Ce nou i se pare!… S-ascultă uimit. În el i-o legendă frumoasă şi sfântă, Şi vorbele-o sfarmă cu zgomotul lor: E cântecul inimii care-a murit, Ş-al primului nostru amor.
E noapte, sunt singur, şi iar mi-aud gândul
Cum, notă cu notă, mi-l cântă în taină. Ce dulce-i… Îmi vine să plâng ascultându-l… De ce nu se poate o dată s-aştern Săraca şi aspra cuvântului haină Pe-al gândului cântec etern!
Ah, iată grădina… văd urmele mele
Pe prundul aleii. Pământul miroase, Ş-albasrtu-i de cele dintăi micşunele. Curg valuri de raze din cerul deschis; E linişte-n aer, şi toate-s frumoase, Şi toate le văd ca-ntr-un vis. Şi crăngile-atârnă-ncărcate de floare S-atingă pământul ai crede că-s ninse Sub alba podoabă ce tremură-n soare; Iar tu, ca din basme, deodată mi-apari, Înaltă şi zveltă, cu braţele-ntinse, Cu ochii tăi limpezi şi mari…
Şi ce-a fost pe urmă?
Zadarnic! Cuvintele-s tulburi şi grele.
Se-ntunecă-n juru-mi, şi cântecul moare.
Nici farmecul celor dintăi micşunele,
Nici zâmbetu-ţi galeş, nici leneşu-ţi mers, Nici crăngile albe-ndoite de floare, Nimic nu-mi mai scapără-n vers!