Sunteți pe pagina 1din 2

Latinitate și dacism

Caracterul poporului român se află, din punct de vedere istoric, sub


semnul amestecului dintre latinitate și reminiscențele culturii dace,
căruia i se adaugă varii elemente slave. Descrisă adesea asemenea unei
„insule de latinitate” în mijlocul popoarelor de proveniențe diferite,
România este rezultatul întâlnirii dintre mai multe grupări entice și
culturale, între care se remarcă în mod deosebit dacii și poporul roman.

Pentru a înțelege consecințele acestor origini trebuie să cunoaștem câte ceva


despre istoria ambelor popoare: cel dac și cel roman. Dacii făceau parte,
alături de geți, din poporul indo-european al tracilor, fiind definiți drept o
ramură a acestuia. Limba vorbită de ei este caracteristică dacilor și geților
după formarea statului dac centralizat. Numele de „dac” provine fie din
cuvântul „daca” (cuțit sau pumnal, arme caracteristice dacilor), fie din
cuvântul „daos” (lup). Triburile dacilor și ale geților se întindeau pe
teritoriul cuprins între Munții Balcani și Munții Slovaciei, și de la litoralul
apusean al Mării Negre până dincolo de bazinul Tisei. În timp ce triburile
dace locuiau pe teritoriul actual al Banatului și al Transilvaniei, geții trăiau
în Câmpia Dunării, Moldova și Dobrogea de astăzi.

Din punct de vedere cultural, geto-dacii au preluat și au sintetizat elemente


arhaice și preistorice din acest spațiu (de exemplu, culturile Cucuteni,
Gumelnița, Hamangia etc.). Acestora li s-au adăugat elemente grecești,
celtice, scitice, germanice și romane. Ceea ce oferă culturii geto-dace
identitatea proprie, comparativ cu spațiul culturii grecești și romanice, este
fondul tracic pe care aceasta s-a edificat. Spre deosebire de Grecia, a cărei
culturi a înflorit în cadrul unui mediu urbanizat (polis-ul grecesc, definit
drept oraș-stat), cultura geto-dacică are un caracter predominant rural.
Dacii erau mai ales plugari, păstori şi meşteşugari rurali. Primele informații
despre acest tip de cultură sunt cele culese de către istoricii antici Herodot,
Strabon și Dio Cassius.

Etnogeneza românilor a fost un proces complex care s-a întins pe


parcursul unei foarte lungi perioade de timp. La acest proces au contribuit:
statul dac şi creşterea puterii acestuia, cucerirea Daciei de către romani,
procesul de romanizare a dacilor, precum și continuitatea noii populaţii
daco-romane în condiţiile convieţuirii cu popoarele migratoare. A urmat
răspândirea creştinismului, care a finisat procesul creării unei etnii distincte
în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

În urma a două mari războaie (primul între 101-102, iar al doilea între 105-
106), poporul dac a fost cucerit de către Imperiul Roman. Dacia a fost
integrată în imperiu, având loc o integrare a majorităţii traco-dacilor în
lumea romană, cu excepţia unui număr restrâns de daci, rămaşi în afara
granițelor provinciei create de împăratul Traian. După o perioadă, însă, din
pricina legăturilor economice cu Imperiul, au cedat și s-au romanizat și ei
treptat.

Geto-dacii și tracii care locuiau în vechea Dacie au fost integraţi în noile


formațiuni provinciale şi supuşi procesului de romanizare. Acest proces viza
înlocuirea treptată a limbii și culturii dacice cu cea romană. Numele proprii,
credințele, organizarea socio-economică au fost supuse și ele acestui
fenomen masiv cu valori formative esenţiale în etnogeneza poporului
român. Întâi, romanizarea s-a produs la nivel economic și cultural,
după care s-a produs o sinteză etno-culturală daco-romană. Prezența
parțială la nord de Dunăre și influența centrelor romane de la sud de
Dunăre a cauzat continuarea aprofundării acestei sinteze chiar și după ce
legiunile romane au părăsit Dacia (între anii 271-275). Așadar, romanizarea
dacilor liberi a continuat să se producă, iar în spațiul vechii Dacii trăia acum
o populație latonofonă. Acest proces s-a desăvârșit pe parcursul secolului al
Vl-lea, iar drept consecință s-au format atât o etnie, cât și o limbă romanică
la nord și sud de Dunăre: protoromanii (sau est-romanicii), care vorbeau o
limbă comună (protoromana). Populația est-romanică s-a văzut nevoită să
înfrunte popoare migratoare (goții, apoi hunii).

Această populație protoromană avea o existență bazată pe agricultură,


organizată în obști sătești. În secolele VI-VII au apărut pe teritoriu triburile
slave, care au migrat pe valea Tisei și în Moldova. Triburile slave au anulat
limesul (granița bizantină de la Dunăre) în anul 602 și s-au revărsat apoi în
Peninsula Balcanică, ajungând până în Grecia. În consecință, populația
protoromană de peste Dunăre fie s-a slavizat cu timpul, fie s-a retras în
munți, către sud, generând diverse grupuri etnice, precum macedo-românii,
istro-românii etc.

Modul de raportare a populațiilor est-romanice de la nordul Dunării cu


slavii a fost unul diferit. Aici, populația autohtonă era mai numeroasă decât
cea slavă, ceea ce a dus, cu timpul, la asimilarea celor din urmă.

În concluzie, poporul român s-a format în urma sintezei dintre cultura dacă
și cea romană, cărora li se adaugă varii elemente slave.

Teoria formării poporului român se bazează în special pe afirmația lui


Grigore Ureche, un binecunoscut cronicar. Acesta a scris, printre altele,
faimoasa frază: „...toţi românii de la Rîm se trag” („Rîm” înseamnă, de fapt,
Roma). Reprezentanții Școlii Ardelene, care erau deosebit de interesați în a
demonstra latinitatea poporului român (spre a motiva astfel argumentele
lor în contradicțiile dintre români și maghiari), au o contribuție masivă în
ceea ce privește această problematică.