Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea Liberă Internațională din Moldova

Facultatea: Finanță și Bănci

Referat

Studentă: Moisei Cristina

Profesor: Sorbală Mihail

Chișinău 2020
 Cuprins
1. Introducere. Noțiunea de mediului..................................................................3
2. Definiția Dreptului mediului...........................................................................4
3. Rolul Dreptului mediului în sistemul de drept...................................................4
4. Obiectul Dreprului mediului............................................................................5
5. Metoda de reglementare..................................................................................5
6. Izvoarele Dreprului Mediului...........................................................................5
7. Principiile fundamentale ale Dreptului mediului................................................6
 1. Introducere. Noțiunea de mediului

Tot mai des în discuţiile cetăţenilor, în discursurile mas-media, în rapoartele guvernamentale

sînt abordate problemele ce apar în societate în urma declanşării crizei ecologice şi amplificarea
efectelor ei. Apare aceasta fără îndoială în contextul caracterului ,,transformator al numeroaselor
forme de poluare”, avînd rezonanţă cît pe plan naţional, atît şi internaţional. Sarcina unică care
este pusă constă în soluţionarea problemei privind evitarea poluării şi menţinerii echilibrului
ecologic.

Evident un rol aparte în rezolvarea acestei probleme îi revine justiţiei, care este una dintre
formele fundamentale ale activităţii statului, menită să aplice normele juridice, instaurînd şi
supraveghind ordinea în societate, cu atît mai mult cu cît vicierea mediului este o consecinţă a
activităţii umane. Astfel, de la corelaţia mediu-natură-om vom încerca să stabilim în ce măsură
omul poate influenţa mediul şi în ce mod dreptul poate reglementa această acţiune.

,,Ecologie” din greacă oykos = loc, lăcaş, adăpost, casă;

logos = vorbire, ştiinţă.

Pentru prima dată acest termen a fost utilizat de către biologul german Ernst Haekel în 1866, în
lucrarea sa ,,Morfologia organismelor”, unde studiază relaţiile dintre animale şi modul lor
organic şi neorganic.

Ecologia – ştiinţă ce studiază interacţiunea dintre organismele vii şi mediul lor de existenţă.

Mediu – totalitatea lucrurilor, fenomenelor, influenţelor de natură să cauzeze schimbări de

diferit ordin în activitatea umană şi a omului însuşi, precum şi cele ce nu provoacă influenţă, dar
pot fi influenţate de către om, precum şi cele ce nu provoacă influenţă şi nu pot fi influenţate de
om, dar formează un anturaj al vieţii lui.

Mediu – totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane, care în strînsă
legătură, interacţiune influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi
cele de dezvoltare a societăţii umane.(E. Lupan)

Noţiunea de mediu poate fi examinată:

 În sens restrîns: punct de reper pentru ,,tot ce ne înconjoară” serveşte omul (mediu
uman).

 În sens larg: totalitatea factorilor biotici, abiotici şi atropici în raport cu un obiect

(grup de obiecte) şi care (factorii) se găsesc într-o strînsă interdependenţă cu acest
obiect (grup).

În scopul evitării eventualelor confundări ale termenilor ,,natură” - ,,mediu” este necesar de a
stabili prin ce diferă sensul lor.

Termenul ,,natură” cuprinde în sine totalitatea factorilor abiotici şi biotici [omul]. Termenul
,,mediu” cuprinde totalitatea factorilor naturali [fenomenele antropice – create de om]. Deci,
termenul ,,mediu” are un sens mai cuprinzător.
 2. Definiția Dreptului mediului

Dreptul mediului – acea ramură a sistemului nostru juridic care înmănunchează normele
juridice ce reglementează relaţiile dintre persoane , formate în legătură cu protecţia mediului.
[E.Lupan, p.121]

Dreptul mediului – ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se

stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de natură – ca element vital şi suport al vieţii în
procesul conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor
mediului înconjurător – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de protecţia lor.
[D.Mărinescu, p.35]

Dreptul mediului – acea ramură de drept care cuprinde normele juridice ce reglementează
relaţiile dintre persoane în legătură cu folosirea, protecţia, conservarea şi dezvoltarea
componentelor mediului.

3. Rolul Dreptului mediului în sistemul de drept

Vorbind despre locul Dreptului mediului în sistemul de drept trebuie să fundamentăm poziţia
sa ca parte componentă a dreptului public sau a dreptului privat şi care este coraportul Dreptului
mediului cu alte ramuri de drept de natură privată sau publică.

Pot fi identificate cîteva particularităţi:

1) Predominarea normelor cu caracter imperativ. De exemplu, dacă în raporturile de drept

privat persoana poate benevol refuza despăgubirea, atunci în Dreptul mediului statul
expres, prin lege, impune obligaţia celui ce a cauzat dauna s-o recupereze.
2) Poziţia de subordonare a beneficiarilor în relaţiile de folosire şi protecţie a
componentelor mediului faţă de organele de stat care sînt competente să realizeze
controlul şi supravegherea folosirii resurselor componentelor mediului.
3) Interesul apărat şi interesul utilizării normelor de drept. Prin instituirea unui regim de
protecţie a aerului, apelor, solului, precum şi prin obligarea folosirii raţionale se
realizează nu numai interesul beneficiarului acestui obiect, dar şi interesul întregii
societăţi, care se bucură de folosinţa în comun a acestor resurse.
4) Modul în care se garantează drepturile subiective. La cauzarea unui prejudiciu mediului,
indiferent de faptul a înaintat sau nu proprietarul sau beneficiarul plîngere, aceasta ţine
în cele mai dese cazuri, de obligaţia organelor de stat de control şi supraveghere. (art. 33
al Legii...asigurarea sanitaro-epidemiologice a populaţiei)

Concluzie: ramura Dreptul mediului aparţine sistemului de drept public.

Rolul Dreptului mediului:

- reglementează folosirea raţională şi protecţia componentelor mediului;

- reglementează relaţiile principale din acest domeniu, realizarea cărora ar duce la armonie,
la echilibru ecologic şi la determinarea rolului omului în procesele ce au loc în natură.
 4. Obiectul dreptului mediului

Obiectul dreptului mediului îl reprezintă relaţiile sociale ce se nasc în legătură cu conservarea

şi dezvoltarea mediului natural şi artificial. Altfel spus, dreptul mediului, reglementează o
categorie distinctă de relaţii sociale, complexe şi variate, formate în legătură cu activitatea de
protecţie şi de dezvoltare a mediului. Legea – cadru nr.137/1995, republicată, în 2000, stabileşte
în art.1 că: „obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea protecţiei mediului obiectiv de
interes public major pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea
durabilă a societăţii.”

În legătură cu obiectul dreptului mediului, s-au conturat în doctrină o serie de opinii2,

încercându-se o grupare a relaţiilor sociale reglementate de normele ce aparţin acestei ramuri de
drept3, astfel:

–            relaţii sociale stabilite în scopul prevenirii poluării mediului şi producerii pagubelor
ecologice;

–            relaţii sociale formate în scopul evitării producerii altor daune ecologice;

–            relaţii sociale stabilite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu;

–            relaţii privitoare la structura organizatorică a protecţiei mediului.

5. Metoda de reglementare

Metoda de reglementare în dreptul mediului reprezintă poziţia sau atitudinea pe care statul o
alege pentru reglementarea relaţiilor sociale de mediu. Relaţiile sociale privind protecţia şi
dezvoltarea mediului sunt reglementate prin norme imperative, obligatorii, de la care nu se poate
deroga. Caracterul imperativ vizează toate normele, atât cele preventive şi defensive, cât şi cele
represive şi reparatorii care reglementează raporturile juridice de mediu. Statul intervine în mod
autoritar şi direct în reglementarea juridică a raporturilor sociale de mediu datorită faptului că
protecţia şi dezvoltarea mediului reprezintă o problemă de interes naţional.

6.   Izvoarele dreptului mediului

Izvoarele dreptului mediului reprezintă formele de exprimare a normelor juridice care privesc
comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu, respectiv, actele normative care
reglementează relaţiile sociale de protecţie şi conservare a mediului.

Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestuia sau pot fi generale, reprezentând
sursa juridică pentru diverse ramuri juridice. Majoritatea autorilor de specialitate, atunci când
enumeră izvoarele unei norme juridice, recurg la o ierarhizare a acestora în funcţie de forţa lor
juridică şi de întinderea sferei relaţiilor reglementate.

În acest context, principalele izvoare de dreptul mediului sunt:

 Constituţia României, din 2003 care stabileşte regulile generale aplicabile în privinţa
oricărei ramuri juridice. Legea fundamentală stabileşte regulile de bază privind
reglementarea drepturilor omului, cele legate de protecţia proprietăţii, a mediului în
general.
  Legile, care reglementează relaţiile sociale de mediu. Legea nr.137/1995, republicată în
2000, constituie izvorul specific în materie. Numeroase legi cuprind norme cu incidenţă
în acest domeniu, cum ar fi: Codul silvic din 1996 (Legea nr.26/1996), Legea nr.18/1991
privind fondul funciar, republicată în 1998, Legea apelor nr.107/1996, Legea fondului
cinegetic şi piscicol nr.103/1996, republicată în 2002, Legea sanitar-veterinară
nr.60/1974, republicată în 2001, Codul civil român, Codul aerian etc.
 Hotărârile Guvernului şi Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului constituie izvoare ale
dreptului mediului în măsura în care reglementează relaţii de mediu.
 Considerăm că sunt izvoare ale dreptului mediului şi Convenţiile şi tratatele
internaţionale la care România este parte sau le-a ratificat, şi care cuprind reguli
aplicabile în privinţa mediului.5
 În măsura în care stabilesc reguli cu privire la protecţia mediului, sunt izvoare de drept
şi Ordonanţele miniştrilor, precum şi Actele emise de organele locale ale puterii
executive.
 Mijloacele auxiliare (jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat) se regăsesc în cadrul
ramurii de dreptul mediului, cu rol subsidiar, având rol în dezvoltarea reglementărilor
existente în materie, stimularea organului legislativ de a adopta noi acte normative,
analiza dreptului pozitiv, studiul comparativ al dreptului în scopul armonizării şi
aproximării legislaţiilor naţionale cu reglementările comunitare şi internaţionale în
materie.

7.Principiile fundamentale ale Dreptului mediului

Principiile dreptului mediului au un rol important în interpretarea normelor tehnice care uneori
ridică dificultăţi pentru practicienii dreptului.

Dezvoltarea principiilor dreptului mediului în acte normative (interne şi internaţionale) şi mai

ale în doctrină este criticabilă deoarece sunt prea generale şi au un conţinut prea complex, ceea
ce a determinat dificultăţi în aplicarea lor practică. De asemenea, în multe situaţii ele sunt numai
enunţate în cuprinsul actelor normative fără a li se determina conţinutul ca de exemplu în Legea
română de protecţie a mediului nr. 137/1995. De multe ori, mai ales în dreptul internaţional al
mediului, statele fac doar trimitere la acestea fără ca să adopte reguli concrete de protecţie. În
fine, conţinutul principiilor dreptului mediului este determinat în mod diferit în doctrină de
diverşi autori trecându-se obstacole în calea aplicării lor.

4.1. Clasificare

Pot fi clasificate după mai multe criterii, cele mai importante fiind următoarele:

a) Principii interne şi principii internaţionale. Unele principii au deopotrivă caracter

intern şi internaţional.
b) Principii de bază şi principii decizionale (care au un rol esenţial în decizia de mediu)
existând intre aceste două categorii strânse legături. De exemplu, principiul „poluatorul
plăteşte” este şi principiu de bază, influenţând domeniul răspunderii juridice civile pentru
mediu şi decizional.
c) Principii tradiţionale considerate deja clasice în materie, ca de exemplu „poluatorul
plăteşte” şi principii noi afirmate în general după anul 1980 şi consolidate în Declaraţia
 de la Rio cum sunt: principiul precauţiei, principiul dezvoltării durabile şi principiul
participării publicului.
d) Principii afirmate în mod expres în Legea protecţiei mediului.
e) Principii de maximă generalitate în dreptul mediului şi principii speciale care se
aplică numai într-un anumit domeniu, de exemplu principiul proximităţii care este
specific regimului juridic deşeurilor.

Legea cadru în materie, Legea nr. 137/1995 a consacrat protecţia mediului drept „obiectiv de
interes public major”, iar la baza reglementării sale a pus „principiile şi elementele strategice
care duc la dezvoltarea durabilă a societăţii”. În spiritul legii cea mai adecvată formulare ar fi
aceea de „principiu de bază”. Legea-cadru enumeră principiile de bază: principiul precauţiei în
luarea deciziilor (art. 3 lit. a); principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor
(art. 3 lit. b); principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural (art. 3 lit. c), principiul „poluatorul plăteşte”.

4.2. Principiul potrivit căruia protecţia mediului înconjurător constituie un obiectiv de

interes public major.

Protecţia mediului înconjurător are efecte directe şi indirecte pe termen lung în toate
compartimentele sistemului social, uman. Această activitate deosebit de complexă se desfăşoară
după o concepţie unitară la nivel local şi naţional şi constituie o prioritate în cadrul activităţii de
restructurare şi redimensionare a economiei după principiile economiei de piaţă şi coloana
vertebrală a strategiei de dezvoltare durabilă a societăţii în viitor.

4.3. Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor

Este consacrat în art. 3 lit. c din Legea nr. 137/1995. El mai este formulat direct sau indirect în
toate actele normative (naţionale şi internaţionale) referitoare la protecţia mediului. Prevenirea
riscurilor constituie scopul principal, esenţa protecţiei mediului, dând raţiune acestei activităţi.
Prevenirea poate fi privită sub două aspecte: prevenirea producerii consecinţelor dăunătoare ale
poluării; limitarea sau eliminarea efectelor dăunătoare care s-ar putea produce după ce poluarea a
avut loc.

Principiul examinat exprimă în esenţă protecţia profilactică a mediului şi operează practic în

două trepte. Într-o primă treaptă, el priveşte întreaga activitate de legiferare în acest domeniu,
raţiunea normelor dreptului mediului constând tocmai în activitatea preventivă. În cea de-a doua
treaptă când se traduce în practică acest principiu, un accent deosebit se pune pe rolul
autorităţilor pentru protecţia mediului privind emiterea acordurilor şi / sau autorizaţiilor de
mediu.

În această privinţă, în art. 9 alin. ultim din Legea protecţiei mediului 139/1995 se prevede:
Acordul sau autorizaţia de mediu nu se emite în cazul în care nici o variantă de proiect sau
program pentru confirmare nu prevede eliminarea efectelor negative asupra mediului, raportate
la standardele şi la reglementările în vigoare.

4.4. Principiul precauţiei

Principiul precauţiei în luarea deciziilor de către autorităţile pentru protecţia mediului şi alte
autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale care desfăşoară activitate în legătură cu
protecţia mediului este formulat în art. 3 lit. a din Legea nr. 137/1995. Respectarea acestui
principiu se cere şi de către alte persoane juridice şi de către persoane fizice care desfăşoară
activitate economico-socială cu impact asupra mediului, indiferent de stadiul elaborării acordului
sau autorizaţiei de mediu.

Precauţia, ca măsură de prudenţă, include prevenirea unui pericol posibil în legătură cu mediul
şi îndeamnă la acţiune cu băgare de seamă pentru a preveni, poluarea fiind astfel înrudită cu
principiul prevenirii poluării. Prudenţa ce trebuie să caracterizeze luarea oricăror decizii în
domeniul protecţiei mediului pate duce la adoptarea de măsuri cu excluderea oricărui risc de
poluare.

4.5. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor

Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural

apare formulat în diverse norme ale dreptului mediului în conformitate cu cerinţa formulată la lit.
c a art. 3 di Legea nr. 137/1995.

Biodiversitatea exprimă diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice
şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte şi cuprinde
diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între diversitatea din interiorul speciilor,
dintre specii şi între ecosisteme.

Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi

mediul lor lipsit de viaţă care interacţionează într-o unitate funcţională.

Biodiversitatea şi ecosistemele sunt specifice unui anumit cadru biogeografic natural care
trebuie conservată prin toate mijloacele ştiinţifice şi tehnice existente la dispoziţie, inclusiv prin
mijloacele juridice prevăzute de normele dreptului mediului.

4.6. Principiul „poluatorul plăteşte”

Acest principiu exprimă ideea că agentul poluant - „poluatorul” – adică persoana care cauzează
mediului un prejudiciu va răspunde indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu.
 8. Bibliografie

a) Mircea Duţu, Tratat de Drept al mediului, vol. I şi II, editura Economică, Bucureşti,
2007.
b) Mircea Duţu, Dreptul mediului – Tratat, vol. I, editura Economicã, Bucureşti, 2004.
c) Ernest Lupan, Dreptul mediului, partea specialã – tratat elementar, vol. II..
d) Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurãtor, editura Şansa SRL, Bucureşti, 2004.
e) Achim Gheorghe, Legislaţia mediului, editura Omnia, Braşov, 2002.