Adolescenţa poate poate fi văzută drept o perioadă minunată din viaţă, dar ea poate

fi interpretată şi drept o etapă de tortură, atât pentru cai care trec prin ea, cât şi
pentru părinţi.

Problema cu adolescenţa este că tinerii se simt nevoiţi să „funcţioneze” în trei

dimensiuni: trecut, prezent şi viitor. În mod conştient şi inconştient, adolescenţii
sunt încă prinşi în problemele copilăriei, mai ales în cele legate de relaţia cu
părinţii şi de mediu. În acelaşi timp, ei încearcă să îşi dea seama la ce anume să se
aştepte de la viitor. Apoi, trebuie urmată şi cea de-a treia direcţie: preocuparea
legată de prezent. Unde se află ei acum şi ce anume se întâmplă cu mintea şi corpul
lor, de unde vin toate aceste schimbări la care sunt supuşi. 

În condiţiile în care mintea adolescentului este năucită de aceste dileme, nu ar

trebui să ne mire de haosul pe care îl provoacă şi în care pare să se descurce atât de
prost. În ultimul deceniu, oamenii de ştiinţă s-au străduit să afle ce anume
declanşează comportamentul straniu şi dezordonat al adolescenţilor şi de ce aceştia
pot deveni atât de vulnerabili şi uşor de ispitit. 
Dr. Jay Giedd, de la Institutul Naţional pentru Sănătatea Mintală şi-a dedicat
cariera studierii creierelor adolescenţilor. Iniţial, el şi-a început cercetările studiind
tulburările precum ADHD-ul, dar ulterior, când a realizat cât de puţine informaţii
se cunosc despre dezvoltarea creierului, a decis să urmeze o altă cale prin care să
explice evoluţia cerebrală a omului. 
 
Acum, după ce timp de 13 ani a realizat un grup de control format din 1.800 de
copii şi adolescenţi cărora le-a scanat periodic creierele cu ajutorul tehnologiei cu
rezonanţă magnetică, Giedd a descoperit o serie de informaţii extrem de utile
pentru înţelegerea modului în care se dezvoltă creierul.
 
Înainte de studiile lui Giedd, nenumărate cercetări subliniau că la vârsta de 12 ani,
creierul unui copil este dezvoltat complet. Ca urmare a acestor studii, unii au
concluzionat că ideea de adolescenţă este un construct artificial, un fenomen
inventat în anii de după Revoluţia industrială. Studiile lui Giedd, în schimb, au
demonstrat ceea ce orice părinte ştia deja şi anume că, pe lângă faptul că în
perioada adolescenţei creierul este departe de maturitate, atât materia cenuşie, cât
şi cea albă suferă modificări chiar şi după această etapă a vieţii. 
 
 
În studiile sale, Giedd şi-a rugat subiecţii să rămână în interiorul aparentelor RMN
pentru 15 minute. Astfel ei au fost scanaţi de trei ori. Prima etapă a durat doar un
minut. A doua, de două minute, a urmărit prezenţa anomaliilor sau a problemelor
de sănătate şi o a treia care a durat 10 minute pe parcursul cărora a fost urmărită
activitatea cerebrală. 
 
De-a lungul ultimului deceniu, oamenii de ştiinţă au fost surprinşi de faptul că, de-
a lungul copilăriei, creierul se dezvoltă foarte puţin. Cu toate acestea, la vârsta de 6
ani, creierul unui copil are 90- 95% din dimensiunile unui creier matur. 
 
De fapt, noi ne naştem cu întreaga artilerie de neuroni pe care o vom avea în viaţă,
iar acest număr este cu mult mai mic decât cel pe care îl deţinem cât stăm în viaţa
intrauterină. Oamenii deţin densitatea maximă de celule cerebrale între a treia şi a
şasea lună de viaţă intrauterină. În ultima lună dinainte de naştere, celulele din
creier, care nu ne mai sunt necesare, mor. De la această ipoteză, mulţi
neurochirurgi au concluzionat că autismul apare atunci când, înainte de naşterea
individului, nu sunt eliminate destule celule inutile din creier. 
 
Mai mult, studiile lui Giedd au scos la iveală că de-a lungul vieţii unui individ mai
există un val de creştere şi apoi descreştere bruscă, doar că de data aceasta nu mai
este vorba de numărul de celule cerebrale, ci de conexiuni sau sinapse. Această a
doua etapă are loc în timpul adolescenţei şi ea poate afecta unele dintre cele mai
înalte funcţii mintale. 
 

 
Când un copil are între 6 şi 12 ani, neuronii săi cresc mult formând zeci de
conexiuni între ei şi dând naştere unor noi căi neuronale. Toate aceste formaţiuni,
care de fapt alcătuiesc materia cenuşie, ating cota maximă la vârste diferite în
funcţie de sexul copilului: la fete, fenomenul se produce în jurul vârstei de 11 ani,
pe când la băieţi, abia la 12 ani şi jumătate. După această perioadă, materia cenuşie
începe să descrească cu o rată de 0,7 procente pe an, până în jurul vârstei de 20 de
ani. În acelaşi timp, materia albă (alcătuită din teci de mielină care învelesc axiomii
pentru o mai bună transmitere a semnalelor nervoase) se îngroaşă. An de an
(uneori chiar până la vârsta de 40 de ani), tecile de mielină se îngroaşă într-un mod
asemănător cu inelele copacilor. 
 
Aceste două procese explică de ce în adolescenţă putem spune că avem mai puţine
conexiuni în creier, dar care sunt mult mai rapide. Cu timpul, creierul devine o
maşină mai eficientă, dar acest lucru cere sacrificii: începe să îşi piardă o parte din
potenţial în avantajul procesului de învăţare şi a capacităţii de a-şi reveni în urma
traumelor. 
 
O altă constatare importantă a oamenilor de ştiinţă a fost aceea că procesul de
dezvoltare a creierului începe, în general, din partea posterioară spre cea
anterioară. Adică, primele regiuni din creier care se dezvoltă în urma procesului de
creştere şi descreştere a sinapselor sunt localizate în partea din spate a creierului.
Aceste zone mediază direct contactul individului cu mediul prin controlarea
funcţiilor senzoriale precum vederea, auzul, atingerea şi orientarea în spaţiu.
Următoarele zone care se dezvoltă sunt cele care coordonează funcţiile dezvoltate
anterior precum zona din creier care ne ajută să găsim întrerupătorul din dormitor
chiar dacă este mijlocul nopţii. Ultima parte din creier care se dezvoltă este
cortexul perifrontal care găzduieşte aşa-numitele funcţii executive, de pildă
capacitatea de a ne organiza gândurile, de a seta priorităţile, de a suprima impulsuri
sau a măsura consecinţele unui fapt. Cu alte cuvinte, ultima partea din creier care
se dezvoltă este cea care ne ajută în luarea deciziilor.
 
Hormonii afectează comportamentul adolescenţilor?
 
Totuşi, există oameni de ştiinţă care atribuie deciziile proaste luate de adolescenţi
în baza hormonilor şi a schimbărilor ce se produc la acest nivel. Specialiştii
confirmă că hormonii rămân o parte importantă a poveştii adolescenţilor, câci
imediat ce creierul trece de perioadele de creştere şi descreştere a numărului de
sinapse, corpul este luat cu asalt de hormonii specifici pubertăţii. 
 
Pentru o perioadă lungă de timp, psihologii au considerat că acest atac biochimic
este responsabil pentru comportamentul imprevizibil şi pentru emoţiile intense
specifice adolescenţilor. Acum, cercetările din ultimii ani vin să susţină aceste
ipoteze. 
 
În perioada de pubertate, ovarele şi testiculele încep să elimine estrogen sau
testosteron în fluxul sangvin stimulând dezvoltarea sistemului reproducător,
cauzând creşterea părului în zona axilelor şi cea inghinală, precum şi modelarea
corpului. În acelaşi timp, hormonii eliberaţi de glandele sudoripare, situate în
apropierea rinichilor încep să circule. Descoperiri recente arată că aceşti hormoni
sexuali suprarenali sunt extrem de activi în creier, ataşându-se la receptorii de
pretutindeni şi exercitând o influenţă directă asupra serotoninei şi a altor substanţe
neuronale cu rol în reglarea stării de spirit şi a excitabilităţii. 
 

 
Hormonii sexuali sunt activi în centrul emoţional al creierului, adică în sistemul
limbic. Astfel, emoţiile devin mai intense şi se formează mai uşor, motiv pentru
care putem înţelege de ce adolescenţii sunt mereu în căutare de experienţe care să
ducă la formarea acestor emoţii şi, ulterior, la dezlănţuirea lor. Acest
comportament de căutare a trăirilor puternice se poate să fi evoluat pentru a
promova explorarea, o dorinţă de a părăsi cuibul cu scopul de a-şi găsi proprii
parteneri, propriul grup. Dar într-o lume plină de ispite, precum maşini rapide,
droguri, găşti şi legături periculoase, adolescenţii sunt foarte expuşi la riscuri. În
plus, apariţia acestor riscuri este susţinută şi de faptul că regiunile din creier ar
trebui să medieze comportamentul impulsiv sunt încă în dezvoltare. Cu alte
cuvinte, comportamentul se schimbă pentru că şi creierul este supus schimbării.
 
De ce iau adolescenţii decizii proaste?
 
Cu toate acestea, datele nu au fost de ajuns pentru a-i mulţumi pe oamenii de
ştiinţă. Aşa se face că, la Spitalul McLean, dr. Deborah Yurgelun-Todd a realizat
un studiu cu ajutorul imagisticii cu rezonanţă magnetică funcţională. În studiu, atât
copii, cât şi adulţi au fost rugaţi să recunoască expresiile regăsite pe chipurile unor
oameni fotografiaţi. În astfel de teste, copii şi adolescenţii se bazează foarte mult
pe amigdală, o structură din lobul temporal asociată cu reacţiile emoţionale. Adulţii
în schimb, se încred mai puţin în amigdală şi mai mult pe lobul frontal, regiunea
asociată planificării şi judecăţii. Rezultatele testului au arătat că foarte rar s-a
întâmplat ca adulţii să nu ghicească ce inspirau oamenii din imagini. Copiii şi
adolescenţii, în schimb, au avut tendinţa de a interpreta frica drept furie, confuzie
sau tristeţe. Prin urmare,  Yurgelun-Todd consideră că aceste confuzii din rândul
tinerilor se înregistrează tocmai din cauza faptului că în cazul adolescenţilor
creierul încă nu a atins maturitatea. Din acest motiv, adolescenţii au tendinţa de a
crede că au descoperit furia şi ostilitatea, acolo unde acestea nu există. 
 
 
În acelaşi sens, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Tample au studiat modul în
care adolescenţii evaluează riscurile. Într-un experiment în care s-a folosit un joc
care simula conducerea unei maşini, cercetătorii au observat disponibilitatea
adolescenţilor şi a adulţilor de a trece, la semafor, pe culoarea galbenă. 
 
Toţi participanţii s-au dovedit a fi prudenţi atunci când se jucau singuri. În schimb,
atunci când jucau în prezenţa prietenilor, adolescenţii începeau să îşi asume mai
multe riscuri. În consecinţă, diferenţele de vârstă se observă în procesul decizional,
iar adolescenţii tind să ia decizii sub impact emoţional sau social şi în urma
provocărilor. Aşa se explică de ce, în general, adolescenţii sunt mai dispuşi să
recurgă la infracţiuni, dacă operează sub forma unui grup. 
Pe de altă parte, cercetătorii s-au întrebat dacă nu cumva ariile din creier bogate în
dopamină nu ar putea să îi facă pe adolescenţi să devină vulnerabili în faţa
efectelor dependente induse de droguri şi alcool. 
 
 
Dopamina, substanţa chimică din creier implicată în motivarea şi consolidarea
comportamentului este deosebit de activă în creierele adolescenţilor, iar acest lucru
se întâmplă din cauza faptului că regiunea nucleus accumbens, din cortexul frontal,
care direcţionează motivaţia de a căuta recompense, nu este încă destul de
dezvoltată la adolescenţi. Cercetările au arătat că adolescenţii au o activitate mult
mai limitată în această parte a creierului, comparativ cu adulţii, ceea ce înseamnă
că ei pot fi predispuşi să se angajeze în activităţi care îi încântă foarte mult, sau în
cele care necesită un minim de efort. 
 
 
În urma acestor studii este lesne de înţeles de ce, în multe ţări, tinerii nu sunt
consideraţi adulţi până la vârsta de 18 sau chiar 21 de ani. Giedd, de exemplu
susţine că maturitatea individului se atinge atunci când creierul s-a maturizat, adică
la 25 de ani. Deşi aceste concepte sunt des dezbătute, în realitate, părinţii cunosc
instinctiv momentul în care copiii lor ating maturitatea. 
 
Totuşi, este bine de ştiut că adolescenţii nu adoptă un comportament dificil doar
pentru a-şi scoate părinţii din sărite, ci pentru că sunt supuşi unor schimbări
neaşteptate pe care nu ştiu cum să le gestioneze. 
 
2.

Intre mofturi, iubiri si cautarea de senzatii, creierul adolescentilor este

in plina revolutie. Biologic vorbind, etapa aceasta e foarte intensa si
este cazul sa-i intelegem inainte de a-i certa. Cateva explicatii de la
Dragos Cirneci, specialist in neurostiinte.
Psychologies: Ce este in creierul unui adolescent?
Dragos Cirneci: O revolutie! Practic, are loc moartea unui numar foarte mare de
sinapse care nu au fost folosite pana in momentul respectiv – proces numit pruning.

Omul ajunge sa aiba densitatea maxima de sinapse intre cinci si opt ani. Atunci,
numarul lor este dublu fata de cel de la adult.

Dupa zece ani si pana pe la 16 ani, are loc acest pruning, care elimina sinapsele
nefolosite, considerate inutile, si care consuma energia creierului degeaba.

Acest proces de pruning face ca la aceasta varsta creierul sa aiba (temporar) conexiuni
mai slabe intre diverse zone.

In special, partea frontala (cea care se ocupa de controlul asupra emotiilor si

comportamentului) este mai decuplata de restul creierului, mai ales de sistemul limbic si
corpii striati, care pot fi vazuti ca fiind „motorul creierului. Aici apar motivatiile si
dorintele.

Din acest motiv, creierul adolescentului este ca o masina cu motor puternic si cu

frane slabe.

In plus, acum incep sa se manifeste si hormonii sexuali, care le influenteaza si ei

comportamentul – si nu doar pe cel sexual. Testosteronul si estrogenii au rol in
constructia creierului, in zone care tin de la agresivitate si pana la orientarea in spatiu.

De ce nu se mai intelege nimeni cu ei?

D. C.: Din motivele mentionate anterior, creierul lor ii indeamna sa caute placere,
actiune, noutate, senzatii si provocari, fara a aprecia corect riscul si consecintele pe
termen lung. In plus, devin foarte conformisti fata de norma grupului din care fac parte si
foarte autonomi fata de parinti.

Le plac lucrurile care sunt altfel decat cele din perioada copilariei. Le place sa
exploreze necunoscutul si sa conteste regulile si obisnuintele in care au fost
crescuti.

Acest lucru nu apare dintr-un „spirit de fronda – cum se spune –, ci pentru ca au o

capacitate de invatare prin descoperire foarte mare la aceasta varsta, iar acest avantaj
ii face sa se manifeste instabil, „sarind mereu dintr-o barca in alta, plictisindu-se repede
si plusand mereu, pentru a cauta noi senzatii.

De ce devin (unii) depresivi?

D. C.: Depresia este o boala cronica, ce afecteaza creierul. Constructia si functionarea
creierului. Ea incepe cel mai frecvent sa se manifeste in adolescenta, la fel ca si alte
boli – cum ar fi schizofrenia.

Desi unii spun ca exista cazuri si la copii, mai degraba vorbim in cazul lor de
stres posttraumatic sau de neglijare si nu de o depresie similara celei de la adult.

De ce apare depresia in adolecenta? Pentru ca acum creierul tinde sa capete forma sa

finala, iar unele circuite care ar trebui sa preia functii de la circuitele mai primitive, care
le controlau in copilarie, nu sunt dezvoltate corespunzator.

Daca, in copilarie, controlul asupra emotiilor are loc la nivelul sistemului limbic si al
talamusului, la adolescenti, acest control incepe sa treaca spre lobul frontal. Daca
acesta nu este corect construit, functia sa nu se realizeaza corespunzator.

Depresia nu este o boala specifica adolescentei, ci creierului adult. Iar creierul

incepe sa devina adult in adolescenta.

De ce primele iubiri, cele din adolescenta, sunt atat de intense? Si de

ce suferinta este asa de mare?
D. C.: Asa cum spuneam, in aceasta perioada, creierul este foarte plastic. Adica este
foarte usor si puternic modificat de catre experiente.

Daca te apuci de fumat sau de droguri in adolescenta, este mult mai greu sa te
lasi. Creierul tau va fi, toata viata, foarte sensibil la acesti stimuli. Dragostea este
tot un fel de adictie.

Un adolescent indragostit crede ca viata lui nu va putea exista fara cel sau cea de care
s-a legat. Desi sansele ca sa ramai toata viata cu prima iubire de la 14 ani sunt infime,
statistic vorbind, creierul adolescent nu tine cont de statistici, nu calculeaza corect
probabilitatea si nu ia decizii obiective. El ia decizii care maximizeaza senzatiile de
moment.

Cum ar trebui sa se comporte parintii care au copii adolescenti (in

afara de a avea rabdare…)?
D. C.: In primul rand, ar trebui sa inteleaga ce se intampla cu ei si de ce. Creierul
adolescentului este special. E diferit si de al copilului, si de al adultului.

De aceea, si comportamentul lor este complet diferit, iar parintii ar trebui sa raspunda
diferit de cum o fac in fata unui copil sau a unui adult.
Ei trebuie sa pastreze un echilibru intre a le oferi autonomie, dar si in a-i supraveghea,
pentru a nu ajunge in zone de pericol.

De asemenea, trebuie sa le ofere permanent ocazii de explorare, invatare prin

descoperire, incuranjandu-le orice reusita in domeniul acesta. In felul acesta, parintii
devin prietenul sau partenerul adolescentului si nu cel care ii controleaza excesiv, fara
a-i intelege.

Dragos Cirneci este doctor in psihologie, specialist in neurostiinte. Lucreaza in

cercetare aplicata, dezvoltand produse pentru sanatate, mediul de afaceri. Este
interesat de evolutia omului, precum si de provocarile cu care specia umana se
confrunta in lumea tehnodigitala de astazi.

dragos-cirneci.blogspot.ro