Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ridicarea vârfului limbii spre gingia superioara (t, d) - revenirea la loc si îndoirea vârfului limbii la gingia
inferioara. Alte exercitii posibile pot fi: executarea de miscari circulare cu vârful limbii pe suprafata buzelor,
care se deschid si se departeaza cât mai mult, îndoirea vârfului limbii pentru a realiza miscari circulare pe
suprafata dintilor, sub buze, constrictiunea limbii sub forma de jgheab.
Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii linguale trebuie sa fie executate la început cu gura deschisa. De
preferinta se începe cu miscarile mai usor controlabile, efectuate în afara cavitatii bucale, apoi se trece la cele
din interiorul ei. Aceste miscari se vor executa meticulos, fara graba si cu precizie.
Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii mandîbulare se folosesc, în special, la cei care au o muscatura
deschisa, prognatism si progenie sau la cei cu traumatisme maxilo-faciale. Astfel de exercitii sunt: coborârea
si ridicarea mandibulei, liber si prin opunere de rezistenta, în directia opusa miscarii de coborâre, cu mâna,
coborârea în jos a mandibulei relaxate, miscari antero-posterioare ale mandibulei: împingerea mandibulei
înainte - revenire la loc, cu expirare pe gura - retragerea maxilarului îndarat -revenire la loc. Se mai poate
folosi împingerea mandibulei înainte, urmata de retragerea ei îndarat, tinând între dinti un creion, care se ridica
spre nas si se lasa în jos, urmând miscarile mandibulare, precum si miscari laterale cu mandibula: spre dreapta -
revenire la loc, spre stânga - revenire la loc.
Exemple de exercitii de respiratie la scolari: inspir scurt si adânc, expir lung si uniform pe gura si apoi
pe nas, inspir scurt si expir lung întrerupt de doua pauze: inspir, expir, pauza, expir, pauza, expir etc.
în continuare aceste exercitii se realizeaza prin asocierea unor miscari de brate. Se ridica bratele rapid în sus
si se inspira adânc, apoi se coboara încet si uniform, expirând. în timpul pauzei expiratorii, bratele se
opresc pe loc si se coboara odata cu terminarea acesteia, concomitent cu reluarea expirului. în realizarea
acestor exercitii se va urmari sa nu se faca pauze între inspir si expir, si, dimpotriva, între expir si inspir sa
existe o apnee de câteva secunde. Indicatia este utila mai ales la prevenirea spasmului diafragmatic ce se
instaleaza la bâlbâiti în timpul pauzei dintre inspir si expir.
Treptat, exercitiile de respiratie se asociaza cu pronuntia sunetelor. Expirul aerului se produce prin
pronuntia vocalelor sau a consoanelor siflante. Sub aceasta forma se sesizeaza mai usor daca dislalicul
expira uniform sau iroseste unda respiratorie neeconomic. în primul caz, intensitatea vocii este uniforma pe
tot timpul fonatiei, pe când în cel de al doilea caz se produce o slabire a ei. Dupa exersarea sunetelor se trece
la pronuntia de propozitii pe un singur expir. Exercitiile se aplica prin repetare, de cinci pâna la zece ori.
Durata lor variaza la începutul sedintelor logopedice de la 2 minute pâna la 5 minute.
Cuvântul fiind pentru copil cea mai mica unitate cu sens si nu fonemul, lectiile de dezvoltare a
capacitatii de analiza si de sinteza fonematica trebuie sa înceapa cu diferentierea si separarea cuvintelor
din propozitie. Copilul trebuie sa învete sa distinga si sa reproduca precis fiecare cuvânt din propozitia ce
se exerseaza.
La dislalici sunt eficace pronuntarea, diferentierea si identificarea cuvintelor sinonime si paronime.
E.Verza considera ca pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exercitiile în cuvinte
decât pronuntarea sunetelor izolate. Cuvintele care se folosesc pentru consolidarea sunetelor învatate si a
propozitiilor care cuprind grupuri de asemenea sunete folosesc si la dezvoltarea auzului fonematic.
. Educarea personalitatii logopatului (persoanei cu tulburare de limbaj)
Acest proces trebuie sa înceapa o data cu corectarea tulburarii de limbaj, indiferent de vârsta logopatului,
dar este, în primul rând, necesara la copiii de vârsta scolara si, în special, la cei care se afla în
perioada pubertatii si adolescentei.
La aparitia tulburarilor de personalitate contribuie adeseori, fara ca ei sa-si dea seama, parintii si
educatorii (prin apostrofarea si solicitarea insistenta a copiilor sa vorbeasca corect), atitudinea colegilor
de ridicularizare si ironizare determinându-i pe cei cu deficienta sa devina retrasi si închisi în ei însisi.
Un rol important îl are si atitudinea parintilor, profesorilor si a colegilor fata de aceasta persoana. în
acest sens, logopedul trebuie sa le explice ce înseamna tulburarea pentru copil, faptul ca ea poate fi
corectata, ca ei trebuie sa manifeste întelegere si tact.
E. Verza considera ca rezultatele cele mai bune în educarea personalitatii le are psihoterapia. Pentru
aplicarea psihoterapiei trebuie sa se aiba în vedere: etiologia si simptomatologia deficientei de limbaj, vârsta
persoanei, particularitatile personalitatii ei, nivelul sau de cultura si de dezvoltare intelectuala. Prin psihoterapie
se urmareste înlaturarea fricii patologice de a vorbi si a sentimentului de inferioritate. Subiectul trebuie convins
ca poate vorbi bine si ca sensibilitatea sa exagerata este nejustificata. Psihoterapia are la baza o serie de
metode si tehnici psihopedagogice care se folosesc în vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului,
încercând sa stearga din mintea subiectului cauzele care au declansat tulburarea, sa înlature si sa previna
unele simptome, creând în felul acesta, conditii favorabile pentru actiunea altor procedee logopedice în cadrul
unui tratament complex.
Psihoterapia poate fi aplicata individual, mai ales la început, dar si în grup. La constituirea grupului
este foarte important sa se tina seama de vârsta logopatilor, de nivelul lor de cultura, de gradul de inteligenta,
de tipul de deficienta si de cauzele care au declansat-o. Forma sub care se poate utiliza psihoterapia este
aceea a unor discutii, a prezentarii unor filme, continând imagini linistitoare si semnificative, însotite de
discutii, a ascultarii muzicii cu caracter linistitor, a ascultarii cu ajutorul înregistrarilor a progreselor
realizate în vorbire, a utilizarii sugestiei si a hipnozei, a jocurilor (la vârstele mici). R.Schilling
foloseste "jocul
curativ logopedic", în cadrul caruia copii se substituie poetilor, regizorilor si actorilor. La început sunt mute,
rezumându-se doar la miscare, pentru ca treptat sa se ajunga la sunete si zgomote (imitarea unor animale
însotite de miscarile corespunzatoare, zgomotul unor masini, a vântului), (a cântece si la vorbire. Jocurile de
miscare ajuta la folosirea gesturilor expresive în timpul vorbirii, apelative si indicative.