile, limfocite,
monocite, eozinofile și bazofile.

Imunitatea = capacitatea organismului de a se opune factorilor cauzatori de

boli. Acestia pot fi infecțioși, de exemplu: virusuri, bacterii, factori toxici sau
chiar celule proprii care au suferit transformări tumorale în cancer.

Trombocite = plachete sangvine; celule sangvine sub fromă de plăcuță, fără

nucleu, cu rol în asigurarea coagulării sângelui.

Coagularea = capacitatea sângelui de a forma cheaguri cu scopul de a opri

ieșirea sângelui dintr-un vas lezat. Cheagurile care rezultă în urma procesului
de coagulare sunt structuri solide care acoperă leziunile, împiedicând astfel
trecerea sângelui.

Hematii = eritrocite; celule roșii din sânge, fără nucleu, care conțin
hemoglobină, element cu rol în transportul gazelor pe cale sangvină.

C. Boli ale oaselor

Bolile sau afecțiunile oaselor sunt frecvente în patologia umană, iar
înțelegerea lor vă va prinde bine atât la școală, pentru clasă sau pentru
Bacalaureat la Anatomie cât și pentru cultura voastră generală.

Acesta este capitolul care tratează cele mai frecvente afecțiuni ale sistemului
osos, de la entorse și luxații la fracturi și deformări osose (fie că
vorbim despre  lordoză, cifoză sau scolioză).

Deformări osoase
Această pagină conține descrierea principalelor deformări osoase.

Accesați materialul pentru a dobândi toate informațiile de care aveți nevoie

despre cele mai frecvente deformări osoase: lordoza, cifoza și scolioza cu
imagini, definiții, semne și simptome și câteva opțiuni de tratament. 
 Cuprins

 Lordoza patologică
o Cauze
o Semne și simptome
o Tratament
 Cifoza patologică 
o Cauze
o Simptomele
o Tratamentul
 Scolioza
o Cauze
o Semne și simptome
 Definiții

Fiziologic, coloana vertebrală nu este perfect dreaptă. Ea prezintă 4 curburi în

plan sagital, de un anumit grad, care îi conferă mobilitate în efectuarea
mișcărilor: 

 Două curburi cu convexitatea orientată anterior și concavitatea

posterior: situate la nivelul coloanei cervicale și la nivelul celei lombare.
Acestea poartă numele de lordoze.
 Două curburi cu convexitatea orientată posterior și concavitatea
anterior: situate la nivelul coalnei toracale și la nivelul celei sacrale și
coccigiene. Acestea poartă numele de cifoze.

Totuși în cazul în care aceste curburi se accentuează sau apar în alte regiuni în
care sunt absente în mod normal, dobândesc un caracter patologic. Lordoza se
asociază frecvent cu cifoza, întrucât o deformare o antrenează în timp și pe
cealaltă. Scolioza este o deformare a coloanei vertebrale înspre
lateral, întotdeauna patologică.

Lordoza patologică
Apare, prin accentuarea concavității curburii lombare, cel mai frecvent.

Cauze

Poziții vicioase:

 suprasolicitări în cazul unor activități;

  statul îndelungat în picioare; mai ales la femei care poartă tocuri înalte;
 ținută incorectă a corpului timp îndelungat;

Poate apărea și în cazul în care are loc slăbirea musculaturii abdominale, a

coapselor, a feselor și cea din regiunea lomabară. Acestea, împreună cu
dezvoltarea țesutului adipos în regiunea abdominală, vor modifica forțele care
acționează asupra colonei cât și felul în care aceasta este susținută. Din aceste
cauze, femeile gravide sunt predispuse la a dezvolta această deformare a
coloanei vertebrale.

Semne și simptome

 se poate observa proeminența abdomenului anterior;

 se resimte durere în zona lombară precum și oboseală musculară rapidă
în zona lombară, dar uneori acestea pot lipsi.

Tratament

Lordoza se poate corecta prin exerciții fizice conduse de un kinetoterapeut sau

înot, care este foarte benefic pentru înlăturarea acestei deformații. În cazuri
foarte grave, complicate, se poate recomanda intervenția chirurgicală.

Cifoza patologică 
Caracterizată prin accentuarea cuburii toracale a coloanei vertebrale,
conferindu-i aspectul bine cunoscut de „cocoașă”.

Cauze

Poziții vicioase:

 ținuta incorectă a corpului timp indelungat - poziție aplecată a corpului.

 fracturile vertebrelor, de orice natură ar fi ele, vor duce la tasarea
vertebrelor și modificarea poziției acestora.
 osteoporoza poate determina cifoză.
 deficitul de vitamină D în copilărie.
 există și o formă congenitală de cifoză.
Simptomele

 dureri musculare în zona afectată, oboseală resimțită rapid în zona

respectivă
 deplasarea înainte a capului
 în cazurile avansate curbura exagarată a coloanei vetebrale
restricționează expansiunea plămânilor și apar dificultăți respiratorii.

Tratamentul

Se practică kinetoterapia, înotul, masajele și diverse exerciții pentru

îndreptarea colonei. În anumite cazuri se poate recomanda purtarea unui
corset, care însă are o eficiență redusă după vârsta de 16 ani. Tratamentul
chirurgical rămâne o opțiune pentru cazurile grave sau cele congenitale.

Autor: OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,

2015, Scolioaza, Cifoza, Lordoza

Scolioza
Constă în devierea coloanei vertebrale în plan lateral, de data aceasta,
rezultatul fiind o asimetrie a trunchiului, caracterizată prin ridicarea unui
umăr și coborârea celuilalt. 

Cauze

 cea mai comună este scolioza dobândită de-a lungul vieții. Până acum,
nu s-a identificat cauza scoliozei dobândite, chiar daca se presupune că
forțele inegale aplicate asupra coloanei, susținerea inegală a acesteia sau
dezvoltarea inegală a musculaturii ar avea legătură cu generarea acestei
afecțiuni.
 scolioza poate fi congenitală.
 poate apărea secundar unor malformații sau boli neuro-musculare.

Semne și simptome

 scolioza poate fi identificată ușor prin trecerea mâinii de-a lungul

coloanei vertebrale a persoanei examinate. Pentru a putea urmări mai
ușor coloana vertebrală, putem ruga persoana respectivă să se aplece
înainte.
  un umăr mai coborât decât celălalt și grilajul costa mai proeminent pe
partea umărului situat mai sus.
 în unele cazuri poate determina și un mers de aspect inegal.

Tratamentul este același ca la deformările expuse anterior.

Definiții
Plan sagital - Plan vertical ce împarte corpul în direcția anterior-posterior, în
două părți: stângă și dreaptă. 
Cervical, lombar, toracal, sacral, coccigian - împărțire sistematică a coloanei
vertebrale, în 5 regiuni, pe baza caracteristicilor particulare a fiecărui tip de
vertebre. Există astfel:

 7 vertebre cervicale
 12 vertebre toracale(sau dorsale)
 5 vertebre lombare
 5 vertebre sacrale, care sunt sudate într-un singur os sacru
 3 sau 4 vertebre coccigiene, de asemenea sudate

Țesut adipos - țesut în care se depozitează grăsimea

Boală congenitală - boală prezentă în momentul nașterii
Scolioză - Afecțiune a sistemului osos care constă în deviația în lateral a
coloanei vertebrale, în mod special în regiunea dorsală, rezultând o asimetrie a
trunchiului cu ridicarea unui umăr mai sus decât a celuilalt.
Osteoporoză - Afecțiune a sistemului osos care constă în scăderea densității
oaselor(“subțiere și rarifiere”), formându-se astfel cavități de diferite
dimensiuni în interiorul acestora. Este o boală care afectează mai frecvent
femeile vârstnice, datorită unor factori hormonali.
Kinetoterapie - terapie prin mișcare(kinetos=mișcare). Constă în efectuarea a
diferite exerciții de gimnastică, în funcție de boala suferită, sub îndrumarea
unui kinetoterapeut. 

Fractura. Entorsa. Luxația

Cuprins

 Fractura
 o Cum știm să recunoaștem corect o fractură?
o Acum că știți cum recunoașteți o fractură, care este următorul pas?
 Entorsa
o Manifestările unei entorse sunt
o Tratament
 Luxația
o Se manifestă prin
o Definiții

Fractura
Fractura reprezintă o întrerupere a continuității normale a unui os, ca
urmare a acțiunii unui agent traumatic sau a aplicării unor forțe prea mari
asupra osului, cum se întâmplă în căderi de la înălțime, tracțiune sau flexie
exagerate ale segmentelor interesate.

Pot fi: 

 Complete: cu sau fara deplasarea segmentelor afectate de la locul lor

anatomic.
 Incomplete: fisurile, mai greu de evidențiat prin faptul ca nu produc o
ruptură completă a osului.

O altă clasificare împarte fracturile în funcție de afectarea țesuturilor moi de

acoperire, în:

 Închise, fracturi care încă sunt acoperite, chiar dacă este evident că

țesuturile de acoperire au dobândit și ele leziuni în urma impactului.
 Deschise, dacă sunt străpunși mușchii și pielea, iar capetele osului iau
contact cu mediul extern. 

În funcție de numărul fragmentelor de os rezultate, fracturile sunt:

 Simple - prezintă maxim 3 fragmente rezultate în urma fracturii.   

 Cominutive - osul rupt prezintă mai mult de 3 segmente.
Autor: OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,
2015, 
a) fractură închisă,  b) fractură deschisă, c) fractură transversă, prin tasare d)
fractură prin torsiune cu traiect în spirală, e) fractură cominutivă, f) fractură prin
smulgere (avulsie), g) fractură în lemn verde, h) fractură cu traiect oblic, cu deplasare

La copii se întâlnește un tip particular de fractură, denumită fractură 'în lemn

verde'. Aceasta este o fractură incompletă în care se păstrează integritatea
periostului de o parte a liniei de fractură, pe când pe cealaltă parte a linie de
fractură, osul 'pleznește'. Acest lucru se întâmplă datorită elasticității crescute
a oaselor copiilor, bogate în țesut conjunctiv, înainte ca acești copii să ajungă
la vârsta la care se finalizează osificarea. Cum îi spune și denumirea, acest tip
de fractură are aceeași dinamică precum o creangă de copac verde, care
îndoită, va ceda doar pe marginea sa externă.

Cum știm să recunoaștem corect o fractură?

O fractură deschisă este ușor de recunoscut, însă una închisă poate fi mai
puțin evidentă, lăsând puține semne în urmă. Fracturile sunt printre cele mai
frecvente traumatisme ale omului și sunt considerate urgențe! Nerecunsocute,
pot duce la hemoragii abundente, infecții, paralizii, chiar pierderea membrului
respectiv.
Din fericire, există câteva semne care vă pot orienta rapid spre identificarea
corectă a unei fracturi. 
Imaginați-vă că discutăm despre o fractură de diafiză femurală. Veți putea
observa următoarele semne: 

 echimoze,
 edeme,
 plăgi la nivelul focarului de fractură,
 durerea, care e variabilă ca intensitate,
 deformarea reliefului normal al regiunii fie prin scurtarea fragmentului
respectiv fie prin devierea direcțiilor de orientare a fragmentelor
fracturate, 
 imposibilitatea de a mai folosi segmentul respectiv. Segmentul de sub
fractură, fiind întrerupt de restul membrului, nu poate efectua mișcările
ca și segmentul de deasupra de fractură, care încă poate primi comenzi
fiind atașat corect la un capat,
 observarea unei mobilități anormale pentru un segment anume, care nu
putea executa acele mișcări înainte, este un semn SIGUR de fractură.
 uneori puteti observa prezența crepitațiilor osoase.
Acum că știți cum recunoașteți o fractură, care este următorul pas?

O fractură este o urgență medicală. Țineți cont de faptul că fracturile produc

de cele mai multe ori hemoragii masive, care pot duce la instalarea unei stări
de șoc. Nu încercați să deplasați zona de fractură sub nici o formă și apelați la
serviciile medicale de urgență cât mai rapid! 
Reguli de prim ajutor: găsiți un suport dur pentru membrul interesat.
Ideal ar fi să aveți la îndemână o atelă. Veți sprijini membrul lezat pe acest
suport dur care trebuie să depășească articulațiile de deasupra și de
dedesubtul fracturii. Veți lega membrul pe această atelă la capete, strâns.
Insistați deasupra fracturii, căci legarea în acest punct va diminua sângerarea.
Nu încercați să modificați poziția fragmentelor și lăsați speciliștii să se ocupe
de tratament mai departe. 

Entorsa
Entorsa reprezintă un traumatism al unei articulații, afectând părțile moi de
la nivel articular și peri-articular: ligamente, capsula articulară, cartilaje,
meniscuri, membrana sinovială ce conține lichidul sinovial. Pot fi lezați și
mușchii, tendoanele, vasele și nervii adiacenți. Contactul dintre componentele
osoase la nivelul articulației nu este perturbat. 

Se produc prin mișcări care depășesc limita de mobilitate ale unei articulații;
de exemplu eversiunea/inversiunea gleznei.

Manifestările unei entorse sunt

 durerea,
 instabilitatea articulației respective. Totuși mișcările se pot executa, spre
deosebire de o fractură, unde mișcările nu se transmit și nu pot fi
executate în zona lezată.
 tumefacția articulației cu echimoze și semnele clasice ale inflamației,
instalate rapid după producerea entorsei.

Prezintă trei grade de severitate: ușoare, moderate și grave, acestea din urmă
caracterizându-se prin distrcuții ligamentare, smulgeri de fragmente osoase și
mișcări anormale la nivelul articulației respective cu impotență funcțională.

Tratament

Dar de cele mai multe ori, entorsele sunt afecțiuni ușoare care pot fi tratate
acasă prin repaus 5-7 zile, fașă elastică aplicată la nivelul articulației timp de 1-
3 săptămâni și administrarea de antiinflamatoare, preferabil sub formă de
unguente locale. În entorsele grave, se aplică tratament ortopedic, rar
chirurgical, urmat de recuperare funcțională.

Luxația
Luxația este tot un traumatism al unei articulații și a părților moi
înconjurătoare, dar, spre deosebire de entorsă, presupune deplasarea din
poziție anatomică a epifizelor oaselor care alcătuiesc articulația respectivă.

Datorită acestui fapt, luxațiile necesită tratament de urgență cu realinierea

fragmentelor deplasate (sau reducerea luxației), imobilizare gipsată și
recuperare funcțională. Cu toate acestea, frecvent sunt neglijate, sau
diagnosticate greșit și chiar și cu tratamentul condus corect prezintă risc de
recidivă. Pentru luxațiile vechi sau cele care recidivează se impune
tratamentul chirurgical.

Se manifestă prin

 durere,
 deformarea vizibilă a regiunii cu adoptarea unei poziții vicioase de către
membru,
 impotență funcțională de diverse grade,
 tumefacție locală.

Sistemul muscular
Dacă trebuie să înveți sistemul muscular dar te sperie ce vezi când deschizi
manualul de biologie, ai venit în locul potrivit. În acest capitol o sa încercăm
să simplificăm procesul de învățare, prin intermediul explicațiilor și a pozelor.
Citește acum cele mai importante noțiuni ale sistemului muscular pentru
a-ți asigura pregătirea cea mai bună în pentru realizarea unui referat pe tema
sistemului muscular sau a subiectelor care pot să apară la Bacalaureat pe
această temă.

Capitolul despre sistemul muscular, conține următoarele teme:

 grupele de mușchi ale corpului uman. Puteți învăța cu ușurință

localizarea lor pe imagini însoțite de explicațiile profesorilor noștri.
  mușciul neted, mușchi cardiac, mușchiul striat și mecanismul
contracției, tipuri de contracții, manifestările contracției și sursele
de energie ale mușchiului. Și în această secțiune vei putea înțelege mai
bine noțiunile cu ajutorul imaginilor.
 boli ale sistemului muscular: întinderea și ruptura musculară,
oboseala și forța musculară sau febra musculară, distrofiile
musculare. Dacă vrei să afli mai multe despre întinderea și ruptura
musculară, oboseala și forța musculară sau distrofiile musculare atunci
citește această pagină.

A. Grupe de mușchi - schema mușchilor corpului

Cuprins

 Noțiuni de bază - mușchi scheletici

 Definiții

Noțiuni de bază - mușchi scheletici

Totalitatea mușchilor din organism formează sistemul muscular care
împreună cu sistemul osos formează sistemul locomotor (locomoție-mișcare).

Mușchiul este un organ activ al mișcării, având capacitatea de a se contracta

și acționează asupra oaselor producând mișcările corpului. 
Sunt foarte bine vascularizați și prezintă inervație dublă: 

 somatică: responsabilă de funcția reflexă, la care mușchii participă ca

efectori.
 vegetativă: care determină vasodilatație sau vasoconstricție și astfel
dictează și activitatea mușchilor.

Vă amintim că mușchii sunt alcătuiți din țesuturi diferite în funcție de

localizarea lor:

1. Țesut muscular striat: - în principal alcătuiește mușchii

scheletici/somatici ai corpului, care prin contracție asigură locomoția,
poziția verticală, dau forma corpului
2. Țesut muscular neted: - se găsește în mușchii din pereții organelor
interne numiți mușchi viscerali care asigură activitatea motorie a
organelor
 3. Țesut muscular striat de tip cardiac: - este un tip particular de
mușchi striat care alcătuiește peretele contractil al inimii (sau
miocardul).

În continuare vom vorbi despre mușchii scheletici. 

Aceștia au diverse forme: fuziformi, triunghiulari, patrulateri etc. în funcție de
mișcarea, sau forța de tracțiune pe care trebuie să o imprime.
Vă reamintim și că sarcomerul este unitatea morfo-funcțională a miofibrilei.

Alcătuirea mușchiului scheletic: 

- corp, alcătuit din fibre musculare striate
- 2 extremități : tendoanele 
- fascia mușchiului - este o membrană conjunctivă care învelește mușchiul.

Principalele grupe de mușchi scheletici și reprezentații lor:

Definiții
Țesut = grupare de celule ce au forme și dimensiuni similare, îndeplinind
aceeași funcție. Exemple: țesutul epitelial, conjunctiv, adipos etc.

Miocard = Este mușchiul contractil al inimii. Pereții cordului sunt

reprezentați din profunzime spre suprafață de: endocard, miocard și pericard.

Fuziform = Formă alungită, cu capetele efilate, asemenea unui fus.

Tendon = Structură ce are rolul de a fixa mușchii pe oase, făcând legătură

între țesutul osos și cel muscular. Este un țesut conjunctiv foarte rezistent de
culoare alb-sidefie.

Mușchi viscerali = (viscere de la lat. viscus, -eris – organ intern) sunt

mușchii netezi care intră în alcătuirea organelor interne precum vezica
urinară, pereții tubului digestiv etc. Realizează acțiuni involuntare, fiind sub
controlul sistemului nervos vegetativ.

Mușchi somatici/scheletici = mușchii striați ai corpului, ce se inseră pe

oase și sunt implicați în mișcările voluntare.

Mușchi flexor = mușchi a cărui contracție duce la apropierea unui segment

al corpului față de alt segment. 

Mușchi extensori = mușchi a cărui contracție duce la depărtarea unui

segment al corpului față de alt segment.

Mușchi pronatori = Mușchi a căror contracție determină mișcarea de

pronație-rotația membrului superior dinspre exterior spre interior. Pronația
mâinii reprezintă poziția în care palmele sunt situate în jos.

Mușchi supinatori = mușchi a căror contracție determină mișcarea de

supinație-rotația membrului superior dinspre interior spre exterior. Supinația
mâinii este ilustrată prin așezarea mâinii cu fața palmară în sus.

Mușchi abductor = Mușchi prin a cărui contracție se determină mișcarea

care îndepărtează un membru sau segment al acestuia de linia mediană a
corpului.

Mușchi adductor = Mușchi prin a cărui contracție se determină mișcarea

care apropie un membru sau un segment al acestuia de linia mediană a
corpului.
 Mușchi biceps brahial = Mușchi situat anterior la nivelul brațului, ce
realizează flexia antebrațului. 

Mușchi triceps brahial = Mușchi situat posterior la nivelul brațului, ce

asigură extensia brațului.

Mușchi cvadriceps femural = Mușchi principal al membrului inferior,

situat anterior la nivelul coapsei ce realizează extensia genunchiului și flexia
șoldului.

Bi-/Tri-/Cvadriceps = se referă la numărul de capete de inserție bi- 2, tri- 3,

cvadri- 4 pe care le are un mușchi la origine

Locomoție = funcție ce asigură mișcarea organismelor în mediul

înconjurător.

Vascularizație = Totalitatea vaselor sangvine (artere,vene și capilare) și

limfatice care irigă structurile organismului, asigurând aportul de substanțe
nutritive și oxigen și eliminarea produșilor toxici de catabolism .

Sarcomer = Unitatea morfologică și funcțională a fibrei musculare striate

Miofibrilă = Filamentul contractil al fibrei musculare; acestea sunt grupate

sub formă de sarcomere.

Mușchii capului, gâtului, trunchiului și membrelor

Cuprins

 Mușchii capului
 Mușchii gâtului
 Mușchii trunchiului
 Mușchii trunchiului
 Mușchii membrului superior
 Mușchii membrului inferior

Mușchii capului
Mușchii capului sunt reprezentați, printre alții, de mușchii mimicii și mușchii
masticatori. Îi puteți urmări pe aceștia și câțiva mușchi în plus în imaginea de
mai jos. 
Mușchii gâtului sunt reprezentați, printre alții de mușchii pielos al gâtului,
hioidieni, sternocleidomastoidieni, dar puteți identifica mai mulți în imaginea
de mai jos.

Mușchii gâtului
Photo by: Berichard - travail personnel d'après Gray's Anatomy/ CC BY-SA
3.0

Mușchii trunchiului
Mușchii trunchiului acoperă spatele și ceafa, toracele și abdomenul. Sunt
organizați pe grupe în schema de jos, fiecăre grupă având în căsuța din dreptul
ei reprezentanții musculari specifici. Mai jos aveți imaginile pe care puteți
urmări mai bine localizarea mușchiilor trunchiului, rămânându-vă în minte
mult mai ușor în felul acesta.
Mușchii trunchiului
După cum putem observa din această figură, putem separa mușchii
trunchiului în trei mari categorii:

 Mușchii spatelui, și ai cefei: cu mușchiul trapez, care se află în

partea inferioară a mareului dorsal.
 Mușchii anterolaterali ai toracelui: în partea anterioară a toracelui
găsim marele și micul pectoral, fiind urmați mai profund(adânc)
de mușchiul subclavicular și dințatul mare, care este situal lateral. În
spațiile intercostale (între coaste) se găsesc mușchii
intercostali interni și externi. La baza cutiei toracice se află diafragma,
un mușchi lat, care separă cavitatea toracică de cavitatea abdominală.
Diafragma are un aspect de "fund de borcan" având o față boltită spre
torace și o față concavă spre abdomen.
 Mușchii anterolaterali ai abdomenului: sunt mușchi lați situați pe
de-o parte și de alta a liniei mediane (mușchii drepți abdominali),
 anterior față de fiecare mușchi drept abdominal (mușchiul piramidal) și
lateral față de mușchiul drept abdominal (mușchiul oblic intern,
extern  și mușchiul transvers al abdomenului).

Mușchii membrului inferior

 

Mușchii membrului inferior sunt împărțiți în funcție de localizarea lor

anatomică în: mușchii bazinului, mușchii coapsei, mușchii gambieri și mușchii
piciorului. Aceștia sunt trecuți în schema de mai jos cu reprezentanți pentru
fiecare grupă musculară. Pentru a înțelege mai bine localizarea anatomică a
mușchilor, dispunerea lor în straturi superficiale sau profunde, am inclus mai
jos și imagini ale tuturor grupelor musculare ale membrului inferior.
 B. Contracția musculară și fiziologia mușchilor
Cuprins

 Mușchi neted 
 Mușchi striat sau scheletic 
 Mușchi cardiac sau miocard

Din punct de vedere structural, dar și funcțional, mușchii se grupează în:

1. Mușchi neted 
 acest tip de mușchi se găsește la nivelul organelor interne, cum ar
fi: peretele tubului digestiv, uter, vase de sânge etc.
 sunt mușchi care acționează involuntar.

2.Mușchi striat sau scheletic 

 este tipul cel mai frecvent întâlnit.
 este alcătuit din mai multe fibre musculare.
 se fixează pe oase direct sau prin intermediul tendoanelor.
 controlează mișcările corpului sau ale anumitor segmente ale acestuia.
 sunt mușchi controlați voluntar.

3.Mușchi cardiac sau miocard

 este un tip particular de mușchi, specific cordului.
 este format dintr-un țesut muscular care are caracteristicile structurale
intermediare între mușchiului striat și cel neted.
 este, în același timp, capabil să își asigure propria stimulare urmată de
contracție, adică are autonomie.
 © OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,
2015 - tipuri de țesut muscular
 

Fibrele musculare sunt de fapt un sincițiu, adică o însumare de mai multe

celule fuzionate, care acționază împreună. Noțiunea de sincițiu se referă din
punct de vedere structural la o masă citoplasmatică cu mai multe nuclee.
Sistemul muscular reprezintă elementul activ al sistemului locomotor. Acesta
este alcătuit din totalitatea mușchilor scheletici (striați) ai organismului,
aceștia având ca unitate structurală fundamentală o celulă musculară de formă
alungită, care poartă numele de fibră musculară.

Mușchiul striat și proprietățile sale

În această pagină puteți găsi alcătuirea fibrei musculare
striate cu organitele sale specifice și cele 5 proprietăți fundamentale ale
mușchiului striat. Structura fibrei musculare striate poate fi greu de înțeles
dacă nu o vizualizați, așa că am atașat o imagine schematică pentru voi pe care
puteți urmări explicațiile profesorilor noștri.

După ce v-ati familiarizat cu fibra musculară striată veți putea citi despre
mecanismele contracției care se activează la nivelul său pentru a permite
realizarea acestui proces contractil.
Dar contractibilitatea nu este singura proprietate fundamentală a fibrei
musculare striate. Alături de contractilitate, mușchiul striat dispune și de
excitabilitate, elasticitate, extensibilitate și tonus muscular.

Citiți despre toate informațiile despre muschiul striat și proprietățile sale mai
jos.

Cuprins

 Structura celulei musculare striate

o Discurile luminoase (clare)
o Discurile întunecate
 Mușchii striați - cinci proprietăți fundamentale
o Excitabilitatea 
o Contractilitatea
o Elasticitatea
o Extensibilitatea
o Tonusul muscular
 Definiții

Mușchiul striat, după cum s-a menționat, este un mușchi care se contractă
printr-un mecanism voluntar. 

Structura celulei musculare striate

Fibra musculară striată este o fibră alungită, alcătuită din: 

 o membrana celulară, care poartă numele de sarcolemă, 

 citoplasma, care poartă numele de sarcoplasmă, 
 numeroși nuclei, care sunt situați periferic. 

Sarcoplasma conține numeroase organite celulare precum mitocondrii, reticul

sarcoplasmatic (reticulul endoplasmatic al celulei musculare striate) și
un sistem tubular particular, derivat din sarcolemă, a cărui rol principal este
asigurarea contracției. 
Organitele specifice fibrei striate sunt miofibrilele, acestea fiind și ele situate
în sarcoplasmă. Miofibrilele sunt cele care dau aspectul striat particular al
fibrei musculare, deoarece acestea sunt alcătuite dintr-o succesiune de discuri
sau benzi întunecate și luminoase, care alternează între ele. Aceste discuri
sunt formate din unități proteice mai mici de actină și miozină,
numite miofilamente.

1. Discurile luminoase (clare)

 sunt străbătute de o membrană, denumită membrana Z

 pe membrana Z sunt fixate miofilamente de actină
 cuprind porțiunea miofilamentelor de actină care nu este intercalată cu
miofilamentele de miozină

2. Discurile întunecate

 prezintă o zonă clară – zona H

 cuprind miofilamentele de miozină
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- structura unui sarcomer

Segmentul care este cuprins între două membrane Z se numește sarcomer,

acesta reprezentând unitatea morfofuncțională a miofibrilei.  Prin
urmare, un sarcomer conține două jumătăți de bandă clară la margini și în
centru o bandă întunecată.
Miofibrilele au în alcătuire două tipuri de miofilamente:

 groase
o sunt formate din miozină
o sunt cuprinse în discurile întunecate
 subțiri 
o sunt formate din actină
o acestea fiind fixate pe membrana Z 
o sunt intercalate între miofilamentele de miozină
Dacă luăm în considerare lungimea unei miofibrile, benzile alternează în plan
longitudinal, iar miofilamentele în plan transversal.

Mușchii striați - cinci proprietăți fundamentale

1. Excitabilitatea 

Se traduce prin apariția unui potențial de acțiune  la nivelul sarcoplasmei în

urma stimulării acesteia. Reprezintă proprietatea mușchiului de a ieși din
starea de repaus în urma acțiunii unui stimul fizic, chimic sau de altă
natură. Între momentul stimulării fibrei și a apariției contracției există un
interval de timp de 1 secundă, denumit perioada de latență. Sinapsa dintre un
neuron mortor și fibra musculară poartă numele de placă motorie.
Potențialul de membrană sau transmembranar, se referă la diferența de
potențial electric de-o parte și de alta a membranei celulare (interior față de
exterior). Valoarea sa diferă în funcție de tipul de celulă și se măsoară în
milivolți (mV). Există două tipuri de potențial membranar: 

 Potențialul de repaus se referă la acel potențial membranar pe care-l

are membrana atunci când nu este stimulată 
 Potențialul de acțiune corespunde creșterii rapide a potențialului
membranei atunci când aceasta este stimulată 

2. Contractilitatea

Proprietatea mușchiului de a răspunde prin contracție la acțiunea unui stimul.

La o excitație, mușchiul răspunde printr-o contracție simplă, numită secusa
musculară.
Contracția se realizează în prezența ionilor de Ca 2+ și a ATP-ului care
furnizează energie, prin glisarea fibrelor de actină printre cele de miozină.
Acest mecanism determină scurtarea sarcomerelor.
Contracția prezintă mai multe faze:

 Eliberarea de Ca2+ din reticulul sarcoplasmic, care asigură cuplarea

actinei cu miozina, formându-se astfel actinomiozina. Astfel se produce
legarea excitației de contracția succesivă.
 Următoarea fază este scindarea ATP-ului de către actinomiozină.
 Urmează faza de contracție, adică scurtarea formațiunilor contractile a
sarcomerului: miofilamentele de actină alunecă sub miofilamentele de
miozină, discurile întunecate se apropie, după care intervine faza de
relaxare. 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- contracția

 Faza de relaxare constă în repolarizarea membranelor și reintroducerea

Ca2+ în reticulul sarcoplasmic – adică reinstalarea stării de repaus.
După care, ciclul se reia.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- relaxarea

3. Elasticitatea

Proprieteatea mușchiului de a reveni la forma inițială;

   4. Extensibilitatea

Proprietatea mușchilor de a se lungi pasiv sub acțiunea unei forțe exterioare.

Se datorează prezenței fibrelor conjunctive elastice din mușchi;

   5. Tonusul muscular

Reprezintă starea de contracție permanentă, dar parțială a musculaturii și este
rezultatul unor impulsuri nervoase care provin de la măduvă și care
stimulează alternativ fibrele musculare. 

Definiții
Reticulul sarcoplasmic = este reticulul endoplasmatic al celulei musculare
striate.

Actina și miozina = sunt proteine care au capacitatea de a forma

microfilamente.

ATP adică adenozintrifosfatul = reprezintă o sursă de energie pentru celule.

Acesta este consumat în timpul proceselor active (consumatoare de energie) și
reînnoit la nivelul mitocondriior prin oxidarea substanțelor nutritive (ex:
glucoza).

Creatinfosfatul = reprezintă o formă de stocare a energiei.

Termoreglare = mecanismul de reglare a temperaturii corpului.

Termogeneza = mecanismul de generare a căldurii.

Potențialul de acțiune = corespunde creșterii rapide a potențialului

membranei atunci când aceasta este stimulată.

Tipuri de contracții, secusa musculară și contracțiile

fuzionate
Accesați pagina de mai jos pentru informații despre  tipurile de contracție:
izometrică, izotonică și auxotonică și caracteristicile contracției simple sau
secusei musculare. Am inclus și informații despre contracțiile
fuzionate sau tetanosul complet și incomplet și despre tonusul muscular,
care credem că vă vor prinde bine. Diferențele dintre contracția izometrică,
cea izotonică și contracția auxotonică au fost regăsite printre întrebările din
anii precedenți la Bacalaureat.

Pe lângă subiectele despre contracția izometrică, sau contracția auxotonică, s-

au strecurat și întrebări despre tetanosul muscular și tonusul muscular.
 Citește materialul și vei găsi toate informațiile utile despre tipuri de contracții,
secusa musculară și contracțiile fuzionate.

Cuprins

 Mușchii striați - tipuri de contracții

o A. Contracție izometrică
o B. Contracție izotonică
o C. Contracție auxotonică
 Contracția simplă sau secusa musculară
 Tipuri de contracții fuzionate 
o Tetanosul incomplet 
o Tetanosul complet 
o Tonusul muscular 
 Definiții

Mușchii striați - tipuri de contracții

A. Contracție izometrică

Contrația izometrică este caracterizată prin modificarea tensiunii mușchiului,

fără a afecta lungimea acestuia, care rămâne constantă. Acest tip de contracție
nu realizează lucru mecanic, dar are rol de a produce căldură.

B. Contracție izotonică

Aceasta este caracterizată prin modificarea lungimii mușchiului, dar fără a

afecta tensiunea acestuia, care rămâne constantă. Acest tip de contracție
realizează lucrul mecanic și produce mișcarea, fără producere de căldură.

C. Contracție auxotonică

Contracția auxotonică este caracterizată prin modificarea lungimii mușchiului,

dar și a tensiunii acestuia.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- tipuri de contracții 

În mod normal, în mușchiul scheletic cele trei tipuri de contracție alternează,

contracțiile fiind inițiate de obicei de cea izometrică. 

Contracția simplă sau secusa musculară

Se obține dacă se aplică mușchiului o excitație unică, de scurtă durată, fiind
deci declanșată de o singură stimulare a mușchiului.
Înregistrarea grafică a contracției musculare se face cu ajutorul unui dispozitiv
denumit miograf, iar reprezentarea grafică se numește miogramă. Astfel, pe
o miogramă, la o secusă se disting:

 perioada de latență - corespunde intervalului de după aplicarea

stimulului și până la cuplarea excitației cu contracția.
 perioada de contracție - corespunde activării legăturii dintre actină și
miozină, tensiunea în fibre crescând până la atingerea valorii maxime și
corespunde curbei ascendente pe miogramă.
 perioada de relaxare - corespunde reintrării calciului în reticulul
endoplasmatic.Tensiunea în mușchi scade, iar mușchiul revine la forma
inițială. Acestei etape ii corespunde curba descendentă pe miogramă.

Secusa are o perioadă de contracție variabilă, în funcție de tipul de mușchi.

Exemple de secuse: clipitul, frisonul etc.

Tipuri de contracții fuzionate 
1. Tetanosul incomplet 

 se obține prin aplicarea repetitivă a stimulilor cu frecvanță joasă

 graficul înregistrează un platou dințat care exprimă sumarea incompletă
a secuselor.

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,

2015 - tetanos 

2. Tetanosul complet 
  se obține prin aplicarea repetitivă a stimulilor cu frecvență mai mare
 graficul înregistrează un platou regulat, exprimând sumarea totală a
secuselor.

3. Tonusul muscular 

 reprezintă starea de ușoară tensiune permanentă a mușchiului. Este

rezultatul unor impulsuri nervoase care provin de la măduvă și care
stimulează alternativ fibrele musculare.
 Are rol în: termoreglare, menținerea tonusului postural, adică
a poziției corpului, ușurează declanșarea contracțiilor musculare. 

Definiții
Secusa musculară = starea de contracție musculară ce poate fi obținută prin
stimularea electrică a unui mușchi. Contracția mușchiului mai poate fi
obținută și prin stimularea nervului motor care inervează mușchiul respectiv.

Tonus muscular = stare permanentă de semicontracție a unor grupe

musculare, alternant, ce se află sub control nervos de la nivelul măduvei
spinării în asociere cu structuri superioare, precum cerebelul. Este necesar a
se menține un tonus muscular adecvat, asigurând fluidizarea mișcărilor,
menținerea posturii corporale și mimicii feței. 

Reticulul endoplasmatic = organit intracelular de o deosebită importanță în

contracția musculară, deoarece asigură cuplarea excitației cu contracția. Mai
precis, asigură realizarea contracției în cazul primirii unui influx nervos, prin
eliberarea masivă de ioni de calciu de la nivelul său. Ionii de calciu
sunt necesari pentru realizarea contracției musculare. În timpul relaxării
musculare, ionii de calciu pătrund înapoi în interiorul reticulului
endoplasmatic prin sisteme de transport specializate.

Sursele de energie și manifestările contracției

Accesați mai jos informații despre sursele de energie ale mușchiului: glucoză,
ATP și creatinfosfat și cum acestea oferă energia necesară mușchiului pentru a
funcționa. Mai jos găsiți explicate și manifestările contracției
musculare împreună cu o clasificare a tipurilor de acțiuni pe care le pot
îndeplini mușchii striați. Oxidarea glucozei este procesul care permite
întrebuințarea glucozei ca surse energetică în generarea contracției musculare.
Oxidarea glucozei se poate face prin două moduri: oxidare aerobă și ocidare
anaerobă. Ceea ce rezultă din oxidarea glucozei este ATP, sau acidul
adenozintrifosforic.

Mușchii întrebuințează ATP-ul pentru a genera contracțiile musculare, care la

rândul lor prezintă anumite manifestări. Explicații despre toate acestea veți
găsi în lucrarea de mai jos.

Sursele energetice ale contracției musculare

Contracția este un proces consumator de energie. Această energie este
obținută prin oxidarea ATP-ului.  ATP-ul este produs de mitocondrii, fapt ce
explică abundența acestora în celulele musculare. Este regenerat în timpul
repausului prin oxidarea substanțelor nutritive, în principal glucoză, dar și
acizi grași, acizi organici etc. Oxidarea glucozei se poate realiza pe două căi:

 cea aerobă, în prezența O2, prin care oxidarea unui mol de glucoză

genereaza 32 de moli de ATP.
 cea anaerobă, în lipsa O2, generând doar 2 moli de ATP, fiind mult mai
puțin eficientă decât calea aerobă.

Contracțiile unice sau repetate, de scurtă durată, utilizează energia produsă în

repaus și stocată sub formă de ATP (acid adenozintrifosforic) și CP
(creatinfosfat). Creatinfosfatul asigură pe termen scurt refacerea ATP-ului.

 La o persoană neantrenată, efortul muscular intens sau de lungă

durată epuizează rezervele de ATP și CP, fiind
necesară intensificarea activității mitocondriale pentru a asigura energia
necesară. În acest caz oxigenul este insuficient, motiv pentru care
oxidarea glucozei se realizează în cea mai mare parte  anaerob și se
acumulează acid lactic, toxic pentru mușchi. După efort, procesele
oxidative își mențin intesitatea pe o perioadă de timp necesară refacerii
rezervelor de ATP și CP și metabolizării acidului lactic. Pe perioada de
repaus după un efort, plămânii pot asigura necesarul de oxigen, deci
respirația celulelor musculare este integral aerobă. Spunem că în această
perioadă se achită datoria de oxigen.
 La persoanele antrenate, aparatul cardiovascular reușește să regleze
promt aportul de oxigen și poate asigura necesarul metabolismului
aerob.
Contracția musculară se manifestă prin mai multe
aspecte
1. Forța musculară  - reprezintă capacitatea de contracție musculară și
depinde de proprietățile structurale și funcționale ale mușchilor și de
intensitatea stimulilor care determină contracția. Efortul prelungit
diminuează forța de contracție și determină apariția oboselii musculare.
2. Manifestarea termică a contracției  - în urma unei contracții are loc
eliberarea de energie, care se convertește în proporție de:
o 30% în lucru mecanic
o 70% în energie calorică.

Astfel, mușchii sunt principalii generatori de căldură, prin tonusul

muscular sau prin frisoane, adică contracții mici și frecvente, care apar în
cazul în care organismul este supus la frig.
Căldura, la rândul său, se clasifică în: 

o căldura de repaus, degajată tot timpul de mușchi și fiind o

componentă a termogenezei. 
o căldura de activitate, care este eliberată în timpul contracției.

3. Tonusul muscular  - reprezintă starea de contracție permanentă, dar în

același timp parțială a musculaturii. Încontinuu, un mic număr de fibre
musculare dintr-un mușchi se află în contracție, determinând o ușoară
tensiune a mușchiului, caracteristică stării de veghe. Tonusul muscular
este astfel asigurat de contracția succesivă a unor grupe de fibre, astfel
fiind asigurată menținerea posturii normale a corpului
și termoreglarea. 
Tonusul muscular este un fenomen de natură reflexă și este menținut
de impulsuri provenite de la SNC bazate pe informațiile provenite de la
proprioceptori. Menținerea poziției normale a corpului se datorează
contracțiilor tonice posturale, acesta fiind un proces complex, controlat
tot de SNC. Tonusul postural se datorează acțiunii unor grupe de mușchi
extensoare și tensoare, agoniste sau antagoniste.
După acțiunea exercitată de mușchii striați, aceștia se clasifică în:

o Flexori și extensori;
o Abductori și adductori;
o Supinatori și pronatori;
o Circulari - reprezentați de sfinctere.
Definiții:

Contracție = Proces voluntar sau involuntar prin care fibrele musculare își
scurtează lungimea și generază o forță care va produce exercitarea acțiunii
mușchiului respectiv.

ATP = sau adenozintrifosfat, este o moleculă compusă din 3 grupări fosfat și

adenozină (adenină+riboză). Este considerată substratul energetic al
celulei, ce intervine și în procesele de contracție musculară, însă energia
cedată poate fi folosită și în alte scopuri la nivel celular. Energia nu e dată de
moleculă în sine, ci de ruperea legăturilor moleculare în timpul transformării
ATP-ului în ADP (adenozindifosfat). Cu alte cuvinte, energia este generată
prin ruperea unei legături dintre grupările fosfat și implică transformarea
ATP-ului în ADP.

CP (Fosfocreatina/Creatinfosfat) = Moleculă chimică cu rol energetic similar

ADP-ului, ce generează energie prin ruperea legăturii dintre creatină și fosfat.
De regulă, energia rezultată prin descompunerea fosfocreatinei este utilizată
pentru eforturile musculare intense, însă de scurtă durată.

Acid lactic = Substanță rezultată în mușchi în cantități mari în urma unui

efort exagerat. În timpul unui efort intens, musculatura nu va mai primi
suficient oxigen, rezultând o respirație celulară la nivel muscular de tip
anaerob. Acest proces este cel care duce la formarea excesivă de acid lactic,
responsabil de apariția “febrei musculare”.

Oboseală musculară = Stare ce apare în urma unui efort muscular excesiv,

datorată stimulării repetate a fibrelor musculare.

Tonus muscular = Starea de semicontracție pe care mușchii o mențin în

repaus, în mod inconștient; afectarea tonusului muscular poate indica
patologii neurologice. 

Frisoane = Contracții frecvente, ritmice, involuntare ale mușchilor striați. De

regulă sunt însoțite de o senzație de frig, deși de fapt, sunt semnul unei
temperaturi crescute sub formă de febră sau hipertermie.

Termogeneză = Capacitatea de a produce căldură.

 Tonus postural = Definește contracția unor anumite grupe de mușchi care
mențin poziția normală a corpului. Este reglat la nivelul sistemului nervos și
permite susținerea corpului și păstrarea echilibrului.

Pârghie osteoarticulară = Noțiune ce arată rolul biomecanic al aparatului

osteoarticular și relația dintre oase, reprezentând un punct fix și mușchi, care
realizează mișcarea.

Sfincter = Structură musculară formată din fibre circulare care este situată la
nivelul diferitelor orificii ale organismului. Exemple: sfincterul Oddi-situat la
nivelul orificiului canalului coledoc și pancreatic principal cu duodenul,
sfincterul anal intern și anal extern, sfincterul vezical, sfincterul esofagian
inferior. Prin contracția mușchiului sfincterian respectiv, se produce
închiderea orificiul pe care îl circumscrie, pe când relaxarea determină
deschiderea sa.

C. Boli ale sistemului muscular

Patologia musculară (principalele boli ale sistemului muscular)

În subcapitolele de mai jos veți avea acces la cele mai importante afecțiuni

(boli) musculare, pe care profesorii noștri s-au străduit să le explice cât mai
bine pentru ca voi să le puteți înțelege și aprofunda, și anume întinderea și
ruptura musculară, oboseala și informații despre forța
musculară și distrofiile musculare. Având în vedere că acestea sunt
afecțiuni frecvente,vă vor servi atât pentru orele de la clasă, respectiv
Bacalaureat, cât și pentru cultura voastră generală. 

Întinderea și ruptura musculară

Pe această pagină veți găsi tot ce trebuie să știți despre întinderi și rupturi
musculare, veți înțelege ce înseamnă o inflamație și veți afla care
sunt metodele de prevenție și tratamentul pentru o întindere, respectiv
o ruptură musculară.

Cuprins

 Întinderi și rupturi musculare

 Semnele clasice ale inflamației
 Tratamentul
 Prevenție
 Definiții

Pentru afecțiuni ca întinderea și ruptura musculară prevenția este extrem

de importantă, cu atât mai mult cu cât acestea sunt afecțiuni auto-produse,
prin suprasolicitare.

Aflați totul despre ruptura musculară și întinderi în lucrarea de mai jos.

Întinderi și rupturi musculare

o Atât întinderea cât și ruptura musculară apar prin suprasolicitare
musculară, accidentări, mișcări bruște sau răsuciri, când mușchiul este
alungit peste măsură sau se aplică o presiune prea mare la nivelul său.
o Pot avea loc și la nivelul corpului mușchiului și la nivelul tendoanelor.
o Pot fi lezate și vase de sânge adiacente sau fibre nervoase.
o Sunt dureroase, fiind foarte des întâlnite la atleți.

Toate acestea sunt responsabile pentru apariția simptomelor:

Semnele clasice ale inflamației

 tumefierea zonei afectate, la nivelul căreia apar sau vânătăi sau roșeață;
 durere localizată la nivelul rupturii, care este prezentă și în repaus și se
accentuează când mușchiul este solicitat;
 în cazuri grave, mușchiul nu mai răspunde solicitărilor și nu mai poate fi
folosit deloc.
 pot apărea simptome însoțitoare ca: febra, greața.

Inflamația este modul prin care organismul reacționează în fața acțiunii

oricărui agent patogen și se manifestă tot timpul, la orice nivel, prin: 

 tumefacția locală;
 vasodilatație locală care generează roșeață și căldură la nivelul zonei
respective;
 durere locală, echimoze;
 afectarea funcției locale

Tratamentul
 este relativ simplu și poate fi aplicat și acasă:
  se aplică un bandaj cu blândețe pe zona lezată pentru a o proteja de
eventualele impacte și pentru a controla edemul și tumefacția locală. Nu
se leagă strâns leziunea!
 se pune gheață într-un prosop și se aplică local. Nu se plasează gheața
direct pe zona lezată și nu se menține pentru mai mult de 20 de minute! 
Gheața provoacă constricția vaselor sangvine și astfel de reduce
inflamația și durerea locală.
 odihna este foarte importantă pentru o recuperare rapidă a funcțiilor
mușchiului afectat;
 ridicarea zonei afectate (cât mai aproape de nivelul inimii), pentru a
împiedica sângele să se acumuleze gravitațional la nivelul zonei afectate,
micșorându-se astfel gradul edemului local.
 acest tratament se poate însoți de medicație anti-inflamatorie orală sau
sub formă de unguente locale

Prevenție
 cea mai bună metodă de prevenție este menținerea efortului fizic în
limitele proprii.
 nu trebuie subestimate exercițiile de încălzire sau stretching înainte și
după fiecare antrenament. Sunt cea mai bună metodă de a pregăti
mușchii pentru activitățile intense din timpul antrenamentului,
respectiv de a-i relaxa treptat la sfârșitul antrenamentului.

Definiții
Tumefacție = reprezintă o umflatură care poate fi provocată de procese
inflamatorii, edem, hemoragie, etc. 

Tendon = reprezintă modalitatea de ancorare a mușchiului pe os și este

constituit din 
țesut alb, fibros.

Echimoze = În limbaj popular „vânătaie”, reprezintă o pată de culoare roșie-

vineție, evoluând până la galben-verzui, apărută pe piele prin ieșirea sângelui
la suprafață în urma unui traumatism.

Oboseala și forța musculară

 Cuprins

 Oboseala musculară
o Cauze
o Semne și simptome
o Prevenție
 Definiții

Oboseala musculară
Oboseala musculară, sau cum este popular numită „febra musculară”,
este explicată în această pagină, împreună cu forța musculară și energia
necesară contracției, cauzele oboselii musculare, simptomele și prevenția
acesteia. 

Mecanismele oboselii musculare sunt destul de complexe, dar profesorii noștri

s-au străduit să vă explice cât mai bine aceste procese și să vă ajute să stăpâniți
acest subiect.

Pentru ca un mușchi să poată funcționa corect, pe măsura solicitărilor, are

nevoie de:

 O sursă de energie, care acționează ca și ‘combustibil’ pentru mușchi.

Sursele pe care le folosește mușchiul sunt ATP-ul și glicogenul.
 Oxigen și un flux sangvin adecvat. Orice efort începe cu o etapă
anaerobă care durează câteva minute și trece apoi în etapa aerobă,
pentru care inima adaptează fluxul sangvin și deci și concentrația de
oxigen din sânge.
 Control nervos adecvat. Primirea stimulilor de la placa motorie duce la
producerea unui potențial de acțiune care generează contracția. Această
cuplare excitație - contracție se realizează prin procese chimice.
Desfășurarea unei contracții urmărește de obicei următorul traseu:
Stimul → procese chimice → procese mecanice.

Oboseala musculară, sau așa numita ‘febră musculară’ apare doar la nivelul
mușchilor scheletici, prin practicarea efortului fizic dezorganizat, prea intens
sau un timp prea îndelungat, peste limitele musculare individuale. Capacitatea
de efort este diferită de la persoană la persoană și poate fi dobândită sau
pierdută în timp. 

Cauze
Acum ceva timp se considera că acumularea acidului lactic în mușchi este
principalul vinovat pentru producerea febrei musculare. Momentan s-a
descoperit că mecanismul este mult mai complex și febra se poate datora:

1. prima etapă în generarea oboselii musculare este epuizarea nervoasă.

Dacă mușchiul este solicitat peste puterea sa de contracție, fibrele
nervoase NU vor trimite impulsuri mai puternice sau mai frecvente
peste limita mușchiului. Acest fenomen produce de fapt senzația de
diminuare a forței de contracție. Va părea că mușchiul nu mai răspunde
la fel de repede sau de puternic comenzilor.
2. a doua etapă este reprezentată de depleția(golirea) rezervelor
metabolice. Consumarea glucozei pentru a genera energie produce și
acid lactic precum și alți metaboliți. Acești produși rezultați se vor
acumula în mușchi și vor impiedica eliberarea de Ca, esențial pentru
inițierea contracției. Acidul lactic în special, odată ce se acumulează va
determina scăderea pH-ului muscular, această acidoză împiedicând și
mai mult funcționarea normală a mușchiului.
3. O cauză des trecută cu vederea este scăderea concentrației de oxigen din
sânge, prin neadaptarea ventilației la efortul fizic depus. Mușchiul va
trece pe funcționare anaerobă, care va genera cantități mici de energie,
insuficiente pentru a susține activitatea fizică depusă.

Semne și simptome

Semnele apar încă din timpul efortului fizic depus, sau la 2-48 h după
încetarea efortului fizic și sunt:

 diminuarea forței sau vitezei de contracție;

 tremurături la nivelul mușchilor care merg până la cedarea în mijlocul
efortului;
 durerea, care apare la nivelul grupelor musculare suprasolicitate la un
interval de timp variabil după încetarea efortului.
 crampe și febră musculară

Prevenție

Asigurarea unui aport energetic adecvat în timpul efortului fizic (glucoză) și

adaptarea respirației sunt cele mai bune modalități pentru a împiedica
formarea febrei musculare.
O altă bună metodă de evitare a epuizării musculare este fragmentarea
antrenamentelor prin introducerea pauzelor și rămânerea în limita
capacităților individuale.
După fiecare antrenament intens, după perioada de febră musculară, mușchii
se dezvoltă pentru a putea susține eforturi similare, deci de fiecare dată va fi
nevoie de un efort mai intens pentru a se produce oboseala musculară. 
Odată formată, febra musculară diminuează aproape până la dispariție dacă se
execută aceleași mișcări care au generat-o, chiar dacă inițial aceste mișcări vor
accentua durerea.
Dacă o anumită mișcare este repetată excesiv, apare contractura dureroasă la
acel nivel, sau crampa musculară. Apare în unele profesii în care angajații sunt
nevoiți să facă mișcări repetitive în ritm susținut o perioadă îndelungată de
timp, de exemplu așa numita ‘crampă a dactilografei’.

Definiții
Glicogenul = formă de stocare a glucozei în ficat și în mușchi. Din punct de
vedere chimic este un polizaharid, deoarece este format prin legarea mai
multor molecule de glucoză. Procesul de formare a glicogenului din glucoză se
numește glicogeneză, iar conversia glicogenului în gluoză se numește
glicogenoliză.

ATP = sau adenozintrifosfat, se găsește în toate celulele organismului și

reprezintă o sursă de energie. Regenerarea ATP-ului rezultă prin oxidarea
substanțelor nutritive, în principal glucoză, dar și acizi grași, acizi organici etc.
În celule există enzime care convertesc ATP-ul în ADP (adenozindifosforic),
fosfați și energie, aceasta din urmă reprezentând o sursă vitală pentru buna
funcționare a celulelor.

Aerob = în prezența O2

Anaerob = în lipsa O2

Oxidarea glucozei = se poate realiza pe două căi: cea aerobă și cea
anaerobă. Pe calea aerobă oxidarea unui mol de glucoză genereaza 32 de moli
de ATP în timp ce calea anaeroba generază doar 2 moli de ATP. Calea aerobă
este mult mai eficientă decât cea anaerobă.

Placa motorie = numită și joncțiunea neuro-musculară este sinapsa,

sau calea de comunicare, dintre un neuron și o fibră musculară. 
Potențial de acțiune (PA) = Potențialul de membrană (transmembranar)
se referă la diferența de potențial electric de-o parte (în interior) și de alta (la
exterior) a membranei celulare. Potențialul de acțiune corespunde creșterii
rapide a potențialului membranei atunci când aceasta este stimulată.

Metaboliți = Orice produs rezultat în urma unei metabolizări. Metabolismul

reprezintă totalitatea transformărilor prin care trec substanțele care alcătuiesc
organismul.

Acid lactic = Acid care se formează în musculatură în urma unei oxigenări

deficitare, determinând oboseala musculară.

Oboseală musculară = Acumulare de acid lactic în fibra musculară, urmată

de durere și incapacitatea mușchiului de a îndeplini corespunzător funcțiile
sale. 

Acidoză = scăderea pH-ului sângelui, care poate să apară prin mai multe
mecanisme, inclusiv prin creșterea concentrației de acizi. 

Crampă musculară = Contracție involuntară, dureroasă și de lungă durată

a unui mușchi/grup de mușchi.

Distrofiile musculare
Vrei să afli ce sunt distrofiile muscalere? Citește acest material unde vei găsi
toate informațiile necesare unei mai bune înțelegeri a acestor afecțiuni.

Distrofiile musculare sunt un grup de afecțiuni ale sistemului

muscular greu de înțeles. În acest scop, mai jos v-am oferit explicațiile despre
ce înseamnă distrofia musculară, care sunt cauzele și manifestările ei și
eficiența tratamentului pentru distrofia musculară.

Distrofiile musculare sunt un grup de afecțiuni neuro-musculare ereditare

care se manifestă prin atrofii ale fibrelor musculare și prin urmare, deficit
motor. Debutează în primii ani de viață până în 20 de ani.
Sunt determinate de absența sau defectul unei proteine care intră în structura
sarcolemei, numită distrofină. Efectul este generarea unor întreruperi la
nivelul sarcolemei prin care intră calciu în exces și determină blocarea
mușchiului în contracție. Contracția prelungită va duce la epuizarea
mușchiului și necroza cu atrofierea acestuia. 
În urma acestor procese se produc retracții tendinoase și înlocuirea țesutului
muscular normal cu țesut cicatricial sclero-adipos care poate da aspectul de
falsă hipertrofie. 

Astfel se pot observa: 

 atrofii musculare simetrice, cu false hipertrofii, deformări invalidante cu

deficit motor;
 imposibilitatea realizării unor mișcări specifice pe măsura evoluției
bolii, de exemplu: ridicarea brațelor, urcatul scărilor.
 fatigabilitate rapidă cu căderi frecvente și anomalii ale mersului;
 scăderea, până la disparișie a sensibilității musculare

Tratamentul poate doar ameliora simptomele; nu poate opri evoluția bolii.

Definiții:

Afecțiune ereditară = Ereditatea reprezintă caracteristica viețuitoarelor de

a transmite urmașilor caractere specifice fiecărei specii. Deci o afecțiune
ereditară reprezintă o boală moștenită genetic, de la părinți.

Necroză = moarte celulară, care poate duce la insuficiența țesutului din care

fac parte celulele incriminate.

Atrofie = degenerare morfologică și funcțională a unui țesut.

Sarcolemă = membrană care învelește fibra musculară netedă sau striată.

Hipertrofie = dezvoltare excesivă a volumului unui organ sau al unui țesut fără
înmulțirea celulelor acestuia, datorită unei funcții nutritive exagerate ori din cauza unui
proces maladiv.

Fatigabilitate = tendință spre oboseală, coeficient de oboseală

Sistemul digestiv
Toate sistemele organismului conlucrează pentru a menține homeostazia
acestuia. Sistemul digestiv contribuie la homeostazie prin digestia alimentelor
în componente care pot fi absorbite și folosite de către celulele corpului. Mai
poate absorbi apă, vitamine și minerale, și elimina deșeuri din corp. Sistemul
digestiv este alcătuit din tractul gastrointestinal (GI) și glandele anexe. 
Sistemul digestiv realizează 6 procese de bază:

1. Ingestie - procesul de transport a alimentelor pe calea tractului GI,

prin înghițire la nivelul cavității orale. 
2. Secreție - în fiecare zi, celulele din pereții tractului GI și din organele
digestive anexe secretă un total de aproximativ 7 litri de apă, acid,
sisteme tampon și enzime în lumenul intestinal, sau spațiul interior al
tractului GI.
3. Amestecare și propulsie - prin contracțiile care alternează cu
relaxările musculaturii netede din pereții tractului GI se amestecă
alimentele și secrețiile, iar în același timp se propulsează acest amestec
spre anus. Această capacitate a tractului GI de a amesteca și de a
propulsa material pe parcursul lungimii sale se numește peristaltism.
4. Digestie - procese mecanice și chimice desfac mâncarea ingerată în
molecule de mici dimensiuni. În digestia mecanică dinții taie și macină
mâncarea înainte de înghițiere, mai apoi musculatura netedă a
stomacului și a intestinului subțire amestecă mâncarea. Toate aceastea
au ca rezultat dizolvarea moleculelor alimentare și o bună amestecare cu
enzimele digestive. În digestia chimică, moleculele mai mari de
carbohidrați, lipide, proteine și acizi nucleici din alimente sunt desfăcute
(scindate) în molecule mai mici prin hidroliză până la obținerea
produșilor finali ai digestiei.  Enzimele digestive produse de glandele
salivare, limbă, stomac, pancreas și intestin subțire catalizează aceste
reacții (catabolice). Unele substanțe care se regăsesc în alimente pot fi
absorbite fără această digestie chimică. Acestea sunt vitaminele, ionii,
colesterol și apa.
5. Absorbția - intrarea de fluide ingerate și secretate, de ioni și de produși
ai digestiei în celulele epiteliale care tapetează lumenul tractului GI se
numește absorbție. Substanțele absorbite trec mai departe în sânge sau
limfă și sunt circulate la fiecare celulă din organism. 
6. Defecație - Deșeuri, substanțe nedigerabile, bacterii, celulele
descuamate (care se desprind) din cele ce tapetează tractul GI, materiale
digerate dar care nu au fost absorbite în pasajul lor de-a lungul tractului,
toate ies din corp prin anus într-un proces care se numește defecație.
Materialul eliminat poartă numele de fecale.

Definiții:

Homeostazie = Capacitatea organismului de a-și menține constant nivelul

unor parametrii fizici, chimici sau morfologici
Sistem tampon = Soluție care are capacitatea de a nu-și modifica pH-ul la
adăugarea unor cantități mici de acizi sau baze.

Lumen = Cavitatea unui organ de formă tubulară.

Propulsie = Proces de împingere a unui obiect prin intermediul unei forțe;

este efectuat de musculatura esofagului și a intestinelor.

Hidroliză = Reacție prin care, prin adăugarea meleculei de apă, se desface o

legătură chimică.

Enzime = Proteine prezențe în celulele vii, cu rol catalitic.

Catalizator = O moleculă care, fără a-și modifica forma, participă la o reacție
chimică având ca efect modificarea vitezei cu care se desfășoară reacția.

Peristaltism = Proces de mișcare sub formă de unde care are loc în organele
tubului digestiv cu scopul de a propulsiona conținutul acestora. Mișcările sunt
facilitate de musculatura netedă a acestor organe.

Tubul digestiv și glandele anexe

Accesați această pagină pentru a învăța care sunt componentele tubului
digestiv și ce funcții se îndeplinesc la nivelul acestuia. Tubul digestiv are o
lungime impresionantă și îndeplinește multiple funcții, dintre care cea ami
importantă este cea digestivă. Am inclus toate subiectele din această parte a
materiei voastre în acest subcapitol despre tubul digestiv și am adăugat
multiple imagini cu segmentele tubului digestiv și glandele sale anexe, pentru
ca vouă să vă fie mai ușor să învățați alături de noi.

De asemenea, începând cu această pagină vom începe să discutăm

despre organele digestive anexe si funcțiile acestora. Dintre glandele
anexe ale sistemului digestiv, vom aborda pe rând: glandele salivare,
pancreasul, ficatul și vezica biliară (colecistul), prezentând localizarea
lor anatomică, alcătuirea acestor glande anexe digestive și rolul pe care îl
îndeplinesc în procesul de digestie.

Sistemul digestiv este compus din tractul gastrointestinal (GI) și

glandele anexe. Tractul GI este aranjat liniar în următoarea secvență:

 cavitatea bucală (gura și structurile asociate)

 faringe
  esofag
 stomac
 intestinul subțire (compus din duoden, jejun și ileon)
 intestinul gros(cu segmentele sale: cec, colon și rect)
 anus

Știați că? Lungimea tractului GI este de aproximativ 5 - 7 metri la o persoană

în viață, atunci când mușchii aflați de-a lungul pereților organelor din tractul
GI sunt intr-o stare de tonus (contracție susținută). După moarte, lungimea
tractul GI ajunge la 7 - 9 metri datorită pierderii tonusului muscular. 
Contracțiile musculare de la nivelul pereților tractului GI desfac mecanic
alimentele ingerate printr-un proces similar amestecării. Dacă vă imaginați că
vă clătiți gura cu apă, vă puteți forma o idee despre acest proces. Aceste
contracții:

 propulsează mâncarea de-a lungul tractului GI, de la esofag până la

anus,
 intervin și în procesul de dizolvare a alimentelor prin amestecarea lor cu
fluidele secretate de tract.
Photo by Ioan-Mihai Gale I / CC BY-SA 3.0

Celălalte structuri ale tractului gastrointestinal (anexe ale sistemului digestiv)

sunt: glandele salivare, pancreas, ficat și vezica biliară
(colecist), toate aceste structuri prezentând funcții secretorii. 
Organele digestive anexe nu vin niciodată în contact direct cu alimentele. Ele
produc și înmagazinează secreții care ajung în tractul GI prin ducte. Astfel
aceste secreții intervin în digestia chimică a alimentelor.  Enzimele
secretate de glandele anexe tractului digestiv desfac alimentele în
componentele lor de bază prin acțiunea lor biochimică. 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,
2015 - glandele anexe ale sistemului digestiv

Definiții:

Secreție = este procesul prin care sunt eliberate substanțe care au fost

elaborate sau sintetizate la nivel glandular.

Duct = este un canal circumscris prin care o glandă exocrină își evacuează

secrețiile, care vor fi transportate astfel la locul lor de acțiune.

Enzimele = sunt proteine care mediază desfășurarea rapidă a reacțiilor

biochimice de la nivelul organismelor.
Tract gastrointestinal = ansamblu de organe cavitare cu funcție digestivă,
situate unul în continuarea celuilalt, începând de la cavitatea bucală și
terminându-se la anus.

Tonus muscular = Stare ușoară de contracție permanentă a musculaturii

corpului.

Bolus alimentar = Alimente ajunse în cavitatea bucală, masticate și

impregnate cu salivă, pregătite pentru deglutiție.

Duoden = prima porțiune a intestinului subțire, situiat în continuarea

stomacului, alcătuită din 4 părți

Jejun = a doua parte a intestinului subțire, întins între duoden și jejun

Ileon = Porțiunea terminală a intestinului subțire. La nivelul ileonului se

găsesc plăcile Payer, noduli limfatici cu rol în asigurarea imunității
organismului.

  Glandele salivare
O glandă salivară este o glandă care își eliberează secreția, denumită salivă, în
cavitatea bucală. 

În mod normal, se secretă suficientă salivă cât să fie menținută umiditatea

membranei mucoase care tapetează gura și faringele, totodată având și o
acțiune de curățare a dinților și a gurii. O dată cu intrarea alimentelor în gură
crește cantitatea de salivă secretată. Aceasta lubrifiază, dizolvă și începe
procesul de desfacere chimică al alimentelor. Membrana mucoasă care
acoperă cavitatea orală și limba conține multe glande salivare de mici
dimensiuni, care se deschid, fie direct, fie indirect (prin ducte scurte), în
cavitatea bucală.
 Cuprins

 Glandele salivare
 Compoziția chimică a salivei
 Salivarea
o Știați că?
 Definiții

Aceste glande de mici dimensiuni sunt: 

 glandele labiale 
 glandele bucale 
 glandele palatine din buze, obraji și palat 
 glandele salivare linguale

Toate aceste glande aduc o mică contribuție la producția de salivă. 

Totuși cantitatea cea mai mare de salivă este secretată de glandele salivare
majore (mari), care se regăsesc dincolo de mucoasa orală și își varsă produsul
de secreție (saliva) prin ducte în cavitatea bucală. 

Glandele salivare
Glandele salivare majorele sunt în număr de trei perechi: 

 parotida, 
 submandibulara
 glandele sublinguale. 

Glandele parotide se regăsesc inferior și anterior de urechi între piele și

mușchiul maseter. Fiecare secretă salivă în cavitatea bucală printr-un duct
(ductul parotidian sau canalul lui Stenon), acest duct trece prin mușchiul
buccinator și se deschide la nivelul molarului doi superior. 
Glandele submandibulare se găsesc în planșeul gurii. Sunt dispuse medial și
parțial inferior de corpul osului mandibular. Ductele lor (ductele
submandibulare) au un curs prin mucoasă de o parte și de alta a liniei
mediane a planșeului gurii și se deschid în cavitatea bucală proprie (reală)
lateral de frenul lingual. 
Glandele sublinguale sunt localizate sub limbă și superior de glandele
submandibulare. Ductele lor se deschid în planșeul gurii. 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,
2015 - glandele salivare

Compoziția chimică a salivei
Saliva este compusă din 99.5% H2O și 0.5% solviți (substanțe
dizolvate)precum: 

 ionii de Natriu, Potasiu, Clorură, Bicarbonat și Fosfat, 

 gaze, 
 substanțe organice: uree și acid uric, mucus care lubrifiază mâncarea
astfel încât ea să poată fi mișcată cu practicalitate în gură formând
bolusul alimentar, urmând ca acest bolus să fie înghițit cu ușurință. 
 imunoglobulină A (alfa), care previne alipirea microbilor, astfel încât ei
să nu penetreze epiteliul
 lizozim, care este o enzimă bacteriolitică (care omoară bacterii), 
 enzima amilază, o enzimă digestivă care desface amidonul în maltoză,
maltotrioză și dextrine.

Totuși aceste substanțe nu se regăsesc în cantități mari, astfel nu sunt

eliminate toate bacterile care se regăsesc în mod normal în cavitatea bucală. 
Apa din salivă oferă un mediu pentru alimentele dizolvate astfel încât ele să
poată intra în contact cu receptorii gustativi. Acesta este procesul care inițiază
reacțiile digestive. Totodată, saliva are rol de sistem tampon, menținând pH-ul
salivei între 6.2-7.4. Această acțiune tampon neutralizează acizii prezenți în
cavitatea bucală, micșorând riscul cariilor.

Salivarea
Cantitatea de salivă secretată zilnic variază considerabil, dar se poate aprecia o
medie de 1000 - 1500 mL pe zi (1 - 1.5 litri). 
Atingerea alimentelor și gustarea lor sunt stimulatori potenți ai salivației.
Substanțe chimice din alimente stimulează receptorii gustativi de pe limbă,
aceste impulsuri sunt transmise mai departe la cei doi nuclei salivari din
trunchiul cerebral (nucleul salivar superior și inferior). De la acest nivel,
impulsurile nervoase stimulează secreția de salivă, pe calea fibrelor
parasimpatice ale nervilor facial (VII) și glosofaringian (IX).    
Salivarea (secreția de salivă) este controlată de sistemul nervos autonom.
Salivarea este in mod normal sub un control parasimpatic predominant, care
asigură o secreție moderată de salivă care determină umidificarea mucoasei
bucale și lubrifierea mișcărilor limbii și ale buzelor în timpul actului de
vorbire.
Saliva este pe urmă înghițită, ajutând la menținerea umidității esofagului. 
Într-un final majoritatea componentelor din salivă sunt reabosorbite,
prevenind astfel pierderea de lichide. 
 

Știați că?

Stimularea simpatică predomină în timpul perioadelor de stres, prevenind

secreția salivei rezultând astfel o uscare a gurii (xerostomie). Dacă corpul
devine deshidratat glandele salivare opresc secreția pentru a conserva apă,
având ca rezultat o gură foarte uscată care contribuie la senzația de sete. 

Pe lânga substanțele dizolvate descrise mai sus, o multitudine de alte

substanțe organice care servesc diferite roluri. Două dintre cele mai
interesante substanțe care le mai putem găsi în salivă sunt
hormonul Factorului de Crestere Epidermal (FCE) care ajută la vindecarea și
formarea țesuturilor noi (motiv pentru care animalele își ling rănile)
și opiorfina, o substanță analgezică ce are efecte mai puternice ca unele
medicamente precum morfina.
Definiții
Salivă = lichid apos și vâscos, filant, secretat de glandele salivare de la nivelul
cavității bucale: parotide, submandibulare, sublinguale și glandele salivare
mici, cu rol în umectarea și facilitarea alunecării bolului alimentar spre esofag.

Canalul lui Stenon = denumit și canalul parotidian, servește la transportul

salivei de la nivelul glandelor parotide spre cavitatea bucală. Se deschide la
nivelul molarului II superior.

Fren lingual = sept lingual; o membrană subțire de țesut conjunctiv care

fixează limba de planșeul bucal

Ioni = atomi sau molecule care prezintă o încărcătură electrică în urma

pierderii sau atașării unui electron. Pot fi pozitivi - cationi, când au câștigat
unul sau mai mulți electroni (Na⁺, K⁺, Ca²⁺) sau negativi - anioni, când au
pierdut unul sau mai mulți electroni (HCO³⁻, Cl⁻)

Amilaza salivară = enzimă ce intră în componența salivei. Rolul acesteia este

de a descompune amidonul în maltoză și dextrine

Uree = substanță azotată, produsul final al metabolismului aminoacizilor ce

provin din degradarea proteinelor de origine externă, animală sau origine
endogenă, țesuturile umane. Se sintetizează în ficat, de unde trece în sânge și
se elimină la nivel renal. Este un indicator al funcției renale, însă nu la fel de
fidel ca și creatinina. Valori crescute ale ureei serice apar și în consumul
exagerat de carne, dar și în deshidratare.

Acid uric = produsul final al metabolismului purinelor, componente ale

acizilor nucleici, ADN și ARN. Este produs în ficat, de unde trece în sânge și
eliminat în proporție de 70% renal.

Bol alimentar = alimente ajunse în cavitatea bucală, masticate și impregnate

cu salivă, pregătite pentru deglutiție.

Imunoglobulină A = proteină ce aparține grupului gamaglobulinelor.

Imunoglobulinele sunt de fapt anticorpii și sunt de 5 tipuri: Ig A, Ig G, Ig M, Ig
D și Ig E. Ele sunt produse de plasmocite, celule ce derivă din limfocitele B
sanguine. Au rol de recunoaștere a antigenului, care e o moleculă străină
organismului, de fixare a acestuia și de recrutare a noi celule sanguine pentru
a-l distruge. Ig A se găsesc la nivelul mucoaselor: respiratorie, digestivă, uro-
genitală, și împiedică penetrarea mucoasei de către bacterii.
Lizozim = proteină specifică salivei, cu rol antibacterian la nivelul cavității
bucale.

Receptori gustativi = celule senzoriale situate pe marginea și în porțiunea

dorsală a limbii, care se găsesc la nivelul mugurilor gustativi ai papilelor
gustative foliate, fungiforme și circumvalate. Sunt stimulați de substanțele
sapide ale alimentelor dizolvate în salivă. 

Xerostomie = senzația de uscăciune în gură, datorată unei salivații

insuficiente.

Cecum(cec) - Prima porțiune a intestinului gros, sub forma unui fund de sac,
mărginită înspre ileon de valva ileocecală. Are o lățime care variză între 6 cm
și 7.5 cm, iar în porțiunea terminală prezintă apendicele vermiform.

Colon = Porțiune a intestinului gros sitată între cecum și rect. Are o lungime
de cca 1,5 m și este divizat în patru porțiuni: colonul ascendent, colonul
transvers, colonul descendent și colonul sigmoid.

Rect = Porțiunea terminală a intestinului gros, cu o lungime de aproximativ

12 cm, situată între colonul sigmoid și canalul anal. Porțiunea situată în
apropierea canalului anal se numește ampula rectală, și este o dilatație a
rectului, cu scopul de a stoca temporar materiile fecale.

Canal anal = Porțiunea terminală a intestinului gros, care se continuă la

exterior cu anusul. Pe toată lungimea sa, stratul mucos al canalului anal
prezintă pliuri longitudinale numite coloane anale.

Anus(orificiu anal) = Orificiul terminal al intestinului gros, situat în

continuarea canalului anal. În alcătuirea lui intră doi mușchi circulari, numiți
sfincter(intern și extern), care au rolul de a controla deschiderea/închiderea
orificiului.
  

Peritoneu = Membrană seroasă care tapetează peretele cavității abdominale,

înconjoară  și fixează anumite organe interne de peretele abdominal, având și
rol protector.

Mezocolon = O dedublare a straturilor peritoneale care fixează colonul de

peritoneu. De fapt, cuvântul mezou reprezintă orice dedublare a peritoneului
cu rolul fixării unor organe. Avem astfel mezenter(dedublare care fixează
intestinul subțire), mezoapendice, mezocec, mezovar etc.

Pancreasul
Cuprins

 Anatomie
 Mici noțiuni de histologie a pancreasului
 Compoziția sucului pancreatic

Anatomie
Pancreasul este o glandă mixtă, retroperitoneală (în spatele peritoneului) cu o
lungime de 12 - 15 cm și cu o grosime de 2.5 cm (ca idee, 1 cm este lățimea
unghiei la degetul mic de la mână). Pancreasul este localizat posterior de
marea curbură a stomacului. Pancreasul este constituit dintr-un cap, un corp
și o coadă. Capul pancreasului este porțiunea mai extinsă a organului, de
formă globuloasă, apropriată de curbura duodenului. Superior și la stângă se
continuă cu corpul, care se continuă mai departe cu coada
pancreasului. Sucurile pancreatice sunt secretate de celulele exocrine, prin
intermediul unor ducte mici, care se unesc și formează două ducte mari: 

 ductul pancreatic (ductul lui Wirsung), este cel mai mare dintre cele
două
 ductul accesoriu (ductul lui Santorini), care nu este prezent la toată
lumea. 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-  structura internă a pancreasului

Aceste două ducte transportă secrețiile pancreatice în duoden. La marea

majoritatea a oamenilor ductul pancreatic se unește cu ductul biliar comun (ce
conduce secrețiile de la ficat și vezica biliară). Acestea se unesc pentru a forma
un duct comun, ca o dilatație, numită ampula hepatopancreatică sau ampula
lui Vater, prin care secrețiile ajung în duoden.
Un mușchiu circular, format din țesut muscular neted, înconjoară ductul
pancreatic la intrarea acestuia în duoden și amorsează secreția sucului
pancretic și al bilei în intestinul subțire. Acest mușchi circular poartă
denumirea de sficterul lui Oddi sau sfincterul hepatopancreatic. Celălalt duct
major al pancreasului, ductul accesoriu (ductul lui Santorini), se întinde de la
pancreas până la duoden (aproximativ 2.5 cm superior de ampula
hepatopancreatică) și conduce secrețiile pancreatice direct în duoden.
Mici noțiuni de histologie a pancreasului
Pancreasul este o glandă mixtă formată din mici conglomerări (grupuri) de
celule glandulare de tip epitelial:

 Cam 99% din aceste conglomerări constituie porțiunea exocrină a

glandei. Unitatea morfo-funcțională a pancreasului exocrin este acinul.
Acesta se definește ca orice aglomerare de celulele care au aspect
lobulat, ca și cel al fructelor de pădure - „acinus” în latină însemnând
fructe de pădure. Acești acini secretă lichid și enzime pancreatice. 
 1% din grupurile celulare sunt denumite insule pancreatice, deoarece
microscopic au aspect de insule într-o mare de țesut diferit ca aspect
(porțiunea exocrină de 99%). Aceste insule se numesc insulele lui
Langerhans, după Paul Langerhans, cel care le-a descris prima dată în
1869. Aceste insule îndeplinesc funcția endocrină a pancreasului,
adică își secretă produsul direct în sânge, cu acțiune la distanță de locul
de secreție. Ele secretă hormonii: insulină, glucagon, somatostatină și
polipeptidul pancreatic. 

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,

2015 -  pancreasul

Compoziția sucului pancreatic

În fiecare zi pancreasul produce în medie 1200 - 1500 mL (1.2 -1.5 litri) de suc
pancreatic; un lichid clar și fără culoare, care are o compoziție predominantă
de apă, unele săruri, bicarbonat de sodiu (NaHCO3) și câteva enzime. 
Bicarbonatul de sodiu îi oferă sucului pancreatic un pH ușor alcalin (pH - 7.1 -
8.2), această proprietate alcalină a sucului pancreatic contracarează pH-ul
acidic a sucului gastric din chim, servind ca soluție tampon. pH-ul alcalin mai
are rolul de a stopa activitatea pepsinei (ne aducem aminte că pepsina devine
activă la un pH acid) și de a oferi un mediu prielnic pentru acțiunea enzimelor
care au activitate într-un mediu alcalin. 
Enzimele din sucul pancreatic sunt: 

1. Enzimă cu rol de digestie a amidonului denumită amilaza

pancreatică; 
2. Mai multe enzime cu rol în digestia proteinelor în peptide: tripsină,
chimotripsină, carboxipeptidază și elastază; 
Acestea sunt produse într-o formă inactivă (similar cu pepsina, produsă
de stomac sub formă inactivă de pepsinogen) pentru a nu își manifestă
efectele digestive chiar pe celulele pancreatice. Tripsina este secretată
într-o formă inactivă denumită tripsinogen. Celulele acinare pancreatice
mai secretă o proteină numită inhibitor al tripsinei, ca un al doilea
mijloc de protecție proprie în cazul activării accidentale a tripsinei.
Această proteină inhibitoare se combină cu tripsina formată accidental
și îi oprește activitatea. Atunci când tripsinogenul ajunge în lumenul
intestinului subțire, el vine în contact cu o enzimă aflată pe vilii
intestinali denumită enterokinază. Această enterokinază clivează
(desface) o parte din tripsinogen pentru a forma tripsina.  Mai departe
tripsina funcționează ca o piesă de domino și activează în cascadă
celelalte enzime inactive: chimotripsinogen, procarboxipeptidază și
proelastază; având ca rezultat formarea chimotripsinei,
carboxipeptidazei și elastazei. 
3. Principala enzimă care participă la digestia trigliceridelor (grăsime și
uleiuri) la adulți: lipaza pancreatică; 
4. Enzime care participă la digestia acizilor nucleici: ribonuclează -
digeră acidul ribonucleic (ARN)- și deoxiribonuclează care digeră
acidul deoxiribonucleic (ADN). Ele scindează acizii nucleici în
nucleotide (subunitățile ADN și ARN). 

Definiții:
 Peritoneu = Membrană seroasă care înconjoară și fixează anumite organe
interne de peretele abdominal, având și rol protector.

Celule exocrine = Celule care își secretă produsul în exterior.

Acizi nucleici = Molecule cu greutate moleculară mare care conțin

informația genetică crucială în ceea ce privește transmiterea caracterelor
ereditare și formarea a noi proteine. Un acid nucleic are o structură complexă,
fiind format din pentoze, acid fosforic și baze azotate (purinice și
pirimidinice). Cei mai importanți acizi nucleici sunt ARN și ADN.

Ribonuclează = Enzimă cu rol în hidroliza, deci depolimerizarea acidului

ribonucleic (ARN).

Deoxiribonulcează = Enzimă cu rol în hidroliza, deci depolimerizarea

acidului deoxiribonucleic (ADN).

Acin = Cea mai mică diviziune a unei glande, formată dintr-un grup de celule
secretoare care înconjoară o cavitate.

Hormon = Substanță care se formează într-o glandă, un organ sau într-o

porțiune a corpului, transmisă prin sânge spre altă porțiune a corpului sau un
alt organ. Această substanță de natură chimică are rol în creșterea sau
inhibarea activității funcționale organului sau țesutului țintă.

Bilă = Lichid de culoare galben-verzuie și amar, secretat de ficat și

transportat spre duoden în perioadele digestive. În perioadele dintre mese,
bila este stocată în vezica biliară. Ea are rol în emulsificarea lipidelor,
permițând fragmentarea și digestia lor. Citiți mai mult despre bilă  aici.

Ficatul
Ficatul este cea mai grea glandă din corpul uman, având o greutate medie de
1.4 kg la un adult, pielea fiind singura care, în totalitatea ei, ar cântări mai
mult. Ficatul se regăsește inferior de diafragm și ocupă o mare parte din
hipocondrul drept și o parte din zona epigastrică.

Cuprins

 Anatomia ficatului
 Vascularizația ficatului
 Funcțiile ficatului
 Anatomie vezica biliară
 Funcția vezicii biliare și a bilei în digestie

Anatomia ficatului
Ficatul este acoperit aproape în totalitate de peritoneul viceral. El este divizat
în doi lobi principali: un lob drept de dimensiuni mari și unul stâng având
dimensiuni mai mici. 
Mijloacele de fixare ale ficatului:

 Ligamentul falciform. Pornește de pe suprafața inferioară a diaframei și

se inseră pe fața superioară a ficatului, suspendând ficatul precum se
ține un alpinist de o frânghie.
 Ligamentul rotund. Acest ligament este remanența (care persistă) venei
ombilicale de la făt, care se extinde de la ficat până la ombilic.  
 Două ligamente coronare, stâng și drept. Ele sunt, de fapt, extensii
înguste ale peritoneului parietal care suspendă ficatul de diafragm.  

Ficatul este alcătuit din:

1. Hepatocitele, sunt celulele principale hepatice, care au roluri

complexe din punct de vedere funcțional prin funcții variate în
metabolism, secreție și sistemul endocrin. Ele compun 80% din volumul
total al ficatului și au formă de pentagoane sau dodecagoane.
2. În spațiile formate între celule pătrund canaliculii biliari, prin care
hepatocitele secretă bila. Aceasta este un lichid galben-maroniu, sau
verde măsliniu, fiind un produs de excreție cu rol în digestie. Din
canaliculii biliari, bila trece mai departe în ducte de dimensiuni mai
mari și de acolo în ductele biliare. Ductele biliare fuzionează și în final
dau naștere ductelor hepatice drepte și stângi, care se unesc, ieșind din
ficat sub forma ductului hepatic comun. Ductul hepatic comun se
reunește cu ductul cistic (de la vezica biliară) și formează ductul biliar
comun. Acesta se unește cu ductul pancreatic și intră mai departe în
intestinul subțire, unde bila participă la digestie prin emulsionarea
lipidelor, ce permite ca acestea să fie scindate.
3. Sinusoidele hepatice. Ele sunt capilare de sânge foarte permeabile
dispuse între rânduri de hepatocite. Sinusoidele hepatice primesc: sânge
oxigenat de la ramurile arterei hepatice și sânge bogat în substanțe
nutritive dar deoxigenat (sărac în oxigen) de la ramurile venei porte.
Sinusoidele hepatice converg și aduc sângele într-o venă centrală. De la
 venele centrale sângele curge în venele hepatice. De aici el este drenat
în vena cava inferioară.

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,

2015 - structura ficatului

Vascularizația ficatului
Ficatul primește sânge din două surse:

1. De la artera hepatică obține sânge oxigenat;

2. De la vena portă hepatică primește sânge deoxigenat cu substanțe
nutritive proaspăt absorbite, medicamente și posibil microbi și toxine
din tractul GI și splină și le transportă în ficat.
Ramuri ale arterei hepatice și ale venei porte duc sânge în sinusoidele
hepatice, unde oxigenul, majoritatea substanțelor nutritive și unele toxine
sunt asimilate de hepatocite. Produșii de sinteză a hepatocitelor și substanțe
nutritive necesare altor celule din organism sunt secretate înapoi în sânge,
care este drenat în vena centrală și de acolo urmează traseul de mai jos:
Funcțiile ficatului
1. În fiecare zi hepatocitele secretă între 800 - 1000 mL de bilă. Bila are un
pH între 7.6 - 8.6 și este compusă în proporție majoră din: 
  apă, 
 săruri biliare, 
 colesterol și un fosfolipid denumit lecitină, 
 pigmenți biliari
 ioni. 

Bila este parțial un produs de excreție și parțial o secreție digestivă. Sărurile

biliare joacă un rol important în emulsificarea și desfacerea globulelor de
lipide de mari dimensiuni în globule lipidice mici.

2. Metabolismul glucidic: Ficatul este deosebit de important în

menținerea nivelului de glucoză din sânge (a glicemiei). Atunci când
nivelul de glucoză din sânge este scăzut, ficatul intervine prin scindarea
glicogenului în glucoză și eliberarea acesteia în fluxul sangvin, sau
prin conversia fructozei și galactozei în glucoză. Atunci când nivelul de
glucoză sangvină este ridicat, după alimentație, ficatul transformă
glucoza în glicogen și trigliceride și le stochează. 
3. Metabolismul lipidic: Hepatocitele stochează unele trigliceride;
scindează acizi grași pentru generare de ATP; sintetizează lipoproteine
(proteine transportatoare de acizi grași); trigliceride și colesterol.
Folosește colesterolul pentru producția de săruri biliare. 
4. Metabolismul proteic: Hepatocitele dezaminează aminoacizii (înlătură
un grup amino NH2) pentru producția de ATP sau conversie în
carbohidrați și lipide. Hepatocitele sintetizează majoritatea proteinelor
din plasmă, ca de exemplu alfa și beta globulinele, albumina,
protrombina și fibrinogenul. 
5. Procesarea medicamentelor și hormonilor: Ficatul poate detoxifica
substanțe cum ar fi alcoolul și poate excreta medicamente în bilă ca
penicilina, eritromicina sau sulfonamidele (toate antibiotice -
antimicrobiene) . Poate altera chimic sau excreta hormonii tiroidieni și
hormoni steroizi cum sunt estrogenii și aldosteronul. 
6. Excreția bilirubinei: Bilirubina este derivată din hemul eritrocitelor
îmbătrânite, este absorbită de ficat din sânge și secretată în bilă.
Majoritatea cantității de bilirubină este metabolizată în intestinul
subțire de bacterii și este mai departe eliminată în fecale. 
7. Sinteza sărurilor biliare: Sărurile biliare sunt folosite în intestinul
subțire pentru emulsificarea și absorbția lipidelor. 
8. Stocarea: În plus față de glicogen și lipide, ficatul este locul primar de
stocare a unor vitamine (A, B12, D, E și K) și unele minerale (fier și
cupru). Ele sunt eliberate de ficat atunci când sunt necesare în
organism. 
 9. Fagocitoza: Digerare celulară - Celulele Kupffer (stelate
reticuloendoteliale) din ficat fagocitează celulele eritrocitare
îmbătrânite, celule limfocitare și unele bacterii. 
10.Activarea vitaminei D: Pielea, ficatul și rinichii participă la sinteza
formei active de vitamină D. 

Vezica biliară este un sac în formă de pară localizat într-o depresiune a

suprafeței postero-inferioare a ficatului. Are dimensiunea de 7 - 10 cm
lungime și în mod normal atârnă de marginea antero-inferioară a ficatului.
Este numită în limbaj medical „colecist” și în limbaj popular „fiere”.

Anatomie vezica biliară

Vezica biliară (colecist) este compusă din:

 un fund, care se proiectează inferior, dincolo de marginea posterioară a

ficatului; 
 corpul, porțiunea centrală
 gâtul vezicii, având o orientare supero-anterioară față de fund, spre
ductul hepatic comun.

Colecistul își varsă conținutul în duoden pe următoarea cale: canalul/ductul

cistic, care se unește vezica biliară cu ductul hepatic comun, continuându-se
apoi cu canalul biliar comun, numit și coledoc. Acesta primește produșii de
secreție ai pancreasului la unirea cu ductul pancreatic (a lui Wirsung)
continuându-se sub forma ductului hepato-pancreatic pe o porțiune scurtă
până când se varsă în duoden prin sfincterul Oddi. 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- vezica biliară

Funcția vezicii biliare este de stocare și de concentrare a bilei produse de ficat;

o concentrare de zece ori mai mare. Bila este stocată în vezica biliară în
perioadele libere dintre mese, până când este necesară pentru procesul de
digestie, fiind excretată în intestinul subțire. În procesul de concentrare al
bilei, apa și ionii din bilă sunt absorbiți de mucoasa vezicii. Această mucoasă
este compusă din epiteliu simplu dispus în falduri, asemănătoare cu cele de la
stomac. Porțiunea mijlocie a peretelui vezicii biliare este format din fibre
musculare netede. Contracțiile acestor fibre evacuează conținutul vezicii în
ductul cistic.

Funcția vezicii biliare și a bilei în digestie

În fiecare zi hepatocitele secretă între 800 - 1000 mL de bilă. Bila are un pH
între 7.6 - 8.6 și este compusă în proporție majoră din 

 apă
 săruri biliare
 colesterol și un fosfolipid denumit lecitină
  pigmenți biliari
 ioni

Principalul pigment din bilă este bilirubina. Ea se obține prin fagocitarea

(digerarea celulară) eritrocitelor îmbătrânite. În urma fagocitozei se eliberează
fier, globină și bilirubină (derivată din hem). Fierul și globina sunt reciclate
pentru a fi reutilizate, iar bilirubina este preluată de hepatocite, secretată în
bilă și este într-un final desfăcută în constituenții săi în intestin. Unul dintre
acești constituenți este stercobilina; ea este responsabilă de culoare maronie a
fecalelor. 
Bila este parțial un produs de excreție și parțial o secreție digestivă. Sărurile
biliare, mai exact săruri de sodiu și de potasiu ai acizilor biliari, joacă un rol
important în emulsifionarea și desfacerea globulelor de lipide de mari
dimensiuni în globule lipidice mici. Globulele lipidice de mici dimensiuni sunt
ușor supuse acțiunii enzimatice rapide a lipazei pancreatice. Astfel lipaza
pancreatică realizează o digestie rapidă a trigliceridelor. Sărurile biliare mai
ajută și la absorbția lipidelor după ingestia lor.  

Definiții:

Glandă - Țesut epitelial specializat în secreția și exportul unor anumite

molecule, denumite hormoni. Glandele pot fi uni- sau pluricelulare. Cele
pluricelulare pot avea ducte excretoare fiind denumite exocrine sau nu au
ducte, elibereându-și produșii direct în torentul sangvin, fiind denumite
endocrine, sau în spațiul interstițial înconjurător, fiind denumite paracrine. Vă
invităm să citiți capitolul nostru de sistem endocrin pentru mai multe
informații.

Diafragmă - Organ musculos și tendinos care are rol de separare a toracelui

de abdomen, fiind și un mușchi care participă în cei doi timpi ai respirației (se
contractă în inspir și se relaxează în expir). 

Peritoneu - Cea mai mare membrană seroasă în corp, a cărei rol este de a fixa
organele interne de pereții abdominali, dar și de a proteja cavitatea
abdominală, fiind plin de vase sangvine și limfatice care permit distribuirea
rapidă a macrofagelor și anticorpilor în cazul unei infecții. Prezintă două foițe:
viscerală și parietală, între care se interpune un lichid seros ce permite
efectuarea mișcărilor.
Ligament - Mănunchi de fascicule de fibre conjunctive, rezistent și moderat
flexibil, având rol în unirea porțiunilor articulare ale oaselor, limitând
mișcarea acestora și conferind un grad de stabilitate formațiunii.

Bilă - Lichid galben-verziu, secretat de ficat, care în perioadele digestive este

transportat în intestinul subțire prin duoden, iar în cele nedigestive este stocat
la nivelul vezicii biliare. Rolul acestui lichid este de a participa la emulsionarea
grăsimilor prin intermediul sărurilor biliare pe care le conține.

Duct - Vas sau canal de forma unui tub, cu rol în transportul secreției unei
glande spre organe sau în fluxul sangvin.

Emulsie - Emulsia este o combinație de două lichide care nu sunt solubile

unul pentru celălalt. Dacă emulsia este agitată, moleculele unui component
intră în faza numită dispersie în care se reorganizează în globule iar celălalt
component intră într-o fază de omogenizare. Emulsificarea este procesul de
amestecare a apei cu grăsimi.

Capilar -  cel mai mic vas de sânge. Vă amintim că dimensiunea unui capilar

este de 5 - 10 micrometri - µm. Ca o comparație diametrul unui fir de păr este
20 - 40 de micrometri.

Săruri biliare - Săruri din compoziția bilei (taurocolat și glicocolat) care

acționează asupra grăsimilor, emulsionându-le. Un alt rol al sărurilor biliare
este reducerea tensiunii superficiale a lipidelor. 

Colesterol - Sterol foarte răspândit în țesuturile animale, în gălbenușul de ou

și în uleiuri și gărisimi. Joacă un rol important în metabolism, fiind
precursorul diferiților hormoni steroizi - de exemplu hormonii corticoizi.

Lecitină - Fosfolipid care intră în componența membranelor. Se găsește în

sânge, gălbenușul de ou și în soia.

Pigmenți biliari - Pigmenți prezenți în bilă - bilirubina, biliverdina ș.a. care

participă la formarea culorii fecalelor. Bilirubina este un pigment galben-
portocaliu din bilă, sintetizat în ficat din hemoglobina eritrocitelor
îmbătrânite, care sunt distruse și fagocitate de macrofagii din ficat, splină și
măduva osoasă hematogenă. Biliverdina este un pigment de culoarea verde
care intră în componența bilei.

 
ATP - adenozin trifosfat, este unitatea moleculară de schimb energetic.
Conține trei grupări de acizi fosforici. ATP se găsește în toate celulele
organismului și reprezintă o sursă de energie. Această energie rezultă în urma
respirației celulare, fiind facilitată de moleulele din alimente. ATP-ul este un
compus inactiv, însă în celule există enzime care convertesc ATPul în ADP,
fosfați și energie, aceasta din urmă reprezentând o sursă vitală pentru buna
funcționare a celulelor.

Dezaminare - Proces în urma căruia aminoacizii sunt scindați în cazul în care

există un exces de proteine din alimente ingerate. Gruparea amino este
îndepărtată de la un aminoacid și transformată în amoniac.

Globuline - Un grup de proteine plasmatice care participă și la asigurarea

imunității și se cupelază cu unele substanțe pentru a le facilita transportul pe
cale sangvină. 

Albumină - Un grup de proteine simple care se găsește în țesuturile animale și

vegetale. Albumina se găsește în lapte și în albușul oului. Rolul principal al
albuminei în organism este de a asigura presiunea coloido-osmotică,
menținând constant volumul și presiunea sanguină. În situații de criză,
albumina poate fi mobilizată și folosită pentru refacerea unui țesut. În stomac,
albuminele sunt scindate de către peptidaze până la stadiul de aminoacizi.

Protrombină - Cunoscută și ca factorul II de coagulare, este o proteină

plasmatică sintetizată de ficat, în prezența vitaminei K.

Fibrinogen - Cunoscut și ca factorul I de coagulare, este o proteină plasmatică

sintetizată în ficat, care în prezența trombinei devine fibrină, iar aceasta, în
prezența calciului, formează cheagul propriu-zis prin care se stopează
sângerarea.

Fagocite - celule aparțind sistemului imun care protejează corpul prin ingestia

particulelor străine, particule, bacterii, celule moarte sau pe moarte. Acest
proces poartă numele de fagocitoză.

Cavitatea bucală și procesele digestive de la acest nivel

Procesul de digestie al substanțelor nutritive începe de la nivelul cavității
bucale. Toate structurile anatomice care se regăsesc la acest nivel au fiecare
câte un rol individual în facilitarea digestiei și deglutiției.
 Cavitatea bucală proprie sau reală este spațiul care se extinde de la gingii și
dinți până la orofaringe și cuprinde: 

 obrajii

 palatul moale și tare 

 limba

 dinții

Obrajii și palatul
Cuprins

 Obrajii
 Palatul 

Obrajii

Formează pereții laterali ai cavității bucale, ei sunt acoperiți la exterior de

piele și la interior de o membrana mucoasă. Între piele și membrana mucoasă
a obrajilor se găsesc mușchii buccinatori. Porțiunea anterioară a obrajilor se
termină la buze, care sunt falduri cărnoase ce înconjoară deschiderea gurii și
conțin mușchiul orbicular al gurii. Acest mușchi mai participă și în actul
vorbirii.

Știați că? În timpul masticației contracția mușchilor buccinatori din obraji și

a orbicularilor guri de la nivelul buzelor ajută la păstrearea mâncării între
dinții superiori și cei inferiori?

Palatul 

Este un perete sau un sept care separă cavitatea orală de cavitatea nazală
formând astfel tavanul gurii. Datorită acestei structuri deosebit de importante,
avem posibilitatea să mestecăm și să respirăm în același timp, fără ca cele
două cavități și conținutul lor să intre în contact.

Palatul tare -porțiunea anterioară a tavanului gurii- este format de oasele

maxilare și palatine și este acoperit de o membrană mucoasă. 
Palatul moale -care formează porțiunea posterioară a tavanului gurii- este o
structură musculară în formă de arc sau cupolă, având rol de partiție între
orofaringe și nazofaringe. 

Suspendat de marginea liberă a palatului moale se află un proces muscular în

formă de con denumit uvulă sau luetă. În timpul deglutiției (înghițirii)
palatul moale și uvula sunt tracționate superior închizând astfel deschiderea
nazofaringelui, prevenind intrarea mâncării și lichidelor în cavitatea nazală. 
Lateral de la baza uvulei se regăsesc două falduri musculare care rulează
inferior pe porțiunile laterale a palatului moale. Între aceste două arcuri se
regăsesc amigdalele palatine, iar la baza limbi regăsim amigdalele linguale.
Amigdalele sunt structuri de țesut limfoid cu rol în apărarea locală.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- cavitatea bucală

Definiții:

Mușchii buccinatori = Mușchi pereche, de formă patrulateră, care se

localizează între osul maxilar și osul mandibular pe fiecare parte a feței. Intră
în structura porțiunii anterioare a obrajilor și a peretelui lateral al cavității
bucale.
Mușchii orbiculari ai gurii = Un grup de mușchi care intră în structura
buzelor și astfel circumscriu orificiul bucal. Deși inițial acești mușchi erau
considerați sfincteri, s-a adeverit că sunt compuși din patru porțiuni (de fibre)
de formă patrulateră care se întrepătrund, conferind o formă circulară.

Uvulă (luetă) = Porțiunea liberă a palatului moale care este suspendată în

porțiunea dorsală a gâtului, perpendicular pe rădăcina limbii. Uvula este o
formată din fibre musculare, țesut conjunctiv și o membrană mucoasă.

Oase palatine = Oase pereche care fac parte din viscerocraniu (oasele feței)
și structurează orbita oculară, cavitatea nazală și palatul dur.

Palatul dur = Porțiunea oasoasă, anterioară a plafonului gurii (cerului gurii),

care reprezintă o parte din osul palatin.

Palatul moale = Porțiunea musculară, posterioară a plafonului gurii( cerului

gurii), care formează un sept incomplet între gură și orofaringe și între
orofaringe și nazofaringe. Palatul moale participă la procesele de deglutiție și
respirație.

Orofaringe = Porțiunea medie a faringelui care este delimitată sus de vălul

palatin; pe părțile laterale prezintă amigdalele palatine și pilierii vălului
palatin.

Nazofaringe = Porțiunea superioară a faringelui care se topografiază

deasupra palatului dur, înaintea foselor nazale.

Amigdale palatine = Sau tonsile, reprezintă saci de forma unei migdale,

pline cu limfă, având rol în asigurarea imunității organismului. Sunt situate la
nivelul vălului palatin.

Amigdale linguale = Sau tonsile, reprezintă saci de forma unei migdale,

pline cu limfă, având rol în asigurarea imunității organismului. Sunt situate la
nivelul limbii.

Limba
Limba:
Este un organ digestiv accesoriu (anex) al cavității bucale, care are două mari
funcții: 

1. Mecanică, prin mușchii ce acționează pentru formarea bolului

alimentar și ulterior înghițirea acestuia. Limba este divizată în două
jumătăți simetrice de un sept median care se extinde pe lungimea sa.
Fiecare jumătate de limbă este compusă dintr-o grupare identică de
mușchi extrinseci și intrinseci (extrinseci - localizați superficial,
intrinseci - localizați profund).
a. Mușchii extrinseci a limbii sunt: hipoglosul, genioglosul și
stiloglosul. Ei au rolul de a mișca limba dintr-o parte în alta și
afară și înăuntru, aceste mișcări formează bolusul alimentar (o
masă de mâncare mestecată și rotundă) și îl împinge posterior
pentru a fi înghițit. 
b. Mușchii intrinseci sunt: longitudinalul superior, longitudinalul
inferior, transversul limbii și verticalul limbii. Mușchii intrinseci
au ca rol modificarea formei și a dimensiunii limbii, în special în
actul vorbirii dar și în deglutiție (înghițire).
2. Rol de organ de simț:
Partea dorsală (superioară) și părțile laterale ale limbii sunt acoperite cu
papile. Multe papile conțin muguri gustativi, receptori pentru simțul
gustului. Percepția gustului declanșează secreția glandelor digestive,
fiind un act reflex necondiționat. Celulele din structura mugurilor
gustativi sunt inervate de nervii faciali, glosofaringieni și vagi. În ceea ce
privește gusturile percepute, s-au descris o mare varietate de senzații
gustative. Acestea au fost împărțite în 4 senzații gustative primare:

a. acru
b. amar
c. dulce
d. sărat

Limba mai prezintă și glande linguale care secretă enzima lipaza linguală.
Aceasta acționează pe trigliceridele (grăsimi și uleiuri) din alimente
transformându-le în acizi grași și digliceride.
Știați că? Până la 30% din trigliceridele alimentare sunt desfăcute
(scindate) de lipaza linguală.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- mușchii limbii

Observații: 
Harta zonelor gustative/ CC-BY-SA-2.5 /MesserWoland

În majoritatea manualelor este precizat că limba percepe gustul în zone

specializate conform figurii de mai sus, în care zona 1 percepe gustul amar, 2
acru, 3 sărat și 4 dulce. Din păcate, acest concept este greșit, fiind introdus în
lumea științei de o traducere eronată a unui articol scris în anul 1901.

Articolul în cauză preciza diferențe minuscule de percepție a gustului în

diferite zone ale limbii, dar informația a fost scoasă din context, ajungând să
se spună că fiecare zonă simte doar un anume gust.

Aceste mituri au fost dezaprobate în 1974 de Virginia Collings, în urma unui

nou studiu care arată faptul că avem toate tipurile de receptori pentru gust pe
toată suprafața limbii. 

Deși în majoritatea manualelor sunt precizate doar 4 gusturi de bază, (dulce

pentru glucide, sărat pentru săruri, amar pentru amine, și acru pentru acizi),
în anul 1985 comunitatea medicală a acceptat existența unui nou gust de
bază, umami. Acest gust este dat de prezenta aminoacidului L-Glutamat găsit
în mod natural în diferite ciuperci, pește, carne conservată, brânzeturi și alte
alimente fermentate etc, dar și adăugat artificial sub formă de Glutamat
Monosodic în diferite alimente (Cipsuri, alimente semipreparate etc). Acest
gust nu a fost descoperit la fel de repede ca și celelalte deoarece este greu de
identificat, rolul său principal fiind de a potența alte gusturi(în special sărat),
de a încuraja activitatea glandelor salivare și de a mări sensibilitatea
receptorilor gustativi și olfactivi.
Dinții
Accesează această pagină pentru informații despre anatomia și funcția dinților
pentru a realiza un referat sau pentru clasă. Convențional dinții sunt alcătuiți
dintr-o coroană, un gât și o rădăcină și sunt localizați în procesele alveolare.
Pe lângă acestă structură externă, dintele are și o structură internă alcătuită
din: smalț și cement, dentină și pulpa dentară. 

Dinții
Dinții sunt organe digestive accesorii, localizați în cavitățile alveolare (procese
alveolare) ale mandibulei și maxilelor. Procesele alveolare sunt acoperite de
gingii. 
Un dinte tipic are 3 regiuni externe majore: coroana, rădăcina și gâtul.
Coroana este porțiunea vizibilă a dintelui, deasupra nivelului gingiei. În
interiorul procesului alveolar se regăsesc între 1 și 3 rădăcini. Gâtul dintelui
este reprezentat de joncțiunea dintre coroană și rădăcină și se află aproximativ
la linia gingiei. 
Dintele este alcătuit din mai multe straturi dispuse concetric, care de la
suprafață spre profunzime, sunt:

1. Smalțul și cementul. Smalțul acoperă coroana dentară și este cel mai

rezistent țesut al organismului, datorită conținutului și ridicat de săruri
de calciu - fosfat de calciu și carbonat de calciu (aproximativ 95% din
 greutate). Protejează dintele de uzura care însoțește procesul de
masticație. Fiind nevascularizat și neinervat, este nedureros. Cementul
este corespondentul smalțului pentru porțiunea radiculară a dintelui
(însă mult mai moale și sensibil) și prezintă mici orificii prin care
ligamentele periodontale ancorează dintele în maxilar.
2. Urmează dentina, care îmbracă tot dintele și este inervată și
vascularizată. Ea este cea care conferă, de fapt, culoarea dinților. Și ea
este un material mai dur decât osul datorită conținutul ridicat de calciu
(mai mult de 70% din greutatea dintelui).
3. În centrul dintelui se află pulpa dentară. Pulpa coronară se află într-un
spațiu numit camera pulpară, iar pulpa radiculară într-un compartiment
numit canalul radicular. Pulpa reprezintă, de fapt, pachetul vasculo-
nervos al dintelui, care iese din dinte la polul apical și se unește cu
structurile vasculo-nervoase ale maxilarului.

Totalitatea structurilor prin care dintele se ancorează de os poartă numele

de parodonțiu. Acesta este reprezentat de: gingie, cement, ligamente
periodontale și osul alveolar.

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- structura dintelui

Omul prezintă două dentiții, sau seturi de dinți: temporari și permanenți.

Primii sunt cei temporari (dinții de lapte, sau de bebeluș). Ei încep să erupă pe
la vârsta de 6 luni, și apar aproximativ 2 dinți pe lună până când dentiția este
completă, formată din 20 de dinți. Incisivii, cei mai apropiați de linia mediană,
sunt dinți în formă de dală și sunt adaptați pentru a tăia mâncarea, ei sunt fie
centrali fie laterali. Lângă incisivi, mergând posterior, se află caninii, ei
prezintă o suprafață cu vârf denumită cuspă. Cuspele sunt folosite pentru a
rupe și pentru a sfâșia mâncarea. Incisivii și caninii au doar o rădăcină fiecare.
Posterior de canini regăsim primul și al doilea molar, care prezintă fiecare câte
patru cuspe. Molarii zdrobesc și pisează mâncarea pentru a o pregăti de
deglutiție. 
Toți dinții temporari sunt pierduți -între vârsta de 6 - 12 ani- și sunt înlocuiți
de cei permanenți (secundari). Dentiția permanentă conține 32 de dinți.
Molarii temporari sunt înlocuiți de primul și al doilea premolar (bicuspizi).
Molarii permanenți, care erup posterior de premolari, nu înlocuiesc nici un
dinte temporar, ci doar erup o dată cu creșterea maxilarului, completând
arcadele dentare.

Definiții:

Parodonțiu = Complex morfo-funcțional care are rol în asigurarea fixării

dinților în osul maxilar. Cuprinde totalitatea țesuturilor de susținere:
cementul, ligamentele periodontale, gingia.

Canal radicular = Canal la nivelul dintelui în care se găsesc formațiunile

care inervează dintele.

Alveolă = O adâncitură, ca un buzunar, unde se implantează dintele la nivelul

osului maxilar, sau mandibular.

Proces alveolar = Porțiune a mandibulei și a maxilei care conține alveolele

dentare. 

Gingie = Țesut vascularizat și inervat, moale, care înconjoară gâtul dintelui și

acoperă procesele alveolare ale mandibulei și maxilarului. Gingia poate fi
împărțită în trei porțiuni: marginea gingiei, porțiunea liberă și gingia atașată.
O gingie sănătoasă este de culoarea roz pal și nu sângerează.

Smalț = Substanță dură și densă, de culoarea albă, care acoperă coroana

dintelui. Este cel mai dur țesut din corp și se formează în prezența calciului;
carența de calciu duce la o serie de complicații.

Cement = Strat de țesut subțire și calcifiat care este format din

cementoblaste - celule specializate. Rolul cementului este de a fixa porțiunea
inferioară a dintelui în alveola dentară. Tot în cement sunt incorporate fibre
de colagen și ligamentul periodontal, conferind astfel un grad în plus de
duritate și fixare.

Ligament periodontal = Ligament format dintr-un grup din țesuturi

conjunctive specializate, al cărui rol este de a fixa dintele în alveola sa dentară.

Pachet vasculo-nervos = Structură formată din vase sanguine și nervi, care

asigură vascularizația, irigația și inervația unei zone - în cazul de față, a
dintelui.

Dentină = Porțiunea calcifiată a dintelui care înconjoară pulpa dentară,

acoperită de smalț - în porțiunea coroanei și de cement - în porțiunea
rădăcinii. 

Pulpă dentară = Țesut moale, vascularizat și inervat, situat în centrul

dintelui.

Arcadă dentară = Rând arcuit format din dinți, care împreună cu cealaltă
arcadă formează dentiția.

Digestia bucală
Aici găsiți informații despre cum se desfășoară procesul de digestie
bucală prin: digestie mecanică, adică de masticație și digestie
chimică, prin intermediul amilazei salivare și lipazei linguale. Procesul
de digestie începe încă de la nivelul cavității orale prin digestia bucală. Pe
lângă procesele de digestie mecanică, există și enzime ca amilaza și lipaza
salivară care încep procesul de digestie chimică la acest nivel.

Accesează acest subcapitol pentru a vedea modul în care lucrează toate

componentele cavității bucale pentru a duce la bun sfârșit prima, și cea mai
placută parte a digestiei.

Digestia bucală este doar primul proces într-un lung șir de procese

digestive, toate desfășurându-se după aceeași structură: digestie mecanică și
digestie chimică. Puteți învăța despre toate acestea în acest subcapitol
(digestia bucală) al sistemului digestiv.

Digestia mecanică în cavitatea bucală rezultă din masticație. În timpul

masticației mâncarea este manipulată de limbă, zdrobită de dinți și mixată cu
salivă. Toate acestea au ca rezultat o masă de alimente, moale, flexibilă, ușoară
de înghițit, această masă purtând denumirea de bolus alimentar.

Moleculele alimentare încep procesul de dizolvare în apa din salivă, o

activitate extrem de importantă deoarece, enzimele pot reacționa cu
moleculele alimentare doar într-un mediu lichid. Două enzime contribuie la
digestia chimică din gură, amilaza salivară și lipaza linguală: 

1. Amilaza salivară (secretată de glandele salivare), inițiază scindarea

(desfacerea) amidonului. Carbohidrații din alimentație sunt
monozaharide, dizaharide sau polizaharide complexe ca și amidonul.
Majoritatea carbohidraților pe care îi consumăm sunt de tip amidon, dar
numai monozaharidele pot fi absorbite în sânge. Astfel, dizaharidele
ingerate și amidonul sunt desfăcute în monozaharide. Rolul amilazei
salivare este de a începe digestia amidonul prin scindarea lui în
moleculele mai mici cum ar fi: dizaharide - maltoză, trizaharide -
maltotrioză și polimeri de glucoză cu lanț scurt - dextrine.
Știați că? Chiar dacă mâncarea este înghițită prea rapid pentru ca tot
amidonul să fie scindat în cavitatea bucală, amilaza salivară aflată în
bolusul alimentar înghițit continuă acțiunea de scindare până la o oră,
fiind inactivată de acizii gastrici. 
2. Lipaza linguală este activată la nivel gastric de mediul acid. Ea
scindează trigliceridele alimentare (uleiuri și grăsimi) în acizi grași și
digliceride, o digliceridă fiind constituită din o moleculă de glicerol
atașată la doi acizi grași. 

Definiții:

Masticație = Proces mecanic care se desfășoară la nivelul cavității bucale și

constă în zdrobirea, fragmentarea și impregnarea cu salivă a alimentelor.

Bolus alimentar = Alimente ajunse în cavitatea bucală, masticate și

impregnate cu salivă, pregătite pentru deglutiție sub forma unui bol.

Amilaza salivară = Sau ptialina, este o enzimă care se găsește în salivă și are

rol în scindarea amidonului fiert sau copt până la stadiul de dextrine și
maltoză.

Lipaza linguală = Enzimă secretată la nivelul limbii cu rol în

descompunerea grăsimilor în glicerină și acizi grași.
 Dextrine = Carbohidrați care rezultă în urma scindării amidonului. Sub
acțiunea amilazei, dextrina este descompusă până la stadiul de maltoză.

Amidon = Polizharid format din glucoză care se găsește în alimente de

origine vegetală și este descompus de amilaza salivară și pancreatică până la
stadiul de dextrine și maltoză.

Polizaharide = Carbohidrați formați din mai multe monozaharide.

Acizi grași = Acid carboxilic format dintr-un lanț de carbon și hidrogen, cu o

grupare carboxil terminală. Acizii grași se găsesc în număr mare în grăsimi și
uleiuri.

Faringele, esofagul și deglutiția

Cuprins

 Faringele
 Esofagul
o Știați că?
 Straturile esofagului
 Fiziologia esofagului
 Definiții

Faringele
Atunci când alimentele sunt înghițite ele trec din cavitatea bucală în faringe
(numit popular „gât”). Faringele este compus din mușchi striați scheletali și
este tapetat de o membrană mucoasă.
Faringele este un tub cu aspect de pâlnie care este divizat în trei secțiuni:
nazofaringe, orofaringe și laringofaringele, cele trei porțiuni aflându-se, de
fapt, una în continuarea celeilalte, fără diviziuni propriu-zise:

1. nazofaringele - situat posterior de cavitatea nazală, cu care comunică

direct. La acest nivel, pe pereții laterali se deschide trompa lui
Eustachio.
2. orofaringele - situat înapoia cavității bucale, cu care comunică larg.
3. laringofaringele - situat superior de esofag și laringe, cu care iarăși
comunică deschis. Esofagul este localizat posterior față de laringe.
Astfel, faringele deservește atât calea digestivă cât și pe cea respiratorie.
Nazofaringele este implicat doar în respirație, dar atât orofaringele cât și
laringofaringele au și roluri digestive și roluri respiratorii. Mâncarea înghițită
trece din gură în orofaringe și apoi în laringofaringe. Contracțiile acestor zone
ajută la propulsia bolusului alimentar în esofag și pe urmă în stomac.

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-  faringele

Esofagul
Esofagul este un tub muscular pliabil cu o lungime de aproximativ 25 cm (la
adult). El se regăsește posterior de laringe și trahee. Esofagul începe inferior
de sfârșitul laringofaringelui, descinde prin porțiunea inferioară a zonei
cervicale (a gâtului) în cavitatea toracică, unde intră în mediastin anterior de
coloana vertebrală. Mai departe esofagul intră în cavitatea abdominală prin
diafragm printr-o deschidere numită hiatul esofagian. Porțiunea finală a
esofagului se termină la nivelul porțiunii superioare a stomacului.
 

Știați că?

Uneori, această ultimă porțiune a stomacului pătrunde prin hiatul esofagian

(deci în cavitatea toracică). Această condiție este denumită hernie hiatală.

Straturile esofagului
Musculara din ⅓ superioară a esofagului este constituită din mușchi striat
scheletal, ⅓ intermediară este atât mușchi striat scheletal cât și mușchi neted,
iar ⅓ inferioară este compusă doar din mușchi neted.
La fiecare capăt al esofagului, musculara devine ușor proeminentă și formează
două sfinctere:

 valva sau sfincterul esofagian superior (SES), care este constituit din
mușchi striați scheletali. SES reglează mișcarea alimentelor din faringe
în esofag.
 inferior regăsim sfincterul esofagian inferior (SEI), care este la rândul
său constituit din mușchi, netezi de această dată. SEI regleză mișcarea
alimentelor din esofag în stomac. 

Fiziologia esofagului
Esofagul secretă mucus și transportă mâncarea în stomac prin actul numit
deglutiție, care presupune pasajul mâncarii de la gură în stomac prin actul de
înghițire. El nu are nici un rol în digestia mâncarii (nu secretă
enzime digestive) și nu absoarbe nici un constituent alimentar.
Deglutiția este facilitată de secreția de salivă și mucus și implică cavitatea
orală, faringele și esofagul. Deglutiția are loc în 3 stadii:

1. Stadiul voluntar, în care bolusul alimentar format în cavitatea bucală

este împins în orofaringe. 
Prin mișcările ei de ridicare și direcționare posterioară, limba facilitează
aceată etapă voluntară a deglutiției.
2. Stadiul faringian, pasajul involuntar a bolusului prin faringe în
esofag. 
 O dată cu pasajul bolusului în orofaringe încep stagiile involuntare ale
deglutiției. Bolusul stimulează receptorii din orofaringe care trimit mai
departe impulsuri către centrul deglutiției din bulbul rahidian (medulla
oblongata) și puntea inferioară a trunchiului cerebral. Impulsurile de
răspuns au ca efect ridicarea palatului moale și a uvulei pentru a închide
intrarea în nazofaringe și a preveni pătrunderea alimentelor în cavitatea
nazală. Tot atunci se închide și epiglota, blocând astfel intrarea în
laringe, ceea ce previne intrarea bolusului în tractul respirator. Bolusul
trece din orofaringe în laringofaringe, iar odată cu relaxarea SES bolusul
trece mai departe în esofag. 
3. Stadiul esofagian, pasaj involuntar al bolusului prin esofag până în
stomac. 
Stagiul esofagian al deglutiției începe cu intrarea bolusului alimentar în
esofag. În această fază peristaltismul ocupă un rol cheie. Acesta
presupune o serie de contracții și relaxări coordonate ale straturilor
circulare și longitudinale a muscularei esofagului. Prin acestea bolul
alimentar este împins mai departe. 
Știați că? Peristaltismul are loc și în alte structuri tubulare, incluzând
aici: alte părți ale tractului GI, uretere, ducte biliare și tubi uterini (sau
tubii Fallopieni - de la Grabiele Falloppio anatomist Italian din sec. 16).

Peristaltismul esofagian este controlat de bulbul rahidian:

 În porțiunea de esofag de deasupra bolusului alimentar, fibrele

circulare se contractă. Această contracție constrânge pereții
esofagieni și împinge bolusul spre stomac. Ca și comparație avem
încercările noastre de a scoate cât mai multă pastă de dinți dintr-un tub,
presând tubul în porțiunea sa inferioară pentru a obține pasta.
 Între timp, fibrele longitudinale inferior de bolus se
contractă scurtând astfel această porțiune împingând pereții spre
exterior pentru a primi bolusul. Toate aceste contracții au o repetiție în
valuri pentru a împinge alimentele spre stomac. Atunci când bolusul
ajunge spre șfârșitul esofagului SEI se relaxează și bolusul intră în
stomac.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-  peristaltism

Mucusul secretat de glandele esofagine lubrifiază bolusul și reduce fricțiunea,

pentru a facilita mișcarea sa prin esofag. Pasajul alimentelor solide și
semisolide de la gură la stomac durează între 4 și 8 secunde; alimentele foarte
moi și lichidele parcurg această distanță în aproximativ 1 secundă.

Definiții
Trompa lui Eustachio = Canal tubular care pornește de la nivelul urechii
medii și parcurge un traseu până în nazofaringe. Măsoară vreo 3-4 cm și
reglează presiunea în urechea medie, înfundarea sa ducând la producerea
otitei. 

Bol sau bolus alimentar = Alimente din cavitatea bucală, care sunt

masticate și impregnate cu salivă, astfel fiind pregătite pentru deglutiție.

Peristaltism = Proces de mișcare sub formă de unde care are loc în esofag și

intestine. Mișcările sunt facilitate de musculatura netedă și circulară a
segmentelor din tractul gastrointestinal.

Diafragmă = Organ musculos scheletal și tendinos, care are formă de dom cu

convexitatea în sus. Are rol de separare a toracelui de abdomen, fiind și un
mușchi care participă în cei doi timpi ai respirației (se contractă în inspir și se
relaxează în expir).

Hiat esofagian = Cuvânt provenit din latină care desemnează o

deschizătură, în acest caz pentru trecerea esofagului prin diafragmă.

Mediastin = Cavitatea care separă cei doi lobi ai plămânilor împreună cu

toate organele, vasele și țesuturile dintre aceștia: inima cu vasele mari de
sânge, traheea, esofagul, timusul, noduli limfatici și țesuturi de legătură.

Sfincter = Mușchi circular care circumscrie un orificiu, de obicei constituit

din țesut muscular neted. Datorită tonusului acestor sfinctere, orificiile
circumscrise rămân închise, iar cele 2 spații delimitate de sfincterul respectiv
rămân separate. Relaxarea sfincterelor permite deschiderea orificiilor și
pasajul substanțelor în segmentul următor.

Salivă = Produsul de secreție al glandelor salivare. Despre compoziția salivei

și rolurile sale puteți citi mai multe  aici.

Mucus = Lichid vâscos, cu rol de lubrifiere, secretat de membrane mucoase și

unele glande. Este un lichid filant, format din mucină, leucocite, săruri
minerale, apă și celule epiteliale. 

Epiglotă = Este un cartilaj al laringelui situat pe capătul cranial al ac(capătul

superior), în spatele rădăcinii limbii. Rolul său este de a acoperi intrarea în
laringe atunci când se înghite ceva, pentru ca lichidele și alimentele să nu
pătrundă prin laringe pe calea respiratorie.
 Stomacul și digestia gastrică
Stomacul este o dilatare în forma literei J a tractului GI. El se regăsește
inferior față de diafragm în cavitatea abdominală. Stomacul conectează
esofagul de duoden, prima parte a intestinului subțire. Conexiunea dintre
stomac și esofag este mediată de orificiul cardia, iar conexiunea între stomac și
duoden este mediată de pilor. Marginea medială și concavă a stomacului este
denumită mica curbură, iar marginea laterală și convexă este denumită marea
curbură. (Pentru a ține minte mai ușor diferența între concav-convex: ceva
convex nu poate să țină apă, ceva concav poate să țină apă).

Cuprins

 Anatomia stomacului
 Glandele gastrice
 Digestia mecanică și chimică din stomac

Anatomia stomacului
Stomacul prezintă 4 mari regiuni: cardia, fundul, corpul și porțiunea pilorică: 

1. Cardia înconjoară deschiderea superioară a stomacului spre esofag; 

2. Porțiunea rotunjită, superior și în stanga cardiei reprezintă fundul
stomacului; 
3. Inferior de fundul stomacului este porțiunea centrală de mari
dimensiuni, denumită corpul stomacului; 
4. Partea pilorică este subdivizată în 3 regiuni: 
o prima regiune, antrul piloric, care se conectează cu corpul
stomacului,
o a doua regiune, canalul piloric, care conduce la a treia regiune, 
o a treia regiune, pilorul, care se conectează la duoden. Pilorul
comunică cu duodenul (prima parte a intestinului subțire) printr-
un sfincter compus din mușchi netezi denumit sfincterul piloric.

Deoarece hrana poate fi mâncată mult mai rapid decât poate intestinul subțire
să digere și să absoarbă, una dintre funcțiile prioritare a stomacului este de a
funcționa ca un rezervor și ca o cameră de amestec în care alimentele se
depozitează și amestecă rezultând chimul gastric. La anumite intervale de
timp după ingerarea alimentelor, stomacul îîmpinge o cantitate de material
alimentar în duoden. 
Poziția și dimensiunea stomacului variază în mod constant, în funcție de
activitățile întreprinse: diafragmul împinge stomacul inferior cu fiecare
inspirație și îl tracționează (trage) în sus cu fiecare expirație. Stomacul este cea
mai extensibilă parte a tractului GI. Chiar dacă atunci când este gol, stomacul
are dimensiunea echivalentă a unui corn, el se poate extinde pentru a
acomoda mari cantități de alimente. În stomac digestia amidonului și a
trigliceridelor începută în cavitatea bucală continuă și începe digestia
proteinelor. Bolusul semisolid este convertit în lichid, iar unele substanțe sunt
absorbite. 

©© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27,

2015 - Stomacul

Glandele gastrice
Conțin 3 tipuri de celule glandulare de tip exocrin. Exocrin
caracterizează secreția unei substanțe printr-un duct într-un mediu extern
sinelui - în acest caz lumenul gastric:

 celule mucoase de suprafață și cele ale gââtului, care secretă mucus;

  celule principale, care secretă pepsinogen și lipaza gastrică,
 celule parietale, care produc HCl (acid clorhidric) și factorul intrinsec
(necesar pentru absorbția vitaminei B12 - cobalamina).

Secreția celulelor mucoase, parietale și ale celulelor principale formează sucul

gastric, în cantitate de aproximativ 2000 - 3000 mL (2 - 3 litri) pe zi.  
La nivelul glandelor gastrice mai regăsim un tip de celulă enteroendocrină
(aparține tractului digestiv și își secretă produsul direct în sânge), celula G, cu
o localizare preponderentă la nivelul antrului piloric. Celula G secretă
hormonul gastrină în circulația sangvină. Acest hormon stimulează diferite
aspecte a activității gastrice. Toate informațiile despre rolul acestor
subtanțe în procesele de digestie gastrică vă sunt prezentate mai jos.

Digestia mecanică și chimică din stomac

 La câteva minute după ce alimentele ajung îîn stomac, au loc mișcări
peristaltice ușoare, sub formă de pulsație (similar cu efectul produs pe
suprafața unui lac când este aruncată o piatră în el). Aceste mișcări
poartă numele de mișcări de mixaj și au loc la un interval de 15 - 25 de
secunde. Aceste unde macerează alimentele, le amestecă cu secrețiile
gastrice, și le reduc la un lichid cu aspect și consistență de supă, care se
numește chim. 
 Odată cu începerea digestiei, începe și intensificarea undelor de mixaj la
nivel de corp gastric, cu o creștere a frecvenței spre pilor. Sfincterul
piloric,în mod normal, rămâne închis aproape complet. Când mâncarea
ajunge la pilor, periodic câte o undă de mixare împinge aproximativ 3
mL de chim în duoden prin sfincterul piloric, fenomen denumit
evacuare gastrică. Majoritatea chimului gastric este împins înapoi în
corpul stomacului unde mixajul continuă. Următorea undă împinge
chimul înainte și forțează o contitate și mai mare în duoden. Aceste
mișcări de „înainte și înnapoi” a conținutului gastric sunt pricipalele
responsabile de mixaj.
 Singura enzimă proteolitică (care digeră proteine) din stomac
este pepsina, secretată de celulele principale. Pepsina scindează
un polipeptid (un șir lung de aminoacizi) în fragmente de peptide.
Pepsina funcționează cel mai eficace într-un mediu foarte acid și este
inactivată la pH-uri mai ridicate. Din acest punct de vedere mediul
gastric acid, care are un pH de 2, este perfect pentru pepsină.
 Știați că? De ce nu digeră pepsina proteinele din celulele gastrice odată
cu cele alimentare? În primul rând pepsina este secretată sub formă
inactivă: pepsinogen. În această formă nu poate digera celula care o
 secretă. Pepsinogenul nu trece în forma sa activă de pepsină până nu
vine în contact cu HCl secretat de celulele parietale. Chiar și așa
stomacul mai prezintă o formă de protecție: celule epiteliale sunt
protejate de sucul gastric de un mucus de 1 - 3 mm (cam cât 3 vârfuri de
creion), alcalin cu un pH >7. Acest mucus este secretat de celulele
mucoasede suprafață și celulele mucoase ale gâtului. 
 Celulele parietale secretă ioni de hidrogen și de clorură în lumenul
gastric, efectul net fiiind formarea și secreția de HCl. Fluidul puternic
acidic din stomac omoară multe bacterii, (spunem că este bacteriolitic
sau bactericid). HCl denaturează parțial proteinele din alimente și
stimulează secreția de hormoni, care la rândul lor promovează fluxul de
bilă și a sucului pancreatic. Secreția de HCl de către celulele parietale
poate fi stimulată de mai multe surse: 
o Acetilcolină (ACh) eliberată de neuroni parasimpatici; 
o Gastrină secretată de celulele G; 
o Histamină, substanță paracrină (acționează aproape de locul de
secreție) 
 Încă o enzimă secretată de stomac este lipaza gastrică, care scindează
trigliceride cu lanț scurt (grăsimi și uleiuri) în acizi grași și
monogliceride. Această enzimă are funcționalitate maximă la un pH
situat între 5 - 6. Doar o foarte mică parte din nutrienți sunt absorbiți în
stomac, deoarece celulele epiteliale gastrice sunt impermeabile pentru
majoritatea substanțelor. Totuși, celulele mucoase gastrice absorb o
mică parte din apă, ioni, acizi grași cu lanț scurt, și unele medicamente
ca aspirina și alcoolul. Stomacul își golește conținutul în duoden la 2-4
ore după masă.
Definiții:

Chim gastric - Compus semilichid format din alimente semidigerate și

secreții ale pancreasului, ficatului și a mucoasei gastrice. Chimul se
formează în stomac și este transportat spre intestinul subțire.

Duct - Canal de forma unui tub, cu rol îîn transportul secreției unei glande în
fluxul sangvin, spre diverse organe efectoare.

Pepsinogen - Forma inactivă a pepsinei, care în prezența acidului clorhidric

se activează. Pepsina este o enzimă care intră în componența sucului gastric,
cu rol în scindarea proteinelor în peptide și peptone. 

Lipaza gastrică - Enzimă secretată de celulele gastrice cu rol în digestia

grăsimilor (emulsificate prealabil de către sărurile biliare), transformându-
le în acizi grași și glicerol.

Trigliceride - Esteri formați din glicerol și trei acizi grași. În sânge,

trigliceridele se combină cu proteinele din lipoproteine. Ficatul este cel care
sintetizeaza lipoproteine pentru transportul trigliceridelor la țesuturi, pentru a
fi utilizate mai departe ca sursă de energie. 

Peptid - Compus format din doi sau mai mulți aminoacizi.

Pepsină - Enzimă care intră îîn componența sucului gastric, cu rol în

scindarea proteinelor îîn peptide și peptone. Pepsina se formează din
pepsinogen, la contactul cu acidul clorhidric.

Hormon - Substanță care se formează îîntr-o glandă, un organ sau într-o

porțiune a corpului (de exemplu celulele tractului GI, rinichiul etc.),
transportată prin sânge spre altă porțiune a corpului sau organ. Această
substanță de natură chimică are rol în creșterea sau descreșterea activității
funcționale a organului sau țesutului țintă.

Mucus - Lichid vâscos, cu rol de lubrifiere, secretat de membrane mucoase și

unele glande. Este un lichid filant, format din mucină, leucocite, săruri
minerale, apă și celule epiteliale. 

Amidon - Polizaharid format din glucoză, digerabilă de către stomacul uman.

Acesta se găsește în alimente de origine vegetală și este descompus de amilaza
salivară și pancreatică până la stadiul de dextrine și maltoză.

Bolus - Alimente ajunse îîn cavitatea bucală, masticate și impregnate cu

salivă, pregătite pentru deglutiție.

Orificiul cardia - Orificiul superior al stomacului, care reprezintă de fapt un

sfincter care face legătura cu esofagul.

Pilor - Orificiul anterior și inferior al stomacului, care face legătura cu

intestinul subțire.

Concav - Formă de depresiune, care ține apă.

Convex - Formă bombată, de porțiune sferică, care nu ține apă.

Enteroendocrin - „Entero-” îînseamnă îîn interiorul tractului digestiv, sau

care este cuprins îîn calea tractului digestiv, iar „-endocrin” se referă la
acționea hormonală. Împreună, generează efecte exercitate asupra sistemului
digestiv.

Gastrină - Hormon secretat de către mucoasa porțiunii pilorice a stomacului

și de către duoden. Gastrina este expulzată îîn circulația venoasă a stomacului,
de acolo ajunge la nivelul ficatului și de aici îîn circulația generală. Are rol de
stimulare a secreției acide gastrice, a contracției sfincterului esofagian și
relaxării valvei ileo-cecale, favorizâând pasajul chimului îîn intestinul gros.
Secreția gastrinei este stimulată de contactul proteinelor parțial digerate cu
porțiunea antrală a stomacului.

Perisaltism - Proces de mișcare sub formă de unde care are loc în esofag și
intestine. Mișcările sunt facilitate de musculatura netedă și circulară a
segmentelor din tractul gastrointestinal.

Macerare - Proces fizic de înmuiere a alimentelor cu salivă prin intermediul

salivei și activității dinților, limbii și obrajilor.

Celule parietale - Celule mari de la marginea glandelor gastrice care secretă

acidul clorhidric și factorul intrinsec.

Acetilcolină - Un ester al colinei care are rol de neutransmițător al întregului

sistem nervos parasimpatic, al joncțiunilor neuromusculare de la nivelul
stomacului, al fibrelor simpatice preganglionare. Este inactivată în prezența
colinesterazei.

Histamină - Substanță produsă din histidină, cu rol dilatator asupra vaselor

sangvine și de creștere a secreției de acid în stomac. Alte roluri îndeplinite de
histamină sunt constricția musculaturii netede, producția de mucus.

Inspirație - Primul timp al respirației care constă în aducerea aerului îîn

plămâni.

Expirație - Al doilea timp al respirației care constă în expulzarea aerului din

plămâni.

Digestia intestinală
Vrei să cunoști mai multe despre digestia intestinală?
 Acest subcapitol despre digestia intestinală tratează digestia la nivelul
intestinului subțire. Am inclus și datele de anatomie despre intestinul
subțire cu toate porțiunile sale: duoden, jejun, ileon. Cu siguranță vă vor
prinde bine explicații despre transformările enzimatice pe care le suferă
chimul gatric, obținerea produșilor finali ai digestiei și rolul fiecărei
glande anexe în procesul digestiei de al acest nivel: pancreas, vezică
biliară, ficat.

Intestinul subțire - anatomie și structuri specializate

Accesează această pagină pentru a citi despre anatomia  intestinului subțire cu
cele 3 părți ale sale: duoden, jejun și ileon; precum și despre structurile
specializate în digestie de la acest nivel: faldurile, vilii și microvilii.

Cheia pentru înțelegerea proceselor de digestie în intestinul subțire este

cunoașterea anatomiei duodenului jejunului și ileonului, până la cele mai mici
structuri și celule specializate de la acest nivel. Aceste noțiuni de anatomie a
duodenului, jejunului și ileonului vă vor folosi și când veți citi secțiunea de
patologie a sistemului digestiv, pentru a vă putea imagina mai ușor procesele
ce se desfășoară aici.

Citește acum materialul pentru a cunoaște anatomia, structura și digestia

intestinului subțire.

Cuprins

 Anatomia intestinului subțire

 Structură

Digestia în intestinul subțire - mare parte a digestiei și absorbției substanțelor

nutritive are loc în intestinul subțire. Acesta este un organ tubular cu
diametrul mediu de 2.5 cm și o lungime care poate să varieze de la persoană la
persoană între 3 și 10 metri. Structura sa este înalt specializată pentru
îndeplinirea funcțiilor vitale de digestie și absorbție:

 Ca prima adaptare vorbim de lungimea acestui organ. Lungimea sa

oferă pasajului alimentar o suprafață de contact mare, care va
intensifica procesele de absorbție la acest nivel.
 În plus această suprafață este mărită semnificativ de
prezența faldurilor, vililor și microvililor intestinali, care sunt proiecții
ale mucoasei asemănătoare unor degete.
Anatomia intestinului subțire
Intestinul subțire are o dispunere sinuoasă între stomac și intestinul gros, la
nivelul porțiunii centrale și inferioare a cavității abdominale. Intestinul subțire
este divizat în 3 regiuni:

1. Duoden, cea mai scurtă regiune, care se regăsește retroperitoneal.

Duodenul pornește de la sfincterul piloric al stomacului și se extinde pe
o distanță de aproximativ 25 cm având forma literei C. El se unește mai
departe cu jejunul.
2. Jejunul are aproximativ 1 metru lungime și se extinde până la ileon.
3. Ultima porțiune din intestinul subțire poartă denumirea de ileon. Ea
este cea mai lungă porțiune din intestin, cu o lungime de aproximativ 2
metri. Ileonul se unește cu intestinul gros printr-un sfincter compus din
mușchi netezi având denumirea de sfincterul (valva) ileocecal.

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- componentele intestinale

Structură
Peretele intestinului subțire conține o grămadă de structuri specializate sub
forma celulelor și glandelor pentru a putea indeplini funcțiile sale complexe:
  Celule cu rol în absorbție, care digeră și absorb substanțe nutritive din
chimul intestinal.
 Celule caliciforme (Goblet), care secretă mucus.
Glandele de la nivelul duodenului se numesc glande Brunner și au rolul
de a secreta un mucus alcalin cu rol în neutralizarea acidul gastric (HCl)
prezent în chim.
 Celule care formează glandele intestinale localizate în interiorul unor
crevase, numite criptele Lieberkühn. La acest nivel se secretă sucul
intestinal.
Între 1 - 2 litri de suc intestinal este secretat în fiecare zi. Acesta este un
fluid galben clar, cu conținut de mucus și apă. El mai prezintă și o
ușoară alcalinitate la un pH de 7.6. Împreună, sucul pancreatic și sucul
intestinal oferă un mediu lichidean care facilitează absorbția
substanțelor nutritive din chim în intestinul subțire.
 Celulele Paneth, care secretă o enzimă bactericidă numită lizozim și
care sunt capabile de fagocitoză (digerare de particule, bacterii, resturi
celulare sau celule).

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- structuri specializate ale intestinului subțire

Pe lângă acestea, intestinul subțire prezintă o formă particulară de organizare,

prezentând structuri specializate în digestie și absorbție:

 Falduri circulare: sunt falduri ale mucoasei și submucoasei. Aceste

falduri permanente, care prezintă o lungime de aproximativ 10 mm, se
 regăsesc începând cu porțiunea proximală a duodenului și până la
porțiunea de mijloc a ileonului. Faldurile intensifică absorbția prin
creșterea suprafeței de contact și prin imprimarea unei mișcări de
rotație chimului pe parcursul înaintării sale în tractul intestinal. 
 Vili intestinali. Sunt proiecții ale mucoasei asemănătoare unor degete.
Prezintă o lungime de 0.5 - 1 milimetru și se regăsesc în număr mare de
20 - 40 de vili pe milimetru pătrat. Intensifică enorm suprafața
epiteliului disponibilă pentru absorbție și digestie. Această aglomerare
de vili oferă mucoasei intestinului subțire un aspect de catifea. Fiecare
vil intestinal este acoperit de un epiteliu și prezintă un centru de țesut
conjunctiv, în care regăsim o arteriolă, o venulă, o rețea de capilare
sangvine și un capilar limfatic (lacteal). Substanțele nutritive absorbite
de celulele epiteliale de la suprafață trec mai departe în profunzime fie
în capilarul sangvin, fie în vasul limfatic și de acolo este antrenat mai
departe fie în sânge fie în limfă (lichidul circulator din sistemul
limfatic).
 Microvilii. Sunt proiecții apicale de la nivelul marginii libere a celulor cu
rol în absorbție înspre lumenul intestinal. Fiecare microvil este o
proiecție de aproximativ 1 micrometru, estimându-se un număr
de aproximativ 200 de milioane de microvili pe milimetru pătrat de
intestin subțire. Microvilii dau impresia că formează o linie păroasă, sau
cu peri, denumită marginea în perie. Deoarece prezența lor asigură
creșterea semnificativă a suprafeței de contact cu alimentele, mari
cantități de substanțe nutritive digerate pot difuza în celulele cu rol de
absorbție. Probabil în acest scop, marginea în perie mai prezintă și
numeroase enzime cu rol în digestie, procesele digestive la
nivelul suprafeței celulare fiind o caracteristică a intestinului subțire.

Știați că? Deși intestinul subțire prezintă deja o lungime impresionantă,

prezența faldurilor circulare, a vililor intestinali și a mircovililor, duce
suprafața totală de contact a intestinului subțire la o arie echivalentă unui
teren de tenis de câmp (aproximativ 260m 2).

Definiții:

Digestie = Proces de prelucrare mecanică și chimică a alimentelor la nivelul

tractului GI, acestea fiind scindate în particule absorbabile.

Retroperitoneal = posterior de peritoneu, care este o membrană cu două foițe

ce căptușește organele cavității abdominale și se interpune între acestea și
peretele abdominal.

Mușchi neted = este un țesut care prezintă filamente de actină și miozină

organizate mai lejer decât în mușchiul striat, contractându-se mai puțin ca
mușchiul striat. Prezintă formă de fus cu nucleul în centru și este țesutul care
se găsește în pereții organelor interne și în pereții structurilor tubulare cum
sunt tractul intestinal, arterele etc. Nu pot fi acționați voluntar.

Duoden = Porțiunea proximală a intestinului subțire care comunică, anterior,

cu orificiul pilor al stomacului și posterior se continuă cu jejunul.

Jejun = Porțiunea mijlocie a intestinului subțire, situată în continuarea

duodenului, prelungindu-se cu ileonul.

Ileon = Porțiunea distală a intestinului subțire, reprezentând prelungirea

jejunului, comunicând cu intestinul gros prin intermediul sfincterului
ileocecal.

Sfincter piloric = Strat de musculatură netedă situat la nivelul orificiului pilor

al stomacului, cu rol de reglare a deschiderii sau închiderii orificiului în
funcție de gradul de umplere a stomacului.

Sfincter ileocecal = Strat de musculatură netedă situat la limita dintre ileon și

cec, cu rol de reglare a deschiderii sau închiderii orificiului în funcție de
avansarea alimentelor prelucrate în intestin.

Falduri circulare = Pot fi descrise ca încrețituri, pliuri, sau „valuri” ale

mucoasei și submucoasei intestinale, cu rol de mărire a suprafeței de absorbție
pentru alimentele prelucrate anterior în stomac.

Microvili = Formațiuni care pornesc de la nivelul membranelor celulelor din

mucoasa intestinală, sub formă de perie, cu rol în absorbție.

Vili intestinali = Formațiuni mici, cu o formă similară unui deget, care sunt

proiectate de mucoasa intestinală în interiorul lumenului. Rolul acestora este
de a mări aria de absorbție de la nivelul stomacului.

Chim gastric = Compus semilichid format din alimente semidigerate și

secreții ale pancreasului, ficatului și a mucoasei gastrice. Chimul se formează
în stomac și este transportat spre intestinul subțire.
 Digestia mecanică și chimică în intestinul subțire
Accesează această pagină pentru a citi despre procesele mecanice care se
desfășoară la nivelul intestinului subțire și o scurtă recapitulare despre
procesele chimice care participă la digestia intestinală și care au dus la
formarea chimului gastric. Segmentările și peristaltismul sunt mișcările
întâlnite la nivelul intestinului subțire. Aceste mișcări segmentare împreună
cu mișcările peristaltice au ca scop amestecarea chimului gastric cu sucurile
digestive și facilitarea absorbției și deci, a digestiei intestinale.

Cuprins

 Procesele mecanice de digestie în intestinul subțire

 Digestia chimică

Pe lângă peristaltismul de la nivelul instinului subțire, au loc și procese

chimice de digestie, mediate enzimatic. Procesele chimice sunt diferite pentru
fiecare segment al tubului digestiv, iar cele de la nivel intestinal le continuă pe
cele de la nivelul cavității bucale și stomacului.

Citiți despre toate acestea în lucrarea noastră de mai jos despre digestia
mecanică și chimică în intestinul subțire.

Procesele mecanice de digestie în intestinul

subțire
La nivel de intestin subțire regăsim două tipuri de mișcări:

1. segmentări. O segmentare începe prin contracțiile fibrelor circulare

dintr-o porțiune de intestin subțire. Această acțiune compartimentează
intestinul în segmente, după cum puteți vedea în imaginea de mai jos.
La mijlocul fiecărui segment are loc altă contracție, divizând alte
segmente și amestecând conținutul segmentelor adiacente. Această
mișcare de segmentare este similară cu strângerea alternativă de la
mijloc și apoi de la capete al unui tub de pastă de dinți închis. La nivel
duodenal aceste segmentări au loc cel mai rapid, aproximativ 12 ori pe
minut și încetinesc ușor la un număr de 8 pe minut în ileon.

© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
- mișcările  intestinului subțire
 2. un tip de peristaltism reprezentat de complexe migratoare de
motilitate. După ce majoritatea alimentelor au fost absorbite, scăzând
astfel distensia(întinderea) peretelui intestinal, segmentarea se oprește
și lasă loc peristaltismului. El începe la nivelul porțiunii inferioare a
stomacului și împinge chimul înainte de-a lungul unei mici porțiuni de
intestin, după care se oprește. Acest complex migrator de motilitate
migrează încet de-a lungul intestinului subțire, ajungând la capătul
ileonului în 90 - 120 de minute. Odată ajuns acolo se declanșează
următorul complex migrator de motilitate de la nivel gastric. Ca
apreciere temporală, chimul rămâne în intestinul subțire între 3 - 5 ore.

Ambele mișcări se află, în mare parte, sub controlul plexului nervos mienteric,
care după cum îi spune și numele își întinde fibrele nervoase amielinice și
neuronii post-ganglionari între straturile tunicii musculare ale peretelui
intestinal. Aceste mișcări sunt contracții localizate de mixaj care au loc în acele
porțiuni în care chimul dilată pereții intestinali. Au ca
scop amestecarea chimului cu sucurile digestive și aducerea particulelor de
mâncare în contact cu mucoasa intestinală, astfel facilitând absorbția.

Digestia chimică
Să recapitulăm procesele de digestie chimică până la nivel intestinal:

 La nivelul cavității bucale, amilaza salivară transformă amidonul (un

polizaharid) în maltoză (un dizaharid), maltotrioză (un trizaharid) și
dextrine (lanțuri scurte de amidon cu 5 - 10 unități de glucoză). 
 La nivel gastric, pepsina tranformă proteinele în peptide (mici
fragmente de proteine), iar lipazele linguale și gastrice transformă unele
trigliceride în acizi grași, digliceride și monogliceride. 
 Așadar, chimul care intră în intestinul subțire conține glucide (sunt
numite și carbohidrați sau zaharuri), proteine și lipide, digerate parțial.
Completarea acestui act de digestie parțial este realizată prin efortul
colectiv și cumulativ al sucului pancreatic, bilei, sucului intestinal, toate
la nivel de intestin subțire. În lucrarea care urmează veți putea citi
despre produșii finali ai digestiei și absorbția lor.

Definiții:

Peristaltism = Proces de mișcare sub formă de unde care are loc în esofag și
intestine. Mișcările sunt facilitate de musculatura netedă și circulară a
segmentelor din tractul gastrointestinal.

Motilitate = Proprietate de a efectua mișcări de contracție și de relaxare a

musculaturii netede din anumite organe.

Bilă = Lichid de culoare galben/verzui/maroniu și amar, secretat de ficat și

transportat în duoden unde își exercită rolul de emulsifiere a lipidelor în
perioadele digestive. Între mese, este stocat în vezica biliară.

Chim = Compus semilichid format din alimente semidigerate și secreții ale

pancreasului, ficatului și a mucoasei gastrice. Chimul se formează în stomac și
este transportat spre intestinul subțire.

Proteine = Complex de substanțe organice care sunt formate din, și pot fi

transformate în aminoacizi. Prezența proteinelor în alimentație este necesară,
deoarece acestea asigură creșterea și refacerea țesuturilor lezate.

Peptide = Compuși formați din doi sau mai mulți aminoacizi.

Trigliceride = Esteri formați din glicerol și trei acizi grași. În mod normal,
trigliceridele se găsesc în număr mare în grăsimi și uleiuri.

Lipaza = Indiferent de locul în care este excretată (lingual, gastric,

pancreatic), lipaza este o enzimă cu rol în digestia grăsimilor, transformându-
le în acizi grași și glicerol.

Acizi grași = Acid carboxilic format dintr-un lanț de carbon și hidrogen, cu o

grupare carboxil terminală. Acizii grași se găsesc în număr mare în grăsimi și
uleiuri.

Pepsină = Enzimă care intră în componența sucului gastric, cu rol în

scindarea proteinelor în peptide și peptone.

Amilaza salivară = Sau ptialina, este o enzimă care se găsește în salivă și are
rol în scindarea amidonului fiert sau copt până la stadiul de dextrine și
maltoză. 

Suc intestinal = Lichid digestiv secretat în intestinul subțire, compus din

lipaze, enterokinaze, lactază și alte enzime, dar și mucus. Acest suc are rol în
finalizarea prelucrării chimice a alimentelor la acest nivel al tractului GI.

Suc pancreatic = Lichid digestiv alcalin, secretat de pancreas și transportat

spre stomac în perioadele digestive. Sucul pancreatic conține numeroase
enzime, cum ar fi amilaza pancreatică, lipaza pancreatică, enterokinaze,
nucleaze și altele.