Alexandru Lăpuşneanu - Doamna Ruxanda        

   În literatura română, numeroşi scriitori au abordat nuvela, începând  cu secolul XIX.

Prima operă aparţinând acestei specii literare este “Alexandru  Lăpuşneanul” de Costache
Negruzzi, care a rămas o adevărată capodoperă.
            Fiind o nuvelă, accentul este pus pe conturarea unor personaje  complexe. Cele
două personaje care se constituie într-un cuplu în acestă nuvelă  sunt domnitorul şi soţia
sa, doamna Ruxanda, personaje romantice construite pe  baza antitezei.

Alexandru Lăpuşneanu evoluează liniar şi are un destin tragic;  el s-a căsătorit cu fiica lui
Petru Rareş, domniţa Ruxanda, pentru a-şi  legitima pretenţiile la tron şi pentru a atrage asupra
sa ceva din faima  bunicului acestuia, neuitatul Ştefan cel Mare.

  Doamna Ruxanda, personaj secundar al nuvelei istorice "Alexandru Lapusneanul" de

Costache Negruzzi, este sotia domnitorului si fiica "bunului Petru Rares", asadar eroina are
atestare istorica. Domniţei i se face un portret  remarcabil, cu amanunte biografice şi trăsături
fizice; personajul feminin dă  dovadă de blândeţe, bunătate, evlavie, în antiteză cu soţul ei crud,
nemilos şi  tiran.

Personaj secundar si pozitiv, autorul ii atribuie si un portret fizic impresionant:”Peste

zobonul de stofa aurita, purta un benisel de fedelens albastru blanit cu samur, a caruia manice
atarnau dinapoi; era incinsa cu un colan de aur, ce se inchia cu mari paftale, impregiurate cu
petre scumpe; iar pe grumazii ei atarna o salba de multe siruri de margaritar. Slicul de samur,
pus cam intr-o parte, era impodobit cu un surguci alb si sprijinit pe umerii si pe spatele sale.
Figura ei avea acea frumuseta, care facea odinioara vestite femeile Romaniei.”.

Trasatura ei dominanta este tristetea, provocata de destinul familiei sale: fratele ei mare,
Ilias, s-a dus la Constantinopol, unde s-a convertit la mahomedanism, parintii si fratele cel
mic, Stefan erau morti.

Tristetea si frica ei se accentueaza pe zi ce trecea, mai ales cand vedea crimele comise
de sotul ei si este impresionata de lacrimile jupaneselor vaduve care vin sa i se planga

Doamna Ruxandra este o sotie devotata, isi respecta sotul, chiar daca acesta o insulta si o
ameninta de multe ori. Insa iubirea ei fata de fiul sau o determina sa incalce regulile crestinesti si
sa puna otrava in bautura sotului ei.
              

Domnitorul intră în acţiune încă din incipit, când se evidenţiază  şi motivaţia acestuia

de a-şi recăpăta tronul, pierdut prin trădarea boierilor  săi, faţă de care se arătase ataşat şi
generos în prima domnie.

Personalitatea  protagonistului se dezvăluie treptat căci, după ce îşi exprimă voinţa de 
neclintit, tenacitatea, fermitatea şi energia în realizarea scopului propus,  dovedeşte şi o
capacitate de disimulare (evidenţiată în scena de la mitropolie,  când reuşeşte să-i convingă pe
boieri că remuşcările sale sunt sincere şi să  vină la curte), o inteligenţă politică desăvârşită prin
spiritul vindicativ, un  umor macabru când îi promite soţiei sale un “leac de frică”, concretizat 
ulterior într-o piramidă din capete de boieri.
 Lăpuşneanul este şi viclean,  când îşi propune să se folosească de cei care îl înconjoară
pentru a-şi atinge  obiectivul.
              Doamna Ruxanda are, în structura  administrativă şi politică a  Moldovei de odinioară,
statutul insignifiant pe care orice femeie îl avea în  acea epocă în societate. Rugămintea ei nu
devine poruncă pentru un soţ precum  Alexandru Lăpuşneanul, dar nici nu e respinsă brutal de
acesta, promisiunea de  a nu mai ucide boierii fiind făcută pentru a caştiga credibilitatea. Totuşi, 
aceasta e relativ respectată, căci Doamnei supuse şi evlavioase i se promite un  “leac de frică”.
              Domnitorul e dispreţuitor faţă de soţia sa cand o întreabă ce a  determinat-o să îşi “lase
fusele” într-o zi oarecare şi o lasă pe aceasta să se  umilească profund:”Ruxanda căzu la
picioarele lui”.

Respectul, încrederea şi  admiraţia pe care ea i le poartă soţului reies din

apelativele :”bunul meu  domn!”, “viteazul meu soţ, măria-ta esti prea puternic” şi din declaraţii 
“Dumnezeu ştie căt te iubesc!”, la care Lăpuşneanul rămâne complet insensibil,  rostind cu
aroganţă “muiere nesocotită!” şi fiind pregătit să pună mâna pe  jungherul de la brâu.

Diversitatea atitudinilor adoptate de Lapusneanul fata de doamna Ruxanda reflecta

falsitatea lui. Nu o respecta nici pentru originea ei nobila ( descendenta a lui Stefan cel
Mare), nici pentru ca ii este sotie si mama a copiilor lui. Gesturile, mimica si cuvintele rostite
de Lapusneanul in capitolul al II lea in scena discutiei cu doamna Ruxanda , evidentiaza
falsitatea lui in relatia sot-sotie. Mai intai ii saruta mana, apoi se posomoraste , reactioneaza
impulsiv la rugamintea ei.
In capitolul urmator se razbuna pe boieri, pe Motoc si nu o iarta nici pe doamna pentru
indrazneala de a-i fi cerut sa inceteze cu omorul.
Se bucura cu cruzime de spaima domanei care lesinase la vederea piramidei de capete
si spune sarcastic „- femeia tot femeie, zise  Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea
se sparie”.
              Scena finală a nuvelei dă posibilitatea personajului feminin  să se afirme: retrasă în
cetatea Hotinului să-l îngrijească pe Lăpuşneanul,  răpus de o boală teribilă, constată că
soţul ei s-a hotărât să se călugărească  dacă Dumnezeu îl va salva; dar domnitorul se
dovedeşte la fel de cinic şi uită  repede promisiunea facută, ameninţând cu moartea pe cei
care l-au călugărit. 

Doamna Ruxanda, oprită din drumul ei la ieşirea din încăperea unde se afla  soţul
bolnav de către cei doi boieri fugari, Spancioc şi Stroici, este  îndemnată să-şi otrăvească soţul
fiindu-i sugerat faptul că viaţa fiului ei,  proclamat deja domn, e în primejdie. Aceasta nu are forţa
necesară pentru a  comite un asemenea păcat capital şi cere sprijin moral de la mitropolitul 
Teofan, care îi spune că aşa “crud şi cumplit” cum “e omul acesta” ar putea  face mult rău şi de
acum înainte. În cele din urmă, doamna Ruxanda îi duce apa  otrăvită domnitorului, care moare
în chinuri groaznice.
            Prin urmare, autorul a evidenţiat prin cele două personaje un cuplu  romantic: dacă
domnitorul e dur, tiranic, crud, ipocrit, impulsiv şi  vindicativ, doamna Ruxanda este o fire
angelică, suavă, delicată, sensibilă,  sinceră, evlavioasă şi supusă. Astfel, cele doua personaje
sunt prezentate în  antiteză şi formează un cuplu devenit celebru în literatură.