Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
cuvintele tale se potrivesc cu acţiunile tale şi valorile pe care le afirmi sunt aceleaşi
cu lucrurile care au prioritate în viaţa ta. Nu eşti autentic atunci când afirmi că eşti
un anume om dar viaţa ta dovedeşte că eşti un altfel de om.”
Sinceritatea este recunoscută de toţi ca fiind o valoare importantă dar este din ce în
ce mai rar întâlnită.De ce? Mai întâi pentru că a fi direct şi sincer este uneori taxat
de societate. Când eşti sincer spunând lucrurilor pe nume, spunând rău la ce este
rău, luând atitudine atitudine împotriva a ceea ce nu este conform cu adevărul, vei
fi etichetat, marginalizat. Ca fraier este etichetat cel care exprimă ce simte, ce
gândeşte, cel care este politicos, manierat, cu bun-simt. A ajuns societatea sa să
afirme verbal valori pe care însă le infirmă prin fapte. Nici nu-i de mirare că este
din ce în ce mai rară sinceritatea!
Să fii sincer presupune să mergi împotriva curentului, necesită mult curaj şi, ar
spune unii, o anume doză de nebunie.Este considerat o nebunie faptul de a fi de
acord cu un lucru pe care toţi îl comentează ţn mod negativ, să îţi exprimi
convingerile dacă acestea nu sunt în acord cu ceea ce crede majoritatea, mulţimea.
Este aşa de mare dorinţa de a obţine aprobarea celorlalţi , de a fi acceptaţi,
integraţi…este aşa de mare teama de respingere…Iată de ce s-a dezvoltat mult
spiritul de turmă, oameni care chiar dacă gândesc şi simt altfel, se asociază cu
mulţimea pierzându-şi propria identitate. Asta nu înseamnă nicidecum demnitate,
nici caracter, nici respect pentru tine însuţi!
Demnitatea presupune mai întâi a fi sincer cu tine. Să te accepţi aşa cum eşti, să îţi
identifici plusurile şi minusurile, să accepţi eşecurile, să te străduieşti să depăşeşti,
să schimbi ceea ce nu este bine. Sinceritatea cu noi înşine este baza de la care
trebuie să pornim. Apoi sinceritatea cu cei din jur. Însă să fii sincer nu presupune
să spui tot ce îţi trece prin minte, tot ce simţi, să te manifeşti cum îţi vine.
Autocontrolul este o calitate care trebuie să meargă mână în mână ci sinceritatea.
Discernământul trebuie de asemenea să o însoţească, tactul, grija pentru ceilalţi.
Există un bun-simţ al sincerităţii şi bune maniere legate de ea.
Este o realitate că adevărul doare; doare pentru că nu este comod pentru nimeni să
audă lucruri neplăcute despre sine, despre cei dragi, despre situaţii în care se află.
Nu esate plăcut să iasă la iveală lucruri ascunse îndelung cu multă grijă. Dar,
tocmai pentru că ştim cât ne doare pe noi înşine adevărul, ar trebui să fim atenţi
cum îl spunem celorlalţi! Delicat, cu preocupare şi respect pentru sentimentele lor!
Dacă lipsa de sinceritate poate să aibă rezultate dezastruoase, în aceeaşi măsură,
sinceritatea fără discernământ poate să producă daune. Aşadar, când trebuie să
spunem un adevăr neplăcut, putem încerca să îl „îndulcim” rostind mai întâi
cuvinte de apreciere, putem să alegem momentul potrivit,cuvintele potrivite, locul
potrivit pentru a-l spune. Nu poţi, nu este permis, pur şi simplu să îi arunci în faţă
cuiva adevăruri neplăcute despre sine. Sunt şanse foarte mari ca acea persoană să
te antipatizeze mai apoi, să pierzi definitiv relaţia cu ea. Să spunem şi că doar
atunci când eşti într-o relaţie de prietenie apropiată cu o persoană poţi să rosteşti
adevăruri neplăcute despre sine( delicat însă). Este lipsă de bun-simţ să spui cuiva
eşti aşa şi aşa, să îi pui pe tapet defectele.
Sunt unii care nu ţin cont decât de ei înşişi şi, fără să îşi dea seama, arată aceasta
când afirmă: „Domnule, eu sunt sincer, întotdeauna spun ce gândesc.” Să spui
oricând, oricui, fără discernământ tot ce gândeşti este lipsă de bune maniere.
Pentru a avea relaţii bune cu cei din jur trebuie să fim pregătiţi să dăm dovadă de
sinceritate dar, cu măsură şi bun-simţ! Asta nicidecum nu este duplicitate!
Îmi amintesc o întrebare pe care i-am pus-o mamei mele după ce-am citit Tess
D’Urberville. Suna cam aşa: de ce a trebuit să-i spună adevărul?…au murit
oameni, iar ea a fost condamnată la moarte. ..“ Mama mi-a răspuns, aproximativ,
că “suferise cam mult, cred că era obosită de viaţă. Era o lume în care femeile nu
aveau voie să greşească, iar dacă o făceau, adesea fără voia lor, fie se fereau de
mărtursiri, pentru a nu ajunge la marginea societăţii, fie plăteau aspru. O societate
bolnavă, care merita din plin să fie minţită pentru că înşela, la rându-i”. A fost
destin, a fost mărturisire, a fost speranţă. Staţi, nu săriţi, nu iau apărarea nimănui,
îmi aminteam de revolta mea, ca adolescentă, în faţa unei decizii care a costat alte
vieţi. Cât preţ punem pe viaţă, aşadar?
Nu admit să fiu minţită în faţă atunci când mi se poate spune adevărul, iar dacă nu
se poate altfel, prefer tăcerea, minciunii. La rându-mi, dacă nu pot să fiu sinceră pe
deplin, pentru a nu leza inutil, prefer tăcerea, îndepăratare fără explicaţii inutile,
distanţarea. Există şi cazuri în care mi se cere părerea şi atunci prefer să spun ce
nu-mi place: atenţie, nu afirm că nu e bine sau că nu e frumos cutare lucru (de
exemplu, cum scrie cineva), ci că nu-mi place. Sesizaţi nuanţa!
Prefer lipsa comunicării, unei relaţii nesincere, bolnave, ipocrite şi nefolositoare.
Ai două mâini, munceşte, ai cap, învaţă, ai familie, creşte un copil sau mai mulţi, ai
inimă, iubeşte! Şi nu vei mai avea timp să invidiezi! Şi nici să minţi.
“Exagerarea este periculoasă în toate cazurile…distruge sinceritatea.” (Marcus
Tullius Cicero).
Sinceritatea are un parfum aparte şi pot să-l asociez cu mireasma unei dimineţi de
martie, când ziua e deja mai lungă, când Primăvara stă la pândă, când nopţile prea
lungi au luat-o la sănătoasa, pentru a dezveli chipurile şi trupurile care s-au ferit, în
întuneric şi pe sub pilote grele, să se arate. Acesta este, poate, parfumul sincerităţii:
de ghiocei, de sol reavăn, de verde crud şi de ram înflorit. De zi luminoasă şi soare
tot mai generos. Sinceritatea e luminoasă şi cel mai luminos parfum cred că e al
primăverii timpurii, tinere, când totul revine la viaţă.