1.

2 Coordonata spaţială şi temporală a definirii conceptului de tragedie

Tragedia, ca specie a genului dramatic, s-a născut în cadrul unor practici şi ritualuri
religioase din antichitate. În procesul evoluţiei sale, tragedia a explorat atît idei şi forme
religioase, cît şi diverse forme de cunoaştere ale naturii umane.
Primele referinţe referitoare la originea tragediei se întînesc în Poetica lui Aristotel, care ne
informează că tragedia s-a născut din ditiramb, din cîntul liric cîntat în cinstea lui Dionysos de un
cor ciclic, dansînd în jurul unui altar al zeului. Coriştii, purtînd măşti în chip de ţap (tragos, de
unde cuvîntul tragedie – ,,cîntecul ţapilor”), înfăţişau făpturi legendare de sileni şi satiri, prietenii
lui Dionysos.1 În momentul cînd unul din corişti s-a detaşat din ansamblu, răspunzînd corului
prin cuvinte atribuite zeului, a apărut elementul dramatic – dialogul şi actorul. Aristotel este
primul teoretician care oferă o explicaţie tragediei ,,Tragedia e, aşadar, imitaţia unei acţiuni alese
şi întregi, de o oarecare întindere, de grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după
fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu povestită, şi care stîrnind
mila şi frica săvîrşeşte curăţirea acestor patimi.” 2 Conform definiţiei oferite de Aristotel,
remarcăm specificul gîndirii antichităţii eline şi putem concluziona două teze importante. Prima
constă în faptul că conceptul de ,,mimesis”, reprezenta în viziunea teoreticianului modul în care
arta imita realitatea, adică de cunoaştere a acesteia. Şi a doua idee este configurată de expresia
,,oameni în acţiune”, adică destinaţia dublă a tragediei, pentru spectatori şi pentru cititori. Astfel,
remarcăm că tragedia este o modalitate de cunoaştere a existenţei umane, de conştientizare a
faptelor şi acţiunilor omului, avînd un rol etic în societate.
Cercetătorii moderni încearcă să completeze definiţia propusă de Aristotel. Nietzsche în
lucrarea Naşterea tragediei afirmă că inspiraţia dionisiacă se raportează mai mult la forma
exterioară a legendei; în ce priveşte fondul, aici trebuie să se admită participarea conştiinţei, cu
puterea acesteia de a fi ea însăşi, eliberîndu-se de constrîngerea spirituală a misterelor sau a vieţii
viitoare. Ideile şi sentimentele religioase au fost numai puncte de plecare; în cursul dezvoltării,
acestea şi-au asociat elemente din legendele populare autohtone, din cultul strămoşilor, din
spiritul cetăţii, din macerările tăcute ale conştiinţei morale. Sînt elemente capabile să explice
trecerea de la religiozitatea mitului la umanizarea lui; sau, cu alte cuvite, contopirea mitului cu
sentimentul unor datorii de viaţă faţă de societatea şi de condiţia umană în general, căci nu poate
exista tragedie în afara conştiinţei.
Concepţia tragică greacă, spre deosebire adesea de cea epică, nu înzestra pe eroi cu puteri
ieşite din comun, ci îi punea să sufere şi să se frămînte întocmai ca oamenii obişnuiţi, să
cunoască deopotrivă triumfuri şi înfrîngeri. În toate împrejurările, ei îşi păstrau o notă de măreţie
1
Aristotel, Poetica, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureaşti, 1965, p.
2
Idem p. 60
simplă, reflectînd puterea de luptă şi superioritatea morală a făpturii umane. Temele, numeric,
sînt puţine; dar au în schimb adîncime şi grandoare. Eroul este înfăţişat într-o teribilă încleştare
cu o durere morală grea, cu o pasiune violentă, cu un destin necruţător. În cuprinsul acţiunilor se
întîlnesc: lupte ale voinţei raţionale cu hotărîri implicabile ale destinului orb; conflicte dureroase,
intense, privind sentimente, pasiuni sau datorii ale conştiinţei trezite la viaţă; alternări dramatice
între stări de bucurie şi momente sfîşietoare de nenorocire; crize de orgoliu, crime şi ispăşiri,
lamentaţii tulburătoare, proorociri încărcate de ameninţări, blesteme, răzbunări ale indivizilor şi
justiţiei imanente. Adesea, în lupta lui inegală cu zeitatea nemuritoare, omul va fi învins. În
căderea sa, însă, acesta nu se va arăta niciodată mizerabil, ci îşi va păstra întotdeauna măreţia,
demnitatea şi frumuseţea etică.3 Aceste situaţii, întrunind în ele atît nevoi meditative ale raţiunii
cît şi porniri pasionale ale inimii, erau în măsură să asocieze contraste şi anume: mila cu
teroarea, adeziunea morală cu indignarea, respectul religios cu mîndria patriotică. Se crea o mare
tensiune a gîndirii şi a simţirii, se constituie un climat de valori şi înălţimi umane, ceea ce a dat
tragediei putinţa să ia parte de aproape la întisa operă de predicaţie morală pe care a cunoscut-o
antichitatea.
Alice Voinescu afirmă că ,,Tragedia a apărut în veacul al V-lea î.e.n., dar simţămîntul
tragic a fost dintru început latent în sufletul grecesc, manifestîndu-se ca un adînc pesimism în
minuni şi legende ca şi în producţiile poetice.”4 Astfel tragedia marchează o răscruce a culturii
greceşti, inovează în chip radical formele de artă şi de experienţă umană; nu numai că se
formează un nou gen literar, dar se produc şi fenomene care vor înrîuri puternic societatea şi
climatul spiritual al Greciei antice. Cu toată grija pentru spectacolul în sine, tragicii greci puneau
accentul pe textul dramatic, pe valoarea lui literară, pe conţinutul său educativ, moral şi
cetăţenesc. De aceea conducătorii cetăţii făceau din teatru o problemă de stat, iar Aristotel situa
teatrul la temelia educaţiei omului. Cei mai remarcabili tragicieni ai antichităţii Eschil, Sofocle,
Euripide au deschis teatrului universal o perspectivă nesfîrşită – perspectiva vieţii, cu implicarea
largă a sufletului omenesc, a frămîntării pasionale.
În perioada clasică, tragedia reprezenta o unitate strictă, nu se concepea ca textul dramatic
să fie despărţit de reprezentarea sa scenică. În epoca renascentistă, meritul iniţierii noului gen de
tragedie, imitată după modelul lui Sofocle şi Euripide, i se atribuie lui Giangiorgio Trissino cu
Sofonisba sa (1515). Trissino plecase în tragedia sa de la o celebră pagină din Istoria romană a
lui Titus Livius, reconstituind cu mijloace împrumutate de la tragicii elini, destinul întunecat al
reginei Numidiei, fiica lui Hasdrubal, victimă a pasiunii pentru Massmissa, aliatul romanilor în
războiul cartaginez. Deşi nu a avut o valoare literară deosebită, totuşi, tragedia lui Trassino
marchează un moment important în istoria tragediei clasice europene.
3
Zamfirescu, Ion, Panorama dramaturgiei universale, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973, p. 23.
4
Voinescu, Alice, Eschil, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946, p.7.
 În prezent (perioada contemporană) unitatea tragediei, a principalelor ei componente
(spectacol, muzică, dans, text poetic) suferă schimbări, tragedia îşi pierde atît forma forma de
artă cît şi puterea ei de mesaj, din cauza neputinţei de a se păstra ca integritate, cu misiunea ei
legată de ideea omului şi a cetăţii.
Dicţionarului Explicativ al Limbii Române defineşte tragedia în felul următor: Tragedie
s.f. – 1. Piesă de teatru al cărei subiect este inspirat de obicei din fapte istorice sau legendare,
care aduce în scenă personaje ilustre antrenate în conflicte puternice, cu deznodămînt mai ales
nefericit, şi care dezvoltă o acţiune destinată să trezească sentimente de frică şi milă prin
reprezentarea catastrofelor provocate de confruntarea omului cu destinul sau cu propriile pasiuni
violente. * Gen literar care reprezintă ansamblul acestor opere. *Totalitatea tragediilor unui
dramaturg, ale unei epoci, ale unui popor etc. 2. Fig. Întîmplare zguduitoare, nenorocire,
catastrofă.”5
Dicţionarul de termeni literari oferă următoarea definiţie tragediei ,,Specie a genului
dramatic, în versuri sau în proză, bazată pe concretizarea în formă literară a categoriilor
tragicului şi prezentînd personaje puternice angajate în luptă cu destinul potrivnic, cu ordinea
existentă a lumii sau cu propriile sentimente, acest conflict soluţionîndu-se cu înfrîngerea sau
moartea eroului.”6 În continuare se menţionează că în tragedie sunt implicate puternice elemente
contrare, iar înfruntarea lor generează sentimente patetice, de măreţie, de sublim. Deşi tragediile
se încheie cu moartea eroului, din ele se degajă sentimentul măreţiei şi demnităţii umane.
Cercetînd definiţiile tragediei oferite de dicţionare, constatăm faptul că există anumite
cuvinte-cheie ce etalează specificul speciei: conflictul şi deznodămîntul nefericit. De asemenea
Dicţionarul de termeni literari menţionează şi faptul că această specie concretizează în formă
literară categoriile tragicului, iar DEX-ul dezvăluie într-o formă simplă aceste categorii – mila şi
frica. Astfel, tragedia şi-a lărgit aspectele semnificative ale conţinutului, avînd ca referenţi cele
două categorii de receptori.

5
Dima, Eugenia ş. a. Dicţionar Explicativ Ilustrat al Limbii Române, Geneva, Ed. ARC, GUNIVAS, 2007, p.
6
Anghelescu, Mircea ş. a. Dicţionar de termeni literari, Ed. Garamond, Bucureşti, p. 240.