DEZVOLTAREA CULTURII ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI

ŞTEFAN CEL MARE

inst. Emilia Ţehaniuc,
Şcoala cu Clasele I-VIII,, Niculae Popinceanu”, Mihoveni, com. Şcheia, jud. Suceava

Cultura noastră medievală şi umanistă are trăsăturile esenţiale ale culturii Europei şi, în
acelaşi timp, caracteristici particulare în care se oglindesc viaţa şi năzuinţele poporului
român. Ea s-a dezvoltat în legătură cu marile curente culturale ale timpului: cultura bizantină,
cultura slavonă, precum şi cu cea latină din apusul şi centrul Europei .
În ciuda faptului că domnia lui Ştefan cel Mare a fost marcată de numeroase războaie,
unele campanii fiind pustiitoare pentru ţară, Moldova a cunoscut pe plan cultural o epocă de o
deosebită înflorire. Datorită atenţiei permanente pe care voievodul ţării a acordat-o culturii,
aceasta s-a îmbogăţit cu noi motive de inspiraţie şi s-a exprimat prin creaţii de o valoare
artistică inestimabilă, realizări care reflectă hărnicia şi talentul remarcabil al poporului nostru,
contribuţia sa la patrimoniul universal de cultură .
Animat de un superior instinct al creaţiei, Ştefan cel Mare a dat ţării nu numai un stat
puternic, o forţă militară remarcabilă şi un prestigiu internaţional neegalat, dar şi o cultură
proprie şi, odată cu aceasta, o tradiţie istorică şi culturală . Aşa cum remarca Mihail
Kogălniceanu, în marea lui iubire, ,, românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi
chiar neînţeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine l-a făcut, el îţi va
răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi,
el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai tărăgănează
până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan-vodă le-a urzit. În
sfârşit, acest domn pentru moldoveni rezumă toate isprăvile şi instituţiile făcute în cinci
veacuri…”( Kogălniceanu, M., 1946).
Nu era nimic silit în aceste cuvinte, întrucât astăzi, la atâta distanţă în timp, străbătând
meleagurile Moldovei, ne întâmpină la tot pasul prezenţa celui ,,mai mare dintre vechii domni
neatârnaţi” ai românilor.
În această etapă istorică, arhitectura s-a înscris pe o linie mereu ascendentă, reuşind să
sintetizeze într-o alcătuire originală, elemente autohtone şi de împrumut.
Vreme de trei decenii( 1457- 1487), vrednicul voievod s-a preocupat de înălţarea
fortăreţelor militare din piatră, asemuite cu o salbă ce încingea Moldova. În această
perioadă a ridicat doar mănăstirea Putna( între anii 1466- 1469), lăcaş de veşnică odihnă
pentru el şi familia sa. În următorii treizeci şi cinci de ani, datorită activităţii prodigioase
de ctitor a voievodului şi a spiritului de emulaţie, s-a închegat şi s-a desăvârşit în edificarea
monumentelor religioase un stil moldovenesc original, care reprezintă ,, epoca de aur” a
arhitecturii româneşti.
Stabilitatea politică a asigurat stabilitatea economică a ţării şi domnul, în afara
lăcaşurilor ridicate din temelii, s-a îngrijit de restaurarea vechilor ctitorii ale străbunilor.
Marele voievod a restaurat astfel biserica Rădăuţi, cea mai veche necropolă domnească din
Moldova şi a pus să fie săpate frumoase pietre de mormânt înaintaşilor, păstrând în acest mod
urma strămoşilor, pe care, altfel, timpul ar fi acoperit-o.
În timpul glorioasei domnii a lui Ştefan cel Mare viaţa bisericească a luat un avânt
deosebit, aşa cum nu cunoscuse nici în vremea înaintaşului său în scaun, Alexandru cel Bun.
Puţini dintre domnii Ţărilor Române au ridicat atâtea lăcaşuri de închinare ca marele voievod
moldovean Ştefan. Acestuia i se atribuie practic 44 de biserici şi mănăstiri. Tradiţia spune că
după fiecare luptă el înălţa, ca amintire şi mulţumită a biruinţelor sale, o biserică sau o
mănăstire, unele zidite din temelie, altele doar reînnoite sau adăugite. În aceste locaşuri
sfinte s-au scris apoi numeroase cărţi de slujbă, s-au zugrăvit icoane, s-au lucrat diferite
odoare bisericeşti.
 Mănăstirea Putna, aşezată la numai 30 km sud-vest de Rădăuţi, pe valea pârâului
Putna, este prima dintre ctitoriile lui Ştefan şi, în acelaşi timp, necropola familiei domneşti,
aici fiind înmormântaţi: domnitorul ctitor, soţiile sale Maria de Mangop şi Maria Voichiţa,
fiii săi( Bogdan, Petru, Bogdan al III-lea- zis cel Orb- şi Maria), nepotul său Ştefăniţă Vodă
şi Maria, prima soţie a lui Petru Rareş. Zidirea acestei mănăstiri a început la 10 iulie 1466
şi s-a terminat în anul 1469( Duzinchevici, Gh., 1973). Lucrările de construcţie au fost duse
la bun sfârşit de arhitectul grec Teodor, ajutat de meşteri zidari, pietrari, zugravi şi argintari,
veniţi din Transilvania.
Cea mai vestită dintre ctitoriile marelui domnitor, admirată deopotrivă de vizitatorii
români şi de cei străini, care vin din toate colţurile lumii atraşi de farmecul acestui
monument istoric care dovedeşte simţul pentru frumos al strămoşilor noştri, este
mănăstirea Voroneţ, situată în apropierea oraşului Gura Humorului. Ridicată pe locul alteia
mai vechi, construcţia Voroneţului a început la 26 mai 1488 şi s-a sfârşit la 14 septembrie a
aceluiaşi an, zidirea durând aşadar mai puţin de patru luni. Tradiţia spune că aici şi-ar fi avut
chilia şi Daniil Sihastrul, cel care îl îmbărbătase pe marele domn după bătălia de la
Războieni, într-o clipă de grea cumpănă pentru ţară.
Tot Ştefan cel Mare este ctitorul mănăstirii Sfântul Ilie de lângă Suceava(1488). De
asemenea, voievodul a ridicat o seamă de biserici noi, din zid, la mănăstirile existente de
mai înainte. Astfel, a construit o biserică nouă la Tazlău( 1496-1497), o biserică cu
hramul ,, Înălţarea Domnului” la mănăstirea Neamţ( 1497), pe locul vechii ctitorii a lui
Petru Muşat- mult vizitată atât pentru dimensiunile şi arhitectura clădirii, cât şi pentru
obiectele sale de preţ-, o clopotniţă cu paraclis la mănăstirea Bistriţa( 1498)- ctitoria lui
Alexandru cel Bun- şi câte o biserică la mănăstirile Dobrovăţ-1503-1504 - şi Volovăţ-
1500-1502( Păcurariu, M., 1978).
Totodată, voievodul a adus îmbunătăţiri mănăstirii Zografu de pe muntele Athos,
asigurându-i un venit anual de 500 de aspri. În schimb, călugării acestei mănăstiri erau
obligaţi să pomenească la slujbe familia domnitorului. Mănăstirilor Moldoviţa, Probota,
unde este înmormântată Oltea, mama voievodului, Humor şi Horodnic, Ştefan le-a făcut
însemnate danii.
În afară de mănăstiri, Ştefan cel Mare a ridicat şi numeroase biserici, dintre care
amintim: Pătrăuţi(1487); Bădăuţi( 1487), ca mulţumire pentru biruinţa de la Râmnic
împotriva lui Ţepeluş( Duzinchevici, Gh., 1973); Milişăuţi ( 1487); Sfântul Ioan din
Vaslui(1490), probabil ca mulţumire pentru victoria împotriva turcilor în anul 1475; Sfântul
Nicolae- Domnesc din Iaşi( 1491- 1492); Sfântul Gheorghe din Hârlău( 1492); biserica
din Borzeşti, satul în care- după tradiţie- s-ar fi născut şi ar fi copilărit marele
domnitor( 1493- 1494); Sfântul Nicolae din Dorohoi( 1495); Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel din Huşi( 1495); Sfântul Nicolae- Popăuţi din Botoşani( 1496); biserica din
Războieni (1496), pe locul luptei din 1476 cu turcii; Sfântul Ioan din Piatra Neamţ( 1497-
1498); biserica din Reuseni( 1503- 1504), satul în care a fost ucis tatăl lui, Bogdan al II-lea,
terminată după moartea lui Ştefan de fiul său, Bogdan al III-lea cel Orb.
Tot voievodului Ştefan cel Mare i se atribuie şi Biserica Albă din Baia, biserica din
Râmnicul Sărat dărâmată în anul 1898( Duzinchevici, Gh., 1973), biserica din cetatea Chilia
şi cele din satele: Scânteia, Şcheia, Floreşti, Căpriana şi Cotnari. Probabil că el este şi
ctitorul bisericilor din Vad, în Transilvania, în apropierea cetăţii Ciceu pe care o stăpânea şi
din Feleac, unde era reşedinţa Mitropoliei româneşti a Transilvaniei.
La impresionanta listă a bisericilor şi mănăstirilor ctitorite sau rectitorite de marele
voievod, mai trebuie adăugate şi acelea ale familiei şi ale dregătorilor săi. Astfel , fiul său,
Alexandru, a ridicat o biserică în Bacău, hatmanul Şendrea o biserică în satul Dolheşti-
înainte de 1481-, pârcălabul de Suceava Luca Arbore o biserică în satul Arbore- 1502- iar
logofătul Ioan Tăutul a zidit o biserică în Bălineşti- 1492-1493(Papacostea, Ş., 1990).
 Primele biserici ctitorite de Ştefan cel Mare sunt mai simple, mai scunde şi mai reduse
ca lungime, pe când cele zidite către sfârşitul vieţii sale sunt mai înalte şi mai lungi,
datorită adăugirii unei încăperi noi între naos şi pronaos, gropniţa. Prin bisericile construite
în timpul lui Ştefan cel Mare, s-a realizat un stil propriu, cunoscut sub numele de stilul
moldovenesc. Acesta a rezultat din îmbinarea- pe fondul arhitectonic local- a două
influenţe: cea bizantină, venită din Constantinopol şi cea gotică, venită din Transilvania.
Influenţa bizantină era reprezentată prin: cele trei încăperi cerute de cultul ortodox( altarul,
naosul şi pronaosul), la care s-a adăugat gropniţa; planul triconc( forma de trifoi) a
construcţiei; bolţile cu arcuri semicirculare; pictura specifică artei bizantine. Arta gotică a
dat înălţimea mai mare a bisericilor, contraforţii, ogivele de la uşi şi ferestre, acoperişul
separat pentru fiecare parte a clădirii. Materialul de construcţie folosit era piatra de râu şi
cărămida, iar pentru colţuri, piatra cioplită. Acoperişul era din şindrilă.
Prin remarcabila măiestrie a meşterilor artişti moldoveni, în timpul lui Ştefan cel Mare
s-a reuşit o îmbinare armonioasă a celor două influenţe, care a generat stilul moldovenesc. O
altă caracteristică a acestui stil era baza stelată a turlei şi apariţia, sub streaşină, a aşa
numitelor ocniţe, precum şi a unuia sau a mai multor şiruri de plăci( discuri) smălţuite,
reprezentând animale heraldice sau fantastice. Pentru un bun efect, plăcile care sunt de
diferite culori, erau aşezate în aşa fel încât culorile să alterneze.
La bisericile ctitorite de Ştefan cel Mare, sculptura în piatră era relativ redusă. Ea a
fost folosită ca element decorativ la ferestrele, uşile şi faţadele unor biserici, la altare. De
factură gotică, ea a fost împrumutată din Transilvania.
,,Letopiseţul anonim al Moldovei” relatează despre dorinţa voievodului de a înălţa,
după cucerirea cetăţii Chilia, în 1465, un sfânt lăcaş, ,,…să se mulţămească lui
Dumnezeu pentru ce i-au fost dăruit lui…”( Balan, P.,1992). Cronica moldo-polonă
menţionează că la 10 iulie 1466, voievodul a şi început ridicarea mănăstirii Putna, cu
hramul ,, Preasfintei născătoare de Dumnezeu”. Fiind terminată în 1469, Ştefan cel Mare a
sfinţit biserica în ziua de 3 septembrie 1470, după victoria împotriva tătarilor la
Lipinţi( Ureche, G.,1987). Din păcate vechea biserică zidită de marele voievod a fost
distrusă de cazaci în 1654. În decursul timpului, a suferit unele prefaceri care i-au schimbat,
într-o oarecare măsură, înfăţişarea iniţială impunătoare.
La inaugurare, biserica mănăstirii Putna era poleită cu aur, iar înăuntru şi în afară
era acoperită cu plumb. Mănăstirea originală era flancată cu ziduri de cetate, care aveau
la colţuri patru tunuri. Singura clădire de la Putna a cărei vechime n-a fost contestată
este Turnul tezaurului(1481), dar vechi este şi Turnul intrării în incinta mănăstirii, pe
unde pătrund cu evlavie turiştii din patru zări.
Când intră în biserică, vizitatorii mici şi mari se aşază în genunchi la mormântul
lui Ştefan cel Mare. Lespedea funerară se află într-o nişă, acoperită de un baldachin de
marmură sprijinit pe două coloane. În această biserică se găsesc şi mormintele a două
dintre soţiile voievodului ( Maria de Mangop şi Maria Voichiţa ), a copiilor săi( Bogdan,
Petru şi Maria), a nepotului său Ştefăniţă Vodă şi a Mariei, prima soţie a lui Petru Rareş.
Sub un baldachin în acoladă se află şi mormântul domnului Bogdan al III-lea, fiul şi
urmaşul lui Ştefan la tronul Moldovei. În pridvor a fost înmormântat mitropolitul Teoctist.
Toate mormintele au pietre funerare frumos sculptate şi împodobite.
În anul 1490, Ştefan Vodă dăruia mănăstirii Putna 66 de biserici din ţinuturile Sucevei
şi Cernăuţilor. Totodată, el a făcut mănăstirii numeroase danii de sate, vii, mori, scutiri,
toate fiind apoi întărite printr-un hrisov, emis cu puţin timp înainte de moartea sa, la 2
februarie 1504. Din cauza incendiilor, a cutremurelor şi a năvălirii cazacilor, mănăstirea
a avut mult de suferit în decursul secolelor şi a fost de multe ori restaurată.
Lăcaşurile sfinte ctitorite de Ştefan cel Mare începând din anul 1487 până la moartea
sa, după arhitectura lor, pot fi grupate în trei categorii. Dintr-un prim grup fac parte
biserici de ţară cu caractere asemănătoare şi dimensiuni reduse, precum cele de la
Pătrăuţi şi Milişăuţi (1487), Sfântul Ilie şi Voroneţ ( 1488). Toate au fost zidite după
tipul de plan triconc, cu turlă pe naos, ridicate pe arcele piezişe moldoveneşti şi decorate
cu firide alungite şi ocniţe. Al doilea grup de edificii religioase, de plan dreptunghiular,
format de bisericile de la Arbore(1502)- ctitorie boierească- şi Reuseni ( 1503-1504)-
ctitorie domnească-, precum şi biserica Sfânta Parascheva din Cotnari, atribuită lui Ştefan
cel Mare, se remarcă prin complexitatea şi ingeniozitatea sistemelor de boltire. Cel mai
evoluat grup de biserici îl reprezintă ctitoriile domneşti de la Borzeşti ( 1493- 1494),
Războieni ( 1496) şi biserica ,, Sfântul Ioan” din Piatra Neamţ ( 1497- 1498), toate fiind
de plan mixt şi având în plus câte două cupole în pronaos.
Potrivit unei cunoscute legende istorice, mănăstirea Voroneţ a fost construită în
anul 1488, ca semn de mulţumire pentru alungarea turcilor din Moldova în 1476, după
ce moldovenii suferiseră o grea înfrângere din partea acestora la Războieni, în acelaşi
an. Ridicată din porunca lui Ştefan cel Mare între 26 mai şi 14 septembrie 1488, biserica
Voroneţ este astăzi unul dintre cele mai cunoscute monumente medievale româneşti.
Faima de care se bucură mănăstirea Voroneţ provine, în primul rând, din admirabilul
colorit al picturilor murale care împodobesc interiorul şi exteriorul ei ( pictura exterioară
şi pridvorul au fost executate în 1547, din porunca mitropolitului Moldovei, Grigore
Roşca). De plan treflat, cu turlă pe naos, biserica nu se deosebeşte iniţial de proporţiile
edificiilor construite aproape în acelaşi timp şi dintre care Voroneţul este ultimul( 1487:
Pătrăuţi şi Milişăuţi ; 1488: Sfântul Ilie şi Voroneţ ). La început, faţadele au fost decorate
cu discuri de ceramică smălţuită, date la iveală de curând, cu ocazia restaurării
acoperişului. În pronaosul bisericii se găseşte mormântul lui Daniil Sihastrul, acoperit cu
o lespede de piatră decorată cu palmete.
În altarul şi naosul Voroneţului s-a păstrat pictura originală din 1488 cu scenele:
,,Coborârea Sfântului Duh”, ,,Cina cea de Taină” şi ,,Împărtăşirea Apostolilor”
reprezentând în cadrul picturii moldoveneşti faza de început a acestei arte. Tabloul votiv
ni-l prezintă pe ctitorul Ştefan cel Mare alături de ocrotitorul său, Sfântul Gheorghe, ţinând
biserica pe care o închină Cristului aşezat pe tron ( Balan, P., 1992). Sfântul Gheorghe,
sacrul apărător al moldovenilor, este paza împotriva tuturor nedreptăţilor, un aliat în lupta
cu răul de toate zilele. Purtând coroană şi veşmântul amplu al voievozilor, chipul lui Ştefan
cel Mare din tabloul votiv este un portret sugestiv şi care păstrează trăsăturile şi expresia
din singurul portret anterior cunoscut: miniatura Tetraevanghelului din 1473 de la Putna.
Imaginile lui Ştefan cel Mare, luptătorul pentru libertate, a călugărului Daniil şi a
mitropolitului Grigore Roşca, văr al lui Petru Rareş, reprezentau simbolul forţei acelor
timpuri: solidaritatea dintre popor, domnie şi ierarhia bisericească, pe care chibzuinţa
perseverentă a luminatului voievod a ştiut să o înfăptuiască pentru câteva decenii, în vederea
unui scop unic- păstrarea neatârnării şi asigurarea prosperităţii Moldovei.
Data picturii din altar şi naos face încă obiectul discuţiilor dintre specialişti, însă este
cert că aparţine epocii lui Ştefan cel Mare, limitele ei putând fi cuprinse între 1488 şi
1496( Musicescu, A., 1968). De o sobrietate care exclude orice amănunt pitoresc, această
pictură e totuşi intens expresivă, comunicând privitorului zilelor noastre atât sentimentul
sacrului specific spiritualităţii medievale, cât şi un patos al trăirii, ecou al vieţii eroice pe
care vremurile o impuneau ţării Moldovei.
Putem astfel conchide că pictura Voroneţului îmbină, fără stridenţe stilistice, tradiţie şi
actualitate, simbol şi realitate. Din punct de vedere al stilului, pictura din altar şi naos
combină două viziuni diferite: una legată de tradiţia bizantină( serafimii, arhanghelii, profeţii
şi apostolii de pe turlă; Maica Domnului realizată cu mijloace artistice de o frumoasă
eleganţă), cealaltă fiind rezultatul interpretării proprii a artistului moldovean.
 Între lăcaşurile de cult clădite de domnitor, o atenţie deosebită merită mănăstirea
Neamţ, construită în anul 1497, în apropiere de Târgu Neamţ, pe locul vechii ctitorii a lui
Petru I Muşat. În incinta mănăstirii se găsesc două biserici: biserica mare ,, Înălţarea
Domnului”- din secolul al XV-lea, ridicată de Ştefan- Vodă şi biserica ,, Sfântul Gheorghe”-
secolul al XIX-lea.
Arhitectura bisericii mari este specific moldovenească din epoca lui Ştefan cel Mare.
Pictura originală s-a mai păstrat în altar, naos şi camera mormintelor, în pridvor şi pronaos,
pictura datând din timpul lui Petru Rareş.
Mănăstirea Neamţ a fost unul dintre aşezămintele cu o deosebită contribuţie la
dezvoltarea culturii şi artei româneşti medievale, aici funcţionând şcoala de caligrafi şi
miniaturişti întemeiată de Gavriil Uric. La muzeul mănăstirii se află o colecţie de artă
bisericească, sala tiparului şi colecţia de obiecte de cult şi icoane. Aşezământul posedă
cea mai mare bibliotecă mănăstirească, de 18.000 volume, cu manuscrise de mare
valoare: peste 200 în limba slavonă, peste 80 în limba greacă, 150 în limba română din
secolele XIV- XV( Vlasie, M.,1992). Pentru evlavia credincioşilor, în biserică se găseşte
o icoană făcătoare de minuni: Lidianca.
Intenţia voievodului de a lega, în conştiinţa contemporanilor şi a urmaşilor propria
lui domnie de aceea a predecesorilor săi, e evidentă în grija cu care a cultivat tradiţia
dinastică. Toţi membrii familiei ştefaniene, cu excepţia doar a ucigaşului tatălui său,
sunt evocaţi în inscripţiile funerare executate la porunca domnitorului. Astfel, în 1465, a
fost executată piatra de pe mormântul doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare,
îngropată la Probota, iar în 1477, piatra funerară a Mariei de Mangop, înhumată la
mănăstirea Putna. Pietre frumos sculptate au fost montate în 1480 pe mormintele lui
Bogdan( fratele lui Alexandru cel Bun), Laţcu voievod, Bogdan( fiul lui Alexandru cel
Bun), Bogdan şi Petru( fiii lui Ştefan cel Mare) şi Ştefan I.
Grija voievodului pentru viaţa spirituală a Moldovei nu s-a rezumat doar la
construirea de biserici şi mănăstiri. Lăcaşurile nou înălţate au fost toate înzestrate din plin
de domn cu obiecte de cult şi cărţi liturgice, produse şi ele ale centrelor de creaţie
dezvoltate în principalele mănăstiri moldoveneşti, dintre care locul de frunte a fost
deţinut de mănăstirile Putna şi Neamţ.
Broderiile din epoca lui Ştefan cel Mare se înscriu în istoria artei medievale
româneşti ca opere artistice reprezentative. Realizate în atelierele de curte sau în mănăstiri,
destinate să împodobească interioarele palatelor şi bisericilor, operele brodate în această
vreme fac dovada grăitoare a unei remarcabile înfloriri artistice. Se broda cu fir de
lână, mătase, aur şi argint, uneori încrustate cu mărgăritare şi perle, pe ţesături de bumbac,
in, catifea, mătase roşie sau albastră( Balan, P., 1992). Până astăzi se păstrează( îndeosebi
în muzeul mănăstirii Putna) diferite epitrahile, bederniţe, antisime, epitafe, aere, dvere(
Înălţarea, Schimbarea la faţă şi Răstignirea- ultima datând din 1500 şi pe care s-a brodat
chipul lui Ştefan şi cel al doamnei Maria Voichiţa), acoperăminte de morminte, cel mai
reuşit fiind acela de pe mormântul Mariei de Mangop- a doua soţie a voievodului- realizat
în 1474( Păcurariu, M., 1978). Acest văl este primul portret în mărime naturală din Europa
feudală, executat în arta somptuoasă a broderiei. Printr-o înaltă măiestrie se disting
broderiile executate de domniţa Elena, fiica lui Ştefan cel Mare. Ei i se atribuie unul din
steagurile de luptă ale voievodului, închinat mai târziu mănăstirii Zografu( Balan, P., 1992),
pe care apare imaginea Sfântului Gheorghe ucigând balaurul. În prezent, steagul se găseşte
într-una din sălile Muzeului de Istorie al României, întrucât a fost restituit statului român în
luna iulie 1917, de un reprezentant al guvernului francez, după ce, în prealabil, fusese găsit
de trupele unui general grec care efectua o acţiune militară în zona muntelui
Athos( Ghibaldan, V., 1975).
 Câteva broderii de valoare excepţională datând din vremea lui Ştefan cel Mare, lucrate
la curţile domneşti folosindu-se fire de aur şi argint, mătase şi perle, se numără printre
exponatele muzeului de la mănăstirea Suceviţa: epitaful ce înfăţişează punerea în mormânt a
lui Iisus Hristos şi acoperământul pentru sfintele vase, lucrat în anul 1493.
Argintăria şi orfevrăria au cunoscut de asemenea, o înflorire remarcabilă. La
mănăstirile Neamţ, Putna şi Humor au fost înfiinţate ateliere speciale de argintărie unde se
lucrau diferite obiecte liturgice şi laice. Lucrul în filigrană era executat cu o mare măiestrie,
motivele folosite fiind cele florale şi geometrice. Meşterii argintari şi-au dovedit talentul
lucrând obiecte de cult: ripide( evantaiuri liturgice), cruci, icoane, ferecături de evanghelie,
potire, cristelniţe, talere, triptice, cadelniţe; obiecte laice: cupe şi pocale; obiecte de
podoabă( inele, cercei, paftale şi cingători), toate din aur sau din argint aurit. În muzeul
mănăstirii Putna se păstrează o icoană triptic datând din secolul al XV-lea, confecţionată din
argint aurit şi email, precum şi o cruce care a aparţinut lui Ştefan cel Mare.
Şcoala a îndeplinit un rol foarte însemnat în răspândirea culturii. Pe lângă şcolile
săteşti modeste unde se învăţau scrisul, cititul şi cântările bisericeşti, în Moldova existau şi
şcoli mai înalte: cele mănăstireşti ortodoxe. Astfel, la mănăstirile Putna, Bistriţa şi Neamţ,
au funcţionat şcoli în care se preda slavona, limba de cult în biserica ortodoxă, precum şi
limba greacă, muzica, noţiuni de matematică şi arta scrisului. Aici erau pregătiţi cei care
urmau să devină preoţi, dar şi diecii, logofeţii şi caligrafii de cancelarie. Şcoala de la
mănăstirea Putna a fost una dintre primele şcoli de grad mediu din sud-estul Europei
( Goraş, I., V., 1975).
În domeniul scrisului, în Moldova acelor timpuri, ca şi în celelalte Ţări Române, se
foloseau limbile de cultură madievală: slavona, latina şi greaca, cunoscute însă de un cerc
restrâns de oameni. Pentru acest motiv, cultura medievală scrisă avea un puternic caracter
de clasă, adresându-se claselor privilegiate.
Cultura slavonă a cunoscut, în epoca istorică analizată, o dezvoltare unitară pe
teritoriul Moldovei. Ea s-a ridicat la o deosebită valoare cărturărească şi artistică prin
manuscrisele epocii lui Ştefan cel Mare, centre ale scrisului slavon fiind mănăstirile
Bistriţa, Putna şi Neamţ.
Cărţile manuscrise alcătuite în timpul marelui voievod s-au remarcat prin miniaturile
lor sclipitoare, prin frontispicii, viniete şi litere ornate. Între şcolile de caligrafi din diferite
ţări, cea din Moldova, prin meşteşugul desăvârşit al punerii în pagină, prin graţia titlurilor
scrise cu roşu şi aur, prin amestecul de aur şi culori, s-a distins în mod deosebit,
făcând din lucrările făurite aici, bijuterii căutate şi imitate. Din păcate, aceste capodopere
ale trecutului nostru au fost scrise, mai bine zis pictate într-un singur exemplar, iar
faptul că le putem citi astăzi se datorează în mare măsură culorilor, secretul acestora
rămânând necunoscut( Balan, P., 1992).
Cărţile moldoveneşti scrise în vremea lui Ştefan cel Mare au format obiectul de
studiu al multor cercetători. Studiile întreprinse până în prezent au pus în valoare 45 de
manuscrise datate şi 17 nedatate păstrate în biblioteci româneşti şi alte 18 manuscrise
aflate în biblioteci străine( Mircea, I., R., 1980). În ţară, lucrările s-au păstrat la vechile
centre de cultură de la Neamţ, Moldoviţa, Bistriţa, Humor şi, mai ales, la ctitoria de frunte
a domnului, mănăstirea Putna, unde se găsesc şi astăzi cele mai multe dintre produsele
copiştilor săi. Ca material de scris, caligrafii foloseau hârtia şi pergamentul( Duzinchevici,
Gh., 1973).
La mănăstirea Putna ieromonahul Nicodim copia în 1473 un Tetraevanghel pentru
mănăstirea Humor, în care se păstrează portretul de tinereţe al voievodului, înfăţişat
îngenuncheat, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, aşezată pe tron, cu pruncul
Iisus în braţe. Alţi caligrafi şi miniaturişti de seamă de la Putna au fost monahii Casian,
 Chiriac, Paisie, Vasile, Paladie, Filip, ieromonahii Iacov, Spiridon şi Ghervasie şi preotul
Ignatie din Coţmani( Păcurariu, M., 1978).
O activitate la fel de bogată în domeniul scrisului s-a desfăşurat şi la mănăstirea
Neamţ. În timpul lui Ştefan cel Mare, aici a activat renumitul caligraf şi miniaturist
Teodor Mărişescul, care a copiat o serie de Tetraevangheliare, la care se adaugă şi alţi
călugări, dieci, grămătici, dascăli şi chiar logofeţi, care au copiat alte cărţi de cult.
Reprezentativ este Tetraevanghelul realizat în 1493 de Teodor Mărişescul pentru capela
din cetatea Hotin, scris la porunca voievodului şi păstrat la bibliotaca de stat din
Munchen( Balan, P., 1992).
Putem conchide că cei peste patruzeci şi şapte de ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare,
cea mai lungă din istoria Ţărilor Române, au creat un climat favorabil dezvoltării unei
strălucite culturi, pilduitoare pentru generaţiile ulterioare. Ctitoriile voievodului, presărate
pe toate plaiurile Moldovei, precum şi minunatul tezaur artistic rămas din epoca sa, sunt
mărturii grăitoare ale unei epoci de strălucire cultural-artistică, imprimată de geniul
creator al marelui Ştefan. De aceea figura lui străbate luminos peste veacuri, fiind un
adevărat simbol al românităţii.

Bibliografie:
1. Balan, Pavel- Icoana sufletului nostru, Chişinău, Editura Hyperion, 1992, pag. 25; 21; 97;
89; 51;
2. Duzinchevici, Gheorghe- Ştefan cel Mare şi epoca sa, Bucureşti, Editura Politică, 1973,
pag. 85; 86; 87; 82;
3. Ghibaldan, Valeriu- Povestea unui steag în ,, Magazin istoric” nr. 1 pe 1975, pag. 10;
4. Goraş, I., V.- Învăţământul românesc din ţinutul Sucevei ( 1775- 1918), Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1975, pag.4;
5. Grigoraş, Nicolae- Moldova lui Ştefan cel Mare, Iaşi, Editura Junimea, 1982;
6. Kogălniceanu, Mihail- Ştefan cel Mare în Târgul Băii în Oţetea, Andrei- Opere, tom I,
Scrieri istorice, Bucureşti, 1946, pag. 655;
7. Mircea, Ion, Radu- Manuscrise necunoscute din vremea lui Ştefan cel Mare în ,, Magazin
istoric” nr. 11 pe 1980, pag. 59;
8. Musicescu, Ana, Maria- Consideraţii asupra picturii din altarul şi naosul Voroneţului în
Ulea, Sorin- Cultura şi istoria artelor plastice în România, vol. I, Bucureşti, 1968;
9. Papacostea , Şerban- Ştefan cel Mare- domn al Moldovei( 1457-1504), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1990, pag. 69;
10. Păcurariu, Mircea- Istoria bisericii ortodoxe române, ediţia a II-a, Sibiu, 1978, pag. 99;
102; 101;
11. Ureche, Grigore- Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, pag. 38;
12. Vlasie, Mihai- Drumuri spre mănăstiri, Bucureşti, Editura Uranus, 1992, pag. 77- 78.