Capitolul 3

Fenomene ondulatorii

3.1 Generalităţi
Propagarea unei perturbaţii, periodice sau aperiodice, ı̂n spaţiu şi timp se numeşte undă. În funcţie
de natura perturbaţiei propagate avem următoarele tipuri de unde:
- elastice - constă ı̂n propagarea perturbaţiilor mecanice ı̂n medii substanţiale,
- electromagnetice - constă ı̂n propagarea perturbaţiilor electromagnetice ı̂n medii substanţiale
sau ı̂n vid,
- magnetohidrodinamice - constă ı̂n propagarea ı̂n medii substanţiale a perturbaţiilor ce prezintă
şi aspect elastic şi aspect electromagnetic,
- termice - constă ı̂n propagarea perturbaţiilor de natură termică,
- de Broglie - modulul lor pătrat ne furnizează probabilitatea de localizare ı̂n spaţiul fazelor a
particulelor cuantice.
Vom introduce câteva concepte necesare ı̂n discutarea propagării perturbaţiilor. Perturbaţia
originală care produce unda constituie sursa undei. Instrumentul matematic prin care descriem
propagarea perturbaţiei se numeşte funcţie de undă. Locul geometric al punctelor din spaţiu,
atinse de perturbaţie şi localizate cel mai departe de sursa perturbaţiei se numeşte front de undă
sau suprafaţă de undă. Locul geometric al punctelor ce oscilează ı̂n fază, adică valoarea funcţiei de
undă este aceeaşi, se numeşte suprafaţă de fază. Regiunea din spaţiu ı̂n care este localizată sursa
are un volum finit, forma şi dimensiunile ei determinând şi forma undei, mai precis a frontului de
undă. Această influenţă este accentuată ı̂n imediata apropiere a sursei şi devine tot mai slabă pe
măsura ı̂ndepărtării perturbaţiei de sursă. Sursele care produc unde se ı̂mpart ı̂n surse:
- punctiforme - dimensiunile sursei sunt neglijabile ı̂n raport cu distanţa de observaţie a perturbaţiei,
- liniare - constă ı̂ntr-o distribuţie continuă de surse punctiforme de-a lungul unei curbe,
- superficiale - constă ı̂ntr-o distribuţie continuă de surse punctiforme pe o suprafaţă.
Iniţial s-a construit pentru fiecare tip de unde câte o teorie. Dar s-a constatat că teoriile sunt
foarte asemănătoare, fapt ce a condus la concluzia că se poate construi o teorie formală a propagării
perturbaţiilor, teorie ı̂n care nu este esenţială natura concretă a mărimii caracteristice propagării
perturbaţiei, teorie ı̂n care vom folosi pentru descrierea propagării funcţia de undă ψ(x, y, z, t),
ı̂nţelegând prin aceasta orice mărime ce caracterizează procesele ondulatorii.
Despre dependenţa de timp a funcţiei de undă vom face in acest moment ipoteza că este necesar
să poată fi reprezentată printr-o serie Fourier
Z ∞
ψ(t) = N a(ω)eiωt dω (3.1)
−∞

1
2 CAPITOLUL 3. FENOMENE ONDULATORII

unde ω este pulsaţia perturbaţiei, a(ω) este imaginea Fourier a funcţiei ψ(t), iar N este un factor
de normare.
Perturbaţiile se propagă ı̂n medii pentru care avem următoarea clasificare:
- medii liniare - dacă unda rezultată prin compunerea mai multor unde de funcţii de undă
ψi (x, y, z, t) este descrisă de funcţia de undă
X
ψ(x, y, z, t) = ψi (x, y, z, t), (3.2)
i

altfel mediile sunt neliniare.

- medii omogene - dacă au aceleaşi proprietăţi ı̂n orice element de volum din cuprinsul lor, altfel
spus proprietăţile nu depind de poziţie ı̂n ı̂ntinderea mediului. Altfel mediile se numesc neomogene.
Dacă proprietăţile depind continuu de poziţie mediul este continuu neomogen; dacă ı̂nsă există
suprafeţe pe care proprietăţile suferă discontinuităţi avem mediu eterogen. Tragem concluzia că un
mediu omogen trebuie să aibă ı̂ntindere infinită.
- medii izotrope - dacă proprietăţile lor nu depind de direcţia ı̂n care sunt măsurate, ı̂n caz
contrar avem medii anizotrope.
- medii conservative - dacă propagarea se face cu conservarea energiei undei sau fără generare de
entropie, respectiv medii disipative dacă propagarea se face cu consum de energie sau cu generare
de entropie.
- medii dispersive - dacă viteza de propagare a perturbaţiilor depinde de valoarea pulsaţiei ω,
respectiv medii nedispersive dacă viteza de propagare este aceeaşi indiferent de valoarea pulsaţiei
ω.
Proprietatea de disipativitate şi cea de dispersivitate sunt strâns interdependente.
Acum putem face o clasificare a undelor şi ı̂n funcţie de forma frontului de undă. Vom considera
ı̂n ce urmează doar propagarea perturbaţiilor ı̂n medii liniare, omogene, izotrope, conservative,
nedispersive, medii ı̂n care se pot propaga:
- unde sferice - frontul de undă are formă sferică,
- unde cilindrice - frontul de undă are formă cilindrică,
- unde plane - frontul de undă este un plan.

3.2 Fenomene periodice

Un fenomen variabil ı̂n timp se numeşte periodic sau ondulatoriu dacă are aceleaşi caracteristici
la momentele t şi t + T , oricare ar fi t, iar T se numeşte perioada mişcării. Dacă fenomenul este
descris de o funcţie de undă ψ(t) periodicitatea acestuia ı̂nseamnă

ψ(t) = ψ(t + T ). (3.3)

Un caz particular, dar foarte important din punct de vedere fizic, este acela când funcţia de undă
este o funcţie sinusoidală de forma
ψ = Asin(ωt + ϕ) (3.4)
unde A reprezintă amplitudinea fenomenului ondulatoriu, argumentul funcţiei sinus, (ωt + ϕ), este
faza fenomenului ondulatoriu, iar ϕ faza iniţială( la momentul t = 0).
Dacă fenomenul ondulatoriu este caracterizat de variaţia unei mărimi vectoriale de direcţie
cunoscută putem scrie
~ = Asin(ωt
ψ ~ + ϕ) (3.5)
3.2. FENOMENE PERIODICE 3

O mărime sinusoidală poate fi reprezentată grafic printr-un vector rotitor (fazor) sau ı̂n reprezentare
complexă
ψ = Aei(ωt+ϕ) (3.6)

3.2.1 Propagarea undelor ı̂ntr-o singură direcţie

Considerăm o perturbaţie ce se propagă ı̂ntr-o singură direcţie, presupunem că de-a lungul axei
Ox, propagare descrisă de funcţia de undă

ψ = ψ(x, t) (3.7)

Considerăm că propagarea se face cu viteză constantă şi fără amortizare şi reprezentăm funcţia ψ
ı̂n funcţie de x la momentele t = 0 şi t = t (Figura 3.1). Scriem pentru punctul P1 , la momentul
t=0
ψ = ψ(x1 , 0) = f (x1 ), (3.8)
unde f este o funcţie ce defineşte forma perturbaţiei ce se deplasează cu viteza v şi ajunge ı̂n
punctul P2 de abscisă x2 = x1 + vt, punct ı̂n care funcţia ψ trebuie să aibă aceeaşi valoare pe care
a avut-o la momentul t = 0
ψ(x2 , t) = f (x1 ) = f (x2 − vt) (3.9)

P1 • P2 •

O x1 x2 vt x

Figura 3.1
În general, ı̂ntr-un punct oarecare P , de abscisă x, funcţia ψ va avea la momentul t forma

ψ(x, t) = f (x − vt) (3.10)

ceea ce ı̂nseamnă că un observator determină la momentul t aceeaşi valoare a perturbaţiei ψ pe

care o determină un alt observator la momentul 0 dacă ı̂ntre cei doi observatori există distanţa vt.
Expresia de mai sus poate fi pusă sub forma
x x
ψ(x, t) = f (−v(t − )) = F (t − ) (3.11)
v v
adică un observator va determina ı̂ntr-un punct de abscisă x o valoare a perturbaţiei ψ egală cu
x
cea determinată de un alt observator la momentul iniţial t = 0, dar cu o ı̂ntârziere egală cu .
v
Argumentul funcţiei f , x − vt, se numeşte faza undei. Prin derivare ı̂n raport cu timpul a
expresiei pentru faza undei obţinem viteza de propagare a punctului de abscisă x, pe care o numim
viteză de fază.
4 CAPITOLUL 3. FENOMENE ONDULATORII

3.2.2 Propagarea undei plane

O categorie importantă de unde ce se propagă ı̂ntr-o direcţie sunt cele ce se exprimă prin funcţiile
trigonometrice sinus sau cosinus. Afirmaţia de mai sus este susţinută de faptul că orice semnal
periodic se poate descompune ı̂ntr-o sumă de funcţii sinus şi cosinus, adică poate fi dezvoltat ı̂ntr-o
serie Fourier, aşa cum am văzut ı̂n paragraful 2.4.
Considerăm o undă descrisă de funcţia de undă
x
ψ(x, t) = Asinω(t − ) (3.12)
v
unde semnificaţia mărimilor ce apar ı̂n membrul drept a fost explicată mai sus.
2π ω
Introducând mărimea k = = , mărime ce se numeşte număr de undă, relaţia de mai sus
λ v
capătă forma
ψ(x, t) = Asin(ωt − kx) (3.13)
sau ı̂n exprimarea ı̂n formă complexă
ψ(x, t) = Aei(ωt−kx) (3.14)
expresie ı̂n care are semnificaţie fizică partea imaginară când exprimăm funcţia de undă prin funcţia
sinus, respectiv partea reală când exprimăm funcţia de undă prin funcţia cosinus.

3.3 Viteza de propagare a undelor

3.3.1 Unde transversale şi unde longitudinale
În funcţie de orientarea dintre direcţia de propagare a undelor şi direcţia ı̂n care are loc perturbaţia
stării de echilibru avem două tipuri de unde:
- unde longitudinale - perturbaţia se face ı̂n direcţia de propagare a undei, adică ψ este paralelă
cu vectorul de undă ~k. Acest tip de unde apare ı̂n mediile materiale (nevide) solide şi fluide, adică
ı̂n medii care sunt sisteme de particule ”legate” ı̂n care se propagă prin interacţiuni din aproape ı̂n
aproape cu viteză finită.
- unde transversale - perturbaţia se face ı̂ntr-o direcţie normală la direcţia de propagarea undei,
adică ψ este perpendiculară pe vectorul de undă ~k. Pot apare atât ı̂n medii materiale (nevide) cât
şi ı̂n medii nemateriale (vide). Exemple de unde transversale sunt undele electromagnetice.

Viteza de propagare a undelor ı̂n solide

Considerăm o undă longitudinală, respectiv o undă transversală, ce se propagă ı̂ntr-un mediu
solid (poate fi o bară), de densitate volumică, ρ, modul de elasticitate, E, şi modul de elasticitate
transversal sau modul de forfecare, G. Vitezele cu care se propagă cele două unde, vlong , respectiv
vtr , sunt date de relaţiile s
E
vlong = , (3.15)
ρ
respectiv s
G
vtr = . (3.16)
ρ
Deoarece G < E viteza undelor longitudinale ı̂n solide este mai mare decât viteza undelor transver-
sale.
3.4. ENERGIA TRANSPORTATĂ DE UNDE. INTENSITATEA UNDEI 5

Viteza de propagare a undelor ı̂n lichide

În mediile lichide se propagă numai unde longitudinale, iar viteza lor de propagare este dată de
expresia r
χ
vlichid = (3.17)
ρ
unde χ este modulul de compresibilitate al lichidului ı̂n care se propagă unda, iar ρ este densitatea
volumică a acestuia.

Viteza de propagare a undelor ı̂n gaze

Şi ı̂n gaze se propagă doar unde longitudinale. Valoarea vitezei undei ı̂n gaz depinde de faptul dacă
procesul de propagare este izoterm sau adiabatic.
Când frecvenţa undei este mică, ı̂n decursul propagării are loc schimb de energie sub formă de
căldură ı̂ntre mediul gazos ı̂n care se propagă unda şi mediul exterior acestuia, temperatura gazului
rămânând constantă. Din legea transformării izoterme obţinem
r
p
vgaz = (3.18)
ρ
unde am notat cu p presiunea, iar cu ρ densitatea mediului gazos ı̂n care se propagă unda.
Când frecvenţa undei este mare nu are loc schimb de energie sub formă de căldură ı̂ntre mediul
gazos şi mediul exterior şi aplicând legea transformării izentrope (adiabatice) obţinem pentru viteza
de propagare a undei s
γRT
vgaz = (3.19)
µ
Cp
unde γ = este indicele adiabatic, R constanta gazelor, T temperatura absolută, iar µ este masa
Cv
molară a mediului gazos ı̂n care se propagă unda.

3.4 Energia transportată de unde. Intensitatea undei

În procesul de propagare a unei perturbaţii nu are loc un transfer de substanţă, numai o propagare a
stării de mişcare a constituenţilor mediului considerat, propagare ı̂nsoţită de un transfer de energie.
Definim densitatea medie a energiei undei, w,energia unităţii de volum a mediului ı̂n care se
propagă unda, prin relaţia
1
w = ρω 2 A2 . (3.20)
2
Fluxul energetic al undei definit ca energia, W , ce trece printr-o suprafaţă oarecare ı̂n unitatea de
timp este definit prin relaţia
∂W
< >= Svω (3.21)
∂t
unde produsul vω reprezintă fluxul de energie prin unitatea de suprafaţă, cantitate ce se numeşte
intensitatea undei. Intensitatea undei este definită prin relaţia
1 ∂W 1 1
I= < >= vω = ρvω 2 A2 = ρvu2max (3.22)
S ∂t 2 2
unde umax = ωA reprezintă viteza maximă de variaţie a mărimii ce se propagă.
6 CAPITOLUL 3. FENOMENE ONDULATORII

3.5 Dispersia undelor. Viteza de grup

În primul paragraf al acestui capitol am văzut că există medii ı̂n care viteza de propagare a undei
depinde de pulsaţia acesteia, mediile dispersive. Un caz frecvent ı̂ntâlnit este cazul propagării unui
ansamblu format de un număr mare de unde de frecvenţă apropiată ı̂ntre ele, ansamblu numit
pachet de unde sau grup de unde.
Pentru elucidarea mecanismului propagării pachetului de unde vom considera doar două unde
de frecvenţă apropiată şi de aceeaşi amplitudine, ce se propagă ı̂n aceeaşi direcţie

ψ1 (x, t) = Asin(ω1 t − k1 x)

ψ2 (x, t) = Asin(ω2 t − k2 x) (3.23)

Unda rezultantă are funcţia de undă

ψ(x, t) = ψ1 (x, t) + ψ2 (x, t) =

1 1
2Acos ((ω1 − ω2 )t − (k1 − k2 )x)sin ((ω1 + ω2 )t − (k1 + k2 )x) (3.24)
2 2
Cum pulsaţiile şi implicit numerele de undă sunt apropiate ca valoare se poate considera următoarea
situaţie pentru aceste mărimi
ω1 = ω0 + dω, k1 = k0 + dk
ω2 = ω0 − dω, k2 = k0 − dk (3.25)
Ecuaţia de mai sus, (3.24), capată forma

ψ(x, t) = 2Acos(dωt − dkx)sin(ω0 t − k0 x) (3.26)

ce reprezintă o undă de pulsaţie ω0 a cărei amplitudine este modulată de funcţia cosinus (Figura
3.2).
ψ(x, t)
~vg
•

O t

Figura 3.2
Viteza de deplasare a grupului celor două unde este dată de viteza de deplasare a unui punct
de amplitudine constantă, determinată de relaţia

dωt − dkx = constant (3.27)

relaţie care prin derivare ı̂n raport cu timpul ne furnizează viteza de grup, vg , a pachetului de unde
dx dω
vg = = (3.28)
dt dk
3.6. FENOMENE SPECIFICE UNDELOR 7

Utilizând relaţia ω = kv expresia pentru viteza de grup capătă forma

dv dv dλ dv
vg = v + k =v+k =v−λ (3.29)
dk dλ dk dλ
unde v şi vg sunt viteza de fază, respectiv viteza de grup a undelor.
dv
Când viteza de fază a undelor depinde direct proporţional de lungimea de undă ( > 0) avem
dλ
dispersie normală, iar viteza de grup este mai mică decât viteza de fază (vg < v).
dv
Când viteza de fază a undelor depinde indirect proporţional de lungimea de undă ( < 0)
dλ
avem dispersie anomală, iar viteza de grup este mai mare decât viteza de fază (vg > v).
Mediul pentru care viteza undelor nu depinde de frecvenţa lor se numeşte mediu nedispersiv,
iar viteza de grup este egală cu viteza de fază.

3.6 Fenomene specifice undelor

3.6.1 Interferenţa undelor
3.6.2 Difracţia undelor
3.6.3 Polarizarea undelor
3.6.4 Reflexia şi refracţia undelor. Reflexia totală
3.6.5 Atenuarea undelor
- absorbţia undelor,
- ı̂mprăştierea undelor.

3.7 Unde sonore

3.8 Ultrasunete
Ultrasunetele sunt sunete cu frecvenţa mai mare de 20kHz, până la 1010 Hz, produse pe baza
fenomenelor de electrostricţiune sau magnetostricţiune (variaţia dimensiunilor unui corp la aplicarea
unui câmp electric, respectiv câmp magnetic.)

3.8.1 Generatorul piezoelectric

Există cristale, numite cristale piezoelectrice, care dacă sunt supuse unei forţe mecanice de ı̂ntindere
sau comprimare, după anumite direcţii, pe feţele lor opuse apar sarcini electrice de semne opuse,
fenomen numit efect piezolectric direct. Acest efect a fost pus ı̂n evidenţă ı̂n anul 1880 de către Pierre
şi Marie Curie. Efectul invers constă ı̂n aplicarea unui câmp electric alternativ, acţiune ı̂n urma
căreia cristalul se va deforma şi va vibra cu frecvenţa câmpului electric aplicat. Condiţia necesară
apariţiei fenomenului de piezoelectricitate este lipsa unui centru de simetrie, cristalele piezoelectrice
fiind anizotrope. Printre cristalele piezoelectrice cele mai utilizate sunt cuarţul, SiO2 , titanatul de
bariu BaT iO3 şi sarea Seignette.
Considerăm un cristal de cuarţ (natural) format dintr-o prismă terminată cu două piramide
hexagonale ca ı̂n Figura 3.3(a).
8 CAPITOLUL 3. FENOMENE ONDULATORII

Z 0 Y 0
X X 0

Y Y

X 0 X
Y 0 Y 0

X X 0
Z Y

(a) (b)
Figura 3.3

Observăm ı̂n Figura 3.3(b) că cristalul piezoelectric considerat are trei tipuri de axe (orientarea
axelor este de la litera fără semnul 0 la litera cu semnul 0 ):
- YY 0 - trei axe de simetrie mecanică
- XX 0 - trei axe polare de simetrie electrică
- ZZ 0 - axa optică ı̂n lungul căreia lumina nu suferă fenomenul dublei refracţii, dar se observă
fenomenul de polarizare rotatorie levogiră şi dextrogiră a luminii.
Tăiem din prisma hexagonală a cristalului o plăcuţă astfel ı̂ncât feţele mari să fie perpendiculare
pe axa electrică XX 0 , de formă dreptunghiulară sau circulară, aşa numita tăietură ı̂n X (Figura
3.4(a)). În (Figura 3.4(b)) este prezentată plăcuţa cu tăietură ı̂n X.
La aplicarea unui câmp electric alternativ perpendicular pe feţele mari, plăcuţa cu tăietură ı̂n
X va produce vibraţii longitudinale, (Figura 3.5(a)), ı̂n timp ce o plăcuţa cu tăietură cu feţele mari
perpendiculare pe axa YY 0 va produce vibraţii transversale pe direcţia de aplicare a câmpului
electric alternativ (Figura 3.5(b)).
Grosimea plăcii se alege astfel ı̂ncât să vibreze ı̂n rezonanţă cu câmpul electric alternativ aplicat

λ c
d= = , (3.30)
2 2ν

de unde obţinem pentru frecvenţa ultrasunetului emis de plăcuţă expresia

s
c 1 E
ν= = . (3.31)
2d 2d ρ

Ultrasunetele sunt puternic absorbite ı̂n gaze şi slab absorbite ı̂n lichide şi solide.
Cum lungimea de undă este mică fenomenul de difracţie este aproape absent, ceea ce ne permite
să obţinem fascicule ı̂nguste, bine dirijate de ultrasunete.
3.8. ULTRASUNETE 9

Z 0 X Z
Y X
Y 0
X 0 0
b Y Y
l
d
b
l
d
Z 0
Z X 0

(a) (b)
Figura 3.4

◦
∼
◦

Taietura in X
Taietura in Y

Figura 3.5

3.8.2 Generatorul magnetostrictiv

Generatorul magnetostrictiv are la bază fenomenul de magnetostricţiune ı̂ntâlnit la corpurile fer-
omagnetice, fenomen ce constă ı̂n proprietatea acestora de a se deforma mecanic, mai precis de a
se comprima sau dilata ı̂n procesul de magnetizare, fenomenul de magnetostricţiune directă (Joule,
1847).
Există totodată şi un efect invers, ı̂n cazul unui corp feromagnetic supus unor deformări
mecanice, comprimare sau dilatare, intensitatea lui de magnetizare variază ı̂n raport cu deformaţia
mecanică suferită (efect invers Vilari).
Fenomenul de magnetostricţiune se poate explica prin teoria domeniilor, potrivit căreia ı̂n mate-
rialele feromagnetice există domenii, numite domenii Weiss, de volum 10−8 sau 10−9 cm3 , domenii
ı̂n care momentele magnetice ale atomilor sunt orientate toate ı̂ntr-o direcţie, datorită interacţiunii
de schimb dintre ele. În starea naturală momentul magnetic rezultant al materialului este nul. La
aplicarea unui câmp magnetic exterior domeniile din material se orientează pe direcţia câmpului
exterior, iar unele cresc ı̂n volum până materialul atinge saturaţia magnetică. Fiecare domeniu
magnetic este rotit ı̂n decursul acestui proces, fapt ce se traduce prin dilatarea sau comprimarea
materialului pe direcţia câmpului magnetic aplicat.

3.8.3 Fenomene specifice ultrasunetelor

Dintre fenomenele specifice ultrasunetelor amintim foarte succint următoarele:
- dispersia - procesul de variaţie a vitezei de propagare a ultrasunetelor ı̂n funcţie de lungimea lor
de undă.
- cavitaţia - apare ı̂n procesul propagării ultrasunetelor ı̂n lichide şi constă ı̂n comprimări urmate de
destinderi acolo unde se găsesc particule ı̂n suspensie sau bule de aer sau vapori, se produc ruperi
10 CAPITOLUL 3. FENOMENE ONDULATORII

ale lichidului, ı̂n golurile rămase se adună gaze şi vapori, ı̂n perioada comprimării presiunea poate
ajunge la 103 atmosfere şi golurile se sparg.

3.8.4 Aplicaţii
Aplicaţiile ultrasunetelor se ı̂mpart ı̂n două categorii:
- aplicaţii pasive - ultrasunetele nu modifică structura şi proprietăţile mediului ı̂n care se
propagă,
- aplicaţii active - ultrasunetele modifică structura şi proprietăţile mediului ı̂n care se propagă.
În cadrul aplicaţiilor pasive un loc important ı̂l ocupă defectoscopia cu ultrasunete (Figura 3.6).

Receptor
Generator
→ Piesa → Sistem de → Interpretare
u.s.
masura

Figura 3.6
Dintre aplicaţiile active enumerăm :
- prelucrarea materialelor solide,
- sudura, lipirea şi cositorirea unor piese metalice care se poate face numai ı̂n fascicul de ultra-
sunete,
- procese de electroliză,
- mărirea vitezelor unor reacţii chimice,
- distrugerea viruşilor şi microorganismelor.
Bibliografie
[1] Bohăţiel,T., Năstase,E. - Defectoscopia ultrasonică fizică şi tehnică, Ed.Tehnică, Bucureşti,
1980.
[2] Crawford, S.F.jr. - Unde -Cursul de fizică Berkeley, vol.III, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti , 1983
[3] Cucurezeanu,I., Chişleag,R., Suciu.P., Borza,D. - Aplicaţii ale holografiei optice, Ed.Tehnică,
Bucureşti, 1984
[4] Hristev, A. - Mecanică şi acustică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984
[5] Sears, F. W., Zemansky, M. W., Young, H. D., - Fizică , Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
[6] Halliday, D., Resnick, R. - Fizică, vol.I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.