EMANUEL COPILAȘ

CETĂȚENII ȘI REVOLUȚIA
Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur

         
      

        
                         

Emanuel Copilaș (n 1983)

- Doctor în Relații Internaționale și Studii Europene în cadrul
Universității Babeș- Bolyai, Cluj-Napoca. Titlul tezei doctorale: Geneza
leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării
internaționale a comunismului românesc, 1948-1989.
- Asistent titular, Universitatea de Vest, Timișoara

De același autor:
- Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Editura
Polirom, 2015, 336 p.
- Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Editura
Adenium, Iași, 2014, 345 p.
- Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării
internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Editura Institutul
European, Iași, 2012, 662 p.

         
      

        
                         

EMANUEL COPILAȘ

CETĂȚENII ȘI REVOLUȚIA
Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur

!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!
!

         
      

        
                         

Referenți științifici:
Prof. univ. dr. Adrian-Paul Iliescu
Prof. univ. dr. Michael Shafir

Editor și copertă: Dan Mărgărit

Tehnoredactare: Cetatea de Scaun

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

COPILAŞ, EMANUEL
Cetăţenii şi revoluţia : contradicţii între partid şi stat în Epoca de
Aur / Emanuel Copilaş ; pref.: Adrian-Paul Iliescu. - Târgovişte :
Cetatea de Scaun, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-537-348-8

I. Iliescu, Adrian-Paul (pref.)

329.15(498)
94(498)

Toate drepturile de reproducere, integral sau parțial, prin orice mijloace,

inclusiv stocarea neautorizată în sisteme de căutare sunt rezervate. Reproducerea
se poate face doar cu acordul scris al editurii, cu excepția unor scurte pasaje care pot
constitui obiectul recenziilor și prezentărilor.

ISBN 978-606-537-348-8
Copyright Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016
www.cetateadescaun.ro, editura@cetateadescaun.ro

         
      

        
                         

„Contradicția este (...) rădăcina oricărei mișcări și vieți; numai

întrucât ceva posedă în el însuși o contradicție, acest ceva se mișcă,
are impulsuri și activitate” (G.W.F. Hegel, Știința Logicii)

„Important este, cred, că adevărul nu e în afara puterii și lipsit de

putere (el nu este, în ciuda unui mit căruia ar trebui să-i reluăm
istoria și funcțiile, o recompensă pentru spiritele libere, copilul
lungilor singurătăți, privilegiul celor care au știut să se elibereze).
Adevărul este din această lume, el e produs aici grație unor multiple
constrângeri și deține în el efecte reglate de putere. Fiecare societate
își are regimul său de adevăr, politica sa generală de adevăr: adică
tipurile de discurs pe care le găzduiește și le face să funcționeze ca
adevărate; mecanismele și instanțele care permit să se distingă
enunțurile adevărate de cele false; tehnicile și procedurile valorizate
în vederea obținerii adevărului; statutul celor însărcinați să spună
ceea ce funcționează ca adevărat” (Michael Foucault, Theatrum
philosophicum. Studii, eseuri, interviuri, 1963-1984)

„Înlocuind necesarul cu posibilul, leninismul a dat naștere unei

societăți în care posibilul devine necesar” (Pavel Câmpeanu,
Societatea sincretică)

„În artă, ca și în politică, les grand-pères ont toujours tort”

(Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray)

         
      

        
                         

         
      

        
                         

Bunicului meu Iosif Copilaș, care a înțeles

Epoca de Aur mai bine decât o vor înțelege
vreodată nepoții săi.

         
      

        
                         

         
      

        
                         

CUPRINS

!"#$%$&$'$()*+",#-."/'--))0-01$2+%+-)-"01-1+#-."(%),.2+"-01)333333)44)
5+67"1)8"(-"1$)33333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333)49)
:"1'.;+,$'$<))'$0.'1+'-);-0,+'0-6=-;$.%.&-,$))(%$),$1/#$"-$-)3333333)>4)
5$1/#$"-$)?-)%+@1/);$),%(0/<))A),."1'(;-,#-$)("1(&."-,/B)3333333333)CD)
5.2+"-01E)@(1'-.1E),$1/#$(")F))-@.01(G$)(%$)0+H-$,1+%+-)@.%-1-,)3)IJ)
K-'.,'(#-(<))0-",'$1-02+%),()@$'2("$"1-G('$))(),."1'(;-,#--%.')33)L>)
!"1'$)@('1-;)?-)01(1<)0-";-,(1$%$E).'&("$%$),+)M;+H%/)"(1+'/N)?-)
O'."1+%)P$2.,'(#-$-)?-)Q"-1/#--)R.,-(%-01$)3333333333333333333333333333333333333333)9I)
R-01$2(1-G('$()1$'-1.'-(%/),()*.'2/);$)+'H("-G('$)?-)
.2.&$"-G('$)0.,-(%/<)+")".+)(0,$";$"1)(%)01(1+%+-)(0+@'()
@('1-;+%+-B)33333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333)ST)
U-"$'--<)0-2@%-),$1/#$"-))0(+)6--1.'-),.2+"-?1-B)3333333333333333333333333)4CI)
U.1+%)"$)@'-6$?1$<)$%$2$"1$);$)H-.@.%-1-,/))
"(#-."(%=,.2+"-01/)333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333)4LS)
5.'$,1-1+;-"$()8")2+",/E)0(+)1$V"-,()2(1$'-(%=,.$',-1-6/);$)
@'.;+,$'$)(),$1/#$"-$-)3333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333)>DS)
U.1+%)@$"1'+)@(1'-()".(01'/)0.,-(%-01/E)0(+)1$V"-,()0-2H.%-,=
'$2+"$'(1-6/));$)@'.;+,$'$)(),$1/#$"-$-)3333333333333333333333333333333333333)>>>)
W%$2$"1$)H.%"(6$E);$0,.2@+0$E)1'7"1.'-E)%$"$?-E)"$H+"-E)0(+)
1$V"-,()@+"-1-6=@0-V-(1'-,/);$)@'.;+,$'$)(),$1/#$"-$-)333333333333333333)>ID)
A2.&$"-G('$E);-0,-@%-"('$E)1'("0*.'2('$<)"(1+'(),."1'(;-,1.'-$)
()0+H-$,1+%+-)?-)()0-01$2+%+-)@.%-1-,)8")W@.,();$)X+')3333333333333333333333)>LI)
K-H%-.&'(*-$)33333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333)>LS)

         
      

        
                         

         
      

        
                         

ÎNȚELEGEREA FUNCȚIONĂRII
SISTEMULUI INSTITUȚIONAL COMUNIST

Adrian-Paul Iliescu

D eși printre specialiștii activi în științe politice, filosofie

politică sau istorie, ca și printre modelatorii de opinie, pare
să existe un consens destul de larg cu privire la tarele și deficiențele
funcționării statului și partidului comunist în perioada „socialismului
biruitor” din România, realitatea crudă este că ne confruntăm în
general cu o mare penurie de lucrări științifice pe această temă.
Consensului (desigur fabricat, și fabricat în mod grosolan) asupra
„superiorității” statului socialist, din perioada ante 1989, i-a luat
locul - cu o expeditivitate tipic românească - un nou consens (și
acesta într-o anumită măsură fabricat, dar mai subtil) asupra mize-
rabilei funcționări a statului, partidului și instituțiilor comuniste din
România. Nu intenționez să sugerez că, dimpotrivă, acestea ar fi
funcționat bine – o atare sugestie ar fi desigur eronată. Vreau numai
să subliniez că opinia publică a fost înrolată rapid într-un curent de
gândire unică, uniformă, simplistă, despre catastrofala funcționare a
statului, partidului și instituțiilor comuniste în exact aceeași manieră
(adică fără fundamentare adecvată) în care fusese anterior înrolată și
în curentul de gândire unică opus, privind necesitatea de a aproba
entuziast aceste instituții ca fiind „cele mai înaintate” – fără cercetări
teoretice și analize competente, fără temeiuri raționale explorate
atent (comparativ cu posibile temeiuri opuse) și fără clarificări
științifice adecvate.
Cartea de față trebuie salutată ca o încercare temeinică de a trece
dincolo de stereotipurile familiare și de verdictele sumare cu care se
hrănește această nouă gândire unică superficială, nu, desigur, pentru
a schimba evaluarea globală negativă a funcționării și
(non)performanțelor statului comunist român, ci doar pentru a
         
      

        
                         

12 Emanuel Copilaș

clarifica teoretic mecanismele și resorturile acțiunii publice institu-

ționale a acestui stat. Numai o atare abordare, găsesc eu, poate
fundamenta efectiv judecata finală competentă asupra faimosului
(odinioară) cuplu „organele noastre de partid și de stat”, cuplu care,
nouă, celor ce am trăit acele vremuri, ne provoacă și azi fiori - nu de
bucurie, desigur.
Autorul încearcă să modeleze raporturile esențiale dintre partid,
stat și sindicate, dintre cerințele logice ale cetățeniei și cele ideologice
ale „luptei de clasă”, dintre birocrație și „oamenii muncii”, dintre
„organele de partid și de stat” și tineri, dintre forurile „disciplinante” și
materialul uman de disciplinat într-o manieră documentată și
coerentă teoretic, susceptibilă să ofere explicații autentice și nu sloga-
nuri privind statul comunist și politicile sale, incontestabil deseori (dar
nu, cum se insinuează azi, totdeauna) dezastruoase. Aceste raporturi,
numite în vremea respectivă „dialectice”, erau de fapt rezultatul final al
inițiativelor autoritare și al ingineriei improvizate caracteristice pentru
ceea ce Michael Oakeshott numește (în celebra sa analiză „Raționa-
lismul în politică”) „politica nevoii resimțite” tipică modernității,
inginerie pusă în practică fără scrupule sau menajamente de auto-
ritățile comuniste - iar bizareria lor poate să-l surprindă pe cititorul
care pleacă (în așteptările sale) de la logica instituțională și politică a
statului democratic.
Sistemul lucra în maniere sui generis, și nu urmând logici organi-
zaționale standard. El se baza pe continua injectare de energie,
realizată de centrele de comandă prin tot felul de metode: impunere
de obiective „mobilizatoare” (frecvent nerealiste), presiuni continue,
controale, amenințări mai voalate sau mai directe, sancțiuni. Toate
acestea vizau „mobilizarea” oamenilor pentru atingerea țintelor
economice și sociale fixate programatic, ținte adesea ratate sau atinse
prin fals. Deși exista o multitudine de sisteme de angrenare
(organizațiile partidului comunist, organele de stat, sindicatele, dar
și UTC-ul sau, mai ales, Securitatea), care trebuiau să dea impresia
unei formidabile reprezentări populare, mobilizarea era precară și
‚chinuită’, silnică și ineficientă. În realitate, aceste verigi se susțineau
reciproc în primul rând în efortul de a controla conduita individuală
și de grup, precum și pentru a asigura satisfacerea priorităților
         
      

        
                         

Cetățenii și Revoluția 13

absolute decretate ‚la nivel superior’. În fond, era vorba de un sistem

de comandă, de tip militar, transpus însă, pentru nevoi de propa-
gandă și spectacol social mobilizator, într-o diversitate de organe și
organisme imitând aparatul statelor democratice.
De ce era nevoie de atâtea resorturi și verigi, deseori paralele?
Exista o neîncredere a dictaturii față de propriii slujbași, necesitând
un multiplu control reciproc al serviciilor paralele (așa cum se
întâmpla în cazul celebru al serviciilor speciale naziste, care se moni-
torizau reciproc)? Era vorba de ineficiența tuturor acestor ‚verigi’,
care implica o continuă completare a acțiunii unora prin suplimen-
tele intervenției altora? Era un simplu atavism al diversității institu-
ționale moștenite iar acum mimate? Sau era vorba de nevoia de a da
un spectacol cât mai amplu al ‚eforturilor conștiente’, ‚revoluționare’,
atestând ‚conștiința înaintată’ a maselor? Sunt întrebări la care
răspunsul documentat și articulat este încă de așteptat. Cartea de
față vine să răspundă, măcar parțial, acestei așteptări.
Absorbirea partidului în stat, o idee centrală a demersului lui
Emanuel Copilaș, mi se pare o idee plauzibilă din multe unghiuri de
vedere, inclusiv din acela logicii politicii: aparatul de stat comunist
trebuia sa aplice politicile publice, avea deci rol executiv, și aceasta îi
dădea, desigur, o anume prioritate operaționala față de partidul
comunist, căruia i se rezerva mai ales rolul ideologic, formativ, dis-
ciplinator, „mobilizator”, și de monitorizare. De asemenea, obsesia
centralistă a politrucilor lucra mereu în direcția unificării totale (de
aici apariția „fronturilor” unității socialiste), ceea ce iarăși încuraja
cumva „topirea” partidului în structuri globale în care birocrația de
stat avea rolul dominant.
Din punct de vedere administrativ, instituțional, s-a menținut
permanent dualitatea si paralelismul intre cele două (iar opinia
publică se întreba adesea, desigur, în aparté, „de ce avem nevoie de
atâtea rânduri paralele de șefi?”). Aceasta conservare a superfluu-ului
instituțional avea totuși unele efecte importante, chiar dacă diferite
de cele prevăzute și așteptate. Pe de o parte, stimula concurența
permanentă între oamenii regimului (liderii birocratici și cei de
partid), care adesea se inter-schimbau in funcții de conducere.
Existau, ca să zic așa, două rețele paralele de parvenire pentru cei
         
      

        
                         

14 Emanuel Copilaș

dornici sa parvină, și eșecul într-o structură (inclusiv datorită incom-

petenței) se putea depăși prin ascensiunea în cealaltă: cei incapabili
să depună efortul conducerii birocratice se mobilizau în structurile
de partid, unde contau mai mult retorica și aparențele unei atitudini
intransigente. Directorul (sau Rectorul) se temea că secretarul de
partid îi va lua locul, și asta se întâmpla destul de des. Cine (din
birocrație) cădea în dizgrația șefilor direcți, putea fi înlocuit cu alt
tovarăș „de încredere”, din structura de partid. În acest sens, partidul
nu dispărea, ci oferea ceva foarte important, rezerva de cadre,
structura de mobilizare-disciplinare etc.
Pentru oamenii dornici să fie în siguranță, însemna că te puteai
legitima ca cetățean loial, iar (pentru ambițioși) ca om al sistemului,
fie prin una, fie prin alta dintre structuri. Erau direcții de ascensiune,
zone de „găzduire” civică, de „locuire” confortabilă, paralele. Mult
mai puțin importantă era ierarhia sindicala, căreia i se rezervase mai
ales rol domestic (chestiuni de împărțire a locuințelor, a biletelor de
concediu la mare și în stațiuni etc.). În schimb, foarte importantă era
structura securității…
Poate și mai important era acest paralelism (din multe puncte de
vedere absurd) pentru oamenii de rând. Succesul depindea în primul
rând de decizia discreționara a șefilor, și fiecare trebuia să ‚se pună
bine’ cu aceștia. Existența celor două structuri era foarte utilă din
acest punct de vedere: dacă erai în termeni răi cu directorul, te
puteai salva prin atașament față de secretarul de partid, și invers.
Erau două ierarhii paralele, două găști paralele (cu suprapuneri
numeroase, desigur), și oamenii încercau (în spiritul tradiționalului
clientelism și spirit de clan românesc) să le folosească fie pentru a
parveni, fie pentru a se apăra de persecuții. Angajații nedreptățiți,
înainte de a se adresa justiției pentru restabilirea drepturilor lor (ceea
ce se întâmpla foarte rar), încercau să capete sprijinul „organelor” de
partid... să rezolve „la partid” ceea ce nu putuseră rezolva în
structurile birocratice, administrative. Fiecare încerca „să stea bine”,
fie cu șefii birocratici, fie cu cei de partid, dacă nu cu ambii. Unii
erau oamenii directorului, alții ai secretarului de partid... cei în
ascensiune erau activi la UTC sau la sindicat… Astfel, o mare parte

         
      

        
                         

Cetățenii și Revoluția 15

din „oamenii muncii” erau angrenați și se angrenau benevol în

structurile de comandă și control, pentru a reuși în viață.
Din acest unghi, partidul rămânea activ, ca structură de parvenire
sau de protecție. Câte nulități profesionale (care în mod normal ar fi
fost eliminate din birocrația de stat, din poziții de conducere în
administrație, în industrie, pentru inerție și incapacitate) nu se
mențineau și nu culegeau beneficii prin poziția lor bună „la partid” și
prin sprijinul liderilor de partid, de sindicat și, mai ales, al celor din
securitate.
Partidul era încă foarte activ și pe planul sferei private.
Chestiunile de moralitate, de atitudine, conflictele dintre grupuri și
persoane erau „materia prima” a ierarhiilor de partid, care urmau să
„pacifice”, să împace dar și să „disciplineze”.
Analiza particularităților aparent banale, sau „vulgare”, de acest
tip este totuși indispensabilă dacă e să depășim nivelul stereotipurilor
curente și să înțelegem efectiv cum lucra „sistemul”. De aceea,
investigația de față mi se pare foarte utilă, ca instrument explicativ
(chiar dacă parțial) al profilului operațional al societății românești a
acelor vremuri.

         
      

        
                         

         
      

        
                         

CUVÂNT ÎNAINTE

P rezenta carte are la bază un capitol publicat într-un volum

colectiv. „Cetățenii și revoluția. Tehnici de producere a
cetățeniei în România socialistă, 1965-1989” face parte din volumul
coordonat de către Ruxandra Ivan și Vasile Pleșca și intitulat A
guverna/a fi guvernat. Ipostaze ale raportului dintre stat și cetățean,
(Editura Universității din București, 2015).
Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de
Aur, nu este un titlu ales în mod aleatoriu. Dimpotrivă, acesta
reflectă preeminența pe care statul a obținut-o gradual în raport cu
partidul și care s-a reflectat în producerea subiecților politici mai
degrabă ca cetățeni decât ca revoluționari comuniști, preeminență la
care s-a ajuns mai degrabă involuntar pentru că, în conformitate cu
discursul oficial, „rolul conducător al partidului” în cadrul societății
era considerat indisputabil.
Citatele au fost adaptate conform normelor ortografice în
vigoare. Metodele științifice principale pe care le-am utilizat sunt
analiza critică de discurs și analiza ideologică. Ambele sunt circums-
crise însă unui demers care, la modul general, poate fi considerat ca
aparținând filosofiei politice. Mai exact, este vorba de filosofia
politică a lui Michel Foucault. În terminologia lui poetului și publi-
cistului Bogdan Ghiu, avem de-a face, datorită bogăției, comple-
xității și profunzimii acestei filosofii, cu o adevărată „Foucault-sofie”
(Ghiu 2009, 5-9). Cu toate acestea, lucrarea de față nu este nici pe
departe o „arheologie” sau o „genealogie”, în sensul foucauldian al
termenilor, adică un studiu al variațiilor conceptuale și al modului
lor de altoire pe diferite științe inscripționate toate într-un perpetuu
raport putere-cunoaștere în cadrul unui anumit regim discursiv
funcționând ca principiu de inteligibilitate al unei realități consti-
tuită din ansambluri instituționale a căror realitate este impusă, nu
negociată, respectiv o tentativă de a explicita „condițiile de apariție
ale unei singularități plecând de la nenumărate elemente determi-
nante, în raport cu care ea apare nu ca un produs, ci ca un efect”
         
      

        
                         

18 Emanuel Copilaș

(Foucault 1999, 252-254; Foucault 2007, 41). Un astfel de demers

științific își așteaptă încă autorul.
Primul capitol al cărții discută despre cetățenie ca produs al
filosofiei și practicii politice liberale, despre extrapolarea acestuia în
cadrul regimurilor leniniste și despre efectele subversive ale acestui
demers în cadrul noilor contexte, care nu l-au interiorizat niciodată
pe deplin. Al doilea capitol are în vedere incompatibilitatea dintre
rolul omogenizator al cetățeniei pe filieră juridico-politică și „lupta
de clasă” aflată la baza ontologiei politice leniniste. Al treilea capitol
discută rolul birocrației în regimurile leniniste în general și în
România anilor 1965-1989 în particular, insistând asupra rolului
acesteia de depozitar al contradicțiilor existente între forțele de
producție, relațiile de producție și sistemul politico-juridic al
național-comunismului românesc. Următorul capitol analizează
funcția politică a sindicatelor, cărora discursul oficial nu le mai
atribuia simplul rol leninist de curele de transmisie ale intereselor și
priorităților partidului la nivelul statului, ci încerca să le insufle un
nou militantism revoluționar, chiar dacă, în continuare, din
exteriorul partidului. Al cincilea capitol este centrat pe procesul de
sistematizare teritorială care a însoțit urbanizarea/industrializarea
României socialiste și pe contribuția acestuia la consolidarea politică
a statului în detrimentul partidului, chiar dacă inițiativa sistema-
tizării teritoriale a aparținut partidului și a fost efectuată prin
intermediul administrației statale. Al șaselea capitol este centrat pe
rolul ambiguu atribuit de către regim tineretului, al cărui potențial
transformator pus în slujba transformării ternilor cetățeni,
neînsuflețiți de idealul revoluționar, în comuniști autentici, este de
asemenea tratat cu mefiență datorită implicațiilor sale subversive;
noile generații, care vor fi fost socializate exclusiv în interiorul
discursului național-comunist, urmau să fie primele generații real-
mente comuniste, care vor duce până la capăt procesul construirii
„comunismului pe pământ românesc”. Al șaptelea capitol trece în
revistă câteva elemente de biopolitică experimentate de către regim,
„alimentația rațională” sau „gimnastica la locul de muncă” fiind cele
mai importante. În sfârșit, al optulea capitol, cel mai important,
încearcă o sinteză a materialului adunat în capitolele anterioare,
         
      

        
                         

Cetățenii și Revoluția 19

propunând o tehnologie politică tripartită pe care național-comunis-

mul românesc a utilizat-o pentru a proiecta asupra societății putere
sub formă de cunoaștere și cunoaștere sub formă de putere. Ultimul
capitol prezintă foarte pe scurt concluziile întregului proiect;
dimensiunile sale reduse pot fi atribuite încercării de a evita redun-
danța în raport cu penultimul capitol, acesta fiind cel în care sunt
prezentate și problematizate de fapt, pe larg, concluziile studiului.
Politică, istorie, filosofie: toate aceste direcții de analiză se
întrețes în cadrul prezentului demers, confirmând ideea
foucauldiană conform căreia „«Problema filosofiei este problema
acestui prezent care suntem noi înșine. De aceea, astăzi, filosofia
este în întregime politică și în întregime istorică. Este politica
imanentă istoriei și este istoria indispensabilă politicii»” (Foucault
apud. Bertana, Fontani 2009, 228).
Lucrarea a beneficiat enorm de pe urma discuțiilor cu unii colegi
și amici, față de care aș vrea să îmi exprim gratitudinea: Michael
Shafir, Claude Karnoouh, Ruxandra Ivan, Vasile Pleșca, Codrin
Tăut, Matei Costinescu, Alexandru Mamina, Vasile Ernu.
Mulțumiri speciale li se cuvin profesorilor Robert Reisz, care mi-a
pus la dispoziție statistici personale referitoare la învățământul
românesc și la puterea de cumpărare pe cap de locuitor pentru
întreaga perioadă comunistă, respectiv lui Adrian Paul Iliescu, care a
citit cu răbdare și atenție porțiuni din text și mi-a oferit comentarii
și sugestii valoroase. Călin Morar Vulcu și Aurelian Giugăl au
parcurs cu meticulozitate întregul manuscris. Amplele lor
comentarii și mai ales critici mi-au fost de un real folos, contribuind
la nuanțarea și la o mai bună contextualizare a argumentului prin-
cipal al cărții. Denis Copilaș m-a ajutat cu promptitudine în ceea ce
privește graficele. Domnul Dan Mărgărit, directorul editurii Cetatea
de Scaun, a acceptat publicarea rezultatelor acestui proiect și nu
numai, fapt pentru care nu pot decât să îi mulțumesc. Însă cea căreia
îi sunt în primul rând recunoscător este soția mea Ramona, care m-a
suportat cu stoicism în tot acest timp dedicat lucrării, chiar și în
momente când nici eu însumi nu mă mai puteam suporta.

Timișoara, februarie 2016