Noţiunea de patrimoniu In doctrină termenul de patrimoniu este

analizat sub două aspecte: economic si juridic. Sub aspect economic,

patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei
persoane, înţelegîndu-se prin bunuri atît lucrurile materiale cît şi
drepturile pe care le are acea persoana cu un conţinut economic. Sub
aspect juridic patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabile în bani care aparţin unei
personae. Pornind de la analiza dispozitiile art. 285 alin. (1) C. civil, vom defini
patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale aparţinând
unei persoane fizice sau juridice determinate, privite ca o sumă de valori active şi
pasive, strâns legate între ele . Caracterele jjuur patr: 1.Patrimoniul este o
universalitatea juridica-deoarece este compus din totalitatea de drepturi şi
obligaţii cu caracter economic, pecuniar. Drepturile şi obligaţiile privite în
singularitatea sa nu pot constitui prin ele însele patrimonii distincte, ca
universalitate de fapt, patrimoniul, este compus de o comunitatea de bunuri, care
urmează sa fie privită nu ut singuli, ci ca un ansamblu de bunuri. Aceasta
universalitate de fapt fiind reprezentata doar de partea activa a patrimoniului.. Ca
universalitate juridică patrimoniul se menţine atât pe timpul vieţii titularului său,
cât şi după moartea acestuia, când patrimoniul trece la succesorii săi. 2.
Patrimoniul apartine unei persoane. Orice persoană are un patrimoniu deoarece
orice persoană are drepturi şi obligaţii evaluabile în bani iar dacă nu are bunuri are
posibilitatea juridică de a le dobândi. 3. Unicitatea patrimoniului. O persoană nu
poate avea de cat un singur patrimoniu. Explicaţia derivă din faptul că fiecare
individ este o singură persoană. Unicitatea patrimoniului subzistă chear şi atunci
cînd o persoană fizică înfiinţează o societate unipersonală – S.R.L. cu asociat unic.
4.Divizibilitatea patrimoniului. Deşi patimoniul este unic, el este divizibil în mai
multe mase de drepturi şi obligaţii, fiecare avînd un regim juridic determinat. .
4.Inalienabilitatea patrimoniului. Patrimoniul este legat de persoană printr-o
legătură indisolubilă, atît timp cît ea există ca subiect de drept. Drept urmare
patrimoniul nu poate forma obiectul unei transmisiuni între vii. Titularii de
patrimoniu pot ceda drepturile care fac parte din conţinutul patrimoniului, nu şi
patimoniul însă-şi, chear dacă bunurile cedate ar forma tot activul patrimoniului.
Importanţa unei astfel de abordări rezidă în faptul că dobînditorul acestor bunuri,
chear dacă ele ar constitui tot activul cedentului, nu va răspunde de obligaţiile
acestuia, deoarece el dobîndeşte doar bunurile, nu şi patrimoniul lui, cu latura lui
pasivă.. Teoriile despre patimoniu a. Precizari prealabile. Explicaţia noţiunii de
patrimoniu, particularizarea ei ca o entitate juridică distinctă a constituit şi
constituie o preocupare a literaturii de specialitate. Evolutiv, concepţia de
patrimoniu a fost strâns legată de fazele şi etapele de dezvoltare a societăţii
omeneşti. b. Teoria patrimoniului personalitate. Potrivit acestei teorii, de sorginte
franceză, patrimoniul reprezintă unul dintre atributele personalităţii umane.
Potrivit acestei teorii patrimoniul prezintă urmatoarele caractere juridice: ---
numai persoanele pot avea un patrimoniu; --- patrimoniul nu poate fi separat de
persoana căreia îi aparţine pe timpul vieţii acestuia. --- persoana poate avea un
singur patrimoniu şi este indivizibil. c. Teoria patrimoniului de afectaţiune. Potrivit
acestei teorii, de sorginte germană, ideia de persoană este înlocuită cu acea de
scop, de afectaţiune. Potivit acestei teorii patrimoniul reprezintă urmatoarele
trasaturi juridice: --- patrimoniul şi personalitatea juridică a persoanei sânt
separate; --- o persoană poate avea mai multe patrimonii; --- patrimoniul nu mai
este inseparabil de persoană. d. Teoria mixtă sau eclectica. Avînd în vedere
argumentele şi criticile pe care le comportă fiecare teorie în parte, în literatura de
specialitate a existat tendinţa de a admite construcţia unei noi teorii preluând de
la fiecare teorie în parte elementele plauzibile în argumentarea analizei teoretice
a fundamentului juridic al patrimoniului. a. Patrimoniul şi dreptul de gaj general
al creditorilor chirografari-Din dispoziţiile art. 53 din Legea insolvabilităţii7 , prin
creditori chirografari vom înţelege acei creditori ce nu au o garanţie reală (gaj,
ipoteca,) pentru a le asigura creanţa pe care o au împotriva debitorului. Ei vor
putea urmări bunurile debitorului prezente sau viitoare la momentul naşterii
obligaţiei sau numai cele prezente la momentul executării obligaţiei b.
Patrimoniul şi subrogaţia reala cu titlu universal. Din punct de vedere juridic a
subroga înseamnă a înlocui pe cineva sau ceva. Ea cunoaşte doua forme:
personală şi reală. Subrogatia personala reprezintă acea operatiune juriica in
temeiul careia o persoana este inlocuita cu alta in cadrul unui raport juidic
concret. Conţinutul patrimoniului este alcatuit din drepturile şi obligaţiile
patrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au o
valoare econimica. Acestea se împart în două mari categorii: drepturi reale si
drepturi de creanta. Drepturile reale. Drepturile reale sânt drepturi subiective
patrimoniale care conferă titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege
asupra unui bun, pe care le poate exercita în mod direct şi nemijlocit, fără a fi
necesară, în acest scop, intervenţia oricărei altei personae. Caraterele juridice.
Drepturile reale comportă unele trăsături juridice distincte de drepturile de
creanţă. a. Din punct de vedere al subiectelor, dreptul real presupune existenţa
unui subiect activ determinat şi a unui subiect pasiv nedeterminat, format din
toate celelalte persoane. Astfel drepturile reale sânt atribuite drepturilor
absolute, adica sunt opozabile erga omnes, deci, sânt opozabile tuturor. b. Din
punct de vedere al conţinutului şi naturii obligaţiilor corelative, dreptului real îi
corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a aduce
atingere exercitiului liber şi deplin al acestui drept. Asadar subiectului pasiv îi
corespunde o obligaţie generală negativă. Aceasta obligaţie nu are o valoare
economică deoarece ea nu serveşte la îmbogăţirea titularului dreptului real şi nici
nu sărăceşte pe cei obligaţi să o respecte. c. Drepturile reale sânt perpetue în
sensul că oricât nu ar fi durat neexecutarea lor titular poate pretinde satifacerea
lor sau punerea în posesie. d. Drepturile reale comportă unele efecte specifice
care rezultă din caracterul lor absolut, Clasificarea drepturilor reale Drepturile
reale se clasifică în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii. Drepturile
reale pincipale sânt acele drepturi care au o existenţă de sinestătătoare,
independentă de existenţa altor drepturi. Potrivit C. civil, art. 315 – 453, în
categoria drepturilor reale sînt incluse următoarele tipuri de drepturi: --- dreptul
de proprietate (art. 315-394); ---dreptul de uzufruct (art. 395-423); --- dreptul de
uz şi de abitaţie (art. 424-427); --- dreptul de servitute (art. 428-442); --- dreptul
de superficie (art. 443-453); Dreptul de creanţă Prin drept de creanţă vom
înţelege acel drept subiectiv în temeiul caruia subiectul activ, numit creditor,
poate să ceară, sau are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, numit
debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea forţei de constrangere
a statului, Caracterele dreptului de creanţă a. Dreptul de creanţă presupune un
raport juridic unde părţile sânt determinate de la început, deci, din momentul
naşterii dreptului de creanţă. b. Dreptului de creanţă îi corespunde doua feluri de
obligaţii: --- pozitiva, - a da sau a face ceva; --- negativa, a nu face, adică, a nu face
ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în prealabil la abţinere. Obligaţia
negativă de a nu face este una determinată şi se exprimă într-o valoare
economică ce face parte din activul patrimonial al creditorului şi pasivul
patrimonial al debitorului. c. Drepturile de creanţă sânt, de regulă, temporare,
deoarece creditorul poate pretinde de la debitor executarea prestaţiei doar înt-o
anumita perioadă de timp de la data de la care obligaţia a devenit exegibilă. d.
Fiind un drept relativ dreptul de creanţă nu dă naştere unui drept de urmărire şi
dreptului de preferinţă. e. Numărul drepturilor de creanţă este nelimitat,
deoarece pot să izvorască din numeroase raporturi de obligatii. f. Drepturile de
creanţă sânt apărate prin acţiuni personale de competenţa instanţei de la
domiciliul debitorului. Deosebirile între drepturile reale şi drepturile de creanţă,
a. În cadrul unui raport juridic de drept real subiectul pasiv este unul
nedeterminat format din toate celelalte persoane. In cadrul unui raport juridic de
creanţă subiectul pasiv este unul determinat de la început. b. În ce priveşte
conţinutul obliaţiei subiectului pasiv, în cazul drepturilor reale acesta constă în
obligaţia generală, negatvă de a nu face nimic de natură a stângeni subiectul activ
în exercitarea dreptului său, pe când în cazul dreptului de creanţă obligaţia
subiectului pasiv poate fi una pozitivă, constând în a da sau a face ceva, sau
negativă, determinată, a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în
prealabil. c. Caracterul absolut al dreptului real îi conferă două categorii de
prerogative: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Dreptul de creanţă fiind
unul relativ nu cunoaşte aceste două categorii de drepturi. d. În ce priveşte durata
existenţei lor în principiu drepturile reale au o existenţă mai îndelungată,
drepturile de creanţă fiind temporare. e. În ce priveşte numărul acestora,
drepturile reale sunt limitative fiind strict determinate de lege. Drepturile de
creanţă sânt nelimitate. f. Drepturile reale sânt apărate prin acţiuni reale
(acţiunea în revendicare), pe cind drepturile personale sânt apărate prin acţiuni
personaleDrepturile intelectuale Drepturile întelectuale reprezîntă acea categorie
de drepturi ale unei persoane, care apar, ca urmare a creării unei opere literare,
artistice sau ştiînţifice, constînd în poşibilitatea de a exercîta anumite prerogative
cu privire la existenţa şi valorificarea acestei creaţii. Ea cuprinde drepturile legale
ce rezultă din activitatea întelectuală în domeniile îndustrial, ştiînţific, literar sau
artisti. Drepturile întelectuale comportă unele particularităţi faţă de celelalte
drepturi existente în patrimoniul persoanei. Drepturile de proprietate
îndustrială. Dreptul de proprietate îndustriale reprezîntă acel sistem juridic care
înglobează normele privînd protecţia anumitor interese comerciale prin brevete
de învenţie privînd mărcile de fabrică sau comerţ, denumirilor comerciale, a
desenelor şi modelelor îndustrialeDreptul de autor reprezintă acel drept subiectiv
care-i conferă titularului său, care este titularul creaţiei intelectuale, de a autoriza
şi interzice exploatarea operei sale în modurile şi condiţiile determinate de el în
limitele legii, precum şi dreptul de protecţie a drepturilor conexe. Expresia
„dreptul de autor” are o dublă semnificaţie.
POSESIA- Din perspetiva dispoziţiilor care reglementează posesia şi tinând cont de opiniile
manifestate în acest sens în literatura de specialitate, vom deini posesia ca fiind: acea stare de fapt
caracterizată prin exercitarea voită a unei puteri de fapt asupra unui bun, independentă de existenţa
vre-o unui drept real asupra lui, care, în condiţiile legii, este producătoare de efecte juridice. Caracterele
posesiei Aceste caractere se exprimă prin următoarele reguli: --- posesia reprezintă starea de fapt
constînd în totalitatea faptelor materiale exercitate direct asupra lucrului. Aceasta în considerarea
faptului că posesia se exsteriorizează prin elementul material al posesiei, elementul intelectual fiind
cuprins în cel material --- posesia se aplica numai drepturilor reale, nu şi drepturilor de creanţă, cu
excepţia situaţiei cînd dreptul de creanţă este constatat printr-un înscris, care, fiind un bun mobiliar
poate face obiectul posesiei. Elementele posesiei ---Elemental material, constă în totalitatea faptelor
materiale de stăpînire, transformare şi folosinţă exercitate direct asupra unui lucru, ---Elemental
intenţional, psihologic, constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpînirea lucrului
pentru sine, adica sub nume de proprietar, ori în calitate de titular al unui alt drept real. Teorii asupra
posesiei. ---Teoria subiectivă. Potrivit acestei teorii stăpînirea unui bun în mod intenţional poate să se
manifeste în două feluri. Prima, cînd deţinătorul bunului are intenţia de a exercita dreptul de proprietate
a altuia atunci el nu este un posesor - ci un detentor precar. A doua, dacă deţinătorul bunului are
intenţia de a exercita propriul drept de proprietae - el este un posesor . --- Teoria obiectiva. Aceasta
conceptie a fost elaborata de Iheing care reduce posesiunea la un singur element şi anume cel material,
corpus. Elemental intenţional este cuprins implicit în cel material, servind doar pentru a crea însaşi
elemental material, manifestîndu-se pin acest element şi încorporindu-se în el. Posesia şi detenţia
precara. --- Puterea de fapt. Detenţia precară presupune săvîrşirea de acte materiale asupra bunului,
sau presupune o stăpînire efectivă a bunului deţinut. Deci detentorul are corpusul. După cum se poate
observa, din acest punct de vedere, şi detenţia precară reprezintă o posesie, o posesie în interesul unei
alte persoane. --- Puterea de drept. Detenţia precară presupune că stăpînirea bunului să se facă în
temeiul unui titlu legal. Deci puterea de fapt a detentorului se întemeiază pe un drept. Şi în cazul
posesiei ea are ca temei un drept, acesta făcînd parte din conţinutul dreptului de proprietate, posesia
reprezintînd unul din atributele dreptului de proprietate--- Obligaţia de restituire. Este detentor precar
acela care este obligat prin titlu să restituie bunul la expirarea unui anumit termen stabilit sau dedus din
titlu. În cazul posesiei, ea nu poate forma obiectul unei înstrăinări legale fără a transmite sau a constitui
un drept real asupra lui. Dobandirea posesiei-Posesia se dobandeşte prin stăpânirea bunului, adică prin
dobîndirea elementului material. Conservarea posesiei=Potrivit art. 314 alin 2 C. civ. „imposibilitatea
temporară de a exercita stăpînirea de fapt a bunului nu duce la încetarea posesiunii” Încetarea posesiei
Dacă posesia se dobîndeşte prin stăpînirea de fapt a bunului, pierderea acestei stăpîniri de fapt duce, de
regulă, la încetarea posesiei. De asemenea posesia poate fi pierdută atunci cînd se pierde elementul
intenţional al posesiei. Avem în vedere situaţia cînd prezumţa de proprietate a posesorului
fundamentată pe buna credinţă este răsturnată prin dovada contrarie, a relei credinţe. Viciile care
afectează elementul material al posesiei A). Discontinuitatea. Potrivit art. 335 alin. 3 C. civ. „Posesiunea
este discontinua atît timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura
bunuluiul”. B). Violenta. Pentru a fi în prezenta posesiei aceasta trebuie sa fie paşnica sau netulburată.
Potrivit art. 335 alin. 4 „posesiunea este tulburată atît timp cît este dobîndită sau conservată prin acte
de violenţă, fizică sau morală, care nu sunt provocate de o altă persoană”. C). Clandestinitatea. Posesor
este cel care, se prezintă în exsterior, în mod public, faţă de terţele persoane ca avînd calitate de
proprietar a bunului, art. 335 alin 5 C. civ. potrivit căreia „posesiunea este clandestină dacă se exercită
astfel încît nu poate fi cunoscută”. Posesiunea nemijlocită şi posesiunea mijlocită Fiind, în mare, o
creaţie a doctrinei germane, codul civil moldovenesc consacră concepţia dublei posesiuni – posesiunea
mijlocită şi nemijlocită. n ce priveşte posesiunea mijlocită, din dispozitiile codului civil, reiese ideia că
existenţa posesiunii mijlocite presupune prezenta unei posesiuni nemijlocite. Posesiunea mijlocita poate
rezulta doar din existenta unui raport juridic prin care proprietarul bunului îl transmite spre conservare
sau administrare unei terte persoane. EFECTELE POSESIEI --- posesia crează o prezumţie de proprietate
în favoarea posesorului, aşa numitul efect probator al posesie. --- posesia unui bun frugifer duce la
dobăndirea dreptului de de proprietate asupra fructelor bunului pe care îl posedă, efectul creator al
posesiei; --- posesia prelungită în timp duce la dobîndirea drepturilor reale asupra bunului, efectul
achizitiv al posesiei; --- posesia este apărată prin acţiuni posesorii, efectul de protecţie a posesiei.
Acţiunea în reintegrare este acţiunea prin care cel deposedat de bun cere sa i se restituie stăpînirea de
fapt asupra bunului. Ea mai este numită şi acţiunea posesorie specială pentru că la ea se poate recurge
numai cînd suntem în prezenţa unei deposedări de posesie, iar această deposedare a 29 avut loc prin
violenţă. Daca în primal caz posesia este doar tulburată, posesorul ramînînd în posesia de a fapt a
bunului, în cel de-al doilea CAZ posesorul este deposedat de această posesie prin violentă, bunul ne mai
fiind în stăpînirea lui de fapt.
Definiţia DREPT DE PROPRIETATE Conţinutul definiţiei dreptului de propietate a fost marcat atît de
perioada istorică în care sa încercat definirea ei, de curentele care au marcat regimul juridic al
poprietăţii cît şi de situaţia socialpolitică a societăţii la momentul respectiv. Pînă în prezent în doctrina
de specialitate nu există o unanimitate de opinii cu privire la conţinutul definiţiei dreptului de
proprietate. In putere poprie semnifică faptul că proprietarul exercită atributele dreptului de propietate
nefiind subordonat nimanui, decît legii. In interes propriu semnifică faptul că în exercitarea acestor
atribuţii, chiar şi cînd bunul a fost transmis în folosinţa unei alte persoane, care de altfel reprezintă o
materializare a atributului folosintei, o face în beneficiul lui propriu. Caracterele juridice ale dreptului
de proprietate;- CARACTER EXCLUSIV al dreptului de proprietate semnifică faptul că titularul exercită
singur toate atributele dreptului de proprietate, adică posesia, folosinţa şi dispoziţia. Caracterul absolut.
Dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor absolute. Termenul absolut trebuie înţeles în
sens de opozabilitate a acestuia faţă de terţe persoane. Dreptul este absolut deoarece este recunoscut
titularului său în raporturile acestuia cu toti ceilalti, care sînt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l
încalca. Caracterul perpetuu. Acest caracter este prevazut expres la art. 315 alin 2 din Codul civil, unde
se prevede ca dreptul de proprietate este perpetuu. Perpetuitatea semnifică faptul că dreptul de
proprietate dureaza atît timp cît există bunul şi că el nu se stinge prin neuz. Caracterul subiectiv. Dreptul
de proprietate are un caracter subiectiv, caracter care ni se înfăţişează ca o facultate recunoscută de
lege unui subiect de drept de ai permite posibilitatea manifestării unei conduite determinate asupra
unui bun, precum şi posibilitatea exercitarea unei puteri atribuite acestuia în temeiul căreia poate
pretinde terţelor persoane, titularului obligaţiei corelative, un comportament conform cu facultatea
apărată şi care la nevoie poate fi impusă prin forţa de constrîngere astatului. Caracterul abstract.
Dreptul de proprietate este un drept abstract în sensul că el nu este numai ceva distinct de suma
atributelor sale dar că şi că există independent de aceste facultăţi. Aşa fiind dreptul de proprietate va
exista dacă din conţinutul său va lipsi unul din atributele sale, indiferent că această lipsire îşi are originea
în dispoziţia legii ori în dispoziţia propriului titular. Caracterul real. Este real acel drept carei conferă
titularului său putere o imediată şi directă asupra unui bun, o putere, care sub aspectul conţinutului,
poate fi una deplină sau limitată. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate Dreptul de proprietate
este dreptul real cel mai deplin, deoarece este singurul drept subiectiv care conferă titularului său cele
trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste atribute sînt prevazute expres de C. civil. Astfel art.
315, dispune: Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului. Posesia.
(jus utendi). Posesia constă în prerogativa titularului de a întrebuinţa bunul şi a stăpîni bunul în
materialitatea sa, comportîndu-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate. Trebuie
să facem deosebirea dintre posesia ca stare de fapt şi posesia ca atribut a dreptului de proprietate,
deoarece în cel de al doilea caz posesia reprezintă expresia juridică a aproprierii şi stăpînirii bunului
obiect al dreptului de proprietate. Deci, posesia ca jus possidendi este dreptul de a apropia şi stăpîni un
bun. O asemenea stăpînirea poate fi realizată de el însuşi, direct şi nemijlocit, exercitînd-ul în înteres şi în
putere proprie. Dar ea poate fi realizată şi de o alta pesoană, dar în numele şi înteresul titularului
dreptului de proprietate. Atributul posesiei este un atribut important al dreptului de proprietate dat
fiindcă fără el, proprietarul, este lipsit de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate. Neavînd
posibilitatea de a stăpîni bunul el nu va putea exercita celelalte doua atribute, deci el nu-l va putea folosi
sau dispune de el. De asemenea este un atribut independent, el poate exista de sinestătător,
valabilitatea lui nedepinzînd de existenţa celorlalte atribute în patrimoniul posesorului – de exemplu,
depozitul. Folosinţa. (jus fruendi). Folosinţa este acel atribut al dreptului de proprietate care conferă
prerogativa proprietarului de a întrebuinţa bunul în înteresul său, culegînd sau percepînd în proprietate
fructele pe care aceste le produce. Însă acest atibut nu semnifică doar dreptul titularului de a fructifica
bunul ci şi dreptul său de a-l lăsa neproductiv. În acest sens s-a afirmat53 că acest atribut include un
drept de opţiune a titularului în a opta pentru o acţiunea – a percepe fructele, sau o inacţiune – dreptul
titularului de a nu folosi bunul. Acest atribut poate fi exercitat atit de titularul dreptului de proprietate
cît si de o alta persoana – locatarul art. 875, C. Civil. Dispoziţia. (jus abutendi). Prin drept de dispoziţie
înţelegem posibilitatea titularului de a interveni în statutul material sau regimul juridic a bunului. Deci,
dreptul de dispoziţie cuprinde două componente: dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de dispoziţie
juridică. Drepul de dispoziţie materială reprezintă posibilitatea proprietarului de a dispune de substanţa
bunului, adică de a-l transforma, consuma sau distruge, cu respectarea reglementărilor în vigoare.
Dreptul de dispoziţie juridică se concretizează în posibilitatea proprietarului de a dispune de bunul său
după bunul său plac.

DOBÎNDIREA SI ÎNCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE-Modurile de dobîndire a dreptului de

proprietatePrin moduri de dobindire a dreptului de proprietate înţelegem totalitatea mijloacelor
reglementate de lege – acte juridice şi fapte juridice – prin care se poate dobîndi dreptul de proprietate,
indiferent de foma sub care se prezintă. Codul civil, în art. 320, enumeră principalele moduri de
dobîndire a dreptului de proprietate printre care: producerea, ocupatiunea, act juridic, succesiunea
legala sau testamentara, accesiunea, uzucapiunea, act administrativ, hotarirea judecatoreasca
translativa de proprietate. . Clasificarea modurilor a. Dupa situatia juridica a bunului în momentul
dobindirii deosebim moduri originare (constau în acele mijloace juriice care nu comportă o transmisiune
juridică a dreptului de proprietate de la o persoana la alta, dobînditorul unui bun fiind considerat primul
său proprietar. Printre aceste moduri de dobindire a dreptului de proprietate doctrina de specialitate a
identificat: ocupaţiunea, uzucapiunea şi accesiunea) şi moduri derivate sînt acele mijloace juridice care
presupune un transfer al dreptului de proprietate de la o persoana la alta: contractele, succesiunea
legala sau testamentara. b. După întinderea dobîndirii există moduri de dobindire universală (sînt
acelea prin care se dobîndeşte o întreagă universalitate sau o fracţiune din această universalitate.)sau cu
titlu universal şi mod de dobîndire cu titlu particular(sînt acele acte juridice prin care se dobîndeşte
dreptul de poprietate asupra unui bun sau unei mase de bunuri, privite în individualitatea lor.) c. Dupa
caracterul transmisiunii avem moduri de dobîndire cu titlu oneros (s sînt acelea prin care dobînditorul
este obligat să dea un lucru ori să efectuieze o prestaţie în schimbul dobîndirii altui bun sau prestaţie) şi
cu titlu gratuit a dreptului de proprietate(este acel mod de dobîndire prin care dobinditorul pimeste un
bun sau o prestaţie nefiind obligat la plata unui echivalen). d. După momentul cînd operează
transmisiunea distingem moduri de dobîndire între vii (inter vivos) şi moduri de dobîndire pentru cauză
de moarte. Ocupaţiunea – mod de dobîndire a dreptului de proprietate-constînd în luarea în posesie a
unui bun mobil, care nu aparţine nimănui, cu intenţia de a deveni proprietarul luI. condiţii. a. Obiectul
material al dobîndirii prin ocupaţiune poate fi doar un bun mobil ne supus înregistrării. Prin ocupaţiune
nu se pot dobîndi bunuri imobile, deoarece acestea sunt bunuri înregistrate. b. Bunul care formează
obiectul material al ocupaţiunii trebuie să fie fără stăpîn. Potrivit art. 323 alin. 2 C. civil; “se consideră
fără stăpîn bunurile mobile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate, bunurile
abandonate, precum şi bunurile care prin natura lor, nu au proprietar”. Accesiunea sau
incorporaţiunea. Felurile accesiunii Un mod de dobîndire a dreptului de proprietate îl reprezintă
accesiunea. Ea este reglementată prin articolele 328 – 330 C. civil. Codul civil reglementează două
categorii de accesiuni: accesiunea imobiliară şi accesiunea mobiliară. Accesiunea imobiliară Principiul
general care guvernează materia accesiunii imobiliare este cel că pămîntul este considerat bun principal,
iar lucrurile care se incorporează în el sînt accesorii. Accesiunea imobiliară poate fi de două feluri:
naturală sau artificială. Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea sau incorporarea a doua bunuri
avînd proprietari diferiţi, fără intervenţia omului. Codul civil reglementează următoarele cazuri de
accesiune naturală, şi anume: a.) Aluviunile sînt creşteri de teren care se fac pe nesimţite ca urmare a
depunerilor succesive de pămînt la malurile apelor curgătoare. b.) Avulsiunile reprezintă adăugirae la un
teren a unei bucăţi de pământ, smulsă de la un alt teren, prin acţiunea unei ape curgătoare. c.) Insulile.
O situaţie improprie de accesiunea imobiliară naturală este reglementată în art. 328 alin. 4 C.civ, şi se
referă la cazul cînd o apă curgătoare îşi schimbă în mod natural cursul, formînd un braţ nou, taie şi
înconjoară pămîntul unui proprietar riveran, făcînd în acest fel o insulă, proprietarul terenului un va
pierde pămîntul transformat în insula. Accesiunea imobiliară artificială Acest mod de dobîndire a
dreptului de proprietate presupune intervenţia omului. Această materie este guvernată de principiul
potrivit căreia accesiunea se face întodeauna în folosul proprietarului fondului, proprietarul terenului,
care devine şi proprietarul construcţiilor sau plantatiilor realizate pe el. a.) Construcţia sau plantaţia
facuta pe terenul sau dar cu materialele altuia. Acest mod de dobîndire a dreptului de proprietate prin
accesiune este prevăzut la art. 329 alin. 1 C. civil. În această situaţie, dacă se constata că, ulterior
realizării lucrării, materialele utilizate efectuării lucrării nu erau proprietatea proprietarul terenului, în
virtutea accesiunii imobiliare, proprietarul terenului va deveni şi proprietarul construcţiei sau plantaţiei.
În schimb proprietarul terenului va fi obligat sa – i plătească o despăgubire. Valoarea acestei despăgubiri
va depinde de atitudinea proprietarului în momentul folosirii materialelor în sensul daca a ştiut sau nu a
ştiut ca materialele aparţineau unei terţe persoane, adică a fost de rea sau bună credinţă. b.)
Construcţia sau plantaţia este făcută cu materiale proprii dar pe terenul altuia. În virtutea principiului
care guvernează această materie, proprietarul terenului va deveni şi proprietarul construcţiei sau
plantaţiei. Totuşi în această situaţie proprietarul terenului are posibilitatea să păstreze lucrările invocînd
dreptul de proprietate prin accesiune sau să oblige terţul să le ridice pe cheltuiala proprie şi să repare
daunele cauzate. În acest caz proprietarul terenului poate să ridice lucrările şi singur, dar pe cheltuiala
celui ce a ridicat construcţiile. c.) Construcţia este făcuta pe două terenuri aparţinînd unor proprietari
diferiţi. Potrivit art. 329 alin. 5. C. civil, constricţia realizată va fi proprietatea acelui proprietar de teren
pe teritoriul căruia se află ce mai mare parte din suprafaţa construită, indiferent de care dintre ei a
ridicat construcţia. . Accesiunea mobiliară este reglementată la art. 330 alin. 1 - 8 C. civil. În toate
cazurile, proprietarul lucrului principal devine, în temeiul accesiunii, proprietar şi al bunului mai puţin
important unit cu primul, având obligaţia de a plăti despăgubiri corespunzătoare. Accesiunea presupune
că între proprietarii lucrurilor nu s-a încheiat o convenţie care să reglementeze situaţia. În literatura de
specialitate au fost identificate trei cazuri de accesiune mobiliară: adjoncţiunea, specificaţiunea şi
confuziunea. Adjoncţiunea constă în unirea a doua bunuri mobile, având proprietari diferiţi, în aşa fel
încât, deşi formează un singur tot, ele pot fi despărţite şi conservate separat, fără a-şi pierde
individualitatea. Specificaţiunea reprezintă acel mod de dobăndire a dreptului de proprietate asupra
bunului resultat prin prelucarea materiei prime ce nu-i aparţinea cu drept de proprietate, fără ca între
părţi să fi exeista vre-o convenţie care să fi reglementat regimul juridic al noului bun. Confuziunea Prin
confuziune se înţelege unirea a două sau mai multe bunuri mobile, având proprietari diferiţi, în aşa fel
încât îşi pierd individualitatea, neputînd fi separate. De ex., două metale topite împreuna, amestecul a
două lichide. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă reprezintă naşterea dreptului de proprietate ori a
altui drept real asupra unui bun imobil sau mobil prin posedarea lui de către o persoană în condiţiile şi
termenul prevăzut de lege. Justificarea uzucapiunii Uzucapiunea se justifică pe următoarele
considerente: --- Deşi este o stare de fapt, de cele mai multe ori, posesia corespunde dreptului de
proprietate. Dar, dovada dreptului de proprietate este o sarcină destul de dificilă, cu excepţia cazului
când se dobîndeşte printr-un mod originar – cum este uzucapiunea. --- uzucapiunea îndeplineşte funcţia
de clarificare a unor situaţii juridice deoarece, având ca efect naşterea dreptului de proprietate al
posesorului unui imobil, transformă o aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi
indiscutabil; --- uzucapiunea constituie şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al
bunului care, dînd dovadă de neglijenţă, l-a lăsat timp îndelungat în posesia altei persoane, permiţîndu-i,
prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real. Felurile
uzucapiunii-uzucapiunea în sistemul codului civil şi uzucapiunea în sistemul cărţilor funciare. Condiţiile
uzucapiunei a). Prezenţa unei posesiunia fost individualizată prin acea ca posesorul să fie de bună
credinţă. b). Posesiunea sa nu fie precară. Potrivit art. 335 alin. 6, “posesiunea este precară când nu se
exercită sub nume de proprietar”. Deci, dacă o persoană deţine bunul în baza unui titlu, altul de cât cel
translativ de proprietate, el nu va putea invoca beneficiile uzucapiunii. c). Posesiunea sa fie utilă. Pentru
a putea dobîndi dreptul de proprietate prin uzucapiune, posesia trebuie să fie utilă – art. 335 C. civil. O
posesie este utilă atunci cînd ea conţine anumite calităţi sau este lipsită de vicii. Lipsa acestor calităţi
determină ca posesia bunului să nu mai producă efecte juridice. D)Posesiunea să fie continuă. Deşi
această condiţie este prevăzută de codul civil la condiţiile privind efectele posesiei, există autori, 88 care
consideră că calitatea posesiei de a fi neîntreruptă este o condiţie de existenţă a ei. E)Posesiunea sa fie
paşnică. O posesiune este paşnică atunci când ea nu este tulburată. Prin posesiune netulburată
legiuitorul a înţeles o posesiune ce nu este fondată prin acte de violenţă. G) Posesiunea sa fie publică.
Posesia este publică atunci când ea este exercitată în văzul tuturor, aşa cum ar exercita-o proprietarul
însuşi. Dacă posesia nu este exercitată în aceste condiţii ea este o posesie clandestină. Posesia este
clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a
putea s-o cunoască. Efectele uzucapiunii Principalul efect al uzucapiunii îl reprezintă dobândirea
dreptului de proprietate sau alt drept real asupra lucrului. În consecinţă acţiunea în revendicare a
vechiului proprietar va fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, deşi acţiunea în revendicare este
imprescriptibilă. Dobîndirea dreptului de proprietate prin producere Un astfel de mod de dobândire a
dreptului de proprietate este prevăzut la art. 320 alin 1 C. civil. Potrivit acestui articol: “Dreptul de
proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană pentru sine, se dobîndeşte de către acesta dacă
legea sau contractul nu prevede altfel”. Astfel regula stipulează că cel ce produce bunul pentru sine este
proprietarul lui. Dobîndirea dreptului de proprietatea asupra bunului găsit Bunul găsit este bunul mobil
pe care proprietarul l-a perdut, iar o altă persoană l-a găsit. Regimul juridic al acestuia precum şi
drepturile şi obligaţiile găsitorului sunt determinate de art. 324 – 326 C. civil. Dobîndirea dreptului de
proprietate asupra comorii Sediul materiei îl reprezintă art. 327 C. civil. Potrivit alin 1 din acest articol:
“comoara este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi
identificat sau a pierdut în condiţiile legii, dreptul de proprietate”. Pentru a putea fi invocat dreptul de
proprietate trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii cu privire la obiectul comorii şi cea cu privire la
consimţământul subiectelor implicate în urma găsirii comorii. Succesiunea. Acest mod de dobândire a
dreptului de proprietate este prevăzut în acelaş art, alin. 2 partea finală. Având în vedere că succesiunea
testamentară reprezintă un act juridic, deci ea fiind analizată ca fiind un mod de transmitere a dreptului
de proprietate prin act juridic, credem că legiuitorul a inclus în acestă temă doar succesiunea legală.
Principiul dobîndirii bunului în momentul predării sau înregistrării bunului. Analizând momentul
dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului în legislaţia noastră, trebuie să facem deosebire după
cum suntem în prezenţa unor bunuri supuse înregistrării sau nesupuse înregistrării. a) În cazul bunurilor
supuse înregistrării trebuie să facem deosebirea după cum bunul supus înregistrării este un bun imobil
sau un bun mobil. b) În cazul bunurilor mobile nesupuse înregistrării, regula care guvernează această
materie o desprindem din art. 320 alin. 1 C. civil. Astfel “dreptul de proprietate este transmis
dobînditorului în momentul predării bunului mobil dacă legea sau contractul nu prevede altfel”.
MODALITĂŢILE DREPTULUI DE PROPRIETATE În doctrina de specialitate au fost recunoscute
următoarele modalităţi ale dreptului de proprietate: proprietatea rezolubilă; proprietatea anulabilă;
proprietatea inalienabilă; proprietatea afectzată unui scop; proprietatea periodică; proprietatea
comună, care poate fi pe cote părţi (coproprietatea, indiviziunea) şi fără cote părţi (devălmăşia). Dreptul
de proprietate anulabilă este acel drept care este dobîndit printr-un act juridic translativ de proprietate
lovit de nulitate relative. Dreptul de proprietate rezolubilă sau condiţională Proprietate este rezolubilă
cînd este afectată de o condiţie rezulutorie care este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare. Dreptul
de proprietate inalienabil este acel drept de proprietate care este redus, prin acordul părţilor, la
exerciţiul atributelor de posesie şi folosinţă lipsindu-l, temporar, de dreptul de dispoziţie. Dreptul de
proprietate comuna (coproprietatea, indiviziunea) Prorietatea este comună în cazul în care asupra unui
bun au drept de proprietate doi sau mai mulţi titulari. Formele dreptului de coproprietate comuna În
legislaţia noastră sînt cunoscute două forme ale proprietăţii comune: proprietatea comună pe cote părţi
şi proprietatea comună în devălmăşie sau indiviziune. Dreptul de proprietate comuna pe cote - părţi
Proprietatea comună pe cote părţi reprezintă proprietate care aparţine la două sau mai multe persoane,
exprimat în cote părţi ideale, asupra unui bun nefracţionat în materialitatea sa. În consecinţă: --- nici un
proprietar nu este titularul exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun. Acest bun nu este divizat
corespunzător drepturilor proprietarilor comuni; --- fiecare din proprietari este titular exclusiv numai
asupra unei cote părţi ideale, abstracte din dreptul de proprietate, drept care este fracţionat între
proprietarii comuni, dar nu şi bunul în materialitatea lui. Caracterele dreptului de proprietate comună
A)Pluralitatea de subiecte. Dacă există un singur titular al dreptului de proprietate asupra bunului,
sîntem în prezenţa unui drept de proprietate pur şi simplu. b. Indivizibilitatea bunului. După cum am
mai spus, bunul asupra căruia este exercitat prorietatea comună se caracterizează prin aceia că el nu
este fracţionat în materialitatea sa. c. Limitarea exercitării atributelor dreptului de proprietate comună
pe cote părţi. Spre deosebire de dreptul de proprietate pur şi simple, ale cărui atribute sînt limitate doar
prin lege, în cazul coproprietăţii exerciţiul acestor atribute sînt limitate şi de existenţa drepturilor
celorlalţi titulari, ce se exercită concurent şi simultan asupra aceluiaşi bun. Dreptul de proprietate
comună pe cote – părţi forţată şi perpetuă. Această coproprietate se menţine independent de voinţa
copărtaşilor şi este determinată de destinaţia bunului respectiv. Bunurile asupra cărora există
coproprietatea sînt bunuri accesorii faţă de altele care sînt bunuri principale şi care sînt coproprietatea
exclusivă a fiecărui coproprietar. Prin urmare coproprietatea este forţată şi are caracter accesoriu în
raport cu dreptul de proprietate exclusivă. a. Coproprietatea asupra părţilor comune din clădire cu
două sau mai multe apartamente avînd proprietari diferiţi. O asemenea proprietate comună este
reglementată la nivel general la art. 355 alin. 1 C. civil. Raporturile nemijlocite care apar în procesul
folosirii acestor bunuri, potrivit alin. 2 al aceluiai art., vor fi reglementate printr-o lege specială.
Condominiu reprezintă acel complex unic de bunuri imobiliare ce include terenul în hotarele stabilite şi
blocurile de locuinţă, alte obiective imobiliare amplasate pe el, în care o parte, constituind locuinţele,
încăperile cu o altă destinaţie decît acea de locuinţă, se află în proprietatea privată, de stat sau
municipală, restul în proprietatea indiviză. Coproprietatea bunurilor comune necesare sau utile. În
practică există situaţii în care un lucru aflat la hotarul a două terenuri este folosit de ambii proprietari,
de ex., drumurile, aleia, poteca, fîntânile. Deşi, C. civil, reglementează drepturile vecinătăţii (art. 377 -
394), el nu face nici o referire la regimul juridic a acestor bunuri. În ce ne priveşte, pornind de la
dispoziţile art. 5 din C. civil, care reglementează aplicarea prin analogie a dreptului, considerăm că
bunurile care sînt folosite de doi sau mai mulţi proprietari, pentru exploatarea normală a proprietăţilor
vecine, fac obiectul dreptului de proprietate comună pe cote părţi forţată şi perpetuă. Dreptul de
proprietate comună obişnuită sau temporară Specificul coproprietăţii obişnuite sau temporaree constă
în faptul că are caracter vremelnic, temporar, deoarece durează în timp pînă la sistarea ei.
Coproprietatea obişnuită se caracterizează prin lipsa atributului de autonomie individuală a titularilor în
exercitarea acestui drept. Aceasta înseamnă că în exercitarea atributelor dreptului de proprietate,
fiecare din coproprietari va trebui să ţină seama de drepturrile celorlalţi coproprietari. Regimul juridic al
coproprietăţii obişnuite are la bază două idei sau principi care guvernează această materie: a. Nici unul
dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei părţi materiale determinată din bunul aflat în
coproprietate; b. Fiecare copărtaş are un drept exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale, abstracte,
matematice din dreptul de proprietate asupra acelui bun. În funcţie de aceste două principii pot fi
analizate. Drepturile copărtaşilor cu privire la cota parte ideală din dreptul de proprietate În această
materia, fiecare coproprietar are un drept de proprietate propriu, exclusiv, cu privire la cotasa parte
ideală, matematică. Obligaţiile copărtaşilor Toţi copărtaşii sînt obligaţi să contribuie, proporţional cu
cota parte a fiecăruia, la acoperirea cheltuielelor şi datoriilor ocazionate de întreţinerea, conservarea şi
administrarea bunului comun. Încetarea coproprietăţii Fiind o stare vremelnică, coproprietatea
obişnuită poate înceta prin mai multe modalităţi. Astfel proprietatea va înceta în toate cazurile cînd
cotele-părţi din dreptul de proprietate vor fi dobîndite prin acte juridice sau uzucapiune de către un
copărtaş sau o terţă persoană. Dreptul de proprietate comună în devălmăşie După cum am văzut
dreptul de proprietate comună constă în faptul că un bun sau anumite bunuri aparţin nefracţionat în
proprietatea simultană a două sau mai multe persoane. Proprietatea comună poate fi caracterizată prin
delimitarea cotei fiecărui proprietar – proprietate pe cote părţi – sau prin nedelimitarea cotelor părţi –
proprietate în devălmăşie. Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor După cum am văzut
proprietatea în devălmăşie poate fi legală sau convenţională. Este legală cînd regimul său juridic este
stabilit prin lege. Un astfel de caz îl reprezintă proprietatea asupra bunurilor dobândite de soţi în timpul
căsătoriei. Regimul juridic al proprietăţii în devălmăşie Regula care funcţionează în această materie
este că fiecare dintre proprietari devălmaşi este prezumat a avea consimţămîntul celorlalţi coproprietari
pentru efectuarea oricăror acte de conservare şi administrare a bunului, proprietate comună în
devălmăşie. a.) Atributul de folosinţă. Acest atribut va putea fi exercitat de orice proprietar devălmaş
dacă exercitarea lui nu limitează dreptul celorlalţi coproprietari devălmaşi. b.) Atributul de posesie. În
ce priveşte posesia regula mandatului funcţionează ca şi în cazul de mai sus. c.) Atributul de dispoziţie-
Potrivit acestei dispoziţii, la încheierea actelor de dispoziţie se va ţine seama de natura bunului care
formează obiectul actului – bun mobil sau imobil.
APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A CELORLALTE DREPTURI REALE Clasificarea-a. Mijloace
specifice. Mijlocele juridice directe sau specifice de apărare a dreptului de proprietate şi a altor drepturi
reale constau în acele acţiuni, numite reale, care se întemeiază direct şi nemijlocit pe un drept real sau
pe faptul posesiei unui imobil. b. Mijloace nespecifice. Mijloacele juridice indirecte sau nespecifice sînt
acele acţiuni în justiţie care se întemeiază direct şi nemijlocit pe drepturi de creanţă, în scopul realizării
lor. Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i
se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi pe cale de consecinţă, să-l oblige pe
pîrît la restituirea posesiei bunului. Caracterele juridice ar-este o acţiune reală deoarece poate fi
introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate. este o acţiune petitorie ceia
ce înseamnă că prin ea se pune în discuţie, într-un proces, însăşi existenţa dreptului de proprietate al
reclamantului, el fiind obligat să facă dovada dreptului său de proprietate. o acţiune imprescriptibilă
sub aspect extinctiv. Parţile în acţiunea în revindicare Acţiunea în revendicare poate fi introdusă doar
de titularul dreptului de proprietate. Obiectul revendicării pot fi doar bunurile determinate individual,
care sînt în natură la momentul introducerii acţiunii în revindicare. Revindicarea bunului de la
subdobânditorul de rea- credinta. Posesia de rea credinţă a unui terţ dobînditor, a hoţului sau a
găsitorului nu poate avea ca efect dobîndirea dreptului de propretate asupra unui bun mobil, indiferent
de durata de timp cît a fost exercitată. Revendicarea bunului de la subdobînditorul de buna-credinta. În
acest caz trebuie să facem deosebirea după cum actul translativ de proprietate este cu titlu gratuit sau
oneros. Efectele admiterii acţiunii în revindicare Principalul efect al admiterii acţiunii în revendicare îl
reprezintă recunoaşterea existenţei dreptului de proprietate al reclamantului, împotriva voinţei şi
susţinerilor pîrîţilor. a. Dacă pîrîtul posesor a fost de bună credinţă el are dreptul să păstreze fructele
bunului în proprietatea sa. b. Dacă pîrîtul posesor a fost de rea-credinţă, va fi obligat să restituie
reclamantului fructele în natură sau contravaloarea lor, Acţiunea în grăniţuire este acea acţiune prin
care reclamantul cere instanţei de judecată ca, în cadrul unui proces, să determine, prin semne
exterioare, linia despărţitoare dintre cele două fonduri vecine. Acţiunea negatorie este acea acţiune
reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată să stabilească prin hotărărea ce o va pronunţa, că
pîrîtul nu are nici un drept real asupra bunului aflat în proprietatea sa şi să-l oblige, pe cale de
consecinţă, să înceteze exercitarea lui nelegitimă. Acţiunea confesorie este acea acţiune reală prin care
reclamantul cere instanţei de judecată să stabilească, prin hotărîrea ce o va pronunţa, că el este titularul
unui drept real, dezmebrămînt al dreptului de proprietate asupra bunului altuia, şi să-l oblige pe pîrît,
care poate fi proprietarul sau o altă persoană săi permită exercitarea lui deplină şi netulburată.
LIMITELE DE EXERCITARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE . Formele (felurile) îngrădirii: --- pin lege; ---
prin convenţie; --- prin stabilirea legală a inalienabilităţii bunului; --- prin hotărîre judecătorească. .
Îngradiri legale de interes public Îngrădirele aduse proprietăţii întru protejarea unui inters public sînt
numeroase şi se referă în special la construcţiile edificate sau needificate. Printre acestea menţionăm: ---
îngrădiri în interes edilitar şi de estetică urbană. Aceste construcţii se vor realiza numai cu respectarea
autorizaţiei de construcţie şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor. Iar
autorizaţiile de construcţie se realizează cu respectarea dispoziţiilor de urbanism --- îngrădiri de interes
de salubritate şi sănătate publică. Acestea sînt acele obligaţii cu privire la igiena construcţiilor, la
canalizare, la protecţia mediului înconjurător, etc. --- îngrădiri în interes cultural, istoric şi arhitectural.
Pentru realizarea unor construcţii în zonele asupra cărora s-a instituit un anumit regim de protecţie va fi
necesar avizul organelor competente. --- îngrădiri în interes de apărare a ţării. De ex., crearea unor
zone militare, ori pentru protecţia aeroporturilor, porturilor ori alte obiective economice sau de interes
general. --- îngrădiri privind unele bunuri mobile cu circulaţie civilă redusă. Există anumite bunuri
mobile care nu pot fi vîndute liber de particulari, ori nu pot fi folosite decît în anumite condiţii dintre
care amintim: medicamentele şi substanţele toxice sau psihotropice; armele şi muniţiile; bunurile din
fondul arhivistic; bunurile din patrimoniul naţional cultural. Îngrădiri legale de interes privat Aceste
îngrădiri decurg din raporturile de vecinătate, --- obligaţia de respect reciproc, --- obligaţia suportării
inconvenientelor normale, --- obligaţia ca prin realizarea unei lucrări să nu se atenteze în mod
inadmisibil asupra terenului vecinului. Utilizarea apelor Codul civil reglementează, la art. 381 – 386
relaţii care pot să apară între vecini ca rezultat al folosirii apelor. Potrivit acestor articole proprietarul
oricărui teren este obligat să primească apele naturale ce se scurg dintr-un fond superior, precum ar fi
cele provenite din ploi sau dintr-un izvor. Prejudiciile provocate de această scurgere vor fi suportate de
proprietarul terenului. Picadura stresinii Art. 386 C. civil, reglementează situaţia picăturii de apă ce cade
din streaşină. Potrivit acestui art: “acoperişul trebuie să fie construit astfel încît apa, zăpada sau gheaţa
să cadă exclusiv pe teritoriul proprietarului”. Rezultă că proprietarul unei construcţii nu are dreptul să
facă o streaşină care să între pe teritoriul proprietarului vecin. Regimul juridic a fructelor căzute, a
rădăcinilor şi a ramurilor de pe terenul vecin Potrivit art. 387 din C. civil: “fructele căzute din pomi sau
arbuşti pe terenul vecin se consideră fructe pe acel teren”. Potivit acestei dispoziţii, dreptul de
proprietate asupra fructelelor căzute din pomi sau arbuşti vor devini proprietatea proprietarului
terenului pe care au căzut. Soluţia dată rezultă din principiul accesiunii imobiliare naturale. 4. Distanţa
pentru construcţii, lucrări sau plantaţii Potrivit art. 389 alin. 1 C. civil: “orice construcţie, lucrare sau
plantaţie se poate face de către proprietarul terenului numai cu respectarea unei distanţe minime faţă
de linia de hotar, conform legii, regulamentului de urbanism sau în lipsă, conform obiceiului locului,
astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor proprietarilor vecini”. . Accesul pe un teren străin O altă
situaţii de limitare a dreptului de proprietate o reprezintă obligaţia proprietarului de a suporta accesul
proprietarului vecin pentru întreţinerea construcţiilor sau plantaţiilor sale, art. 391 alin. 1 C. civil. Prin
expropiere vom înţelege trecerea forţată a unor bunuri din proprietatea privată în proprietatea publică
a statului. Regimul juridic al expropierii a format obiectul studiilor anterioare fapt pentru care nu-l vom
mai reitera în continuar. Rechiziţia este acel mod de încetare a dreptului de proprietate potrivit căruia
bunurile proprietarului vor fi retrase de către stat în vederea realizării unui interes general, în condiţiile
şi situaţiile prevăzute de legislaţie. Ingradire judecatoreasca Dreptul de proprietate poate fi îngrădit şi
pe cale judecătorească. Astfel de hotărîri sînt pronunţate în materia raporturilor de vecinătate, pe care
instanţa de judecată le constată şi declară ca atare.-- --- un proprietar nu poate face pe terenul său
săpături ce ar fi de natură să producă slăbirea sau dărâmarea unei construcţii aşezate pe terenul vecin –
art. 391 alin. 4 C. civil; --- proprietarul trebuie să permită intrarea în curtea sa a vecinului, cînd aceasta
este necesară pentru ca vecinul să facă reparaţiile sau lucrările necesare întrţinerii, edificări sau
demolării unui zid ce dă în acea curte .
DREPTUL DE UZUFRUCT, UZ ŞI ABITATIE Definiţia şi caracterele juridice Potrivit art. 395 alin. 1, din
Codul civil, uzufructul este “dreptul unei persoane (uzufructuar) de a folosi pentru o perioadă
determinată sau determinabilă bunul unei alte persoane (nudul proprietar) şi de a culege fructele
bunului, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de ai conserva substanţa”. Dreptul de uzufruct
prezintă următoarele trăsături sau caractere juridice: --- este un drept asupra bunului sau bunurilor
aflate în proprietatea altuia; --- este un drept real, fiind opozabil tuturor; --- este un drept esenţialmente
temporar. --- este un drept incesibil atît prin acte juridice între vii cît şi pentru cauză de moarte.
Conţinutul juridic al dreptului de uzufruct este alcătuit din atributele de posesie şi folosinţă,
uzufructuarul avînd dreptul de a culege şi percepe, în proprietate, fructele bunului respectiv.
Proprietarul rămîne doar cu atributul de dispoziţie juridică pe care-l poate exercita liber, fără a aduce
însă atingere dreptului de uzufruct pe durata uzufructului. Obiectul dreptului de uzufruct Potrivit art.
396 alin. 3 C. civil, obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care se află în circuitul civil,
mobil sau imobil, corporal sau incorporal, inclusiv un patrimoniu sau o parte din el. Rezultă că uzufructul
poate avea ca obiect orice fel de bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale. . Modul de
dobîndire a uzufructului Potrivit art. 396 alin. 1 C. civil, dreptul de uzufruct se poate constitui prin lege,
act juridic sau hotărâre judecătorească. a.) Deşi constiuirea dreptului de uzufruct poate fi realiată prin
lege, la ora actuală nu există reglementări care ar prevedea-o expres. În literatura de specialitate s-a
admis că vom fi în prezenţa unui astfel de uzufruct cînd, de ex., părinţii folosesc bunurile copiilor lor. 90
b.) În general, constituirea dreptului de uzufruct, se realizeză prin acte juridice, adică prin convenţie sau
testament. Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului a.) Corespunzător atributelor de posesie şi folosinţă
din conţinutul dreptului său, uzufructuarului îi sînt recunoscute următoarele categorii de drepturi: ---
dreptul de a obţine posesia bunului de a o exercita paşnic şi nestingherit, art. 395 alin. 1 b, C. civil; ---
dreptul de a folosi bunul în limitele şi cu respectarea destinaţiei bunului, aşa cum a fost stabilită de
proprietar. Dreptul de folosinţă îi dă dreptul uzufructuarului să săvîrşească acte de conservare şi
administrare asupra bunului --- dreptul de a culege fructele acestea dobândindu-se de la data culegerii
lor ---dreptul de a face reparaţii capitale pe cont propriu dacă nudul proprietar nu efectuiază la timp
astfel de reparaţii – --- dreptul la compensarea cheltuielilor de reparaţii capitale şi la despăgubiri ---
dreptul de a renunţa la uzufruct . b.) Uzufructuarul are şi anumite obligaţii, astfel: --- obligaţia de a
proceda la inventariere a bunurilor mobile şi constatarea stării materiale în care se află imobilile – art.
399 C. civil. Dacă obiectul uzufructului îl formează o universalitate de bunuri întocmirea actului este
obligatorie. --- obligaţia de a se folosi de bun ca un bun proprietar-- obligaţia de a face acte de
conservare şi întreţinere a lucrului--- obligaţia de informare a proprietarului despre orice tulburare şi
uzurpare a dreptului de proprietate ,--- obligaţia de a suporta primele de asigurare dacă bunul este
asigurat--- obligaţia de restituire a bunului obiect al dreptului de usufruct.--- obligaţia de a despăgubi
nudul proprietar în cazul pieirii sau deteriorării bunului din culpa uzufructuarului. a.) Printre drepturile
nudului proprietar, identificăm următoarele: --- dreptul de a poseda bunul, nudul proprietar fiind un
posesor mijlocitor, art. 304 alin. 1 C. civil; --- dreptul de dispoziţie, proprietarul avînd posibilitatea de a
înstrăina bunul, 416 C. civil; --- dreptul de a greva bunul cu o ipotecă sau altă sarcină reală; --- dreptul de
a percepe productele bunului, art. 416 C. civil; --- dreptul de a exercita toate acţiunile prin care se apără
dreptul de proprietate; --- dreptul asupra comorii, art. 419 C. civil; --- dreptul de reziliere a contractelor
de locaţiune sau arendă. Dreptul de uz este acel drept principal, esenţialmente temporar,
dezmembrămînt al dreptului de proprietate care conferă titularului său atributele de posesie şi folosinţă
asupra unui bun aflat în proprietatea altuia, dar numai în limitele necesare satisfacerii nevoilor peronale
sau ale familiei sale. Dreptul de abitaţie este un drept de uz care are ca obiect o locuinţă. El conferă
titularului său dreptul de a poseda şi folosi acea locuinţă proprietatea altei persoane, pentru satisfacerea
trebuinţelor de locuit ale lui şi ale familiei sale.
DREPTUL DE SERVITUTE Caracterele juridice ale dreptului de servitute Dreptul de servitute are
următoarele caractere juridice: --- servitutea este un drept imobiliar, deoarece se constituie numai în
folosul şi, respectiv, sarcina unor bunuri imobile prin natura lor; --- servitutea este un drept perpetuu
fiindcă se menţine atît timp cît există cele două imobile şi situaţia care a determinat constituirea ei. El
este perpetuu prin natura s-a nu şi prin esenţa sa. --- servitutea este indivizibilă adică profită întregului
fond dominant şi grevează în întregime, fondul aservit. De aceia, în cazul coproprietăţii fondului aservit
constituirea servituţii se face potrivit regulilor unanimităţii. --- dreptul de servitute este un drept
accesoriu. Servitutea este un accesoriu al terenului dominant, a cărui utilitate o sporeşte. Clasificarea
servituţilor a.) După modul lor de executare servituţile pot fi continue sau necontinuie. b.) După felul în
care se manifestă servituţile sînt aparente şi neaparente. c). După cum presupun exercitarea unor
anumite acţiuni sau inacţiuni servituţile sînt pozitive sau negative. d). După originea sau modul lor de
constituire servituţile sînt legale, naturale şi stabilite prin fapta omului. Constituirea servituţilor Potrivit
art. 431 servitutea prin fapta omului poate fi constituită prin trei modalităţi: prin acte juridice, prin
destinaţia stabilită de proprietar şi prin uzucapiune. . Constutuirea servituţilor prin acte juridice
Servitutea se poate constitui prin acte juridice bilaterale sau acte juridice unilaterale. a.) De regulă
servituţile se stabilesc prin consimţămîntul ambilor titulari ai fondurilor. Contractul de constituire a
dreptului de servitute este: --- solemn, deoarece pentru încheierea lui valabilă se cere forma autentică –
art. 431 alin. 2, C. civil. --- sinalagmatic, reprezintnd manifestarea de voinţă a două părţi; --- cu titlu
oneros deci comutativ sau cu titlu gratuit, dezinteresate; --- constitutiv de drepturi reale, acestea luând
fiinţă din momentul înregistrării în registrul bunurilor imobile; --- cu executare succesivă, deoarece
exerciţiul acestui drept presupune execitarea lui în timp. --- contract numit, deoarece are o denumire
prevăzute de lege. b.) Servitutea poate fi constituită şi prin acte juridice unilaterale sub forma de
declaraţii unipersonale sau testamentare. Unipersonală reprezintă declaraţia proprietarului terenului
aservit prin care se constituie dreptul unuia sau mai multor proprietari de terenuri dominante, de a
trece pe terenul său, de a instala o conductă. Testamentară reprezintă dispoziţia prevăzută sub formă
de legat într-un testament autentic prin care testatorul instituie un drept de servitute. Dobîndirea
servituţii prin uzucapiune Potrivit dispoziţiilor art. 433 alin. 1, C. civil, pot fi dobîndite prin uzucapiune
servituţile: --- continue şi aparente cum ar fi apeductele amplasate la suprafaţa solului, în general cele
care pentru exercitarea lor nu este nevoie de fapta actuală a omului. --- neaparente şi pozitive, cele care
nu au semne exterioare, Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobîndi prin uzucapiune . Tipurile
de servitute a. Servitutea de trecere. Proprietarul terenului care nu are ieşire la calea publică poate
reclama o trecere pe terenul vecinului său pentru a-şi putea folosi propriul fond, avînd îndatorirea de a-l
despăgubi pentru pagubele ce i le-ar cauza. b. Servitutea de vedere. Există situaţii cînd deschiderea unei
ferestre sau a unui balcon în zidul sau peretele comun ar atenta în mod inadmisibil asupra terenului
vecinului, deoarece privirile lui în curtea sau grădina acestora, iar putea jena sau incomoda, avînd un
impact negativ asupra modului lor de viaţă. c. Servitutea de a nu construi. Proprietarii a două fonduri
pot conveni ca unul din ei să nu ridice pe fondul său nici o construcţie. d. Servitutea de a nu construi
mai sus de o anumită înalţime. Printr-un contract proprietarii a două fonduri pot conveni ca
proprietarul terenului aservit să nu construiască mai sus de o anumită înălţime pentru a nu afecta
interesele proprietarului de teren dominant. e. Picătura streşinii. Potrivit art. 386, orice proprietar este
obligat să-şi facă streaşină casei sale în aşa fel încît apa de ploaie să se scurgă pe terenul său sau în
stradă şi nicidecum pe fondul vecinului. Drepturile şi obligaţiile proprietarlui fondului aservit a.)
Proprietarul terenului aservit are dreptul ----- de a i se repara daunele suportate, --- de a primi
recompensa, --- de a abandona partea din teren supusă servituţii, --- de a răscumpăra servitutea. b.)
Proprietarul terenului aservit este obligat: --- să permită efectuarea actelor materiale necesare
exercitării dreptului de servitute –să se abţină de la orice act care limitează exercitarea servituţii.
DREPTUL DE SUPERFICIE Dreptul de superficie este dreptul real imobiliar de a folosi terenul altuia în
vederea edificării şi exploatării unei construcţii, de asupra şi sub acest teren, sau a exploatării unei
construcţii existente. Caracterele juridice --- este un drept real imobiliar avînd ca obiect întotdeauna un
bun imobil, adică o suprafaţă de teren: --- este un drept temporar. Dreptul de superficie se va constitui
pe o perioadă de 99 de ani dacă nu a fost stabilit un alt termen: --- este un drept alienabil şi ereditar,
putînd fi transmis prin acte juridice între vii cît şi pentru cauză de moarte. În cazul transmiterii prin acte
între vii, cu titlu oneros, proprietarul terenului are un drept de preemţiune. --- este un drept variabil în
funcţie de forma sa deplină sau incipientă. Dacă se constituie asupra unui teren fără construcţie, dreptul
de superficie este un drept incipient şi constă de fapt numai în folosinţa suprafeţei sau a subfeţei.
Ulterior, după construcţia edificiului, dreptul de superficie devine deplin. Actul juridic – temei al naşterii
dreptului de superficie Dreptul de superficie poate fi constituit prin act juridic bilateral sau unilateral
(testamentul). Forma actului din care se naşte dreptul de superficie Codul civil un reglementează în
mod expres forma contractului de constituire a dreptului de superficie. Din interpretarea art. 446 C. civil,
unde se prevede că dreptul de superficie se înscrie în registrul bunurilor imobile numai cu rangul întîi,
rezultă că, acesta trebuie să îmbrace forma scrisă, formă cerută pentru valabilitatea sa. Nimic nu
împedică, însă, ca actul să fie autentificat. Prin exercitarea dreptului de superficie se înţelege
îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are superficiarul, în raport cu proprietarul de teren,
asupra suprafeţei sau subfeţei. Drepturile superficiarului îi sînt corelative obligaţiile proprietarului, iar
obligaţiile superficiarului, drepturilor proprietarului. Dreptul de superficie conferă titularului său
atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie. Posesia şi folosinţa terenului pe care se află construcţia se
pot exercita în strânsă legătură şi în limitele necesare exercitării dreptului de proprietate asupra
construcţiei. drepturi: --- de a folosi terenul asupra căruia se instituie dreptul de superficie; --- de a
edifica o construcţie pe terenul proprietarului, în cazul superficiei incepiente; --- de a exploata
construcţia pe care a ridicat-o; --- de a înstrăina dreptul de superficie; --- de a transmite dreptul de
superficie prin succesiune; --- de a cere recalcularea redevenţei dacă condiţiile economice sau schimbat,
--- de a ridica o altă construcţie în locul celei perite s-au demolate – art. 445, C. civil; --- de a primi
despăgubire în cazul stingerii dreptului de superficie; --- de a reţine bunul dacă despăgubirea nu a fost
acordată. obligaţii: --- de a prelungi existenţa dreptului de superficie propusă de proprietar, deoarece în
cazul neacceptării prelungirii, superficiarul pierde dreptul asupra despăgubirii; --- de a plăti redevenţa
proprietarului de teren în modul şi în termenul stabilit de lege, dacă contractul nu prevede altfel; --- de a
edifica construcţia în termenul stabilit; --- de a întreţine construcţia şi a suporta toate cheltuielile
aferente întreţinerii; --- de a preda construcţia către proprietarul terenului în starea în care era în
momentul stingerii dreptului său; --- de a conserva construcţia şi înlătura orice pericol care i-ar afecta
durabilitatea. Drepturile şi obligaţiile proprietarului de teren a.) În raport cu superficiarul, proprietarul
de teren are următoarele drepturi: --- să ceară redevenţa datorată; --- să ceară recalcularea redevenţei;
--- să ceară stingerea dreptului de superficie dacă superficiarul nu a edificat construcţia în termenul
stabilit sau încalcă obligaţia de conservare a construcţiei, art. 450, C. civil; --- de preemţiune în caz de
înstrăinare a dreptului de superficie; --- să prelungească termenul de exercitare a dreptului de
superficie. b.) Proprietarul de teren are următoarele obligaţii: --- să nu împedice superficiarul în
exercitarea drepturilor sale; --- să plătească despăgubirea la stingerea dreptului de superficie; --- să
respecte contractele de locaţiune încheiate de superficiar cu excepţia cazului în care locaţiunea
depăşeşte termenul stipulat pentru existenţa dreptului de superficie. Stingerea dreptului de superficie
Dreptul de superficie se stinge: --- dacă a expirat termenul stabilit în actul de constituire – art. 449, C.
civil. În lipsa unui astfel de termen, dreptul de superficie se consideră constituit pe un termen de 99 de
ani. --- prin consolidare, adică cînd într-o singură persoană se întrunesc atăt dreptul de proprietate
asupra terenului cît şi dreptul de proprietate asupra connstrucţiei --- dacă superficiarul nu a edificat
construcţia, proprietarul terenului are dreptul să ceară instanţei de judecată stingerea dreptului de
superficie; --- dacă superficiarul îşi încalcă obligaţia de a conserva construcţia, şi în acest caz proprietarul
are dreptul de a cere instanţei de judecată stingerea dreptului de superficie – art. 450, C. civil; Dreptul
de superficie se stinge la data radierii din registrul bunurilor imobile. Efectele stingerii dreptului de
superficie Principalul efect al stingerii dreptului de superficiei îl reprezintă trecerea construcţiei din
proprietatea fostului superficiar în proprietatea proprietarului terenului. Construcţia va trece în
proprietatea terenului în starea în care se afla la momentul stingerii superficiei Indiferent de motivul
stingerii, proprietarul de teren va trebui să-l despăgubească pe superficiar. Dacă părţile nu se înţeleg cu
privire la mărimea despăgubirii, legea instituie o prezumţie în acest sens. Astfel recompensa va fi una
corespunzătoare dacă ea acoperă cel puţin 2/3 din valoarea de piaţă a construcţiei.