Cazul „Alabama”. Tribunal arbitral – Statele Unite ale Americii c.

Marea Britanie

Problema de drept ridicată a fost dacă Marea Britanie putea să invoce lipsa unei baze juridice în dreptul intern, pentru a justifica faptul
că nu era posibilă adoptarea unor măsuri în temeiul obligaţiei de prevenire, impusă de dreptul internaţional cutumiar statului neutru.

Tribunalul arbitral a statut următoarele:

„guvernul Majestăţii Sale Britanice nu poate să se justifice pentru omisiunea de a îndeplini obligaţia de diligenţă pe baza
argumentului insuficienţei mijloacelor legale de acţiune de care dispune”.

Cazul este important pentru că reprezintă prima afirmare a regulii în conformitate cu care dreptul intern nu poate fi invocat de un stat
pentru a justifica încălcarea unei obligaţii internaţionale. În prezent, această regulă figurează în articolul 27 din Convenţia de la Viena
din 1969 cu privire la dreptul tratatelor.

Cazul „Interese germane în Silezia Superioară Poloneză” Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. Germania c. Polonia

Aparent, situaţia de fapt presupune o incompatibilitate între legea internă poloneză şi două tratate internaţionale care erau obligatorii
pentru Polonia. În realitate, problema de drept ridicată este valoarea legii interne în faţa unei instanţe internaţionale – Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională. Trebuie ţinut cont, din această perspectivă, că izvoarele dreptului internaţional aplicabile în faţa
Curţii sunt: tratatele, cutuma, principiile generale de drept şi, în subsidiar, jurisprudenţa şi doctrina.

Cu privire la această chestiune, Curtea a decis:

Din perspectiva dreptului internaţional şi a Curţii, care este un organ al dreptului internaţional, legile naţionale sunt simple
fapte, manifestări ale voinţei şi ale activităţii statelor, la fel ca şi deciziile judiciare sau măsurile administrative. În mod cert,
Curtea nu este chemată să interpreteze legea poloneză ca atare; dar nimic nu se opune ca ea să se pronunţe asupra
întrebării dacă, în aplicarea acestei legi, Polonia a acţionat sau nu în conformitate cu obligaţiile pe care i le impune
Convenţia de la Geneva în relaţia cu Germania”

Hotărârea este importantă pentru că defineşte valoarea legii interne în dreptul internaţional ca fiind un simplu element de fapt. Practic,
în faţa unei instanţe internaţionale, legea internă nu este izvor de drept, ci un fapt, care poate constitui proba încălcării unei obligaţii
internaţionale.

Ulterior, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a mers chiar mai departe, declarând, în cazul privind Tratamentul cetăţenilor
polonezi la Danzig: „un stat nu ar fi în măsură să invoce în relaţia cu alt stat propria constituţie pentru a se sustrage obligaţiilor
impuse de dreptul internaţional sau de tratatele în vigoare”

Cazul privind Templul Preah Vihear (Cambogia c. Thailanda)

Problema de drept ridicată în speţă era divergenţa dintre textul tratatului din 1904, care făcea referire la faptul că în
principiu, frontiera urmează linia cumpenei apelor, şi harta elaborată în 1907, care nu fusese semnată de Siam, dar utilizată ulterior în
practică. Mai exact, se pune problema ce valoare are acea hartă, având în vedere conduita ulteri Cazul este relevant pentru
consecinţele juridice ale conduitei unei părţi (acceptarea) – în situaţia în care documentul în cauză nu îndeplinea nicio condiţie de
formă (nu fusese nici măcar semnat). Totuşi, paragraful de mai sus este relevant pentru determinarea valorii juridice a hărţii
respective: un acord interpretativ, care face parte integrantă din „reglementarea convenţională” a frontierei. Ceea ce este relevant
este lipsa totală a condiţiilor de formă. Acceptarea, recunoaşterea de către Thailanda a documentului a reprezentat elementul
determinant.

Raţionamentul juridic al „acceptării” de către Thailanda a hărţii poate avea în vedere, fără să fie menţionat expres, principiul
estoppel (sau „precluziune”). În conformitate cu această regulă, inspirată din dreptul anglo-saxon, un stat care a adoptat o anumită
conduită sau care a acceptat o anumită situaţie este împiedicat („precluded”) să îşi modifice poziţia dacă alte state s-au întemeiat cu
bună credinţă pe acea conduită. În paragraful citat mai sus observăm elementele estoppel-ului: i) Thailanda a acceptat harta; ii)
„Franţa, şi prin ea Cambogia, s-au întemeiat pe acceptarea de către Thailanda a hărţii”.iii) rezultatul: Thailanda este împiedicată
(„precluded”) să susţină că nu a acceptat harta.

Principiul este detaliat în opinia separată a judecătorului Sir Gerald Fitzmaurice, care argumentează că, într-adevăr, Curtea a
aplicat acest principiu în speţă:

“Condiţia esenţială a operării regulii precluziunii sau estoppel-ului, pentru a înţelege în mod strict, este ca partea care o
invocă să “se fi întemeiat” pe declaraţiile sau conduita celeilalte părţi, fie în detrimental său, fie în avantajul celeilalte.
Necesitatea adesea invocată a unei “schimbări de poziţie” subsecventă, a părţii care invocă regula, este implicită.” (p. 63).
Cazul privind dreptul de trecere prin teritoriul indian (Portugalia c. India)

Cercetând în mod distinct practica referitoare la trecerea prin teritoriul indian a persoanelor private şi a funcţionarilor civili,
în cazul căreia există o practică constantă între părţi, iar acestea nu contestă libertatea de trecere de-a lungul timpului, şi tranzitul
forţelor armate, a poliţiei, armelor şi muniţiilor portugheze între Daman şi enclavele Dadra şi Nagar-Aveli, în cazul cărora practica
stabilită între cele două părţi nu permitea trecerea decât cu permisiunea autorităţilor indiene, Curtea îşi fondează decizia sa pe
cutumele formate între cele două părţi.
Curtea recunoaşte astfel expres existenţa unor cutume locale, formată prin practica existentă între două state:

„Nu există nici un motiv pentru care numărul statelor între care se poate constitui o cutumă locală, pe baza unei practici
îndelungate trebuie să fie mai mare de două. O practică continuă între două state, acceptată de acestea ca mijloc de
reglementare a raporturilor dintre ele constituie în opinia Curţii baza unor drepturi şi obligaţii reciproce între aceste două
state.”

Observăm aici cele două elemente constitutive ale cutumei.

În cazul tranzitării teritoriului indian de către persoane private, funcţionari civili sau mărfuri, Curtea constată că dreptul de
trecere a fost recunoscut Portugaliei pe o perioadă mai mare de un secol, fără să fie afectat de schimbările de regim, drept pentru care
rezultă că această practică a fost acceptată de către părţi ca o regulă juridică, din care derivă drepturi şi obligaţii ale părţilor. În cazul
persoanelor private şi mărfurilor, Curtea recunoaşte deci dreptul de trecere în profitul Portugaliei. Pentru aceleaşi motive, lipsa unei
asemenea cutume locale în cazul forţelor armate, poliţiei, armelor şi muniţiilor determină respingerea cererii Portugaliei pentru acestea
din urmă.

Cazul privind platoul continental al Mǎrii Nordului (Danemarca şi Olanda c. Germania)

Curtea a reţinut că regula echidistanţei nu poate fi reţinută ca o regulă convenţională, având în vedere că Germania nu era parte la
Convenţia din 1958. Singura posibilitate pentru statele reclamante era dovedirea faptului că recula echidistanţei este o regulă
cutumiară. Curtea a analizat elementele cutumei:

În ceea ce priveşte elementul material, poate fi reţinut:

Deși, trecerea unei perioade scurte de timp nu este în mod necesar, sau în sine, o barieră în calea formării unei noi norme de drept
cutumiar, pe baza a ceea ce a fost inițial doar o normă convențională, o cerință indispensabilă este ca în perioada de timp în cauză,
cât de scurtă ar fi, practica statelor, incluzând practica statelor ale căror interese sunt în mod particular afectate, să fi fost extinsă și
teoretic uniformă în ceea ce privește prevederea invocată; și în plus să fi intervenit într-o manieră care să arate recunoașterea
faptului că este implicată o regulă de drept sau o obligație juridică”

Curtea şi-a concentrat analiza pe existenţa sau non-existenţa elementului subiectiv:

“Nu este suficient ca actele în cauză să reprezinte o practică stabilită, dar aceste acte trebuie să fie într-o așa manieră, sau să fie
îndeplinite într-o așa manieră, încât să reprezinte dovada convingerii că această practică este obligatorie în virtutea existenței unei
norme de drept. Necesitatea acestei convingeri, care reprezintă existența elementului subiectiv, este implicită în noțiunea opinio juris
sive necessitatis.

În cazul acest caz, Curtea a decis că regula echidistanței, aplicată pentru delimitarea platoului, continental, nu reprezintă
cutumă, deoarece:

“în anumite cazuri – nu un număr foarte mare – statele în cauză au convenit să traseze sau au trasat linia de delimitare în
conformitate cu principiul echidistanței. Nu există nicio dovadă că au făcut acest lucru pentru că s-au simțit obligate din
punct de vedere juridic să traseze linia în acest mod, în temeiul unei reguli de drept cutumiar care să le oblige în acest sens –
în special luând în considerare faptul că statele ar fi putut fi motivate de alți factori” (para. 78).

Cazul privind chestiuni legate de interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la Montreal din 1971, apărute în urma incidentului
aerian de la Lockerbie (Libia c. S.U.A/Marea Britanie)

problema de drept care s-ar ridica ar fi reprezentată de incompatibilitatea între două norme de drept internaţional: pe de o parte,
articolul 7 al Convenţiei de la Montreal, care prevede obligaţia aut dedere aut juridcare („Statul contractant pe teritoriul caruia este
descoperit autorul prezumat al unei infractiuni, in cazul cind nu procedeaza la extradarea acestuia, supune cazul, fara nici o exceptie si
indiferent daca infractiunea a fost sau nu savirsita pe teritoriul sau, autoritatilor sale care au competenta de a exercita actiunea penala”)
şi, pe de altă parte, obligaţia de a extrăda impusă prin rezoluţia Consiliului de Securitate.

42. Având în vedere că atât Libia cât și Statele Unite, ca membri ai Organizației Națiunilor Unite, sunt obligate să accepte și să
îndeplinească deciziile Consiliului de Securitate în conformitate cu articolul 25 din Cartă; având în vedere că această Curte, care
în acest stadiu al procedurilor referitoare la măsurile conservatorii, consideră că prima facie această obligație se extinde la decizia
conținută în Rezoluția 748 (1992); și având în vedere că, în conformitate cu articolul 103 din Cartă, obligațiile părților rezultând
din aceasta prevalează în raport cu obligațiile din orice alt instrument, inclusiv Convenția de la Montreal;”

Relevanța cazului rezidă în aprecierea valorii juridice a rezoluțiilor Consiliului de Securitate: acestea beneficiază de regimul
articolului 103 din Carta ONU: în cazul unui conflict între obligațiile rezultate din rezoluții și obligațiile rezultate din orice alt tratat,
cele din rezoluții prevalează.

Cazul privind zonele de pescuit anglo-islandeze (Marea Britanie c. Islanda

Problema care se ridica era dacă evoluţia dreptului sau raţiunile de echitate puteau justifica măsura unilaterală adoptată de Islanda.
Cazul este relevant pentru conceptul de „echitate” care presupune obligaţia de a negocia.
Acțiunea unilaterală a Islandei constituie o încălcare a principiului expus în articolul 2 al Convenției de la Geneva din 1958 privind
marea liberă, care impune ca toate statele, inclusiv statele riverane, în exercitarea drepturilor de pescuit, să ia în considerare
drepturile altor state.

În consecință, Curtea este obligată să concluzioneze că regulamentele islandeze din 14 iulie 1972 care stabilesc o zonă de pescuit
care se extinde până la 50de mile marine de la liniile de bază nu sunt opozabile Marii Britanii, și aceasta din urmă nu are nicio
obligație de a accepta încetarea unilaerală a drepturilor sale.

pentru a ajunge la o soluție echitabilă în diferendul de față, este necesar ca drepturile preferențiale ale Islandei, stat dependent de
zonele de pescuit adiacente, să fie reconciliate cu drepturile tradiționale de pescuit ale statului reclamant.

Metoda cea mai corespunzătoare pentru soluționarea diferendului este în mod clar negocierea.

Cazul privind Strâmtoarea Corfu (Marea Britanie c. Albania)

În ceea ce priveşte prima problemă, responsabilitatea Albaniei pentru pagubele cauzate navelor, Curtea a admis că există probe certe
că Albania nu a amplasat ea însăşi minele.

Din probele indirecte prezentate (faptul că Albania exercita supravegherea strâmtorii, faptul că ţărmul era înalt şi faptul că minele erau
aproape de ţărm), Curtea trage concluzia că amplasarea minelor “nu s-a putut realiza fără cunoştinţa guvernului Albaniei”. (p. 22)
Consecinţele juridice ale acestei situaţii sunt detaliate astfel:

“Obligaţiile care incumbă autorităţilor albaneze sunt reprezentate de notificarea, în beneficiul navigaţiei generale, a
existenţei unui câmp de mine în apele teritoriale şi de a avertiza navele de război britanice cu privire la pericolul iminent la
care sunt expuse. Aceste obligaţii sunt nu sunt bazate pe Convenţia nr. VIII de la Haga din 1907, care este aplicabilă în timp
de război, ci pe anumite principii generale şi bine-recunoscute: consideraţiile elementare de umanitate, mai exact în timp
de pace, nu în timp de război; principiul libertăţii navigaţiei maritime; obligaţia oricărui stat de a nu permite în mod
conştient folosirea teritoriului său pentru a fi utilizat în vederea comiterii de acte care să lezeze drepturile altor state (p.
23).

Acest paragraf este relevant pentru definirea unor principii generale aplicabile în dreptul internaţional, dintre care reţine
atenţia principiul „diligenţei” (due dilligence), fundamentat pe suveranitate: obligaţia unui stat de a nu permite folosirea teritoriului
său, în mod conştient, într-un mod care să ducă la lezarea drepturilor altor state.

Cu privire la cea de-a doua problemă, referitoare la violarea suveranităţii Albaniei, Curtea a examinat în mod diferit acţiunile
realizate la date diferite: 22 octombrie şi 12-13 noiembrie 1946.
Curtea a recunoscut că actele săvârşite la 22 octombrie nu încalcă suveranitatea Albaniei, deoarece trecerea prin strâmtoare
avea caracter paşnic şi operaţia de deminare din ziua respectivă a fost justificată de situaţia critică în care se aflaseră cele două nave,
care loviseră mine şi ai căror comandanţi se temeau de faptul că apărarea de coastă albaneză ar fi putut deschide focul asupra lor, aşa
cum făcuse pe data de 15 mai 1946 (p. 32).
În ceea ce priveşte operaţiunile de deminare din 12 şi 13 noiembrie, Curtea a reţinut: acţiunile marinei britanice au reprezentat o
violare a suveranităţii Albaniei

Cazul privind activitǎţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia (Nicaragua c. S.U.A.)

a. Valoarea principiilor dreptului internaţional

Prin hotărârea din 29 noiembrie 1984 (ICJ Reports, 1984, p. 392), Curtea a reţinut că are competenţa să judece diferendul dintre cele
două state, dar a reţinut că rezerva SUA este aplicabilă. Ca urmare, în soluţionarea litigiului pe fond, Curtea nu va putea să invoce ca
izvor de drept tratatele multilaterale. Numeroase norme care ar fi putut a fi pretinse de către Nicaragua ca fiind încălcate de SUA ar fi
fost conţinute de Carta ONU sau de Carta Organizaţiei Statelor Americane: interzicerea folosirii forţei şi ameninţării cu forţa,
soluţionarea paşnică a diferendelor, neimixtiunea în afacerile interne, respectul suveranităţii.

Curtea a argumentat natura cutumiară a acestor principii, referindu-se, indirect (prin citarea Comisie de Drept Internaţional şi a
argumentelor părţilor), la natura de jus cogens a principiului interzicerii folosirii forţei:

Principiul interzicerii folosirii forţei, de exemplu, trebuie privit ca un principiu de drept cutumiar, care nu este condiţionat de
prevederile referitoare la securitatea colectivă sau facilitatea contingentelor armate prevăzute de articolul 43 din Cartă.

a. Legitima apărare
Problema care se pune este dacă trebuie operată o distincţie între noţiunea de „act de folosire ilegală a forţei” şi cea de „atac armat” –
ultima reprezentând o condiţie pentru invocarea dreptului inerent la legitima apărare.

În opinia Curții, în temeiul dreptului internațional în vigoare astăzi – fie cutumiar, fie cel al sistemului națiunilor unite, - Statele nu
au dreptul de a răspunde “colectiv”, prin acțiuni ce implică forța armată, la acte care nu constituie un „atac armat

În cazul de faţă, Costa Rica şi Honduras însele nu se declaraseră victimele unui atac armat decât la un moment ulterior în timp, după
ce “intervenţia Statelor Unite fusese declanşată”

a. Principiul neintervenţiei

„Principiul neintervenție presupune dreptul tuturor statelor suverane de a-și urmări interesele interne sau externe legitime, fără
vreun amestec din exterior; chiar dacă în practică principiul a fost încălcat în mod repetat, Curtea consideră că acesta face totuși
parte din dreptul internațional cutumiar.”

“Curtea consideră că în dreptul international contemporan nu există un drept general de intervenție din partea unui stat în sprijinul
opoziței interne dintr-un alt stat. Așadar, Curtea conchide că toate actiunile ce constituie o încălcare a principiului cutumiar al non-
intervenției, vizând în mod direct sau indirect folosirea forței, vor constitui totodată o încălcare a principiului nefolosirii forței în
relatiile dintre state.”

d. Folosirea forţei

acțiunile întreprinse de către Statele Unite constituie o încălcare flagrantă a principiului menționat, deoarece Statele Unite au
acordat sprijin grupărilor Contras prin „organizarea și încurajarea formării de forțe neregulate sau de bande înarmate, în special
de bande de mercenari, în scopul de săvârșirii de incursiuni pe teritoriul unui alt stat” și prin “participarea la acte de război civil
[…] pe teritoriul altui stat

e. Controlul efectiv

Toate mijloacele menționate mai sus prin care Statele Unite ale Americii au participat la sprijinirea grupărilor rebele, fie chiar și
atunci când au exercitat un control general asupra gherilelor, nu pot constitui prin ele însele, fără alte probe, o dovadă că Statele
Unite ale Americii au instigat sau au ordonat nemijlocit comiterea acelor acte contrare drepturilor omului și dreptului internațional
umanitar, precum cele invocate de Nicaragua. Astfel de acte ar fi putut foarte bine să fi fost comise de membri ai Contras fără
încuviințarea Statelor Unite. Pentru ca acest comportament să dea naștere la răspunderea juridică a Statelor Unite, ar trebui, în
principiu, să se demonstreze că acest stat a deținut controlul efectiv asupra operațiunilor militare sau paramilitare în timpul cărora
presupusele încălcări au fost comise.

Cazul privind proiectul „Gabcikovo – Nagymaros” (Slovacia c. Ungaria)

În esenţă, dreptul internaţional reţine că un tratatul nu putea fi denunţat, dacă nu prevedea expres această posibilitate, cu excepţia
cazului în care părţile au convenit asupra acestui fapt în alt mod sau rezultă din natura tratatului. Niciuna dintre condiţii nu erau
îndeplinite în cazul de faţă . În condiţiile în care tratatul rămânea în vigoare, Slovacia avea dreptul să continue lucrările.

a. Aplicabilitatea Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor

Curtea este de părere că în multe privinţe aceasta este valabil pentru prevederile Convenţiei de la Viena referitoare la încetarea şi
suspendarea tratatelor, prevăzute în articolele 60-62

b. Principiul pacta sunt servanda

 Curtea a reţinut trăsătura integrităţii principiului pacta sunt servanda, în sensul că încălcarea unei obligaţii, chiar reciprocă, nu
aduce atingere caracterului obligatoriu al tratatului:

c. Succesiunea statelor

Chestiunea regimurilor obiective a fost ridicată este reglementată în Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor cu
privire la tratate din 1978, în articolele 11 şi 12 (articolul 11 se referă la tratate privind o frontieră sau un regim de frontieră iar
articolul 12 se referă la un alt regim teritorial; ambele texte prevăd că un astfel de tratat nu este afectat de succesiunea statelor).

Tratatele „cu caracter teritorial” au fost privite atât în doctrina tradițională și în opiniile recente ca nefiind afectate de succesiune
[…]

d. Starea de necesitate

„Curtea se va referi acum la primul motiv ridicat Ungaria, şi anume statrea de necesitate. În această privință, Curtea doar va
observa că, şi dacă ar exista o stare de necesitate, aceasta nu este un motiv de încetare a unui tratat. Acesta poate fi invocată numai
pentru a exonera de răspundere un stat care nu a reușit să pună în aplicare un tratat.

e. Jus cogens

„Niciuna dintre parţi nu a susținut că au apărut noi norme ale dreptului mediului de la încheierea Tratatului în 1977, iar Curtea nu
va trebui, prin urmare, să examineze domeniul de aplicare al articolului 64 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor. Pe
de altă parte, Curtea dorește să sublinieze că normele recent dezvoltate ale dreptului mediului sunt relevante pentru punerea în
aplicare a Tratatului și că părțile ar putea, de comun acord, să le integreze.”(para. 112)

f. Violarea substanţială

„Curtea este de părere că doar o încălcare substanţială a tratatului în sine, de către un stat parte, dă dreptul celeilalte părți să se
bazeze pe această încălcare ca motiv de încetare a valabilităţii tratatului. Încălcarea altor norme ale tratatului sau a normelor de
drept internațional general pot justifica luarea unor măsuri, inclusiv contramăsuri de către statul vătămat, dar nu constituie un motiv
de încetare a valabilităţii în conformitate cu dreptul tratatelor.”(para. 106)

g. Schimbarea fundamentală a împrejurărilor

Curtea nu consideră că noile evoluții în cunoștințelor de mediu și în legislația de mediu au fost complet neprevăzute. Mai mult,
formularea articolelor 15, 19 și 20, concepute pentru a găzdui schimbare, a făcut posibil ca părțile să ia în considerare aceste
evoluții și să le aplice atunci când pun în aplicare aceste dispoziții ale tratatului.

O schimbare fundamentală a împrejurărilor trebuie să fi fost neprevăzută; existența împrejurărilor în momentul încheierii tratatului
trebuie să fi constituit o bază esențială a consimțământului părților de a fi legate prin tratat.

Avizul Curţii Supreme a Canadei „Re – Secesiunea Quebec-ului

Aşa cum vom arăta dreptul internaţional acordă o mare importanţă integrităţii teritoriale a statelor şi, în sens larg, lasă crearea unui
nou stat la latitudinea determinării prin dreptul intern al statului din care entitatea secesionistă face parte […]. Acolo unde, ca în
cazul prezent, secesiunea unilaterală ar fi incompatibilă cu constituţia internă, dreptul internaţional tinde să accepte această
concluzie, sub rezerva dreptului popoarelor la autodeteminare, pe care îl vom examina mai jos”.

„Stadiul general al dreptului internaţional în ceea ce priveşte dretpul de autodeterminare este acela că acest drept operează în
cadrul protecţiei generale acordate integrităţii teritoriale a statului „părinte”. Totuşi, există anume situaţii în care dreptul la
autodeterminare al popoarelor poate fi exercita „extern”, care, în contextul prezent, poate însemna secesiune: popoarele coloniale şi
cele sub ocupaţie străină”.

Un stat al cărui guvern reprezintă în întregime poporul sau popoarele de pe teritoriul său, pe o bază de egalitate şi fără discriminare,
şi respectă principiul autodeterminării în aranjamentele interne, are dreptul de a-şi menţine integritatea teritorială în conformitate cu
dreptul internaţional şi are dreptul la recunoaşterea integrităţii sale teritoriale de către celelalte state. Quebec nu îndeplineşte
standardul de popor colonial sau popor oprimat şi nici nu se poate sugera că locuitorilor din Quebec li s-ar nega accesul real la
guvernare în vederea urmăririi obiectivelor dezvoltării politice, economice, culturale şi sociale. În aceste circumstanţe, „Adunarea
Generală, legislativul sau guvernul din Quebec” nu se bucură, conform dreptului internaţional la dreptul de a efectua secesiunea faţă
de Canada în mod unilateral”.
Cazul Nottebohm

Cazul este relevant pentru definiţia cetăţeniei şi realizarea distincţiei între existenţa şi opozabilitatea cetăţeniei, cea din urmă fiind
relevantă pentru protecţia diplomatică.

“Ține de prerogativa Liechtenstein, ca stat suveran, de a reglementa prin propria legislație atât modurile prin care se dobândește
cetățenia cât și situațiile în care aceasta este conferită de către autoritățile statale, în conformitate cu legislația națională .

În conformitate cu practica statelor, practica arbitrală, a doctrinei și a instanțelor de judecată, cetățenia este o legătură juridică
având la bază un atașament, o legătură afectivă și de interese, din care rezultă drepturi și obligații reciproce pentru părți. Ea
constituie expresia juridică a faptului că resortisantul căruia i-a fost conferită, prin lege sau prin dispoziția autorităților, este legat
într-o mai mare măsură de populația statului care i-a conferit cetățenia, decât de populația oricărui alt stat. Odată cetățenia
conferită de către stat, îi permite acestuia să își exercite protecția diplomatică în contra altui stat numai dacă cetățenia în cauză
oglindește în plan juridic legătura afectivă dintre acel stat și resortisantul său.”

Cazul privind Districtul Gex şi Savoia Superioară (Elveţia c. Franţa

Regula generală în materia efectelor tratatelor față de terți este reflectată de principiul general al relativității actelor juridice, reflectat
în adagiile res inter alios acta și pacta tertiis nec nocet nec prosunt.

Curtea a analizat dacă dreptul internaţional permite o „stipulaţie pentru altul”

“Nu se poate prezuma faptul că stipulația în favoarea unui stat terț a fost prevăzută pentru a crea un drept în favoarea acestuia.
Totuși, nimic nu împiedică statele suverane să convină în acest sens. Chestiunea existenței unui drept născut dintr-un instrument
încheiat între alte state trebuie, prin urmare, decisă în fiecare caz în parte: trebuie stabilit că statele care au stipulat în favoarea unui
terț au avut în intenție să creeze un drept, pe care statul terț l-a acceptat ca atare”

Cea mai complexă discuţie a fost reprezentată de posibilitatea revocării unui drept constituit în favoarea unui terţ.

concluzia Curții în cazul Zonele libere a fost în sensul imposibilității revocării unui drept conferit altui stat fără acordul său. Este
adevărat, în paragraful citat mai sus ”retragerea unui drept” este asimilată ”asumării unei obligații”.

Cazuri privind aplicarea legislaţiei tratatelor în România

Art. 19

(1) Se supun Parlamentului spre ratificare prin lege urmatoarele categorii de tratate:
a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al acestora;
b) tratatele la nivel guvernamental care se refera la cooperarea politica sau care implica angajamente cu caracter politic;
c) tratatele la nivel guvernamental care se refera la cooperarea cu caracter militar;
d) tratatele la nivel guvernamental care se refera la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic al frontierei de stat, precum si la zonele
asupra carora Romania exercita drepturi suverane si jurisdictie;
e) tratatele la nivel guvernamental care se refera la statutul persoanelor, drepturile si libertatile fundamentale ale omului;
f) tratatele la nivel guvernamental care se refera la participarea in calitate de membru la organizatii internationale
interguvernamentale;
g) tratatele la nivel guvernamental care se refera la asumarea unui angajament financiar care ar impune sarcini suplimentare la
bugetul de stat;
h) tratatele la nivel guvernamental ale caror dispozitii fac necesara, pentru aplicare, adoptarea unor noi dispozitii normative avand
forta juridica de lege ori a unor legi noi sau amendarea legilor in vigoare si cele care prevad in mod expres cerinta ratificarii lor.
(2) Tratatele prevazute la alin. (1) nu se ratifica prin ordonante ale Guvernului.
(3) In situatii extraordinare, tratatele prevazute la alin. (1) lit. b)-h), a caror reglementare nu poate fi amanata, vor putea fi ratificate
prin ordonante de urgenta ale Guvernului, sub conditia justificarii temeinice a urgentei ratificarii.
Art. 20

Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intra sub incidenta prevederilor art. 19, precum si tratatele semnate la nivel
departamental sunt supuse Guvernului spre aprobare prin hotarare.

În consecinţă:

- Tratatele la nivel de stat se ratifică întotdeauna;

- Tratatele la nivel de guvern se aprobă ca regulă, iar prin excepţie se ratifică dacă domeniul de reglementare
intră în sfera celor cuprinse la articolul 19 lit. b-h.

Cu privire la cazurile din speţe:

Situaţia A: Tratatul este un tratat la nivel guvernamental, având în vedere formularea titlului. Domeniul de reglementare este
cooperarea militară. Conform art. 19 (1) lit. c), acesta trebuia supus ratificării Parlamentului prin lege. Prin urmare, nu au fost
respectate prevederile legii, tratatul fiind doar aprobat printr-o hotărâre a Guvernului.

Situaţia B: Tratatul este un tratat la nivel de stat. Indiferent de domeniul de reglementare, tratatul trebuia ratificat prin lege, conform
art. 19 (1) lit. a). Prin urmare, nu au fost respectate prevederile legii, tratatul fiind doar aprobat printr-o hotărâre a Guvernului.