O scrisoare pierduta

ION LUCA CARAGIALE

Comedia este specia genului dramatic aparuta in antichitate pentru a sanctiona scenic
vicii ale naturii umane zugravind intr-o maniera satirica tipuri umane, comportamente, carente
de caracter, situatii hazii intotdeauna cu final fericit.
Categoria estetica pe care o dezvolta acest tip de teatru este comicul, care consta in
actiuni, situatii, replici care provoaca rasul, fiind generat de regula de contrastul dintre aparenta
si esenta, valoare si nonvaloare, dintre intentie si finalitate.
Dramaturgia lui Caragiale anticipeaza intr-o mare masura teatrul absurdului. Aceasta
reprezinta o sinteza intre realismul critic, clasicism si elmente ale teatrului modern. De factura
realista e intentia dramaturgului de a infatisa tipuri sociale si de a zugravi realitatea unei epoci
de care se detaseaza lucid, satiric si ironic. Latura clasica vine din modul de construire al
actiunii, din forma si echilibrul compozitional.
Piesa O scrisoare pierduta este o comedie de moravuri in care sunt satirizate aspecte
ale societatii contemporane.
Titlul anticipeaza actiunea prin prezentarea elementului de santaj, punand in evidenta
contrastul comic dintre esenta si aparenta. Pretinsa lupta pentru puterea politica se realizaza,
de fapt, prin jocul de culise, avand ca instrument al santajului politic “o scrisoare pierduta”.
Tema comediei o constituie prezentarea vietii social-politice din capitala unui judet de
munte in circumstantele tensionate ale alegerii unui deputat. Caragiale foloseste acest context
pentru a surprinde si a generaliza o serie de vicii si moravuri precum: lipsa de moralitate, viata
politica marcata de santaj, ipocrizia, coruptia sau relatiile de cuplu degradate, adulterul.
Comedia este structurata in patru acte, prezentand istoria unei scrisori de amor adresata
Zoei Trahanache, sotia influentului om politic, Zaharia Trahanache, de catre amantul ei,
prefectul Stefan Tipatescu. Zoe pierde scrisoarea, aceasta ajungand in mainile lui Nae
Catavencu, seful opozitiei si directorul Ziarului Racnetul Carpatil or. Acesta, aspirand la pozitia
de deputat, utilizeaza scrisoarea ca arma de santaj politic, determinandu-i pe Zoe si pe
Tipatescu sa-l sustina. Insa, “de la centru” soseste ordinul de a se sprijini candidatura lui
Agamita Dandanache, care va castiga alegerile intrucat Catavencu pierde arma santajului,
scrisoarea fiind inapoiata Zoei de catre cetateanul turmentat.
Comicul de situaţie este obţinut prin pierderea şi găsirea scrisorii de amor, prin postura
ridicolă a lui Caţavencu, de a ajunge, din stăpân pe situaţie, victima unei escrocherii
asemănătoare celei la care el apelase. Totodată, comică este situaţia finală, când cele două
forţe potrivnice se împacă şi farsă electorală se termină cu un compromis pe care toată lumea îl
accepta cu dezinvoltură.
Comicul de moravuri este realizat prin infatisarea relatiei dintre Zoe si Stefan
Tipatescu, prin felul in care sunt pregatite alegerile sau prin felul in care este obtinuta victoria.
Comicul de caracter izvoraşte din comportamentul personajelor, din atitudinea lor şi din
ipostazele în care acestea sunt prezentate. Personaje ca Dandanache, Caţavencu, Pristanda
generează râsul prin contrastul dintre pretenţiile pe care le au şi comportamentul lor. Caţavencu
se pretinde patriot, dar isi urmăreşte interesele personale; Dandanache este senil, dar viclenia
sa depăşeşte meschinaria, perfidia lui Catavencu, iar la rândul său, Pristanda se supune
orbeşte lui Tipatescu, insa asta nu il opreste sa il admire pe Catavencu.

1
 Comicul de limbaj se realizeaza prin ticurile verbale ale personajelor, prin pronuntarea
gresita a unor neologisme sau a unor cuvinte obisnuite, observandu-se de asemenea
numeroase tautologii, unele cacofonii sau confuzii paronimice.
Actiunea da impresia unei desfasurari rapide de intamplari in care situatiile se schimba
brusc, facandu-se asadar uz de tehnica bulgarelui de zapada. In realitate insa, aceasta este
redusa minimal: nimic esential nu se schimba in lumea acestor personaje. Caragiale
construieste un univers inchis, dominat de o mecanica a absurdului, din care nu se poate
evada. Prezentul continuu, circular accentueaza grotescul situatiei prezentate intrucat
personajele nu pot evolua, nu pot depasi datul lor existential.
Structura moderna a personajelor rezulta din faptul ca ele nu sunt construite liniar, ci
actioneaza mecanic prin gesturi automate. Exagerarea caricaturala a unei singure trasaturi de
caracter le indeparteaza pe acestea atat de personajele teatrului clasic cat si de tipurile umane
din teatrul realist.
Cu toate acestea, putem incadra personajele in anumite tipologii statuate de teatrul
clasic, existand o reductie a caracterului lor. Astfel, Catavencu portretizeaza demagogul,
politicianul corupt ce isi urmareste propriul interes, manipulandu-i pe ceilalti; Zaharia
Trahanache intruchipeaza barbatul incornorat, incapabil sa observe relatia dintre Zoe, imagine a
femeii adulterine si Tipatescu, reflexie a junelui prim; Farfuridi si Branzovenescu alcatuiesc
cuplul comic; Pristanda reprezinta servitorul umil, instrumentul sistemului, iar Dandanache,
trimisul de la centru, pune in scena politicianul senil, lipsit de scrupule “mai canalie ca
Catavencu si mai prost ca Farfuridi.” Un personaj reprezentativ pentru aceasta comedie este
insa cetateanul turmentat, tema fundamentala a teatrului lui Caragiale fiind dezorientarea
individului.
Faptele sunt inlocuite prin gesturi si in special prin cuvinte. Agitatia permanenta a
personajelor, vidul limbajului(reflexie a golului interior) ajungand sa substituie actiunea in sine.
Asadar, disolutia interioara a actantilor este redata prin stereotipurile de limbaj, prin ticurile
verbale, prin recurenta nonsensurilor si a constructiilor gresite. Este semnificativa asadar scena
discursului lui Catavencu din actul al III-lea, ce reprezinta o mostra a insuficientei intelectuale,
probata de utilizarea improprie a unor cuvinte si a unor constructii adversative aberante.
Posesor al tehnicii disimularii, Catavencu face risipa de gesturi, de expresii bombastice menite
sa starneasca admiratia auditoriului. Demagogul pune in functiune intregul arsenal de captare al
bunavointei ascultatorilor, trecand de la emotie, glas tremurat si plans in hohote la un ton
latrator, dublat de indignare. Aceste tehnici sunt menite sa starneasca simatia, compasiunea si
aprecierea auditoriului.
Din punctul meu de vedere, comedia lui Caragiale anticipeaza intr-o mare masura teatrul
absurdului, aceasta putand fi inteleasa ca o farsa tragica. In ciuda atmosferei de bufonada, de
carnaval din final, protagonistii nu percep nici starea de bucurie, de eliberare prin ras, stare
specifica oricarei comedii, nici finalul fericit. In ciuda prezentei comicului, piesa lui Caragiale e in
esenta o drama, nota tragica fiind resimtita exclusiv de spectator. Personajele raman inchise
definitiv in universul intereselor, al lipsei de moralitate, al agitatiei fara sens, traind larvar.
In concluzie, comedia O scrisoare pierduta, desi reprezinta o sinteza dintre viziunea
clasica, cea realista si unele elemente moderne, il apropie pe Ion Luca Caragiale de dramaturgi
precum Samuel Beckett sau Eugen Ionescu prin dimensiunea tragica, absurda a viziunii pe care
o propune.