Reglementare. Potrivit art.8 alin.

(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „Orice

persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale”, iar potrivit alin.(2) „Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în
exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o
societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a
moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora” [1]. Acest articol este primul din seria de patru
prevăzute de Convenția Europeană a Drepurilor Omului care garantează respectul social datorat
fiecărui individ. În acest sens, individului, privit ca parte din întregul social și ca element
independent văzut ca un tot întreg, îi sunt garantate prerogative ce-i oferă posibilitatea de
apărărare a vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței. Totodată, în concepția
literaturii de specialitate [2] și în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viață
privată, privit în dimensiunea lui, cuprinde și dreptul persoanei la viață privată intimă, personală,
dreptul la viață privată socială și dreptul persoanei la un mediu înconjurător sănătos ș.a. Dreptul
garantat de art. 8 nu este unul absolut, limitările sale dovedindu-se conforme Convenţiei în
măsura în care sunt stipulate de o lege naţională accesibilă şi previzibilă, vizează îndeplinirea
unui interes legitim (apărarea securităţii naţionale, a siguranţei publice, bunăstării economice a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora) şi constituie măsuri necesare într-o societate
democratică [3]
Dreptul la nume. Spre deosebire de alte instrumente internaționale, cum ar fi Pactul ONU pentru
drepturile civile și politice, Convenția ONU din 20 noiembrie 1989 privitoare la drepturile
copilului, Convenția interamericană a drepturilor omului, prevederile art.8 din CEDO nu prevăd
expres dispoziții care s-ar referi la dreptul la nume [7]. Jurisprudența Curții însă a statuat în mai
multe rânduri că dreptul la nume este parte componentă a dreptului la viață privată. În ceea ce
privește dreptul la nume, este relevantă cauza Burghartz c. Elveției [8] privind imposibilitatea
pentru un soţ de a preceda patronimul soţiei sale, nume de familie, de al său propriu. În această
speță, Curtea a statuat că legislația elvețiană care permite numai soției, nu și soțului să preceadă
numele comun luat de soți ca efect al căsătoriei cu numele avut înainte de căsătorie, este de
natură contrară cu prevederile art.8 din Convenție. Ea notează că art. 8 nu conţine dispoziţii
explicite în materie de nume, contrar altor instrumente internaţionale, iar în calitate de mijloc de
identificare personală şi de apartenenţă la o familie, numele unei persoane nu priveşte mai puţin
viaţa privată şi de familie a acesteia. Chiar dacă statul şi societatea au interes să îi reglementeze
utilizarea, aceasta nu înseamnă un obstacol, or, aceste aspecte de drept public sunt compatibile
cu dreptul la viaţa privată. În speță, conservarea de către petiţionar a numelui de familie sub care
este cunoscut în mediile academice, poate influenţa cariera sa într-un fel care nu trebuie neglijat.
În altă cauză [9], Curtea a statuat că refuzul ofițerului de stare civilă de a înregistra prenumele
copilului de către părinți constituie o ingeriență neadmisă de Convenție
Respectarea dreptului la viață familială. Art.8 CEDO prevede expres un drept al persoanei la
respectarea vieții de familie. În aceste condiții, textul Convenției nu oferă o definiție acestui
drept, iar o eventuală interpretare o vom extrage din jurisprudența sa. E necesar însă să
menționăm că textul Convenției folosește sintagma „orice persoană”, iar în aceste circumstanțe
urmează să constatăm că acest drept este recunoscut oricărei persoane, fără nicio excepție.
Curtea a apreciat că, în ceea ce priveşte noţiunea de „viață de familie”, instituţia familiei nu este
un element fix nici pe plan istoric, nici pe plan sociologic. Astfel, a constatat că intră sub
protecţia art. 8 relaţiile tradiţionale de familie, adică cele dintre soţi dintr-o căsătorie încheiată
conform legii naţionale, relaţia de filiaţie naturală sau din adopţie, raporturile de afinitate,
concubinajul heterosexual, mai ales când se naşte un copil, dar şi relaţiile de familie de facto
între persoane care nu au oficializat relaţia [19]. Instanța europeană a constatat că refuzul
instanţelor naţionale de a recunoaşte tatălui biologic legături personale cu copilul său, fără a
analiza în concret dacă stabilirea acestora ar afecta interesul superior al minorului, contravine
dispoziţiilor art. 8 CEDO. În cauza Schneider c. Germaniei (cererea nr.17080/07), Curtea a
pronunţat, la data de 15 septembrie 2011, o hotărâre nedefinitivă de constatare a încălcării art. 8
din Convenţie. Potrivit situaţiei de fapt reţinută de Curte, în urma unei relaţii de scurtă durată
dintre reclamant şi o femeie căsătorită, în luna iunie a anului 2003 aceasta a rămas însărcinată.
Atât în faţa instanţelor naţionale, cât şi în faţa Curţii, reclamantul a pretins că este tatăl biologic
al copilului şi că mama planifica să se despartă de soţul său şi să pună bazele unei familii
împreună cu el. În realitate însă, la scurt timp după ce a rămas însărcinată, mama s-a întors lângă
soţul său, părăsind teritoriul Germaniei şi mutându-se în Anglia. Astfel, reclamantul nu a apucat
să îşi vadă niciodată fiul, acesta fiind crescut de mama sa şi de soţul acesteia. Deşi aceştia au
recunoscut că există posibilitatea ca reclamantul să fie tatăl biologic al copilului, nu au exclus
nici posibilitatea ca soţul să aibă această calitate, având în vedere că soţii au avut relaţii intime în
perioada concepţiei. În fine, soţii au apreciat că este în interesul familiei lor să nu efectueze
testele medicale pertinente pentru a afla paternitatea copilului născut în luna martie 2004.
Reclamantul a rămas în Germania, iar la scurt timp după naşterea minorului a solicitat instanţelor
naţionale să îi recunoască un drept de vizită a acestuia, de două ori pe lună şi dreptul de a fi
informat cu privire la aspecte legate de creşterea şi educarea sa. În motivarea cererii sale,
reclamantul a arătat că este tatăl biologic al minorului şi că el împreună cu mama acestuia au
intenţionat să aibă un copil, el însoţind-o de mai multe ori la consultaţiile medicale prenatale. În
cadrul acestei acţiuni, mama copilului s-a apărat, precizând că nu a intenţionat niciodată să se
despartă de soţul său şi nici nu a planificat să facă un copil împreună cu reclamantul, din punctul
său de vedere nefiind exclus ca soţul său să fie chiar tată
tEDO. În această cauză, Curtea a statuat că noţiunea de „viaţă de familie”, inclusă în textul art.8
din Convenţie, nu se referă exclusiv la o familie legitimă, ci se extinde şi în privinţa relaţiilor de
familie de facto, existente între persoane care nu au oficializat relaţia. Astfel, un copil născut
într-o familie de facto sau legitimă, este ipso iure parte a acelei familii, prin simplul fapt al
naşterii [20]. Cu toate acestea, a mai arătat Curtea, o simplă legătură biologică dintre un părinte
şi copil, fără nicio altă implicaţie legală sau faptică, care să indice existenţa unei relaţii personale
apropiate, este insuficientă pentru a atrage protecţia art. 8 din Convenţie. Evident, coabitarea este
un prim indiciu în constatarea existenţei acestor legături personale, însă, în mod excepţional, şi
alţi factori pot demonstra existenţa unei familii de facto [21]. În ceea ce priveşte protecţia vieţii
de familie între părinţi şi copii, Curtea a apreciat că art. 8 implică dreptul unui părinte la măsuri
efective din partea statului care să îl reunească pe el şi pe copilul său [22]. În această cauză,
Curtea a plecat de la principiul necesităţii reunirii familiei materializat în dreptul părintelui de a
beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său. Acelaşi
principiu este valabil şi atunci când este vorba de relaţiile dintre un copil şi bunicii săi, cu atât
mai mult cu cât în favoarea acestora din urmă a fost pronunţată o hotărâre judecătorească prin
care le era recunoscut dreptul de a avea contact cu copilul (Nistor c. României, hotărârea din 2
noiembrie 2010) [23]. Cât privește situațiile în care sunt vizate rapirea copiilor, Curtea a statuat
că aceste situații urmează a fi interpretate și în conformitate cu Convenția de la Haga din 1980.
Art. 11 al acestei convenții stipulează că „autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat
contractant urmează să procedeze de urgență în vederea înapoierii copilului” [24]. Totodată,
Convenția prevede că „autoritățile centrale urmează să coopereze între ele si sã promoveze o
colaborare între autoritățile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata
înapoiere a copiilor și a realiza celorlalte obiective ale prezentei convenții. În special, ele
urmeazã fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite: a) pentru
localizarea unui copil deplasat sau reținut ilicit; b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil
sau de pagube pentru părțile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri
provizorii; c) pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului sau a înlesni o soluționare
amiabilă; d) pentru schimb de informații, dacă se dovedește util, privitoare la situația socială a
copilului; e) pentru a furniza informații generale privind dreptul statului lor în legătură cu
aplicarea Convenției; f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau
administrative, menite să obțină înapoierea copilului și, dacă este cazul, să îngăduie organizarea
sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare; g) pentru a acorda sau a înlesni, dacă este cazul,
obținerea de asistență judiciară și juridică, inclusiv participarea unui avocat; h) pentru a asigura,
pe plan administrativ, dacã va fi necesar și oportun, înapoierea fără pericole a copilului; i) pentru
a se ține reciproc la curent asupra aplicării Convenției și, pe cât posibil, a înlătura eventualele
obstacolele ivite cu prilejul aplicării sale”. În acest sens, este relevantă cauza Ignaccolo-Zenide c.
României (Hotărârea din 25 ianuarie 2000), în care Curtea a statuat asupra încălcării art. 8 din
Convenţie, având în vedere că nu a fost adoptată niciuna dintre măsurile enumerate la art. 7 din
Convenţia de la Haga pentru executarea dreptului său de vizită a minorelor. Nu au existat măsuri
coercitive împotriva tatălui şi nici măsuri adecvate, pregătitoare pentru unica întâlnire dintre
mamă şi copiii ei în vederea înapoierii acestora şi restabilirii relaţiei de familie. Curtea
reamintește că, dacă art. 8 din Convenție încearcă în principal să apere individul împotriva
ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice, el implică, de asemenea, și unele obligații
pozitive inerente respectării efective a vieții de familie. Și într-un caz, și în celălalt este necesar
să se țină cont de raportul de proporționalitate care trebuie să existe între interesul persoanei și
cel al societății, în ansamblul ei. De asemenea, în ambele ipoteze, statul se bucură de o anume
marjă de apreciere. Fiind vorba de obligația statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a
afirmat în permanență că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din
partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a
dispune aceste măsuri. O altă situație care vizează direct art.8 din Convenție este adopția. Curtea
a extins protecţia oferită de art. 8 din Convenţie şi asupra potenţialelor relaţii de familie care se
pot dezvolta între un copil născut în afara căsătoriei şi părintele său biologic, iar în cauza Pini şi
alţii c. României (Hotărârea din 22 iunie 2004), Curtea a statuat că o viaţă de familie proiectată,
dorită, ar putea, în circumstanţe speciale, să cadă sub protecţia art.8 din Convenţie, mai ales
atunci când imposibilitatea stabilirii relaţiilor de familie efective nu poate fi imputată
reclamantului. Curtea a constatat, într-un final, că, deşi nu poate fi vorba în speţă de o viaţă de
familie pe deplin stabilită, având în vedere absenţa coabitării şi a unor legături de facto suficient
de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor
de încuviinţare a adopţiei, acest fapt nu este imputabil reclamanţilor, care, alegând minorele pe
baza unei simple fotografii, fără să existe contacte veritabile cu acestea în vederea pregătirii lor
pentru adopţie, nu au făcut altceva decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul
român. În plus, aşa cum rezultă din probele existente
Dreptul la viață privată și de familie este reglementat la nivel național de fiecare stat semnatar al
Convenției Europene a Drepturilor Omului, însă art.8 din Convenție vine pentru a garanta supra-
protecția acestuia. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reprezintă un mecanism
viu care e într-o continuă dezvoltare. Accepțiunile despre viață privată, domiciliu, identitate
personală, date cu caracter personal, identitate sexuală, mediu înconjurător sănătos și alte aspecte
care vizează direct prevederile art.8 din Convenție se află mereu într-un ritm accelerat de
adaptare la realitățile sociale. Curtea veghează constant aspectele sociale care intră în
contradicție cu viața privată a persoanei și, ținând cont de obligațiile pozitive și negative ale
Înaltelor părți semnatare, direcționează aceste aspecte spre o protecție cât mai echitabilă a vieții
private. Analiza si aplicabilitatea art.8 din Convenție consacră cele mai echitabile limite care vin
spre a asigura un echilibru între dreptul la viață privată și de familie, pe de o parte, și celelalte
drepturi fundamentale ale omului, pe de altă parte. Statele semnatare urmează să ofere garanții în
ceea ce privește respectarea dreptului la viață privată și de familie. În acest sens, Curtea a statuat
în nenumărate rânduri că statele nu-și respectă obligațiile pozitive și nu oferă acele garanții care
ar fortifica dreptul la viață privată și de familie. Constant jurisprudența sa influențează sistemele
de drept din statele semnatare ale Convenției. Astfel, jurisprudența instanțelor naționale, direct
sau indirect, își apropie deciziile de practica Curții de la Strasbourg, iar aplicabilitatea
jurisprudenței CEDO capătă o dimensiune impunătoare. În ultima vreme, instanțele din
Republica Moldova invocă din ce în ce mai mult practica CtEDO. Acest fapt apare ca o
consecință a unei jurisprudențe CEDO considerabil de voluminoasă și care își găsește
aplicabilitatea aproape în orice litigiu apărut în fața instanțelor de judecată din Republica
Moldova. Totodată, această apariție este generată și de trimiterile făcute și de petiționari care își
doresc o justiție echitabilă și au încredere în valorile instituite de CtEDO. Nu de puține ori
observăm că pentru a consfinți și a garanta anumite aspecte, instanțele naționale invocă din
oficiu jurisprudența instanței europene. Prin urmare, cu toate că în Republica Moldova
reglementarea respectării dreptului la viață privată și de familie este destul de vagă, iar
mecanismele care facilitează acest drept sunt foarte puține, legiuitorul prin puterea sa publică, cât
și instanțele de judecată urmează să ajusteze la practica Curții Europene atât normele de drept
pozitiv, cât și jurisprudența națională. În concluzie, putem afirma că protecția dreptului la viață
privată și de familie în sistemul Convenției europene este cea mai eficientă din lume, ea
instituind un veritabil mecanism de control care veghează aplicabilitatea dispozițiilor sale.
Comentariu din conventie
Reieşind din prevederile menţionate supra, articolul 8 din Convenţie stabileşte garanţii
referitoare la viaţa privată, viaţa familială, domiciliul şi corespondenţa persoanei. Totodată, acest
drept nu are un caracter absolut. El poate fi limitat în anumite situaţii, cu respectarea condiţiilor
cerute de paragraful al doilea din art. 8. De asemenea, atitudinea pasivă a statului, inclusiv în
situaţiile în care nu există vreo imixtiune din partea statului, poate echivala cu încălcarea
Convenţiei.
Din practica Curţii rezultă că intră în sfera articolului 8: viaţa sexuală, orientarea sexuală, numele
şi prenumele persoanei, etnia, imaginea (fotografia) persoanei, reputaţia persoanei (protecţia
demnităţii), inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, activitatea profesională şi de
afaceri, datele şi dosarele întocmite de către serviciile de securitate şi alte structuri de stat,
inviolabilitatea fizică şi psihică, inclusiv serviciile de ocrotire a sănătăţii, examinările psihiatrice
şi sănătatea psihică, colectarea şi prelucrarea datelor cu caracter personal, ş.a.
Reieşind din prevederile Convenţiei, ale Protocoalelor, precum şi din practica Curţii, articolul 8
consacră următoarele obligaţii pozitive în sarcina statelor: – recunoaşterea oficială a alegerii
numelui; – recunoaşterea identităţii etnice; – asigurarea accesului la informaţiile oficiale; –
stabilirea paternităţii/maternităţii; – asigurarea inviolabilităţii fizice, morale şi sexuale a
persoanelor; – recunoaşterea oficială a transsexualilor; – oficializarea relaţiei de familie între
părinţi şi copiii născuţi în afara căsătoriei; – separarea soţilor; – consultarea părinţilor naturali în
cazul preluării copiilor în custodia statului şi/sau adopţia; – readucerea copiilor la părinţii lor
naturali; – furnizarea de facilităţi pentru persoanele cu handicap sau bolnave; – admiterea de
membri cetăţeni străini ai familiei în cazul deciziilor în materie de imigraţie; – protecţia
împotriva poluării; – protecţia datelor cu caracter personal; – protecţia imaginii individului; –
protecţia convorbirilor telefonice; – protecţia informaţiilor despre starea sănătăţii; – protecţia
corespondenţei scrise împotriva cenzurii; – protecţia reputaţiei. Printre obligaţiile negative
generate de conţinutul articolului 8 din Convenţie se numără: – lipsa intervenţiei statului în viaţa
privată şi/sau de familie; – lipsa intervenţiei statului în exercitarea dreptului la respectarea
corespondenţei; – lipsa intervenţiei statului în domiciliul justiţiabilului.
Violenţa domestică În cauza Eremia și alţii v. Republica Moldova353 două reclamante s-au
plâns că au fost insultate de către A (tatăl reclamantelor) şi că au fost martore la agresiunea fizică
şi verbală faţă de mama lor acasă, neputând să o ajute. Curtea a reiterat că de vreme ce obiectul
principal al articolului 8 din Convenţie este să protejeze un individ împotriva acţiunii arbitrare a
autorităţilor publice, pot exista şi obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private şi
de familie. Aceste obligaţii pot presupune adoptarea unor măsuri în sfera relaţiilor dintre
particulari. Mai ales copiii şi alte persoane vulnerabile au dreptul la ocrotire efectivă. Totodată,
statele trebuie să menţină şi să aplice în practică un cadru juridic corespunzător care acordă
protecţie împotriva actelor de violenţă din partea persoanelor private. Vulnerabilitatea particulară
a victimelor violenţei domestice şi necesitatea implicării active a Statului în ocrotirea lor a fost
accentuată în diferite instrumente internaţionale. În speţă, starea psihologică a celei de-a doua şi
a celei de-a treia reclamante a fost afectată negativ prin asistarea repetată la violenţa aplicată de
tatăl lor asupra mamei acasă, fapt recunoscut şi de instanţa de judecată naţională. Acest lucru a
reprezentat o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private al celei de-a doua şi celei de-a treia
reclamante şi în respectarea dreptului lor la domiciliu în sensul articolului 8 din Convenţie.
2.2. Viaţa de familie 2.2.1. Dreptul părinţilor divorţaţi de a comunica cu copiii lor În cauza
Bordeianu v. Republica Moldova355, reclamanta a pretins că omisiunea autorităţilor
moldoveneşti de a lua în mod prompt măsurile necesare pentru readucerea fiicei sale la acesta în
conformitate cu decizia definitivă pronunţată în favoarea sa a condus la încălcarea dreptului său
la respectarea vieţii de familie, garantat de articolul 8 din Convenţie. În faţa Curţii, părţile nu au
contestat faptul că relaţia dintre reclamantă şi fiica sa face parte din viaţa de familie, în sensul
articolului 8 din Convenţie. Într-adevăr, faptul de a fi împreună în cazul unui părinte cu copilul
său reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi s-a
rupt, iar măsurile de la n2.2.2. Decăderea din drepturile părinteşti În cauza N.P. v. Republica
Moldova357, reclamanta s-a plâns la Curte în baza articolului 8 din Convenţie de faptul că
hotărârea de a fi decăzută din drepturile părinteşti, precum şi restricţiile impuse asupra dreptului
său să-şi viziteze copilul au fost disproporţionate, iar autorităţile n-au întreprins nicio 357 Cauza
N.P. v. Republica Moldova, hotărârea din 6/10/2015. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
176 ► măsură de a-i proteja dreptul de a locui cu copilul său. În speţă, reclamanta a invocat că,
în urma unui apel, poliţia a luat-o de la domiciliu pe minora A. şi a plasat-o în Spitalului Clinic
Municipal pentru Copii ,,V. Ignatenco”, unde copilul a fost diagnosticat cu encefalopatie
reziduală cu retard fizic, insuficienţă piramidală uşoară în picioare, hiperplazia glandei tiroide,
necesitate scăzută de somn (hyposomnia), insuficienţă renală şi pancreatită reactivă. În raportul
medical, s-a constatat că reclamanta era în stare de ebrietate alcoolică de grad avansat. În cele ce
au urmat, Comisariatul de poliţie a raportat cazul Direcţiei pentru protecţia copilului. Ca urmare
a vizitei realizate de autorităţi la domiciliul reclamantei, acesteia i-a fost aplicată o amendă
administrativă în mărime de 200 de lei şi a fost decisă plasarea minorei într-un centru de
plasament şi iniţierea procedurilor privind decăderea reclamantei din drepturile părinteşti. În
cadrul audierilor din 24 ianuarie 2012, reprezentantul Direcţiei pentru Protecţia Drepturilor
Copilului din sectorul Ciocana a susţinut că, în timpul vizitei la domiciliul reclamantei din 23
septembrie 2011, reclamanta şi G. erau în stare de ebrietate, prezentând semne vădite de violenţă
fizică. Reclamanta avea un comportament neadecvat şi un aspect fizic dezordonat. Din cele
relatate de vecini, copila nu frecventa nicio instituţie preşcolară, era neglijată de familie, fiind
văzută adesea murdară şi flămândă, cerând mâncare de la ei. De asemenea, reprezentantul a
afirmat că la şedinţa din 27 septembrie reclamanta s-a prezentat în faţa Comisiei pentru Protecţia
copiliului în stare de ebrietate. În faţa instanţei de judecată, reclamanta a susţinut că îşi creştea de
una singură copilul şi nu primea niciun ajutor de la nimeni, nici măcar de la serviciile sociale. Ea
avea dificultăţi financiare, care o împiedicau să-şi îmbunătăţească condiţiile de trai, foarte
modeste. Ea a explicat că foloseau lemne ca să se încălzească şi că, după o avarie electrică, peste
şase luni au fost deconectaţi de la reţeaua de curent electric. Reclamanta a susţinut că avea grijă
de copil, oferindu-i jucării, îmbrăcăminte şi încălţăminte, şi că minorei A. i-a fost acordată
asistenţă medicală de către o altă instituţie medicală decât cea de sector, prezentând lista
vaccinurilor. Reclamanta şi-a exprimat dorinţa de a fi alături de copilul său, precum şi
angajamentul de a-şi îndeplini obligaţiile părinteşti. Drept dovadă a faptului că a solicitat să-şi
viziteze copilul, însă fără niciun rezultat, ea s-a referit la scrisoarea din 27 octombrie 2011. Ea a
susţinut că incidentul din 22 septembrie 2011 a fost unul ocazional şi nu era un obicei frecvent în
familia sa, fapt care nu putea constitui un motiv pentru decăderea din drepturile părinteşti.
Reclamanta a declarat că plecase la lucru în Turcia doar pentru o perioadă de două săptămâni,
după care s-a reîntors şi s-a angajat neoficial la diferite locuri de muncăivel naţional care
împiedică această reuniune reprezintă o ingerinţă în dreptul ocrotit de articolul 8 din Convenţie.
În această cauză, este necesar să se ţină cont de echilibrul echitabil care trebuie să existe între
interesele concurente ale persoanei şi ale societăţii în ansamblu. În mod similar, în ambele
contexte, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere. Curtea a declarat în mod repetat că
articolul 8 din Convenţie include dreptul unui părinte de a beneficia de măsurile necesare în
vederea reunirii cu copilul său şi obligaţia autorităţilor naţionale de a le întreprinde. Într-o
asemenea cauză, caracterul adecvat al unei măsuri se examinează în funcţie de 355 Cauza
Bordeianu v. Republica Moldova, hotărârea din 11/01/2011. Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului 172 ► celeritatea punerii acesteia în aplicare. Într-adevăr, procedurile de transmitere a
drepturilor părinteşti, inclusiv executarea deciziei adoptate în acest sens, trebuie efectuate în mod
urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireversibile asupra relaţiilor dintre copil
şi părintele care nu locuieşte cu el. O modificare a circumstanţelor relevante poate justifica
neexecutarea unei decizii definitive cu privire la reuniunea unui părinte cu copilul său. Totuşi,
având în vedere obligaţiile pozitive ale statului în baza articolului 8 al Convenţiei şi condiţia
generală a preeminenţei dreptului, Curtea a trebuit să se asigure că o asemenea schimbare de
circumstanţe nu se datorează incapacităţii autorităţilor naţionale de a adopta toate măsurile care
ar putea fi necesare în mod rezonabil pentru a facilita executarea unei asemenea decizii. Prin
urmare, trebuie să se stabilească dacă, pentru a facilita contactul dintre reclamanta şi fiica sa,
autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare în această cauză. În acest sens, a fost
respinsă opinia Guvernului potrivit căreia neexecutarea deciziei judecătoreşti a fost impusă de
comportamentul reclamantei, care a vizitat copilul foarte rar. Într-adevăr, faptele cauzei arată că
reclamanta nu a putut vizita copilul timp de cel puţin opt luni, din cauza că tatăl s-a opus acestor
vizite şi acesta nu era de găsit. Având în vedere numărul şi frecvenţa cererilor înaintate de către
reclamantă către autorităţi, nu poate fi acceptat argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanta
a acceptat în mod tacit situaţia creată. Prin urmare, se consideră că aceasta şi-a demonstrat
suficient dorinţa de a se reuni cu fiica sa. În privinţa amenzilor aplicate, atunci când apar
dificultăţi din cauza refuzului părintelui cu care se află copilul de a se prezenta la executarea
deciziei prin care se dispune întoarcerea imediată a acestuia, autorităţile competente sunt
responsabile de luarea măsurilor corespunzătoare pentru a sancţiona lipsa sa de cooperare. În
cazul în care acţiunile de executare silită în privinţa copiilor nu sunt dorite, în principiu, în acest
domeniu sensibil, recurgerea la sancţiuni nu ar trebui să fie exclusă în cazul unui comportament
vădit ilegal din partea unui părinte cu care locuieşte copilul. Totodată, suma sancţiunilor nu a
fost suficientă pentru a-l face pe tată să-şi schimbe atitudinea. În plus, aceste măsuri nu au fost
eficiente, fiind anulate printr-o decizie din 20 noiembrie 2007. De la prima întâlnire a mamei cu
fiica sa şi momentul la care a devenit definitivă decizia judecătorească au trecut aproape opt luni.
Astfel, în această perioadă, Guvernul nu a luat măsuri suficiente şi adecvate pentru a preveni
consecinţele unei despărţiri îndelungate a reclamantei de fiica sa şi pentru a facilita executarea
deciziei judecătoreşti. ◄ 173 Articolul 8  Dreptul la respectarea vieţii private Reieşind din
faptul că una dintre întâlnirile părţilor a eşuat din cauza refuzului fiicei de a se întâlni cu
reclamanta, se poate conchide că în acel moment al procedurii de executare autorităţile nu mai
puteau ignora faptul că înstrăinarea parentală a fiicei a atins un nivel care ameninţa executarea
deciziei şi că soluţia la această problemă cerea o abordare complexă cu participarea experţilor în
domeniu. Momentul în care autorităţile au conştientizat gravitatea problemei şi au pus în aplicare
un sistem de măsuri menite de a pregăti transmiterea copilului de la un părinte la altul era prea
târziu. Curtea a observat că asemenea acţiuni nu au fost întreprinse în această cauză. Executorul
judecătoresc a decis restituirea titlului executoriu la 27 noiembrie 2007. Guvernul nu a oferit o
justificare satisfăcătoare a întârzierii în executare în perioada 10 august 2007 şi 27 noiembrie
2007. Astfel, executorul judecătoresc a reluat procedura de executare la 22 ianuarie 2008,
stabilind data de 1 aprilie 2008 (peste două luni şi jumătate) ca dată a unei noi întrevederi între
părţi. O asemenea întârziere pare să fie excesivă. La 1 aprilie 2008, încercarea de a transmite
copilul a eşuat din nou, deoarece acesta a refuzat orice contact cu mama sa. O altă dată a fost
fixată pentru 20 august 2008, peste patru luni şi nouăsprezece zile. Totodată, amânarea nu a fost
însoţită de dispunerea unor măsuri pedagogice sau terapeutice pentru a atenua consecinţele
separării prelungite între mamă şi fiica sa. Prin urmare, Curtea consideră că perioada cuprinsă
între 10 august 2007 şi 20 august 2008, care acoperă mai mult de un an, le este şi ea imputabilă
autorităţilor de stat. Cererea privind plasarea copilului într-o instituţie publică pentru copii în
scopul reabilitării sale, precum şi cererea de luare în custodie nu puteau reprezenta o măsură
menită să faciliteze refacerea relaţiei dintre copil şi mama sa, în special pentru că serviciile
sociale au recomandat întocmirea unui plan al întâlnirilor regulate, precum şi ajutorul unui
psiholog. În mod evident, în această cauză o asemenea intervenţie nu se putea limita la simpla
constatare că executarea trebuia amânată din cauza riscurilor pentru starea psihică a copilului, ci
era necesar să fie propuse măsuri concrete (spre exemplu, o terapie preventivă sau asistenţa
experţilor în materie). Reieşind din faptul că decizia definitivă din 26 septembrie 2006 a rămas
neexecutată de aproape patru ani, situaţia nefiind imputabilă în niciun fel reclamantei, care le-a
solicitat autorităţilor în mod sistematic executarea deciziei judecătoreşti şi înapoierea fiicei sale,
Curtea a admis că neexecutarea se datorează în primul rând refuzului tatălui, dar şi celui al
copilului, care a fost condiţionat de către tată. În acest caz, autorităţile nu au făcut dovada
diligenţei corespunzătoare în determinarea lui O.G. de a-şi îndeplini obligaţia, dacă era necesar,
prin măsuri coercitive sistematice mai dure, pentru a schimba Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului 174 ► atitudinea acestuia. În acest fel de cauze, caracterul adecvat al unei măsuri se
determină prin rapiditatea punerii sale în aplicare: respectarea drepturilor părinteşti, inclusiv
executarea deciziei pronunţate ca rezultat, implică un tratament de urgenţă, deoarece trecerea
timpului poate avea consecinţe iremediabile pentru relaţiile dintre copil şi părintele care nu
locuieşte cu el. Neexecutarea deciziei judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantei se
datorează în primul rând toleranţei de facto a autorităţilor responsabile de executare şi a
instanţelor de judecată a rezistenţei constante opuse de către tată, şi lipsei unor măsuri menite să
stabilească contacte eficiente şi sistematice între mamă şi copil, la intervale rezonabile de timp.
Autorităţile naţionale trebuiau să ia decizii rezonabile. Ele nu şi-au respectat obligaţia pozitivă
prevăzută de articolul 8 al Convenţiei. Acestea s-au bazat pe faptul că litigiul va fi soluţionat prin
simpla trecere a timpului, astfel încât restabilirea legăturilor dintre reclamantă şi fiica sa nu mai
par a fi posibile astăzi. Având în vedere cele menţionate mai sus şi în pofida marjei de apreciere
a statului pârât în domeniu, aceste informaţii sunt suficiente pentru a se conchide că a avut loc o
violare a articolului 8 din Convenţie, ca urmare a neexecutării deciziei judecătoreşti definitive
pronunţate în favoarea reclamantei. În cauza Tocarenco v. Republica Moldova356, reclamanta,
care pretindea că a fost bătută de socru şi dată afară din casă, a invocat, inter alia, încălcarea
dreptului său la respectarea vieţii de familie, garantat de articolul 8 al Convenţiei, ca urmare a
punerii sale în imposibilitatea de a-şi vedea copilul. Argumentarea Curţii în prezenta cauză nu
deviază esenţial de la argumentarea Curţii în cauza Bordeianu, citată supra. În mod adiacent,
natura şi întinderea măsurilor pe care trebuie să le adopte autorităţile depind de circumstanţele
fiecărui caz. Obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri concrete pentru a facilita întâlnirea
dintre un părinte şi copil nu este una absolută. În mod similar, în cazul în care autorităţile
naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita menţinerea legăturilor dintre părinte şi
copil, obligaţia de a recurge la constrângere este şi ea limitată. Ele trebuie să aibă în vedere
interesele şi drepturile acestor persoane, în special interesul superior al copilului şi drepturile sale
recunoscute în baza articolului 8 din Convenţie. Chiar dacă înţelegerea şi cooperarea tuturor
persoanelor în cauză constituie întotdeauna un factor important, lipsa cooperării dintre părinţii
despărţiţi nu poate scuti autorităţile competente de punerea în aplicare a tuturor mijloacelor care
ar putea permite menţinerea legăturilor de familie.
2.2.3. Dreptul deţinuţilor la viaţa de familie În cauza Ostrovar v. Republica Moldova358,
reclamantul deţinut s-a plâns, inter alia, de încălcarea dreptului său de a avea întrevederi cu soţia
şi fiica sa. Cu referire la imposibilitatea de a avea întrevederi cu soţia şi fiica sa, orice detenţie
legală în conformitate cu articolul 5 din Convenţie impune prin însăşi natura sa limite asupra
vieţii private şi de familie. Totuşi, este un element esenţial al dreptului deţinutului la viaţa de
familie ca administraţia închisorii să-l sprijine în menţinerea contactelor cu familia sa. În acelaşi
timp, unele măsuri de control asupra contactelor deţinuţilor cu lumea exterioară sunt necesare şi
nu sunt incompatibile în sine cu Convenţia. 358 Cauza Ostrovar v. Republica Moldova,
hotărârea din 13/09/2005. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului 182 ► Dată fiind
respingerea cererilor adresate de către reclamant procuraturii şi instanţelor judecătoreşti naţionale
în care a cerut dreptul de a avea întrevederi cu familia sa, Curtea a considerat că a existat o
ingerinţă în dreptul reclamantului de a avea întrevederi cu soţia şi fiica sa. Deoarece Legea cu
privire la arestarea preventivă nu indică cu o claritate rezonabilă scopul şi modalitatea de
exercitare a discreţiei acordate autorităţilor publice cu privire la restricţiile la întrevederile
deţinuţilor cu familia şi cu alte persoane şi având în vedere faptul că ingerinţa nu a fost prevăzută
de lege, Curtea a constatat existenţa unei încălcări a articolului 8 din Convenţie în privinţa
refuzului de a-i permite reclamantului să aibă contacte cu soţia şi fiica sa. În cauza Ciorap v.
Republica Moldova359, reclamantul aflat în detenţie s-a plâns, inter alia, în baza articolului 8 de
nerespectarea dreptului său de a se întâlni cu familia în condiţii de confidenţialitate. Astfel,
reclamantul a declarat că, cu excepţia primei întrevederi cu familia sa la începutul detenţiei sale,
el a comunicat cu aceasta printr-un perete de sticlă, folosind un telefon intern. Aceste întrevederi
erau limitate la aproximativ două ore pe lună şi nu permiteau intimitatea, deoarece cele cinci
cabine destinate unor asemenea întrevederi erau situate una lângă alta. Orice contact fizic era
exclus. Persoanele condamnate aveau însă dreptul la întrevederi mult mai lungi în camere
separate destinate întrevederilor fără perete de sticlă. Reclamantul nu avea astfel de privilegii din
cauza că, deşi a fost condamnat pentru comiterea unor infracţiuni, el era cercetat penal cu privire
la alte acuzaţii. Reclamantul a mai declarat că i-au fost refuzate întrevederi cu familia sa pentru
perioade lungi de timp (de până la un an). În aceste condiţii, reclamantul a solicitat condiţii mai
bune pentru întrevederi, însă administraţia penitenciarului a respins solicitarea. Ulterior,
reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva administraţiei izolatorului, solicitând condiţii
mai bune pentru întrevederi, şi anume posibilitatea de a avea întrevederi cu vizitatorii săi într-o
cameră separată pentru o perioadă mai lungă de timp şi fără pereţi de sticlă. Prin hotărârea sa
irevocabilă, Curtea Supremă de Justiţie a refuzat examinarea cererii cu privire la permiterea mai
multor vizite regulate pe motiv că aceasta nu a fost analizată în prima instanţă. De asemenea, ea
a respins cererea de bază privind condiţiile mai bune pentru întrevederi, invocând scopuri de
securitate. Curtea a reiterat că persoanele aflate în detenţie „continuă să beneficieze de toate
drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţie, cu excepţia dreptului la libertate”.
Mai mult, reprezintă un element esenţial al dreptului deţinutului la respectarea vieţii de familie
ca administraţia în359 Cauza Ciorap v. Republica Moldova, hotărârea din 19/06/2007. ◄ 183
Articolul 8  Dreptul la respectarea vieţii private chisorii să-l sprijine în menţinerea contactelor
cu familia sa. Cu respectarea măsurilor de securitate necesare, deţinuţilor trebuie să li se permită
să se întâlnească nu doar cu rudele lor, dar şi cu alte persoane care doresc să-i viziteze.
Constituie „un element esenţial al vieţii private, dar şi al reabilitării deţinuţilor ca contactul lor cu
lumea din afară să fie menţinut pe cât posibil, pentru a facilita reintegrarea lor în societate după
eliberare, iar acest lucru poate avea loc, de exemplu, prin asigurarea condiţiilor pentru vizitele
prietenilor şi prin permisiunea de a coresponda cu ei şi cu alte persoane”. Rezultă că vizitele
prietenei reclamantului şi a fiicei ei, precum şi a surorii lui cad sub incidenţa protecţiei
articolului 8 din Convenţie. În continuare, Curtea a verificat respectarea măsurilor luate faţă de
reclamant în baza testului său obişnuit: 1. Dacă a avut loc o ingerinţă în drepturile reclamantului
garantate de articolul 8 al Convenţiei Cel puţin pe parcursul anului 2003, reclamantului i-au fost
refuzate întâlniri cu sora şi cu prietena sa, care să aibă loc într-o cameră aparte, ei trebuind să se
întâlnească într-una dintre cabinele din sticlă (el fiind separat de vizitatorii săi printr-un perete de
sticlă). Prin urmare, a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului de a se întâlni cu vizitatorii săi
în condiţii de intimitate. 2. Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege” Guvernul nu s-a referit la
niciun act legal care să constituie baza pentru instalarea unui perete de sticlă în cabina pentru
întâlnirile dintre deţinuţi şi vizitatorii lor. Prevederea care ar putea fi considerată ca autorizând o
astfel de măsură, conţinută în articolul 19 alin. (3) al Legii cu privire la arestarea preventivă
prevede următoarele: „întrevederea acordată deţinutului are loc cu controlul administraţiei
locului de arest preventiv.” Această prevedere este foarte generală, iar în regulamentul închisorii
nu este prevăzută nicio altă precizare, fiind repetată prevederea. Se pare că niciun alt act oficial
nu conţinea detalii cu privire la semnificaţia frazei, care ar sugera că administraţiei fiecărui
izolator i-a fost dată o discreţie foarte largă în privinţa modalităţii de efectuare a controlului
întâlnirilor. Deşi faptele de mai sus sugerează în mod clar că ingerinţa în drepturile reclamantului
nu a fost prevăzută de lege, în sensul articolului 8 § 2 al Convenţiei, în lumina constatărilor sale
de mai jos, Curtea nu a trebuit să se pronunţe în mod definitiv asupra acestei chestiuni. 3. Dacă
ingerinţa a urmărit un scop legitim Limitările asupra modului de menţinere a contactelor cu
lumea din afară, inclusiv instalarea barierelor fizice, cum ar fi peretele de sticlă, ar putea urmări
scopul legitim al protecţiei siguranţei publice şi al prevenirii comiterii de fapte penale, în sensul
paragrafului 2 al articolului 8 din Convenţie. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului 184 ►
4. Dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică” Instanţele judecătoreşti naţionale
nu au făcut nicio încercare de a stabili natura chestiunilor de securitate în cazul concret al
reclamantului, limitându-se la o aparentă necesitate generală de a garanta siguranţa deţinuţilor şi
a vizitatorilor. În speţă, reclamantul a fost acuzat de escrocherie. În absenţa oricărui risc de
complicitate, săvârşirea unei noi infracţiuni sau a evadării, se poate considera în mod rezonabil
că permisiunea reclamantului de a se întâlni cu vizitatorii săi nu ar fi creat un risc pentru
securitate. Această concluzie este confirmată prin faptul că reclamantului i s-au permis astfel de
vizite de mai multe ori în 2004 şi nu s-a pretins faptul că personalitatea acestuia sau alte
circumstanţe relevante din 2003 s-au schimbat drastic în 2004. Deşi pot exista cazuri în care
restricţiile asupra contactelor unui deţinut cu lumea din afară ar putea fi necesare, acest lucru nu
este valabil în cauza dată. Autorităţile nu au prezentat nicio probă cu privire la existenţa vreunui
pericol prezentat de reclamant, iar ulterior au confirmat că nu a existat niciun astfel de pericol
prin faptul că i s-a permis să se întâlnească cu vizitatorii săi în condiţii de intimitate în 2004.
Faptul că instanţele judecătoreşti au permis astfel de întâlniri confirmă, de asemenea, această
concluzie. Pe de altă parte, efectul perioadei lungi de timp (cel puţin un an, în 2003), pe
parcursul căreia reclamantul nu a putut să aibă niciun contact fizic cu vizitatorii săi, faptul că el
putea să menţină relaţia cu ei doar prin corespondenţă şi prin întâlnirile din închisoare cu aceştia
şi barierele fizice pentru discuţia liberă create de cabina de sticlă nu pot fi ignorate. În absenţa
oricărei necesităţi dovedite pentru astfel de restricţii ale drepturilor reclamantului, autorităţile
naţionale nu au asigurat un echilibru corect între scopurile invocate şi drepturile reclamantului
garantate de articolul 8. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei şi în
această privinţă.