Caz imaginar referitor la relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern 1

Situaţia de fapt
Un vas sub pavilionul statului A este surprins de către autorităţile statului B pescuind
la o distanţă de 14 mile marine de ţărmul acestuia din urmă. Vasul este sechestrat, şi
împotriva comandantului navei şi a echipajului autorităţile statului B iniţiază un proces civil
pentru repararea prejudiciului cauzat de echipajul navei în marea teritorială. Legislaţia internă
a statului B precizează că marea teritorială se întinde pe o distanţă de 15 mile marine de la
ţărm şi pescuitul în acest spaţiu maritim este interzis pentru navele sub pavilion străin – cu
excepţia unei autorizaţii exprese a autorităţilor naţionale.
În faţa instanţei interne, avocaţii membrilor echipajului invocă faptul că, în
conformitate cu Convenţia ONU privind dreptul mării (Montego Bay, 1982), la care ambele
state sunt părţi (a fost ratificată de ambele state şi a intrat în vigoare pentru ambele state),
lăţimea maximă a mării teritoriale este de 12 mile marine, dincolo de care se întinde marea
liberă (pentru scopurile prezentei speţe, se va face abstracţie de noţiunea de zonă economică
exclusivă). Prin urmare – susţin avocaţii, statul B nu ar fi avut dreptul să sechestreze un vas
care pescuia la o distanţă mai mare decât limita prevăzută de convenţia internaţională.
În replică, reprezentanții statului B au susţinut că legislaţia internă nu permitea
statului să aplice dispoziţiile Convenţiei. De asemenea, s-a invocat faptul că legislaţia internă
fusese adusă la cunoştinţă publică.
Cerințe :
a) Cum va soluţiona instanţa internă conflictul dintre legea internă şi tratatul
internaţional ? Se presupune că prevederile Constituţiei şi legislaţiei statului A
sunt identice cu cele ale Constituţiei şi legislaţiei române
b) Statul A şi Statul B convin să supună litigiul Curţii Internaţionale de Justiţie. Ce va
decide Curtea?

Discuţie cu privire la situaţia de fapt

Întrebarea a):
1. Discuţie teoretică cu privire la prevederile Constituţiei României

1
Am ales o situație de fapt imaginară pentru a da posibilitatea realizării unei discuții referitoare la aplicarea
prevederilor relevante din Constituția României în raport cu o situație în care apare o contradicție între o normă
de drept internațional și o normă de drept intern, în fața unei instanțe interne. Situația de fapt este inspirată din
Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Oxford University Press, 2008, p. 56.
 i) Regimul general al tratatelor
Constituţia României adoptă, în ceea ce priveşte tratatele, tehnica „încorporării
automate”, consacrată de articolul 11 (2) din Constituţie: „Tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. În temeiul acestei norme constituţionale, ceea ce
aplică judecătorul român este tratatul, ca izvor de drept, şi nu legea de ratificare, fără ca
prevederile tratatului să îşi piardă natura de normă de drept internaţional. Legea de ratificare
nu este un act de « transformare » a normei de drept internaţional în drept intern, ci actul prin
care se exprimă consimţământul statului român şi care declanşează aducerea normei de drept
internaţional în ordinea juridică internă.
O problemă se ridică în ceea ce priveşte interpretarea sferei de aplicare a articolului
11 (2). Poate fi acceptată opinia în conformitate cu care numai tratatele care au făcut obiectul
ratificării de către Parlament (nu şi cele cu privire la care consimţământul a fost exprimat prin
aprobare sau semnare, sau cele ratificate prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului) fac parte
din dreptul intern? Considerăm că o astfel de opinie ar duce la un rezultat nerezonabil.
Articolul 11 (2) trebuie interpretat în sens larg, în vederea cuprinderii tuturor tratatelor la care
România este parte. În orice caz, „în subsidiar”, putem argumenta ideea că baza juridică
pentru încorporarea automată a tratatelor, indiferent de forma de exprimare a
consimţământului, se regăseşte la nivelul legii, în textele articolului 35 alineatele (1) şi (2) din
Legea nr. 590/2003 privind tratatele.
Una dintre cele mai dificile probleme este stabilirea soluţiei în caz de conflict între
prevederile unui tratat şi cele ale legii interne. Textul constituţional poate fi interpretat în
două modalităţi: i) se poate interpreta că tratatele au forţa juridică egală cu a legii; argumente
în acest sens pot fi desprinse din interpretarea per a contrario a articolului 20 (2), care oferă
prioritate (doar) tratatelor în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, precum şi din
faptul că, în condiţiile în care ratificarea tratatelor se realizează prin lege, există o prezumţie
în sensul că tratatul dobândeşte aceeaşi valoare juridică precum actul de ratificare; ii) se poate
interpreta că, în caz de conflict, tratatele prevalează asupra legii interne indiferent de
domeniul de reglementare şi de caracterul anterior sau posterior al legii interne, soluţia fiind
fundamentată constituţional pe textul articolului 11 (1): „Statul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este
parte”.
Susţinem că a doua interpretare este cea corectă. Acceptarea primei interpretări poate
duce, în cazul ipotetic în care există contradicţie între o normă dintr-un tratat şi o normă
dintr-o lege internă posterioară, la lipsirea tratatului respectiv de efect în dreptul intern. O
astfel de soluţie nu ar fi conformă principiului general pacta sunt servanda din dreptul
internaţional şi ar conduce la angajarea răspunderii internaţionale a statului român.
În sprijinul celei de-a doua teze, a priorităţii tratatelor internaţionale, indiferent de
domeniul de reglementare, pot fi oferite mai multe argumente de nivelul legii: i) articolul 31
(2) din Legea nr. 590/2003 care prevede că „aplicarea şi respectarea tratatelor în vigoare
reprezintă o obligaţie pentru toate autorităţile statului român, inclusiv pentru autoritatea
judecătorească, precum şi pentru persoanele fizice şi juridice române sau aflate pe teritoriul
României”2; ii) articolul 31 (4) din Legea nr. 590/2003 care prevede că „dispoziţiile tratatelor
în vigoare nu pot fi modificate, completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne
ulterioare intrării lor în vigoare”; iii) articolul 31 (5) din Legea nr. 590/2003 care prevede că
„prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor
unui tratat în vigoare”; iv) articolul 21 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevede că: „(1) Soluţiile legislative
preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale
Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în
mod corespunzător şi în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în tratatele internaţionale la
care România este parte.”
Dificultatea acestor reglementări, care, de altfel, nu fac altceva decât să pună în
practică principiul pacta sunt servanda din dreptul internaţional, este că ele sunt de nivelul
legii, nu de nivel constituţional. Astfel, o lege posterioară contrară nu ar putea fi invalidată
pentru motivul că încalcă prevederile (tot legale) mai sus menţionate 3. Pentru acest motiv,
apreciem că valoarea acestor prevederi normative legale este reprezentată de faptul că ele pot
constitui o interpretare sau o detaliere a articolului 11 (1) din Constituţie. Practic, a
„respecta întocmai şi cu bună credinţă tratatele” (aşa cum prevede articolul 11 (1) din
2
Ar fi fost de dorit ca în textul articolului 11 din Constituţie să fie consacrat faptul că tratatele internaţionale
creează drepturi şi obligaţii pentru particulari. Totuşi, jurisprudenţa instanţei supreme a reţinut acest lucru, care
rezultă implicit din interpretarea articolului 11: Înalta Curte a decis că „Tratatele internaţionale ratificate de
Parlamentul României fac parte integrantă din dreptul intern, conform art. 11 din Constituţia României, şi sunt
aplicabile şi persoanelor fizice şi juridice române.” - Decizia nr. 331/2014, dosar nr. 24165/3/2011, pronunţată
în Şedinţa publică din 31 ianuarie 2014.
3
Decizia Curții Constituționale nr. 47/25.04.1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 293/19.11.1996, Curtea
Constituţională a reţinut, în legătură cu obiecţia referitoare la încălcarea Legii nr. 4/1991 (legea privind
încheierea şi ratificarea tratatelor, abrogată prin Legea nr. 590/2003), următoarele: “oricum, legea respectivă,
neavând o valoare constituţională, nu poate fi opusă legiuitorului care, de principiu, are competenţa ca,
oricând, să deroge, în adoptarea unei legi, de la prevederile altei legi”; A se vedea și Decizia Curții
Constituționale nr. 94/1996 referitoare la pronunţarea asupra recursului declarat de Panaitescu Edmond
împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 47 din 25 aprilie 1996.
Constituţie) înseamnă a nu modifica efectul acestora sau a nu lipsi un tratat de efecte prin
prevederi legislative contrare (articolul 31 (4) din Legea nr. 590/2003).
În consecință, în baza articolului 11 (1) din Constituție, apreciem că instanța
constituțională poate declara ca neconstituțională o lege care contravine unui tratat
internațional, chiar dacă, ipotetic, acea lege ar fi ulterioară4. Teza este confirmată de
jurisprudența constituțională recentă,de exemplu în Decizia nr. 2/20145. Argumentul principal
este că încălcând prevederile unui tratat, o lege internă încalcă însuși articolul 11 (1) din
Constituție („Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”).
În ceea ce privește regimul general al tratatelor, modificarea constituțională din 2003
a introdus un filtru al controlului ex ante al Curții Constituționale. A fost introdus articolul 11
(3) din Constituția României, care prevede: „În cazul în care un tratat la care România
urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea
loc numai după revizuirea Constituţiei”. Acest text nu asigură o superioritate a tratatelor în
raport cu Constituţia, ci doar asigură un filtru, un control înainte de ratificare, care asigură
prevenirea unui eventual conflict între tratat şi Constituţie. Acest control este realizat de
Curtea Constituţională în conformitate cu articolul 146 pct. b).

ii) Tratatele în domeniul drepturilor omului

Constituția României consacră două reguli referitoare la tratatele în materia

drepturilor fundamentale ale omului: regula regula în conformitate cu care Constituția trebuie
interpretată astfel încât să se asigure respectarea dreptului internațional (articolul 20 alin.(1))
și regula priorității dreptului internațional în materia drepturilor omului asupra dreptului
intern (articolul 20 alin.(2)). Alineatul (1) consacră obligația interpretării normelor
constituționale în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu tratatele
internaționale în materie, la care România este parte. Apreciem că textul cel mai important
4
În Decizia nr. 180/2000 din 10.10.2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 642/08.12.2000, în care Curtea a
evaluat aplicarea unui tratat în alte domenii decât drepturile omului, respectiv Convenţia între Guvernul
României şi Guvernul Republicii Coreea pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu
privire la impozitele pe venit şi capital, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 18/1994, din
perspectiva articolului 11 (1) din Constituţie, însă, interpretând convenţia, a ajuns la concluzia că prevederile
legii contestate nu erau contrare convenţiei. Prin urmare, Curtea a acceptat să examineze pe fond relaţia dintre
lege și tratat.
5
Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014 cu privire la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.5 și art.II
pct.3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative și a articolului unic din Legea pentru
modificarea art.2531 din Codul penal, Publicată în Monitorul Oficial nr.71 din 29.01.2014.
rămâne alineatul (2), care prevede că: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Dispoziția articolului 20 alin.(2) a fost completată, la modificarea constituțională din
2003, cu formularea „cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile”. Este foarte posibil ca dreptul intern să conțină prevederi mai
favorabile, însă, în materia drepturilor omului, aceste prevederi nu vor genera
„neconcordanțe” în raport cu dreptul internațional. În materia drepturilor omului, dreptul
internațional prevede obligația pentru state de a acorda un nivel minim de protecție.
Întotdeauna, un nivel mai ridicat de protecție a drepturilor omului în dreptul intern nu va
genera o „neconcordanță” cu dreptul internațional.

2. Aplicarea elementelor teoretice în speţă

În cazul de faţă, tratatul internaţional aplicabil nu întră în sfera de aplicare a

articolului 20 alin. (2) din Constituţie, pentru că, evident, nu este un tratat în domeniul
drepturilor omului.
Dreptul aplicabil este reprezentat, prin urmare, de articolele 11 alin. (1) şi 11 alin. (2)
din Constituţie. Chiar dacă nu se prevede în speţă dacă legea naţională privind marea
teritorială este anterioară sau posterioară tratatului, se va argumenta că: i) în temeiul
articolului 11 alin. (2), tratatul internaţional face parte din dreptul intern; ii) articolul 11 alin.
(1) asigură o bază constituţională pentru prioritatea tratatului în raport cu legea internă, chiar
dacă acest lucru nu este prevăzut expres, ca în articolul 20 alin. (2).

Întrebarea b):

Se observă că problema relaţiei dintre un tratat şi o lege internă apare doar în faţa unei
instanţe interne, acolo unde ambele (legea şi tratatul) au calitatea de izvor de drept. În faţa
instanţei internaţionale, aceasta va aplica exclusiv izvoarele dreptului internaţional, respectiv
tratatul. Aşa cum s-a arătat în cazul Interese Germane în Silezia Superioară Poloneză, legea
internă reprezintă doar un element de fapt, care poate reprezenta dovada încălcării unei
obligaţii internaţionale. În cazul de faţă Curtea Internaţională de Justiţie va aplica exclusiv
convenţia internaţională la care cele două state sunt părţi.
 I. Decizia Curții Constituționale a României nr. 2 din 15 ianuarie 20146

Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis Curții Constituționale, conform art. 146 lit.
a) din Constituție, o sesizare de neconstituționalitate cu privire la prevederile Legii pentru
modificarea și completarea unor acte normative și a Legii pentru modificarea art. 253 1 din
Codul penal, arătând că prevederile legale criticate, care modificau definițiile noțiunii de
„funcționar” și „funcționar public” din Codul penal, aveau ca efect dezincriminarea unor
fapte de corupție (dare de mită, luare de mită, abuz în serviciu, trafic de influență etc.) comise
de anumite categorii, precum Președintele României, deputații și senatorii. O sesizare cu
același obiect a fost trimisă și de 50 de deputați.
În sesizarea ICCJ a fost invocat faptul că, inter alia, prevederile legale criticate
încalcă articolul 11 alin. (1) din Constituție, pentru motivul că dezincriminarea unor fapte de
corupție ar contraveni obligațiilor prevăzute de Convenția Organizaţiei Națiunilor Unite
împotriva corupției7și Convenția penală cu privire la corupție8.
Curtea Constituțională a decis:
„statutul juridic privilegiat creat persoanelor care ocupă funcțiile alese exceptate de la
dispozițiile art.147 din actualul Cod penal și de la dispozițiile art.175 din noul Cod
penal contravine și prevederilor art.11 alin.(1) din Constituție, potrivit cărora „Statul
român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin
din tratatele la care este parte.” Astfel, ratificând sau aderând la convențiile
internaționale menționate în prealabil, statul român și-a asumat obligația de a respecta
și transpune întocmai prevederile internaționale în dreptul său intern, și anume
obligația de a incrimina corupția activă și corupția pasivă a persoanelor care se
circumscriu categoriilor „agent public”/„membru al adunărilor publice
naționale”/„funcționar național”/„ofițer public”, noțiuni care au corespondență, în
dreptul penal român, în noțiunile de „funcționar public”/„funcționar”.

6
Decizia Curții Constituționale a României nr. 2 din 15 ianuarie 2014, cu privire la obiecția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.5 și art.II pct.3 din Legea pentru modificarea și completarea unor
acte normative și a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 2531 din Codul penal, Publicată în
Monitorul Oficial nr.71 din 29.01.2014.
7
Adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr.365/2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.903 din 5 octombrie 2004.
8
Adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr.27/2002,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.65 din 30 ianuarie 2002.
 Valoarea acestei decizii a Curții Constituționale rezidă în faptul că, pe scurt, Curtea a
decis că dacă o lege încalcă prevederile unui tratat la care România este parte, atunci, pe
cale de consecință, acea lege încalcă articolul 11 alin. (1) din Constituție. Astfel, pe calea
controlului de constituționalitate, este confirmată superioritatea tratatelor în raport cu legile
interne contrare.

II. Linija v. Letonia, Hotărâre a Curții Constituționale din Letonia, 6 ianuarie

20049

Curtea Constituțional din Letonia a fost sesizată cu privire la pretinsa

neconstituționalitate a unei prevederi din Codul sancțiunilor administrative, în vigoare din
1998, pentru motivul incompatibilității cu Convenția pentru facilitarea traficului maritim
internațional, adoptată la Londra, la 9 aprilie 1965 (în vigoare pentru Letonia începând din
1997).
Constituția Letoniei nu conține o „clauză de prioritate” (o clauză care să stipuleze
superioritatea tratatelor în raport cu legea internă, în caz de incompatibilitate). Articolul 68
din Constituția acestui stat prevede: „Toate acordurile internaționale, care reglementează
chestiuni care pot fi decise prin procesul legislativ, necesită ratificarea de către Saeima
[Parlament].”
Totuși, Curtea Constituțională a folosit următoarea argumentație pentru a asigura
superioritatea tratatului, declarând neconstituțională legea internă:
„Articolul 68 al Constituției Republicii Letonia prevede, inter alia, că toate acordurile
internaționale, care reglementează chestiuni care pot fi decise prin procesul legislativ,
necesită ratificarea de către Saeima. Când Adunarea Constituantă a inclus această
normă în Constituție, nu a întrevăzut posibilitatea ca Letonia să nu își îndeplinească
obligațiile internaționale. Cerința ca respectivele acorduri internaționale să fie
ratificate de Saeima a fost inclusă în Constituție cu obiectivul de a preveni ca astfel
de obligații internaționale, care reglementează chestiuni legislative, să fie asumate

9
Judgment of the Constitutional Court of the Republic of Latvia on a request for constitutional review, Case No
2004-01-06, Latvian Herald, No 108, 3056, ILDC 189 (LV 2004), 7th July 2004 – disponibil la
http://opil.ouplaw.com/view/10.1093/law:ildc/189lv04.case.1/law-ildc189lv04?
rskey=zFoToi&result=5&prd=ORIL (subscriber); citat și în Ion Gâlea, Dreptul tratatelor, Ed. CH Beck, 2015,
p. 267;
 fără aprobarea Saeima. Astfel, este evident că Adunarea Constituantă a fost ghidată
de prezumția că obligațiile internaționale „reglementează” aspect și ele trebuie
îndeplinite […]
Prin urmare, este evident din legislația națională, precum și din obligațiile
internaționale ale Republicii Letonia în conformitate cu Convenția de la Viena cu
privire la dreptul tratatelor, în particular obligația de a executa tratatele cu bună
credință, că în caz de contradicție între regulile dreptului internațional, care au fost
aprobate de Parlament, și legislația internă, prevederile dreptului internațional
trebuie aplicate. În plus, obligațiile internaționale pe care Letonia le-a asumat prin
acorduri internaționale aprobate de Saeima sunt, de asemenea, obligatorii pentru
Saeima. Nu pot fi adoptate acte legislative contrare acestor obligații” (s.n)10.

Este foarte interesant că instanța constituțională letonă folosește interpretarea

prevederilor constituționale pentru a identifica scopul normei prevăzute în articolul 68.
Astfel, Curtea identifică „intenția” Adunării Constituante – arătând că nu ar fi de conceput ca
legislativul să adopte acte contrare obligațiilor pe care el însuși le-a asumat. În plus, reține
atenția fundamentarea pe principiul pacta sunt servanda, însă legea fundamentală letonă nu
conținea o normă similară articolului 11 (1) din Constituția României, motiv pentru care
Curtea Constituțională a folosit principiul pacta sunt servanda din dreptul internațional – cu
referire la Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor. Astfel, acest caz dovedește că, în
lipsa unor clauze de prioritate în Constituție, o instanță constituțională poate, printr-o
jurisprudență bazată pe o interpretare teleologică – în conformitate cu obiectul și scopul
normei – să asigure prioritatea tratatelor în raport cu legile interne.

10
S.n.-Ion Gâlea