EPOCA MARILOR CLASICI

"Epoca ce urmeaza, a lui Eminescu, Caragiale si ceilalti, duce cultul formei pana la exagerare..."(G.
Ibraileanu)

In evolutia sa, literatura romana a cunoscut o serie de etape fundamentale, incepand cu literatura
populara, apogeul acestei dezvoItari fiind marcat de Epoca marilor cIasici (cuprinsa intre deceniile VII-IX
ale secolului al XIX-lea), cand pe scena vietii cuIturale apar numeroase personalitati, precum Titu
Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, loan Slavici, Ion Creanga.

Multiplele prefaceri politice si social-economice marcate de Unirea Principatelor de la 1859 vor influenta si
dezvoltarea culturii, a literaturii noastre. Stabilitatea politica, dezvoltarea relatiilor capitaliste, dobandirea
lndependentei de Stat vor face posibiIa manifestarea uneia dintre cele mai stralucite etape ale cuIturii
noastre - consacrate prin sintagma Epoca marilor clasici, marcata de aparitia, la lasi, a Societatii
"Junimea" februarie 1864, a revistei Convorbiri literare - 1 martie 1867.

"Junimea", fondata de tineri intelectuali formati prin studii in strainatate, a intreprins acea fundamentala
ideologie, mergand de la problemele limbii literare si ale esteticii literare la promovarea literaturii prin
revista "Convorbiri literare". Baza cea mai rapida a "noii directii" fiind poezia lui Eminescu, careia i s-au
adaugat apoi, in decursul timpului, proza lui Creanga si cea a lui Slavici, comediile lui Caragiale si, in
cele din urma, romanele lui Duiliu Zamfirescu.

Manifestand un interes deosebit pentru cultura si civilizatia Romaniei, Titu Maiorescu va justifica prin
scrisul sau si mai ales prin cel al lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici
durabilitatea acestei epoci, atat in ceea ce priveste literatura cat si existenta unei limbi nationale
consolidate si moderne. Atat scrisul lui Titu Maiorescu cat si al marilor scriitori este de o rara limpezime si
claritate, ceea ce le confera consacrarea.

I.Negoitescu, in "Istoria literaturii romane", atrage atentia asupra faptului ca: "Nu pot fi in intregime intelesi
nici Eminescu, nici Caragiale, nici Maiorescu insusi fara cunoasterea asa-zisei lstorii contemporane a
Romaniei".

Junimea promoveaza in spatiul cultural romanesc in ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, o
directie literara fundamentala in evolutia literaturii. Cu sprijinul ei s-au putut afirma scriitori de mare talent
care au gasit in atmosfera intelectuala a societatii iesene un stimulent pentru exprimarea propriei
personalitati literare.

Reprezentantii ei cei mai valorosi, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creanga, Ioan Slavici si Titu
Maiorescu sunt considerati astazi modele in domeniul poeziei, dramaturgiei, prozei si criticii literare.
Clasicismul lor consta tocmai in valoarea incontestabila a operelor, devenite in timp puncte de reper in
maturizarea fenomenului literar romanesc. Dincolo de diversitatea tematica, stilistica si de viziune ii
uneste acelasi cult al valorii, manifestat atat prin nivelul creatiilor, cat si prin critica formelor fara fond,
prezenta nu doar la mentorul gruparii, ci si la ceilalti patru scriitori, in poeziile satirice eminesciene sau in
publicistica poetului, in toata opera comica a lui Caragiale, in "Amintirile." lui Creanga sau in proza lui
Slavici.

Eticheta de mari clasici e postuma si se refera la valoarea consacrata a operei si nu la curentul clasicist.

"Un izvor adanc este ascuns in fiecare om de cultura, insa precum izvorul s-a format picatura cu picatura
pana la momentul mortii, si cei mai multi din noi ajung chiar la ultima etapa a existentei lor fara sa-si fi
putut spune ultimul cuvant." (Titu Maiorescu)

Ion Luca Caragiale

Dramaturg si prozator, I.L. Caragiale a scris patru comedii ("O noapte furtunoasa", "Conul Leonida fata cu
Reactiunea", "O scrisoare pierduta", "D-ale carnavalului"), o drama("Napasta"), mai multe nuvele,
povestiri si numeroase momente si schite. Opera, in totalitatea ei, contureaza doua universuri artistice
distincte:unul comic si altul tragic, universul tragic fiind insa ilustrat doar prin cateva scrieri ("Napasta", "O
faclie de Paste", "In vreme de razboi").

Viziunea comica e suverana in comedii si schite, unde se surprinde puternicul contrast intre fondul si
forma clasei burgheze romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Caragiale
prezinta evolutia burgheziei, formele parvenirii ei, trasaturile afisate si cele reale, ambitia si orgoliul unei
lumi care traieste intr-un moment istoric favorabil afirmarii. Aceasta preocupare este evidenta inca de la
prima lui piesa, care aducea in dramaturgia romaneasca moravuri si tipuri specifice societatii noastre.
Mica burghezie, dornica sa avanseze cat mai rapid pe scara sociala, nu mai este infatisata dupa modele
straine, ca acelea de care se folosisera primii nostrii dramaturgi.

In formula artistica a lui Caragiale, viziunea clasicista se conjuga cu o viziune realista, preocupata de
omul social, de culoarea specifica a locului si timpului, care isi pune pecetea asupra indivizilor, dandu-le o
mare varietate.

Intreg universul comediilor utilizeaza aceleasi mijloace literare, incat pe drept cuvant, ele alcatuiesc o alta
etapa a activitatii de dramaturg a lui Caragiale.

In timp ce prin Eminescu poezia romana cunostea nivelul cel mai inalt de dezvoltare, Caragiale dadea
teatrului si prozei romanesti o stralucire deosebita. El este cel dintai mare scriitor obiectiv. Se poate
considera ca, in transformarea literara care urmeaza epocii lui Alecsandri, Caragiale este un inovator si
un model pentru generatiile de mai tarziu.

Meritul suprem al scriitorului este acela de a fi "cel mai mare creator de viata din intreaga noastra
literatura" (G. Ibraileanu). Tipurile create de el au devenit populare si sunt de o vitalitate fara egal.
Aceasta capacitate se conjuga cu un dar nedezmintit al observatiei, care transforma opera intr-o
"comedie umana" de o inestimabila valoare ca document artistic al unei epoci. Viziunea sociala si
psihologica a lui Caragiale a urmarit in societatea romana o intreaga evolutie ciclica a burgheziei,
integrand psihologiile individuale in fresca societatii, astfel incat scriitorul apare ca un istoric umorist al
parvenitismului autohton.

Dintre toate comediile lui Caragiale, "O scrisoare pierduta" este singura care isi plaseaza actiunea in
afara Bucurestilor, alegandu-si ca loc de desfasurare "capitala unui judet de munte". Aici, pe fundalul
agitat al unei campanii electorale, are loc un conflict politic intre un ambitios (Nae Catavencu) aflat in
opozitie, care se doreste deputat, si grupul fruntas al conducerii locale( Tipatescu si Trahanache), care se
considera indreptatit sa dirijeze in exclusivitate si in folos personal viata politica a judetului. Pentru a-i
forta sa-l propuna cadidat, Catavencu ii ameninta cu un santaj de care se sperie mai ales Zoe
Trahanache. Ca sa nu fie compromisa public, Zoe exercita presiuni asupra celor doi barbati si obtine
promisiunea canditaturii lui Catavencu. Dar- lovitura de teatru- de la Bucuresti se cere, fara explicatii, sa
fie trecut pe lista candidatilor un nume necunoscut: Agamemnon Dandanache. Zoe e disperata,
Catavencu- amenintator, Farfuridi si Branzovenescu- satisfacuti, Tipatescu- nervos; doar Trahanache are
"putintica rabdare" si-si pregateste planul de bataie.

Ghemul de interese contrare se incalceste rau in timpul sedintei de numire oficiala a candidatului, dar
intervine Pristanda care dirijeaza un scandal menit sa astupe gura lui Catavencu. In incaierare,
Catavencu pierde instrumentul de santaj- scrisoarea ascunsa in palarie- si dispare pentru o vreme,
producand emotii mari doamnei Trahanache.

Limpezirea situatiei se realizeaza lent, dar sigur; se constata ca Dandanache procedase la fel ca Nae
Catavencu, dar la alt nivel si cu mai mare abilitate; apoi Nae Catavencu schimba tactica parvenirii si
accepta patronajul "coanii Joitichii"; in final, toata lumea se impaca, "micile pasiuni" dispar ca prin farmec,
Dandanache e ales in unanimitate si toti se bucura de avantajele unui regim "curat constitutional".

In functie de tema, "O scrisoare pierduta" poate fi interpretata drept: comedie de moravuri, despre defecte
omenesti ca parvenitismul, imoralitatea, prostia, in cazul in care tema este morala; comedie de caractere,
despre comportamentul oamenilor in situatii deosebite, daca tema este psihologica; comedie despre felul
in care se dobandeste si se exercita puterea politica, daca tema este politica; comedie despre pasiunile
erotice, in cazul unei teme sentimentale, ce are in vedere amorul dintre Zoe si Tipatescu.

Comedia lui Caragiale are o constructie complexa ce are la baza tehnica bulgareului de zapada, adica a
cumularea de situatii conflictuale.

Comedie de moravuri, dezvaluind viata publica si familiala a burgheziei ajunse la putere, piesa e
remarcabila in primul rand prin arta compozitiei. Scriitorul gaseste un pretext care declanseaza un
conflict. Initial, conflictul pune in stare de alarma doua serii de personaje: Nae Catavencu si "moftologii"
lui, care raman permanent in umbra, si triunghiul Zoe- Trahanache-Tipatescu. Ulterior, intra in alerta
cuplul Farfuridi- Branzovenescu, care se teme de tradare, iar apoi totul se complica prin aparitia lui
Dandanache. Rezulta un nucleu de complicatii, care acumuleaza progresiv altele ca un bulgare de
zapada in rostogolire.
Interesant de observat este faptul ca aparitia lui Dandanache in schema logica a piesei e un
element al hazardului. Lupta pentru putere nu se rezolva prin ciocnirile dintre Catavencu si Tipatescu.
Forte nevazute il arunca in conflict pe Dandanache, ca o confirmare parca a principiului: cand doi se
cearta, al treilea castiga. Dandanache e insa "mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu",
iar infatisarea aceasta nu-i intamplatoare; ea slujeste scopurile satirice ale scriitorului.

In ceea ce priveste creatia de personaje, talentul lui Caragiale este exceptional. G. Ibraileanu aprecia ca
e singurul creator din toata literatura romana care face concurenta starii civile. Fiind personaje din
comedii, eroii lui Caragiale traiesc prin limbaj. Dupa felul exprimarii le putem stabili situatia sociala, gradul
de cultura, caracterul, starea de spirit in care se afla. Desigur, dramaturgul foloseste si alte mijloace de
caracterizare ( mai ales indirecte: prin actiuni si comportament, prin intermediul altor personaje etc.), dar
limbajul ramane suveran.

Un exemplu elocvent este Pristanda. Stim despre el din lista de personaje de la inceput ca este "politaiul
orasului". Dintr-o discutie cu Tipatescu, in care i se reproseaza o mica afacere cu steagurile, ne dam
seama ca nu e tocmai cinstit, iar purtarea slugarnica din toate scenele, inclusiv din cea a arestarii lui
Catavencu, ne convinge ca Pristanda si-a facut din slugarnicie un principiu de viata: "Tot vorba bietei
neveste, zice: Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa-i tot, ca satulul nu crede la al flamand..." Zic: curat! De-o
pilda, conul Fanica: mosia mosie, fonctia fonctie, coana Joitica, coana Joitica: trai neneaco cu banii lu
Trahanache...babachii...Da' eu, unde? Famelie mare, renumeratie dupa buget mica".

Repetarea servila a unor cuvinte si replici din vocabularul stapanilor dovedeste dorinta lui de a le intra in
gratie, dar si caracterul rudimentar al gandirii. Ticul verbal al lui Pristanda produce adeseori asociatii
comice ("curat murdar") sau pur si simplu il da de gol ( Tipatescu: "Lasa, Ghita.ai tras frumusel condeiul"/
Pristanda: "Curat condei!"). in final, Caragiale speculeaza acest tic, punand sub semnul ridicolului toata
mascarada electorala a vremii ("Curat constitutional!").

Personajele lui Caragiale lumineaza, in felul lor, istoria si sociologia Romaniei din a doua jumatate a
veacului trecut. "Caragiale este- in aprecierea lui G. Ibraileanu- cel mai mare istoric al epocii intre 1870-
1900. Un istoric complet, care arata, care critica si care explica. Sintetizand in cateva personaje si in
cateva evenimente caracteristice categoriilor sociale, starile sufletesti si intamplarile produse de
introducerea civilizatiei apusene la noi, el a istorisit, a criticat si a explicat intreaga viata a epocii de care
s-a ocupat."

Mijloacele de zugravire a epocii apartin unui mare artist comic. In cuprinsul Scrisorii pierdute se intalnesc
procedee, motive si modalitati care actioneaza simultan, dramaturgul speculand aspectele comice ale
evenimentelor, ale comportarii oamenilor, ale circulatiei ideilor si cuvintelor. Exista, in primul rand, un
comic al situatiilor, rezultat din fapte neprevazute si grupuri insolite( triunghiul Trahanache- Tipatescu-
Zoe, cuplul Farfuridi- Branzovenescu, combinatiile diverse de adversari etc.). Caragiale foloseste o serie
de scheme tipice cunoscute in literatura comica universala: incurcatura, coincidenta, echivocul, revelatiile
succesive, acumularea progresiva. Fiecare scena in parte si piesa in totalitatea ei se dezvolta pe astfel de
scheme, incat se poate afirma ca la Caragiale predominanta este o situatie comica, in care evolueaza
personaje comice, avand idei si un limbaj la fel de comic.

In al doilea rand exista un comic al intentiilor, care reiese din atitudinea scriitorului fata de evenimente si
oameni. Substanta piesei este supusa unor modalitati de tratare diferite: ironica, umoristica, sarcastica,
grotesca, absurda. Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a crea viata, dar nu e un
scriitor indiferent. El pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor fata de ele, dar nu iarta trasaturile prin
care oamenii devin ridicoli si le evidentiaza in mod subtil, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-i in
situatii absurde, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i uneori la conditia simplificata a
marionetei.

Exista, in al treilea rand, un comic al caracterelor. In comedia clasica, principalele caractere comice sunt
avarul, ipocritul, mincinosul, gelosul, ingamfatul, risipitorul, laudarosul, pedantul, pacalitorul pacalit.
Personajul purtator al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de abstractizare si tipizare,
pentru ca esenta lui e ascunsa uneori sub aparente inselatoare. Caragiale creeaza si el, care rezultat al
unui asemenea proces, o tipizare comica. Nae Catavencu e un tip de canalie, de licheluta latratoare,
Farfuridi e tipul prostului fudul, Dandanache cumuleaza ambele trasaturi si pe deasupra mai e si senil, iar
toti trei la un loc reprezinta categoria arivistului. Trahanache e un tip inselat, dar care se si insala asupra
propriei persoane, Zoe e femeia volutara, Pristanda e un caracter servil, iar Cetateanul turmentat isi
poarta numele.

In al patrulea rand, exista un comic de limbaj, cu totul remarcabil la un scriitor care are capacitatea iesita
din comun de a retine cele mai fine nuante ale limbii vorbite. Procedeele comice cele mai frecvente
aplicate la acest nivel sunt repetita aproape obsedanta a unei specifitati de limbaj, care deplaseaza
atentia de la fondul comunicarii, la forma ei, si interferenta de registre ale limbajului, adica interferenta
stilurilor.

Cu "O scrisoare pierduta", orizontul social al universului caragilian se largeste prin cuprinderea marii
burghezii romane, ajunsa la putere si roasa de ambitii. Avand un proces mai liber la treptele superioare
ale ierarhiei social-politice, eroii aceste piese se caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor de
parvenire. Interesele lui Nae Catavencu, ale lui Agamita Dandanache, ale lui Trahanache, ale lui
Tipatescu si ale Zoei, contrare la un moment dat, se armonizeaza in final, pentru ca toti sunt niste
vanatori de profituri.

Caragiale nu e un scriitor numai al romanilor. Pornind de la realitati romanesti, creând scene si tipuri
originale, el s-a ridicat la o valoare artistica universala prin puterea de generalizare si sinteza a operei lui,
prin satira necrutatoare a viciilor, prin aspiratia catre o umanitate superioara, prin increderea in
posibilitatile omului de a se perfectiona. Mesajul lui Caragiale este mesajul etern al artei, ceea ce explica
interesul constant fata de dramaturgia lui nu numai al spectatorului roman, ci si al celui de pretutindeni.