Sfanta Biserica

A. Generalități :
1. În aspectul recapitulativ al Răscumpărării, Hristos, jertfindu-Se ca om și
îndumnezeindu-Și firea umană, noi toți am fost aduși jertfă și îndumnezeiți într-un chip virtual,
duhovnicesc. Mântuirea personală, subiectivă, este însușirea prin voință a ceea ce avem virtual
de la început în El, adică este o prefacere a unirii virtuale cu El într-o unire actuală, prin credință
și fapte bune. Această actualizare a unirii noastre cu Hristos și viețuire tainică împreună cu El, se
realizează în Biserică, organul sfințirii și mântuirii noastre. Fiind, în primul rând, comuniunea
oamenilor cu Dumnezeu, Biserica începe de la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, când firea
dumnezeiască s-a unit cu cea omenească în Hristos, și mai pregnant prin Jertfa de pe Cruce și
Învierea Domnului, când s-a restabilit deplin comuniunea noastră cu Dumnezeu. Biserica este
„viața lui Dumnezeu în oameni” (Homiakov), viața dumnezeiască extinsă din Trupul lui Hristos
în umanitate, extensiunea socială a lui Hristos cel înviat.
2. Biserica este trupul sobornicesc, comunitar sau social al lui Hristos. Apostolul Pavel
arată că Biserica este Trupul lui Hristos, Care este Capul ei (Efeseni 1), și că ea are multe
mădulare: Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte (1 Corinteni 12). Această
comuniune deplină cu Hristos, în Biserică, a persoanelor umane, se realizează prin Sfintele
Taine, care sunt centrul întregii vieți a Bisericii, condiția indispensabilă pentru creșterea Trupului
Bisericii sau pentru aducerea ei treptată la starea de înviere în care se află umanitatea personală a
lui Hristos. „Euharistia este inima vieții Bisericii” (Nicolae Cabasila).
3. Biserica – totalitatea (comunitatea) credincioșilor în Hristos, care se împărtășesc cu
Sfintele Taine și sunt călăuziți spre mântuire de ierarhie și biserica – locaș de cult; Biserica
luptătoare și Biserica triumfătoare, de fapt o singură unitate deplină prin legătura iubirii, unitate
care se mai numește și comuniunea sfinților. Așadar, Biserica este instituția divino-umană
întemeiată de către Mântuitorul Iisus Hristos, spre mântuirea și sfințirea oamenilor, constând din
oamenii care au aceeași credință, se împărtășesc de aceleași Taine și se împart în popor și clerul
conducător, cler care își primește puterea, prin succesiune neîntreruptă, de la Apostoli, și prin ei
de la Domnul (Hristu Andrutsos).
 B. Întemeierea Bisericii:
1. Mântuitorul Hristos, prin Jertfa Sa, a inaugurat Împărăția harului pe pământ, în
sufletele oamenilor (Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus
Hristos – Ioan 1). Această împărăție a harului este împărăția cerurilor sau împărăția lui
Dumnezeu, despre care Mântuitorul spune că se află înăuntrul oamenilor (Căci, iată, împărăţia
lui Dumnezeu este înăuntrul vostru – Luca 17). Deci, împărăția lui Dumnezeu este sălășluirea lui
Dumnezeu în sufletele oamenilor. Biserica, fiind tocmai viața de comuniune a oamenilor cu
Dumnezeu prin Iisus Hristos, putem afirma că întemeierea Bisericii este strâns legată de
Împărăția lui Dumnezeu. Biserica creștină este reprezentanta împărăției cerurilor, pentru că
împărățirea lui Hristos cu drepții de mii de ani (Apocalipsa 20) se referă la perioada Bisericii
creștine.
2. Despre întemeierea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ (adică întemeierea Bisericii)
au vestit profeții în Vechiul Testament (Isaia 2, Daniel 2, tâlcuind visul lui Nabucodonosor), iar
în Noul Testament a vorbit despre acest lucru Sf. Ioan Botezătorul (Pocăiţi-vă că s-a apropiat
împărăţia cerurilor – Matei 3) și Însuși Mântuitorul (idem – Matei 4).
3. Întrucât lucrarea de mântuire a lui Iisus Hristos începe cu Întruparea Sa, și Biserica,
fiind viața de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, începe odată cu Întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Însă, îndeosebi, în chip nevăzut și obiectiv, Biserica ia ființă prin Răstignirea
Mântuitorului pe Cruce, pentru că prin Cruce s-a săvârșit deplin și definitiv, mântuirea obiectivă,
adică împăcarea oamenilor cu Dumnezeu: Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată
turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe
care a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20). Întemeierea Bisericii a fost anunțată clar de
Mântuitorul: Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile
iadului nu o vor birui (Matei 16).
4. Biserica a fost inaugurată în chip văzut și subiectiv (concret, ca adunare a
credincioșilor) la Cincizecime, ziua ei de naștere, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli în
chipul limbilor de foc, și, în urma predicii lui Petru, au primit credința, botezându-se, ca la trei
mii de suflete (Fapte 2).
5. După porunca Domnului: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28), Apostolii au întemeiat în diferite regiuni
Biserici locale, ei considerându-se drept colaboratori ai Domnului și iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu (Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai
tainelor lui Dumnezeu – 1 Corinteni 4), iar pe Domnul, drept Întemeietorul Bisericii (... pe care a
câştigat-o cu însuşi sângele Său – Fapte 20; Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea
pusă, care este Iisus Hristos – 1 Corinteni 3) și piatra din capul unghiului (Zidiţi fiind pe temelia
apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos – Efeseni 2),
Capul Bisericii (Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap
Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi – Efeseni 1). 6. Întemeind
Biserica Sa ca organ al mântuirii și sfințirii oamenilor, pentru continuarea lucrării Sale
mântuitoare în lume, Hristos a investit-o cu puterea de a continua întreita Sa slujire:
învățătorească, arhierească și împărătească. Pentru continuarea lucrării Sale, El i-a investit pe
Apostoli cu putere dumnezeiască, și după ei, pe toți urmașii lor.

C. Ființa Bisericii:
1. Biserica – organism teandric, divino-uman, în care viața umană se unește cu cea divină
(pentru că în Biserică omul se mântuiește, se sfințește, adică se unește cu Dumnezeu), după
modelul arătat de Fiul lui Dumnezeu, în Care firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească, iar
voința Sa umană s-a supus celei divine. Teandria Bisericii își are baza în Sfânta Treime a) în
sensul că unitatea creștină are ca model unitatea Persoanelor dumnezeiești (Ca toţi să fie una,
după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una – Ioan 17); b)
în sensul că viața Bisericii este împletită cu viața Sfintei Treimi, fiindcă prin harul Sfintelor
Taine, și mai ales prin Euharistie, întreaga Treime este prezentă în sufletul credincioșilor (Dacă
Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face
locaş la el – Ioan 14).
2. Temeiul natural-omenesc al comuniunii credincioșilor în Biserică: omul, chip al lui
Dumnezeu, nu poate trăi singur, este o ființă socială, având năzuința spre comuniunea cu
semenii.
3. Biserica are o latură dumnezeiască, obiectivă, și una omenească, subiectivă – unirea
tainică a naturalului cu supranaturalul – împletirea neîntreruptă, vie, organică, între lucrarea
harului divin și lucrarea liberă omenească.
4. Existența păcătoșilor în Biserică nu poate atinge sau afecta sfințenia ființială a
Bisericii, deoarece sfințenia Bisericii nu este dată de sfințenia credincioșilor, ci de sfințenia
Capului ei, care este Iisus Hristos, și de lucrarea Duhului Sfânt, sălășluit în ea, Biserica având
tocmai rolul de a sfinți pe credincioși.
5. Biserica este o instituție divino-umană, avându-L ca temei instituțional pe Hristos,
Capul și Întemeietorul ei. Caracterul exterior de instituție al Bisericii nu stă în opoziție cu cel
interior al ei, de comuniune în iubire.
6. Biserica are un aspect văzut și unul nevăzut. Nevăzut este Capul ei, Hristos, precum și
harul sfințitor, ca și unirea duhovnicească a mădularelor ei cu Capul, unire tot așa de nevăzută
cum e cea a sufletului cu trupul. În actele văzute, care uneori sunt simboluri ale unor acțiuni
nevăzute, se transmite harul lui Dumnezeu.
7. Infailibilitatea Bisericii, dată de calitatea ei de Trup al Domnului, niciodată despărțit de
Capul său, Hristos, și de lucrarea Duhului Sfânt, Care e Duhul Adevărului și învață tot adevărul
(Ioan 16). De aceea, Biserica este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului
(1 Timotei 3). (Extra Ecclesiam nulla sallus). 8. Biserica rămâne pentru veșnicie, fiind viața de
comuniune a celor credincioși cu Dumnezeu.

D. Însușirile Bisericii:
Simbolul de credință mărturisește patru însușiri sau atribute ale Bisericii:
1. Unitatea Bisericii: Biserica este una în dublu înțeles, de:
a) unică;
b) unitară.
a) Biserica este una singură: Biserica, fiind Trupul tainic al lui Hristos, este una singură
după ființa sa: pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei 16); pluralul „biserici” nu se referă
la ființa Bisericii, ci la elemente ei exterioare. Biserica este una singură, pentru că Unul singur
este Dumnezeu, Unul este Iisus Hristos, Capul și Întemeietorul ei, Unul este Duhul Sfânt
sălășluit în ea, Una este Treimea cea de o ființă și nedespărțită, deci și viața de comuniune a
oamenilor cu Dumnezeu, care este Biserica, nu poate fi decât una. (Ideea existenței mai multor
vieți de comuniune cu Dumnezeu este absurdă, căci ar presupune o anumită opoziție între ele, și
deci o opoziție reală în Dumnezeu Însuși). Unitatea ființială a Bisericii este o extensiune a
unității dumnezeiești: după cum Dumnezeu este unul în ființă, așa și Biserica este una după ființa
sa. Biserica este Trupul cel tainic al lui Hristos cel înviat, deci este una singură: Este un trup şi
un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o
credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl ... ...tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru
toţi (Efeseni 4); Au doar s-a împărţit Hristos? (1 Corinteni 1). Unitatea ființială a Bisericii se
exprimă în unitatea de credință, precum și în unitatea de conducere a ei; aceste două elemente
constituie criteriul și temelia unității Bisericii. Unitatea de credință, adică mărturisirea aceleiași
învățături de credință de către toți credincioșii și de către toate Bisericile locale, constituie
legătura care îi unește pe membrii adevăratei Biserici cu Mântuitorul Hristos și pe toți
credincioșii între ei, indiferent de loc și de timp. Unitatea de conducere se manifestă prin
supunerea credincioșilor aceleiași conduceri ierarhice (patriarhii sunt în consens unii cu alții,
doctrinar, canonic, administrativ).
b) Biserica este unitară: în interiorul ei, Biserica cea una se manifestă ca unitară; această
unitate înseamnă întâi o unitate de viață, în baza căreia fiecare membru se simte una cu ceilalți,
ca trăind în același Trup al Domnului, având aceeași credință; apoi, Biserica este unitară și în
organizarea ei, nu în sensul de centralizare a întregii puteri administrative în mâinile unui singur
conducător văzut, ca în catolicism, ci în sensul unei unități armonioase, simfonice, între diferitele
Biserici autocefale ce păstrează unitatea doctrinară, canonică și sacramentală. Biserica cea una,
unică și unitară, păstrătoare și propovăduitoare a adevărului revelat nealterat, este Biserica
Ortodoxă.

2. Sfințenia Bisericii: Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o
sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, și ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând
pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5).
Sfințenia Bisericii nu rezultă din sfințenia membrilor ei, ci sfințenia acestora se alimentează din
sfințenia Bisericii (vezi sfinții din Biserică, sfintele moaște). Biserica este sfântă pentru că:
a) sfânt este Capul ei, Hristos, al Cărui Trup este;
b) sfânt este Duhul Sfânt, al Cărui templu sau locaș este;
c) sfânt este scopul ei: sfințirea și mântuirea credincioșilor;
d) sfinte sunt mijloacele ei de sfințire și mântuire: Sfintele Taine.

3. Sobornicitatea sau catolicitatea (universalitatea) Bisericii: este însușirea sau calitatea

Bisericii de a fi (deși răspândită în toate părțile lumii) un întreg unitar, viu și activ, peste tot
pământul unde s-a răspândit creștinismul. Sobornicitatea Bisericii este implicată în unitatea ei,
căci în afirmația că Biserica este una și aceeași pretutindeni, este implicat și caracterul ei
universal, ea fiind Biserica lumii întregi.
Sobornicitatea Bisericii are două aspecte:
a) aspectul extensiv: arată întinderea spațială a Bisericii pe întreg pământul (în contrast cu
sinagoga iudaică, mărginită la un singur popor);
b) aspectul intensiv: arată valoarea universală a credinței adevăratei Biserici (spre
deosebire de erezie, care are existență locală și trecătoare); universalitatea în acest sens înseamnă
puterea interioară a Bisericii, rezultată din prezența lui Hristos în ea, de a păzi neatinsă unitatea
de învățătură, cult și conducere în comunitățile creștine din diferitele părți ale lumii.
Teologul bulgar Ștefan Zankov observă că termenul grecesc folosit în Crez (katolos)
înseamnă un întreg ce nu se schimbă în ființa lui prin împărțire, astfel, Biserica sobornicească
este un întreg, o unitate care rămâne neschimbată în ființa ei, deși este răspândită pe tot pământul
și împărțită în Biserici locale; ea este un întreg care și în cea mai mică parte păstrează aceeași
ființă (ca și Sf. Euharistie). În Biserică partea cuprinde plinătatea totului, prin urmare plinătatea
întregului nu rezultă din suma părților, pentru că fiecare parte are aceeași plinătate ca și întregul
(iar acest lucru nu e valabil doar pentru Bisericile locale, ci și la nivelul simplilor credincioși,
pentru că și un singur credincios poate fi asemenea în sfințenie cu întreaga Biserică, în măsura în
care primește darurile aceluiași Duh Sfânt care lucrează în ea). Sf. Ignatie al Antiohiei scrie:
„Așa cum în Euharistie, Hristos este de față întreg, tot astfel fiecare comunitate bisericească este
plinătatea absolută a Trupului lui Hristos; acolo unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica
universală”. Dar sobornicitatea Bisericii se poate referi și la modul de conducere a Bisericii,
arătând că Biserica cea una, care stă pe temelia soboarelor sau a sinoadelor ecumenice (spre
deosebire de fracțiunile care s-au desprins de ea), se conduce după principiul sobornicității sau
sinodalității, autoritatea supremă de conducere în Biserica Ortodoxă fiind sinodul (spre deosebire
de papa al catolicilor).

4. Apostolicitatea Bisericii: este însușirea prin care Biserica se afirmă ca fiind întemeiată
de Iisus Hristos și așezată pe temelia Apostolilor, Hristos fiind piatra cea din capul unghiului:
Zidiţi fiind pe temelia apostolilor ... ...şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi
Iisus Hristos (Efeseni 2), și nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus
Hristos (1 Corinteni 3). Hristos îi unește pe Apostoli prin credința și învățătura lor despre El,
făcându-i temelie pentru Biserica Sa, acea cetate al cărei zid are 12 pietre de temelie şi în ele 12
nume, ale celor 12 apostoli ai Mielului (Apocalipsa 21). Apostolii sunt stâlpii Bisericii (Galateni
2).
Apostolicitatea Bisericii are trei componente principale: Biserica apostolică este
întemeiată:
a) pe credința și mărturia Apostolilor despre Învierea Domnului;
b) pe învățătura primită de Apostoli de la Hristos, care este păstrată întreagă și nealterată
de Biserica adevărată;
c) pe succesiunea apostolică neîntreruptă a ierarhiei bisericești. Numai Biserica Ortodoxă
a păstrat și a transmis cu sfințenie Tradiția apostolică integrală, respectând porunca acestora:
Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola
noastră (2 Tesaloniceni 2).
Păstrarea învățăturii apostolilor este esențială în Biserică, pentru că lor li s-a încredințat
misiunea propovăduirii Evangheliei de către Mântuitorul: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura (Marcu 16), Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate
câte v-am poruncit vouă (Matei 28).