Genul dramatic: farsa (Caragiale, Conu Leonida față cu reacțiunea); comedia (George Ciprian, Capul de rățoi); feerie (Alecsandri,

Sânziana și Pepelea); drama expresionistă (Blaga, Meșterul Manole); Sorescu, Iona; E. Ionescu, Regele moare; Vișniec, Ultimul
Godot

Caragiale, Conu Leonida față cu reacțiunea

(O odaie modestă de mahala. În fund, la dreapta, o ușă; la stânga o fereastră. De-o parte și de alta a scenii câte un pat de culcare. În
mijlocul odăii o masă împrejurul căreia sunt așezate scaune de paie. Pe masă, o lampă cu gaz; pe globul lămpii un abat-jour cusut pe
canava. În planul întâi, la stânga, o sobă cu ușa deschisă și cu câțiva tăciuni pâlpâind. — Leonida e în halat, în papuci și cu scufia de
noapte; Efimița în camizol, fustă de flanelă roșie și legată la cap cu tulpan alb. Amândoi șed de vorbă la masă) (....)
LEONIDA: Hei! te lasă reacționarii, domnule ? Firește, nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! e aproape de mintea
omului: de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura?
EFIMIȚA: Așa e... da'... (reflectând mai adânc) un lucru nu-nțeleg eu.
LEONIDA: Ce lucru?
EFIMIȚA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă?
LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă
oamenii lefurile la vreme...
EFIMIȚA (lămurită): Așa da... vezi, mie nu-mi dădea-n gând. (după o pauză de reflecție) Ce bine ar fi! unde dă Dumnezeu odată să o
mai vedem ș-asta, republica! (Leonida începe să sforăie) Dormi, soro?... (Leonida sforăie-nainte) A adormit.
SCENA II
(Coana Efimița se așază pe o ureche și adoarme și ea. — Unu după miezul nopții sună rar în vecinătate: patru bătăi pentru sferturi,
apoi o bătaie mai gravă pentru ceas. În orchestră melodramă „misterioso". Câteva momente pauză, după care s-aud în depărtare
două-trei detunături de pușcă și chiote surde; apoi, altele mai multe fi strigăte mai distincte, și încă o dată)
EFIMIȚA (se deșteaptă și se ridică-n pat, privind cu nedumerire către ușe și întrebând cu neastâmpăr ): Cine e? (pauză) Cine e?
(pauză; sare din pat, aleargă repede la ușă și o încearcă dacă e bine încuiată, asemenea la fereastră, și se-ntoarce mai puțin îngrijată
să se așeze iar la loc, făcându-și o cruce) Cine știe ce-oi fi visat!... (se culcă și ațipește iar; în orchestră melodramă; pauză; o salvă de
detunături și strigăte înmulțite; cocoana sare din pat cât colo)… Cine e?... (o pauză, merge tremurând la masă, caută p-întunerec
chibriturile și aprinde lampa; foarte emoționată, încearcă încă o dată ușa, merge în vârful degetelor la dulapul de haine, îl încuie
repede, ca și cum ar fi prins pe cineva în el, și ascultă cu palpitație ce se petrece înăuntru; se uită apoi pe sub paturi și prin toate
colțurile, stinge lampa, se-nchină și se urcă iar în pat) Ce-o fi ș-asta? (deodată, s-aud o nouă salvă și chiote prelungite; coana Efimița
sare jos și rămâne înmărmurită în picioare ascultând; o altă salvă și strigăte) Leonido! (zgomotul se repetă) Leonido!! (pauză;
zgomotul se repetă cu putere; cocoana se repede peste un scaun cu exasperare, se împiedecă și cade peste patul lui Leonida)
Leonido!!!
SCENA III
LEONIDA (sculându-se din somn spăimântat): 'Ai! ce e?
EFIMIȚA: Leonido! scoal' că-i foc, Leonido!
LEONIDA (speriat): Unde-i foc ?
EFIMIȚA: Scoal' că-i revuluție, bătălie mare afară!
LEONIDA: Aș! vorbă să fie! Ce te pomenești vorbind, domnule?
EFIMIȚA: Bătălie la toartă, soro: pistoale, puști, tunuri, Leonido, țipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn!
LEONIDA (luând-o cu binișorul): Mițule, nu-i nimica; știi cum ești dumneata nevricoasă, unde am vorbit toată seara de politică, te-i fi
culcat și cu fața-n sus și ai visat cine știe ce.
EFIMIȚA (impacientată): Leonido, deșteaptă sunt eu acuma?
LEONIDA: Apoi de! Mițule, asta dumneata știi.
EFIMIȚA (atinsă): Bravos, bobocule! nu m-așteptam ca tocmai dumneata să te pronunți cu așa iluzii în contra mea; te credeam mai
altfel... îmi pare rău!... Cucoane Leonido, sunt deșteaptă; am auzit acum cum te-auz și m-auzi... revuluție, bătalie mare!
LEONIDA: Bine, Mițule, stăi, nu te importa degeaba. De când m-ai deșteptat pe mine, ai mai auzit ceva?
EFIMIȚA: Nu.
LEONIDA: Apoi de! cum vine treaba asta? spune matale...
EFIMIȚA (cam în nedomirire): De, soro, știu și eu?
LEONIDA: Apoi, vezi? Dar... s-o mai luăm și pe partea ailaltă, să vedem ce-ai să mai zici. Bine, chiar revuluție să fi fost, să zicem;... nu
știi dumneata că n-are nimini voie să descarce focuri în oraș? e ordin de la poliție...
EFIMIȚA (aproape răsconvinsă): De! bobocule, să zic și eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una și cu una fac două, n-are de
unde să te mai apuce omul... (stând la gânduri și iar îndoindu-se) Da' bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? ce-am
auzit dacă nu era nimica?
LEONIDA: Ei! domnule, câte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! Glumești cu omul! Se-ntâmplă... (cu tonul unei teorii sigure) că
fiincă de ce? o să mă-ntrebi... Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o
idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.
EFIMIȚA: Comedie, soro! (minunându-se) Așa o fi!
LEONIDA: Bunioară și la dumneata acuma, o ipohondrie trecătoare; nu-i nimica... Hai să ne culcăm: noapte bună, Mițule.
EFIMIȚA: Noapte bună. (încă nedomirită oarecum, stinge lampa și se vâră în pat.)
LEONIDA (după o pauză): Nu te mai culca cu fața-n sus, Mițule, că iar visezi. (Cocoana s-așază p-o ureche; în odaie întunerec, în
orchestră melodramă; o pauză, după care d-odată se aud în depărtare chiote, strigăte și detunături)

George Ciprian, Capul de rățoi, comedie in trei acte și șapte tablouri, 1938 (1940)
https://www.scribd.com/document/215199413/Capul-de-Ratoi-de-Gheorghe-Ciprian
Alecsandri, Sânziana și Pepelea, 1880 https://ro.wikisource.org/wiki/S%C3%A2nziana_%C8%99i_Pepelea
MACOVEI: Tronc, Mărico, iar ai sclintit-o, suflețele. Ș-am mai fost, oameni buni, pe la curtea lui Lăcustă-Vodă.
TOȚI: Lăcustă-Vodă?
MACOVEI: Da! Ce? n-ați auzit de el?... un domn mare, cu oaste mare... și cu stomac și mai mare... El mănâncă, mănâncă, de cum se
trezește pân’ ce adoarme, și tot nu se mai satură, vecinic flămând și slab.
TOMA: Ș-o fi mâncând și comândul; dar poporul lui?... n
MACOVEI: Sărmanul! e și mai slab și mai flămând decât dânsul.
TOMA: Halal de el!... Vrea să zică, tot mai bine la noi, în țara lui Papură-Împărat, deși se spune că împăratul nostru e cam șovăi,
șovăi... ca numele lui.
MACOVEI: Tacă-ți gura, lehăule!... nu te-atinge de mai-marele tău; împăratul nostru e om cu chibzuială și are doi sfetnici mari, pe
Păcală și pe Tândală. Unul îl sfătuiește într-un fel, altul într-alt fel, și augustatea sa se tot clatină între-amândoi.
TOMA: Ca papura după vânt.
MACOVEI: Ei! Ș-apoi!... Clatine-se papura, broaștele să hălăduiască... nu-i așa?...
TOȚI: Așa, așa, jupâne.
MĂRICA: Cică, pe când trăia împărăteasa, ea cânta cucurigu-n casă?
MACOVEI: Ce-ai spus?
MĂRICA: Ș-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domnița Sânziana?
MACOVEI: O fi!... că-i bună și frumoasă.
MĂRICA: Frumoasă, ce-i drept, pe dânsa poți căta, dar pe soare ba, asta... pe soare...
MACOVEI: Destul; iar ai sclintit-o, Mărico dragă; dar noi stăm de vorbă și ziua trece.
TOMA: Și soarele ne prăjește.
ȚĂRANII: Și sămănăturile pier.
ȚĂRANCELE (văitându-se): Pier, pier, păcatele noastre! Ce-o să devenim?... O să ne moară copiii de foame!
MACOVEI: Tacă-vă ciocul, gaițelor!... decât ați urla, mai bine v-ați apuca să faceți descântece de ploaie.
MĂRICA: Că doar noi nu suntem vrăjitoare ca Baba Rada, din căsuța aceea... Numai ea știe să facă vrăji și să tragă-n bobi, și să
descânte de dragoste cu ulcica, și să dezlege norii...
MACOVEI: Da de unde știi, jupâneasă, că Baba Rada descântă de dragoste cu ulcica? Nu cumva...
MĂRICA: Ferească Dumnezeu, bărbate, nu se află! dar toată lumea știe că Baba Rada citește și-n stele... și-i carte de tobă, asta...
tobă de carte.
MACOVEI: Tronc, Mărică!... Oameni buni, hai să ne mai sfătuim cu părintele Pricochi și să-l rugăm să mai iasă cu icoanele.
TOȚI: Hai! hai! (Repetă corul și iese prin dreapta.)
PEPELEA (trezindu-se): A!... bun somn am tras!... și frumos vis am făcut!... Eu, Pepelea, băiat sărac, fără tată, fără mamă, venit în
locurile acestea din Țara Românească, părea că mă-nsurasem cu fata împăratului, după ce o scăpasem din ghearele unui zmeu, care-
o răpise din palatul tătâne-său. Greu m-am luptat prin somn... dar i-am venit eu de hac zmeului.
ARIE Și, cu viteaza-mi pală
Frumoasă Sânziană, Ucisu-l-am chiar eu.
Copiliță Cosânzeană, Iar fata, în uimire,
Răpită-era d-un zmeu! Mi-a dat a sa iubire,
Am dat pe el năvală În schimb pe dorul meu.
Aș! vorbă să fie... împăratul a trimis crainici în tuspatru părți ale lumii, ca să dea știre crailor și împăraților că acel din ei care va plăcea
Sânzianei îl va lua de ginere; și-i va da zestre jumătate de-mpărăție... Ce mai trebuie zestre?... Eu m-aș mulțumi numai cu fata, pre
legea mea.
SCENA II: PEPELEA, BABA RADA
(ea stă pe pragul ușii, sprijinită pe o cârjă, îi gârbovită și zdrențuroasă, cu plete albe)
BABA RADA (auzindu-l, în parte): Auzi pușchiul, pe unde-i bat gândurile... chelului îi trebuie chitie de mărgăritar. (Tare.) Pepeleo...
PEPELEA: E!... Iaca și Baba Rada... vino colea, mătușică, am să-ți spun un vis d-ale poznașe.
BABA RADA: Nu pot, dragul mătușei; că-s oloagă de-o cârjă.
PEPELEA: Oloagă de-o cârjă?...
BABA RADA: De-abia-mi port tinerețile, cu ajutorul cârjelor... și mi s-a frânt una astă-noapte.
PEPELEA: Se vede că încălecaseși pe ea, ca să mergi la nunta lui Statu-Palmă.
BABA RADA: Ba am alungat o pisică neagră care se băgase pe coș la oala cu smântână.
PEPELEA: O fi fost duhul necurat?
BABA RADA: Ucigă-l toaca!... Când am lovit-o cu cârja, a scos foc pe ochi; și cârja s-a făcut numai țănduri în mâna mea... bunătate de
cârjă... mi-o dedese chiar Strâmbă-Lemne, acu o sută de ani.
PEPELEA: Strâmbă-Lemne?... Alei!... dar de când ești pe lume, mătușică?...
BABA RADA: Eu?... Ascultă:
ARIE I: Eu sunt de când în astă lume ARIE II: Eu sunt de când pe mândrul soare
Românul încă n-avea nume; Nu erau pete arzătoare;
De când Carpații cei măreți De când un purice ușor
Erau ca niște bureți; Purta potcoavă la picior,
De când lupii la noi Potcoavă grea de fier
Erau păstori de oi Cu care sărea-n cer,
Și urșii cu cimpoi Ș-apoi din cer venea
Mânau cirezi de boi. Și barba mi-o ciupea.
Pe atunci eram tânără, frumoasă... eram zână... dar m-a scos din minte Făt-Frumos... și mi-am pierdut darul.
PEPELEA: În adevăr, că ești cam schimbată la față.
BABA RADA: He! He!... Vremea vremuiește, fețele se zbârcesc, bălămalele slăbesc și în locul puricilor sprinteni au ieșit pe lume alte
jigănii, care sar din gunoi... și cu-o săritură ajung... sus... sus... sus.
PEPELEA: Hei!... că nu sunt și eu o jiganie din soiul lor.
BABA RADA: Și ce-ai face, măi băiete?...
PEPELEA: Aș zbura tocmai lângă fata împăratului.
BABA RADA: (îl trage de urechi): Ți-e dragă!... Hai?...
PEPELEA: Ca ochii din cap.
BABA RADA: Dar tu ei?...
PEPELEA: Și ea mie, vorba țiganului.
BABA RADA: Ei, știi una?... Pepeleo, hai cu mine în pădure, să-mi durezi o cârjă nouă de alun... Și eu voi culege flori de năvalnic, ca
să-ți fac o scăldătoare de dragoste.
PEPELEA: Și crezi că Sânziana m-a îndrăgi, dacă m-oi scălda?...
BABA RADA: De ce nu?
PEPELEA: Oare?... Hai la pădure, mătușică... Hai la pădure...
(O ia de braț și pleacă în fugă.)
BABA RADA: Încet, încet... vai de mine... parcă te-au umflat rusaliile.
PEPELEA: M-au umflat... hai... nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele...
BABA RADA (sare-ntr-un picior): Încet, încet, nebunule, cad, ține-mă, încet, vai de mine! (Ies amândoi și intră în pădure.)
SCENA III: LĂCUSTĂ-VODĂ, STOLNICUL, SERVITORI și OSTAȘI
(sub costum de lăcuste)
STOLNICUL (vine alergând și purtând un steag pe care e brodată o lăcustă): Plecați-vă, închinați-vă, că vine măria-sa Lăcustă-Vodă...
iaca, nu-i nimeni? nu face nimica, eu să-mi fac meseria mea. (Strigând.) Plecați-vă, închinați-vă...
(Stolnicul intră cu servitori care poartă merinde.)
COR(de lăcuste) ; Trece-aci Lăcustă-Vodă,
Dintre domni cel mai flămând.
Să-i întindem masă mare,
Chiar în drum, cât mai curând.
(Așează merindele pe-o masă în dreapta, blide cu mâncări, garafe și potire.)
STOLNICUL: Grăbiți, copii, grăbiți... Măria-sa ne calcă pe urme... Așa... așezați fripturile-n rând... unde-s piftiile? Puneți-le la iveală,
colea, bine.
(În sunetul unui marș bizar, intră Lăcustă-Vodă, rezemat pe doi curteni.)
LĂCUSTĂ: Mâncare, mâncare, mor de foame! Unde-i ministrul meu secretar de stat la departamentul bucătăriei?
STOLNICUL (închinându-se): Aici, măria-ta!
LĂCUSTĂ: Masa gata-i?...
STOLNICUL: Gata, priviți...
LĂCUSTĂ: Stolnice, ai binemeritat de la Patrie, te decorez cu ordinul “Frigării de aur”.
STOLNICUL: Să trăiești, măria-ta.
LĂCUSTĂ (șade la masă): Bune bucate!... îmi fac cu ochiul... de unde să-ncep... A!... de la curcan (mănâncă), minunat!... am un țigan,
bucătar meșter, cinci zloți pe lună, leafă... (La suita lui.) Vouă vă e foame?
TOȚI: Foame, măria-ta.
LĂCUSTĂ: Bine: priviți la mine cum mănânc și vă-ndestulați.
TOȚI: Poftă bună, milostive stăpâne!
LĂCUSTĂ: Vă place poate friptura de curcan?
TOȚI: Place, place.
LĂCUSTĂ (lacom mâncând): D-apoi mie!...
TOȚI: Mănâncă-l sănătos, măria-ta.
LĂCUSTĂ: Acum să zic două vorbe astor piftii... Ce miros, ce parfum, (mirosindu-le) ce arom! (Suitei.) Dar piftiile vă plac?
TOȚI: Plac, plac.
LĂCUSTĂ: Cu vanilie, sau... sadea.
TOȚI: Ba cu usturoi.
LĂCUSTĂ: Mă bucur... dar ce s-aude?... (Afară, trâmbițe.)
STOLNICUL: Se-naintează o oaste mare!
LĂCUSTĂ (înecându-se): O! oa... o oa, oaste... or fi dușmani!... Unde mi-e paloșul? Na, l-am uitat acasă... Cu ce să mă apăr?... Ha! cu
furculița astă mare. Vie de-acum chiar Pârlea-Vodă... Vitejilor, adunați-vă împrejurul meu și să muriți cu toții, apărându-mi viața și
masa.
(Toți se grupează lângă Lăcustă, care se înarmează cu o furculiță lungă.)

Lucian Blaga. Mesterul Manole, drama in cinci acte, 1927

https://www.scribd.com/doc/125073597/Lucian-Blaga-Mesterul-Manole-pdf
https://fr.slideshare.net/bibliolynne/125073597-lucianblagamesterulmanolepdf
Locul acțiunii: pe Argeș în jos. Timp mitic românesc.
ACTUL ÎNTÂI Cămara de lucru a Meşterului Manole. Multe, foarte multe lumânâri aprinse pe masă, pe blidar, în fereastră. Pe masă e
un chip mic de lemn al viitoarei biserici. Stareţul Bogumil, şezând în faţa mesei, priveşte drept înainte, din când în când clipeşte repede
din ochi. Găman, figurâ ca de poveste, barba lungâ împletită, haina de lână ca un cojoc, doarme într-un colţ mişcându-se neliniştit în
somn, când şi când scoate sunete ca un horcăit şi ca un suspin în acelaşi timp. Meşterul Manole, la masă, aplecat peste pergamente
şi planuri, măsurâ chinuit şi frământat. Noapte târziu.
SCENA I MANOLE, BOGUMIL, GĂMAN
MANOLE (ducăndu-şi mâna deznădăjduit prin păr): Ajută-mă, cuvioase — altfel! Altfel! — Nu cu sfaturi mai p resus de fire! O, câte
piedici şi împotriviri!
BOGUMIL (fără a se mişca, cu voce monotonă, ca a unuia care-şi are un drum, de la care nu se mai abate): Nu mai măsura!
MANOLE: Nici magie albă nu fac, nici magie neagră. Impotriva cugetului, ochiul se mai bizuie încă —
BOGUMIL: Pe măsurări? De şapte ani tot măsuri cu cel unghi de aramă, şi nici o izbândă.
MANOLE: Ce să încep?
BOGUMIL: Ţi-am spus.
MANOLE: Nu. Eu nu!
BOGUMIL: Va trebui.
MANOLE: Bolta ce s-a prăbuşit ieri n-a fost prea grea. Cercetează şi tu. N-am aşezat temeliile pe şovăiala nisipului. Adâncimile şi
înălţimile a suta oară le măsur. Socotelile sunt bune, tăiate în cremene toate. Şi cele pentru arcuri, şi cele pentru laturi, deopotrivă spre
miazăzi şi miazănoapte.
BOGUMIL: De-acum tac. Orice alt cuvânt e de prisos.
MANOLE: Părinte Bogumile, ajută-mă!
BOGUMIL: Numai în iad se socoteşte. Acolo, în împărăţia virtuţilor întoarse, toate sunt după măsură: şi coarnele dracilor, şi cozile
galbene. Acolo numărul stăpâneşte în întocmiri, în sinoade, în bolţi şi în clădiri... Priveşte numai cu luare-aminte semnele roşii de pe
pergamentele astea afurisite: unele ţapene, altele şerpuitoare şi-ntortocheate. Orice număr pare o iscălitură schimonosită de drac.
Uite, numărul ăsta trebuie să fie iscălitura lui Mamon, că are burta mare. Asta a lui Scaraoţchi, că e subţire şi pare uscată de tusea cea
seacă. Asta trebuie să fie a lui Moloh, că se sprijineşte cu îngâmfare în sceptru. Asta trebuie să fie a lui Belzebub, că-i flutură steagul
neruşinării pe cap. Vezi barba mea? Sunt bătrân, dar socoteală în viaţa mea mult greşită — încă n-am făcut. Şi dacă totuşi fac, o fac
ca în ceruri: zic unu şi gândesc trei. Mă jur pe Paraclit. În împărăţia lui Dumnezeu, a socoti e un păcat ceva mai mic decât necinstirea
sâmbetei, dar neapărat mai greu decât călcarea poruncii a şasea. Nu, Manole, pe mine nu mă prinzi în jocul acesta necurat.
MANOLE (se ridică ameninţător): Cine-mi dărâmă zidurile?
BOGUMIL: Încotro ameninţi, Manole? Spre stânga, unde în clipa aceasta răsare o zodie nebună, spre dreapta, unde norocul apune?
Spre puterile de sus, sau spre cele de jos?
MANOLE: În toate părţile, părinte, în toate părţile. Sunt veşnic la început de drum. Se petrec lucruri necurate pretutindeni. Între pietrele
atâtor împotriviri care voinţă nu s-ar fi măcinat până acum?!
(Pauză scurtă.)
BOGUMIL (după un lung suspin): Într-o seară am ieşit pe malul Argeşului. Apele erau crescute până-n gura vadului. Şi în năvala
apelor — un sicriu plutind văzui. Apoi altul — pe urmă altul — pe urmă cinci — pe urmă zece — şi tot mai multe — pe urmă fără de
număr — ca o plutire de trunchiuri spre marile ferestraie. Şi cum n-a fost vedenie trebuie să cred că a fost aievea. Tot atât de adevărat
e că în sat copiii nu mai cresc şi ţâţa femeilor nu mai dă lapte. Printre oameni umblă vântul cu veştile. Zidurile tale s-ar prăbuşi, fiindcă
le clatină strigoi neliniştiţi. Într-o zi au dezgropat cimitirul şi ca să nu mai rămâie nici un mort în pământ, au dat drumul sicrielor pe
Argeş. O săptămână întreagă au tot venit pe Argeş cele o mie de sicrie — sunând surd ca buţi hodorogite. (Cu un suspin.) Ci eu ştiu
că nu morţii răi zădărnicesc înălţarea bisericii. Mai sunt şi alte puteri, mai mari decât morţii răi.
MANOLE: Ţi-am spus, să nu mai vorbim.
BOGUMIL: Şi eu ţi-am spus: lasă-mă să mă rog. Dar tu nu vrei să faci jertfa, şi pe mine nu vrei să mă laşi să mă rog.
(Se ridică.)
Mă duc! Femeile noastre au ieşit lângă râu la miezul nopţii şi au stâns lumânări în apă, pentru a dezlega blestemul, dacă e blestem.
Dar nu a fost. Tu ai aprins candelă deasupra chipului mic — tot în zadar. Un singur lucru mai poate să ajute.
MANOLE: A fost odată săpat în piatră: să nu ucizi. Şi alt fulger de atunci n-a mai căzut să şteargă poruncile!
BOGUMIL: Mă duc să mă rog. Pentru tine — eu, nevrednicul, — ca să învingi zădărniciile.
MANOLE (strigă): Cum e? Cine e? Ce e?
BOGUMIL: Nu e apă şi nu e foc — sunt puterile! Ele dispreţuiesc întinderea locului şi ies când vor de subt legile vremii. Le crezi aici, şi
ele din întâia beznă răspund. Le crezi acolo, şi ele dănţuiesc cu înfricoşare în noi. Zi: Doamne, Doamne.
MANOLE: Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?
BOGUMIL: Străbătut de roşeaţa amurgului cobor de la mănăstire aici. După miezul nopţii bat drumul înapoi. În fiecare zi mai aproape
de pământ, barba mi-o pieptăn prin spini. Acasă mă rog. Aici mă rog — şi pe drum, şi pretutindeni. Pentru tine şi pentru biserica ta,
pentru tine şi steaua răsăritului. Lipseşte încă ceva, dar nu suntem părăsiţi.
… MANOLE (către Bogumil): Mai degrabă decât credem o să apară păzitorii de noapte, vestindu-ne prăbuşirea. Părinte, inimă de
serafim îţi trebuie să nu te cutremuri de arătările lui. Stăm neajutoraţi ca nişte păsări mari speriate de tunet.
BOGUMIL (ascultă în noapte): Ochiul cerului să ne păzească. Ascultă — coceni de brad cad pe şindilă — poc, poc! Ca un deget care
bate-n coperiş. Manole, nu crezi oare că însuşi timpul zoreşte? — Da, inimă ne trebuie — rece! Şi mai ales ţie — sânge rece de şarpe
sau serafim. Sufletul unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul veacului. Nu vrei să pui odată capăt
acestei griji? Ce e trupul ăsta? Râia sufletului. Făptuieşte, nu cumpăni! Sufletul iese din trupul hărăzit viermilor albi şi păroşi şi intră
învingător în trupul bisericii, hărăzit veşniciei. Pentru suflet e un câştig. Manole, fă-ţi cruce largă şi picură-ţi pe inimă ceara aceasta
topită: numai jertfa cea mare poate să ajute!
MANOLE: Din singurătate am purces să clădesc, dar, veşnic în vuiet şi larmă ropotul de copite subpământene vine cu noaptea — şi în
vârtej cărămida de cărămidă se sfarmă. Cu uitătură din altă lume tu îmi şopteşti aceeaşi povaţă: jertfa! Ci eu, părinte, nu pot, nu vreau
şi nu pot!! Pentru a fi bun de-o ispravă atât de întunecată, trebuie să fi clădit mai puţine altare decât Manole, şi trebuie să fi fost cel
puţin un an călău la curtea domnească. Inima mea speriată nu e pentru asemenea fapte. Biserica mi se cere, jertfa mi se cere. O,
părinte, cât e de greu. Nicăiri gândul nu încetează să se frământe. Când văd copaci îmi zic: iată copaci — sprijin porţilor. Şi stau şi
privesc. Cer albastru când văd, îmi zic: de ce nu vrea fapta să mi-o binecuvânte?! Şi mă ridic şi mă uit. — Pretutindeni pasul mi-1 aud
în biserică crescând subt răsunetul bolţilor. În Câmpul Duminicii i-aud clopotele. Pe şes o văd întoarsă în apa morţilor. — Înălţarea ei
veşnic întârzie şi pământul se scutură. Nimic nu ajută — ce să fac? Totul a fost în zadar — ce începem? Încă de-o mie de ori, lucrare
de nebun înainte îmi flutură. Până la sfârşitul zilelor, încă o dată şi încă o dată, de nenumărate ori în deşert şi iar în deşert! Nu, din
chinul acesta nu voi scăpa nici mâine, nici poimâine, şi schelăria nu va rămânea în dreaptă trăinicie pentru catapeteasmă, niciodată!!
SCENA III
MANOLE, MIRA, GĂMAN
MIRA (vine din dreapta, apare în uşă într-o simplă cămaşă lungă, albă, desculţă): Manole, pot să viu?
MANOLE: Vino, Mira, vino.
MIRA: Nu mai e nimeni aici?
MANOLE: Stareţul a plecat.
MIRA: Şi mătăhala?
MANOLE: Doarme.
MIRA: Să viu?
MANOLE: Vino.
MIRA (vine în odaie): Nesuferitul acela, bine c-a plecat! Ce-aţi tot vorbit? (Stinge, sărind, pe rând, lumânările.) Am tras cu urechea la
voi, dar n-am prea înţeles... când şi când câte-un cuvânt... deznădejde... Paraclit... socoteli... ziduri... credinţă... suflet... (La fiecare
cuvânt suflă câte-o lumânare şi o stinge ştrengăreşte.) Pământ... Nu vreau să mai ştiu nimic de toate astea... Ce încurcătură de graiuri!
Om să fii — să înţelegi ceva.
MANOLE: Vino, Mira. Nu le stinge pe toate.
MIRA: Pentru noi lumina cea din colţ ajunge. — Nu crezi?
(Se aşază la el pe genunchi şi-şi bagă mâna în părul lui.)
Meşterul meu era pe cale să se certe cu cerul?
MANOLE (O priveşte lung.)
MIRA: Şi te-ai dat la descântece — uite, ai presărat nisip pe pergamente.
MANOLE: E din cojocul lui Găman. Când se scutură ies din el colb şi nisip ca dintr-o vânturătoare.
MIRA: E grozav.
(Suflă de la distanţă spre singura lumânare ce a mai rămas aprinsă pe masă.)
MANOLE: N-o stinge.
MIRA (Ia mâna lui Manole şi acopere cu ea mucul lumânării. Lumânarea se stinge.): Vreau să nu mai visezi. Ce ţii lumânările tot
aprinse?
MANOLE: Voiam să lumineze ferestrele, păzitorii să găsească drumul în noapte.
MIRA: E târziu?
MANOLE: După cântatul buimac al cocoşilor — miezul nopţii.
MIRA: După oiştea carului mare trebuie să fie mult mai târziu. Noapte de noapte, stareţul te ţine de vorbă. Manole, pierzi prea mult
somn.
MANOLE: De şapte ani pierd credinţă, pierd ziduri şi somn. Nici tu n-ai dormit?
MIRA: M-am molipsit de neodihna voastră. M-am zvârcolit în cămară. Am ieşit pe prispă. Am intrat. Am ieşit. Mai poate cineva dormi?
Namila se tot scutură, ca un munte. Păsările din streşini stau cu ochii deschişi spre nevăzute primejdii.
MANOLE: Eu aici, era să bat cu pumnii în porţile de sus.
MIRA: Manole, ştiu. Tu, tu, inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas. Mai lasă zidul. Mai lasă turlele. Rod iarăşi grijile negre?
MANOLE: Lângă tine, blestemul nu găseşte cuvânt.
MIRA: Fruntea asta nu se mai netezeşte niciodată? Manole, apleacă-te şi surâzi.— Uita-te în ochii mei. Ce ascunzi în tine?
MANOLE: Frica, Mira. Frica de drumul pe care mă găsesc. Că nu ştiu unde sunt şi unde duce. Şi nu ştiu dacă suie, sau coboară. Şi nu
ştiu dacă m-apropiu, sau mă depărtez. Ce bine ca eşti aici. Tu început şi sfârşit, tu totul.
MIRA: Meşterul meu — visează. Pentru el femeia adusa de peste apă nu e tocmai totul, dar sa zicem jumătate din tot. Cealaltă
jumătate e ea. (Arată spre bisericuţă.) Şi cu drept cuvânt. — Las’, las’, nu tăgădui! Nu mă supăr deloc că mă pui în cumpănă cu
minunea asta înfricoşată de puteri.
MANOLE: Între voi două nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteţi una.
MIRA (şăgalnic): Iată pentru ce în fiecare dimineaţă zic: ce bine că nu vrea să se înalţe!
MANOLE: Gândeşti că prea mult m-aş duce să-mbrăţişez piatra, nu-i aşa? Şi că ziua mi-aş pierde-o mângâind bolţile. Te temi că
noaptea mea ar fi o veşnică odihnire pe trepţi, iar turla sabie între mine şi tine.
MIRA: Astea n-ar fi pricină de griji, dar s-ar putea întâmpla într-o zi, pe ea s-o numeşti Mira — iar pe mine — biserica ta. Şi zăpăceala
ar fi cumplită — ha, ha!
MANOLE: Lăcaşul — prilej neîntrerupt ar fi pentru tine — de răutate şi joc.
MIRA: Nu, meştere, iaca glumesc.
(Se uită la amănuntele bisericii.)
Întoarce-ţi puţin jucăria... să văd şi turlele... Aşa, încă puţin, în cealaltă parte. — Ştii, de multe ori mă gândesc, ce-ar fi dacă niciodată,
dar nu! Lăcaşul acesta odată va sta — deocamdată stă numai pe masă — într-o zi va sta însă şi între dealuri. Priveşte aici, meştere. În
adevăr, nu mi-e de glumit, uită-te şi tu. Ferestrele sunt prea mici, ca nişte ochi adormiţi. Turlele prea joase. Nu găseşti?
MANOLE: Da, nu zic. Ea e bucuria noastră de la început, rostită în cântec de cărămidă şi var. Prin suferinţă pană la urmă multe se mai
pot desăvârşi.
MIRA: Prin suferinţă? Neapărat. Cum te cunosc, nu te-ai da înapoi nici de la una şi mai mare. Noroc că nu vine. Şi cum? Dintr-o
închipuire sau faptă să-ţi vie? Ţi-o doreşti înadins? Haide să ne închipuim atunci — dar mai bine nu. Te-ai supăra.
MANOLE: Nu mă supăr — spune. Ce să-mi închipui? Vrei şi mai mult să-mi batjocoreşti biserica, se pare.
MIRA: Nu — altceva — cum ar — fi — dacă aş pleca de la tine, şi nu m-ai — şi nu m-ai mai găsi niciodată?
MANOLE: Să-mi închipui — că tu — că tu ai pleca — şi nu te-aş mai găsi?
MIRA: Nicăiri şi niciodată.
MANOLE (cu nepăsare prefăcută): Bine, mi-am închipuit.
MIRA: Nu-i aşa că atunci, căutându-mă, ferestrele bisericii s-ar căsca mai mari — ca nişte —
MANOLE (o sărută cu patimă): Ce gust nebun de sânge şi somn! (îşi stăpâneşte o mişcare şi se face că glumeşte.) Ei bine, ai plecat
— şi pe urmă?
MIRA: Pe urmă? Pe urmă nimic — numai atât — nu ţi-e de-ajuns? Răule! Prin iubirea noastră au trecut zgomotoşi şi cu focuri ciudate
aproape şapte ani. Plecarea nu te mai mişcă — să zicem, atunci, că fără veste aş muri. Ştiu că nici o altă femeie nu ţi-ar putea fi
mângâiere. Dar cel puţin turlele, turlele s-ar ridica atunci mai subţiri, cerându-mă înapoi cerului. Pe urmă mare păcat n-ar fi, dacă cerul
nu ţi-ar da nici un răspuns. Tu ţi-ai avea în veşnica frumuseţe — biserica.

Marin Sorescu, Iona, tragedie în patru tablouri, 1968

http://ctt.ro/wp-content/uploads/2012/11/Marin-Sorescu-Iona.pdf
Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebărişi-şi răspunde, se comportă, tot timpul, ca şi când în
scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se „strânge”, după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice. Caracterul acesta
„pliant” al individului trebuie jucat cu supleţe, neostentativ. Dacă rolul va părea prea greu, ultimele două tablouri pot fi interpretate de alt
actor.
TABLOUL I. Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. Cealaltă jumătate – apa, nişte cercuri
făcute cu creta. Iona stă în gura peştelui, nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. E întors cu spatele spre întunecimea
din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un mic acvariu, în care dau veseli din coadă câţiva peştişori.
- Acum încep să... - (Scoţând năvodul gol.) L-ai şi speriat.
- Parcă aud poc, poc, tronc, poc, în năvod. - (Aruncă din nou năvodul) Ce mare bogată avem!
- Bolovani nu alta. Că avem o mare bogată. - Habar n-aveţi câţi peşti mişună pe-aici.
- Ce mare bogată avem! - (Curios.) Cam câţi?
- Cred că nu mai au mult. - Dumnezeu ştie: mulţi.
- Nici o grijă. (Strigă.) Iona! (Răguşit.) Iona! (Mai răguşit.) Iona! - (Cu uimire.) O sută?
- Nimic. - Mai mulţi.
- Pustietate. - Cam cât a-m număra toată viaţa?
- Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul. (Băgând de - Mai mulţi.
seama că n-are ecou.) Ei, dar ecoul? (Mai strigă odată, să - Atunci, cât a număra toată moartea?
verifice bănuiala.) Io...(Aşteaptă) ...na... (Aşteaptă) (Frecându-şi - Poate, moartea e foarte lungă.
mâinile a pagubă.) Gata şi cu ecoul meu... - Ce moarte lungă avem! Dacă poţi număra atâta bogăţie... Ce
- Nu mai e, s-a isprăvit. mare bogată avem!
- S-a dus şi ăsta. - Şi cum poate marea să-i ţină pe toţi peştii ăştia pe mâncare şi
- Semn rău. pe bere?
- Aş, poate e vreo măsură mai nouă luată de pescari. - Se descurcă. Greu, dar se descurcă.
(Explicativ.) Să se termine odată cu gălăgia de pe mare. - (Râzând.) Cred că le dă mai multă apă.
- Ce vacarm! - Nu, că ei nu beau apă.
- Nu e bine să urli pe mare. - (Concesiv.) Ei, le-o mai turnând ea şi apă.
- Pe uscat mai treacă-meargă. - Când îi vede pe toţi cu gurile căscate...
- Dar pe apă, ba. - (Încercând năvodul.) Parcă acum atârnă mai greu.
- Ţip eu, ţipi tu, ţipă celălalt. Zgomotele s-adună. - Cred că l-am prins pe-ăl mare.
- Valurile intră în vibraţie. - De mult pândesc eu peştele ăsta. L-am şi visat.
- Ca un pod peste care trec soldaţii, toţi în acelaşi timp: se - Nu-i vorbă, că eu visez în fiecare noapte doar peşti.
dărâmă. - Poate unde mă ocup şi cu... (Gest, însemnând pescuitul.)
- Păi, când se pun şi ăştia să treacă!... - Dar prea m-am săturat de atâta duhoare în somn.
- Aşa e şi marea. Intră în rezonanţă valul ăsta, intră celălalt. - Visul şi peştele.
- S-ar putea isca o furtună! - Visul unu – crap.
- Şi când s-ar dărâma toată apa peste noi... - Visul doi – morun.
- Zău nu e bine să strige toţi de pe mare odată. - Visul trei – plătică.
- Chiar dacă sunt naufragiaţi? - La plătică întotdeauna mă trezesc înjurând. Mă foiesc în pat
- Chiar naufragiaţii. Să strige toţi, dar pe rând. până spre ziuă, când aţipesc din nou, şi ce crezi că visez?
- Înţeleg, să nu se bage de seamă... - (Curios.) Ce?
- Altfel s-ar crede că e o jelanie absolută. - Ghiceşte.
- S-ar înfuria marea. - O balenă?
- (Înţelept.) De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara - Aş, n-am eu norocul ăsta! Ce crezi că visez?
lui. - (Şi mai curios) Ce?
- (Uitându-se în apă) Să privească în cercul său. - O fâţă.
- Şi să tacă. (Pauză.) - O fâţă?
- Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona. - O fâţă de peşte atât de mic, încât...
- (Strigă.) Ionaaa! - Nici nu ţi-l poţi aminti.
- Nimic. - Se topeşte până te trezeşti.
- (Strigă.) Să nu te prind pe-aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, - Şi aşa în fiecare noapte de când mă ştiu
Iona! (Pauză.) - Asta se mai poate numi vis?
- De fapt, Iona sunt eu. Psst! Să nu afle peştii. De-aia strig, să-i - Şi în timpul ăsta, cei doi copii ai mei dorm buştean.
induc în eroare. Că Iona n-are noroc şi pace. - Cum pot dormi unii aşa?
- Peştii trebuie să creadă că el pescuieşte cine ştie unde. În altă - O dată i-am întrebat: Mă, voi ce visaţi, de dormiţi buştean?
parte... (Râzând.) Cred că ar trebui să pescuiască în altă mare. - Şi ei cu ochii sclipind de fericire: „Marea”.
 Poate acolo... - Ptiu!
- Dar dacă poţi să-ţi schimbi marea?! - Dar poate lor le convine: visează marea fără peşte.
- A, nici pomeneală. (Strigă.) Iona, să nu te apropii de locul ăsta,
că-mi sperii norocul.

Eugen Ionescu, Regele moare (1962), exercice spirituel

https://www.scribd.com/document/10870837/regele-moare-ionesco
REGELE: Nu mi-e rău. De ce să-mi fie rău? Ba, da, mi-e puţin rău. Dar nu-i nimic. N-am nevoie de sprijin. Şi totuşi, îmi place să mă
sprijini!
MARGUERITE (se îndreaptă spre el): Sire, trebuie să vă înştiinţez.
MARIE: Nu! Taci!
MARGUERITE (Măriei):Taci tu.
MĂRIE (regelui): Nu-i adevărat, minte.
REGELE: Ce să mă înştiinţezi? Şi ce nu-i adevărat? Mărie, ce-i cu aerul ăsta nefericit? Ce se întîmplă?
MARGUERITE: Sire, trebuie să vă anunţăm că veţi muri.
DOCTORUL: Da, aşa e, Maiestate.
REGELE: Păi ştiu asta, desigur. Toţi ştim că vom muri. O să-mi aduceţi aminte de asta cînd va fi timpul. Ai şi tu o manie să-mi aduci
aminte de lucruri urîte tocmai dimineaţa!
MARGUERITE: Sîntem deja la amiază.
REGELE: Nu e amiază. Ah, ba da, aşa e. Dar nu face nimic. Pentru mine-i dimineaţă, încă n-am mîncat nimic. Să mi se aducă micul
dejun. La drept vorbind, nici nu mi-e foame. Doctore, ar trebui să-mi dai nişte pilule să-micrească pofta de mîncare şi să-mi degajeze
ficatul. Cred că am o limbă saburală, nu-i aşa? (Scoate limba la doctor.)
DOCTORUL: Aşa e, Maiestate.
REGELE: Şi mi s-a lenevit ficatul. Deşi aseară n-am băut nimica, mi-e gura amară.
DOCTORUL: Maiestate, regina Marguerite spune adevărul: o să muriţi.
REGELE: Iarăşi chestia asta? Mă plictisiţi. O să mor, da, o să mor. Peste patruzeci de ani, peste cincizeci de ani, peste trei sute de
ani. Mai tîrziu. (...) (Urca treptele spre tron.) Au! Picioarele mele! Au! Rinichii mei! Am răcit în palatul ăsta prost încălzit, cu geamurile
sparte, pe unde intră frigul şi curentul. Aţi înlocuit ţiglele de pe acoperiş pe care le-a luat vîntul? Nu munceşte nimeni. Trebuie să mă
ocup eu de toate. Dar eu am alte lucruri de făcut. Nu mă pot bizui pe nimeni. (Către Marie, care încearcă să-l susţină:) Nu, o să pot
singur. (Se sprijină în sceptru ca într-un baston.) Încă mai e bun la ceva sceptrul ăsta. (Cu greutate, reuşeşte să se aşeze pe tron,
ajutat totuşi de regina Marie:) Nu, nu, lasă-mă, pot singur. Aaaşa! Of! S-a făcut cam tare tronul ăsta, ar trebui să-l retapiţăm. (...) Doar
nişte dureri de şale. Asta nu înseamnă nimic. De altfel, mă simt deja mult mai bine.
(...) MARGUERITE: O să mori într-o oră şi jumătate.
REGELE: Ce spui tu, draga mea?!? Nu-i prea drăguţ ce spui.
MARGUERITE: Vei muri la sfîrşitul spectacolului.
MĂRIE: Dumnezeule!
DOCTORUL: Da, Sire, veţi muri. Nu v-aţi luat micul dejun în dimineaţa asta. Nici masa de seară n-o veţi mai lua. Bucătarul a oprit
gazele şi a strîns masa. A strîns pe vecie faţa de masă şi a pus pentru totdeauna tacîmurile-n dulap. (...)
MĂRIE: Abia mai respiri, eşti obosit, hai, linişteşte-te, o să te ridici după aceea.
MARGUERITE (Măriei): Nu mai spune minciuni. Nu-l ajută.
REGELE (din fotoliu): Îmi plăcea muzica lui Mozart.
MARGUERITE: O vei uita.
REGELE (Juliettei): Mi-ai cîrpit pantalonii, sau crezi că nu mai e nevoie? Aveam o gaură în haina de purpură - ai cusut-o? Mi-ai pus la
loc nasturii care-mi lipseau de la pijama? Mi-ai făcut pantofii cu cremă?
JULIETTE: Nici nu m-am gîndit la asta.
REGELE: Nici nu te-ai gîndit?!? Dar la ce te-ai gîndit? Ia spune-mi, ce mai face bărbatul tău?
Juliette şi-a pus (sau îşi pune) boneta de infirmieră şi un şorţuleţ alb.
JULIETTE: Sînt văduvă.
REGELE: La ce te gîndeşti cînd mături?
JULIETTE: La nimic. Maiestate.
Tot ce va spune regele in scena următoare trebuie rostit în prostraţie, năuc, mai mult cu stupefacţie decît cu patetism.
REGELE: Tu de unde eşti? Ce familie aveai?
MARGUERITE (regelui):Asta nu te-a interesat niciodată.
MĂRIE: Niciodată n-a avut vreme s-o întrebe.
MARGUERITE (regelui): Asta nu te interesează de fapt
DOCTORUL: Caută să cîştige timp.
REGELE (Juliettei): Povesteşte-mi viaţa ta Cum trăieşti?
JULIETTE: Trăiesc rău, stăpîne.
REGELE: Nu se poate trăi rău. Asta-i o contradicţie în termeni.
JULIETTE: Viaţa nu e frumoasă.
REGELE: Dar e viaţă. Nu e un dialog veritabil: regele vorbeşte mai mult pentru sine.
JULIETTE: Iarna, cînd mă trezesc, afară-i noapte. Şi sînt îngheţată.
REGELE: Şi eu la fel. Dar nu e acelaşi frig. Ţie nu-ţi place să-ţi fie frig?
JULIETTE: Vara, cînd mă trezesc, afară abia mijesc zorile. Lumina e palidă.
REGELE (cu încîntare): Lumina e palidă! Cîte lumini există: cea albăstruie, lumina albă, verde, lumina palidă!
JULIETTE: Spăl toate rufele casei. Mă dor mîinile, mi-a crăpat pielea.
REGELE (încîntat): Spălatul face rău. Aşa îţi simţi pielea Nu ţi-ai cumpărat încă o maşină de spălat? Marguerite, nu există o maşină de
spălat în ditamai palatul?
MARGUERITE: A fost nevoie s-o lăsăm în gaj în schimbul unui împrumut de stat!
JULIETTE: Golesc oalele de noapte. Fac paturile.
REGELE: Face paturile! Ne culcăm în pat. acolo dormim, în paturi ne trezim. Ţi-ai dat seama că te trezeşti în fiecare zi? Oh. să te poţi
trezi în fiecare zi... Să vii pe lume în fiecare dimineaţă.
JULIETTE: Frec parchetul, mătur, mătur şi mătur. La nesfîrşit!
REGELE (încîntat): Să nu mai termini niciodată!
JULIETTE: Mă doare spatele.
REGELE: Asta aşa-i. Are spate. Toţi avem spate.
JULIETTE: Mă dor şalele.
REGELE: Şi toţi avem şale.
JULIETTE: De cînd nu mai avem grădinar, tot eu sap şi prăşesc. Şi semăn.
REGELE: Şi totul creşte.
JULIETTE: Nu mai pot de oboseală.
REGELE: Ar fi trebuit să ne spui.
JULIETTE:Dar v-am zis.
REGELE: Adevărat. Atîtea lucruri mi-au scăpat. Nu puteam să ştiu totul. Nu puteam să fiu pretutindeni. Viaţa mea ar fi putut să fie
plină.
JULIETTE: Camera mea nu are fereastră.
REGELE (cu aceeaşi încîntare): Să n-ai ferestre! Să ieşi. Să cauţi lumina. Şi s-o găseşti. Să-i zîmbeşti. Ca să ieşi, întorci cheia în
broască, deschizi uşa, o închizi şi răsuceşti cheia încă o dată. Unde locuieşti?
JULIETTE: În pod.
REGELE: Ca să cobori iei scara, cobori o treaptă, încă una, încă una, încă una, încă una, încă una, încă o treaptă. Ca să te îmbraci, îţi
pui ciorapi, pantofi.
JULIETTE: Pantofi scîlcîiaţi!
REGELE: Şi o rochie. Extraordinar!
JULIETTE:O rochie urîtă, de doi bani.
REGELE: Dar nu ştii ce vorbeşti. Ce frumoasă-i o rochie urîtă!
JULIETTE: Am avut un abces la o măsea. Mi-au scos un dinte.
REGELE: Suferim mult. Dar durerea slăbeşte şi dispare. Ce uşurare! Ce fericit eşti după ce-ţi trece!
JULIETTE: Sînt obosită, obosită, obosită!
REGELE: Dar după aceea te odihneşti. Ce bine e!
JULIETTE: N-am o clipă liberă.
REGELE: Dar poţi spera să ai... Mergi, iei un coş, te duci după cumpărături. Îi spui bună ziua băcanului...
JULIETTE: Un obez cumplit. E aşa de urît băcanul, că pînă şi pisicile şi păsările fug de el.
REGELE: Ce minunat! Scoţi portofelul, plăteşti, îţi dă restul. Iar la piaţă ai de-ale gurii de toate culorile - salate verzi, cireşe roşii,
struguri aurii, vinete violete... ai tot curcubeul!...Extraordinar, de necrezut. O adevărată poveste cu zîne.
JULIETTE: După care mă întorc acasă... pe acelaşi drum.
REGELE: De două ori pe zi acelaşi drum! Şi cu cerul deasupra! Poţi să-l priveşti de două ori pe zi. Respiri. Niciodată nu te-ai gîndit că
respiri. Ia gîndeşte-te. Ia adu-ţi aminte că respiri. Sînt sigur că nu te-ai gîndit niciodată. Şi ce miracol!
JULIETTE: Iar după aceea, după aceea spăl vasele rămase de cu seară. Farfurii pline de grăsime scîrboasă. Şi după aceea trebuie să
fac mîncare.
REGELE: Ce bucurie!
JULIETTE: Ba dimpotrivă. Ce plictiseală. Mi-ajunge!
REGELE: O plictiseală! Există oameni care nu înţeleg. Ce bine-i sa te plictiseşti. Dar şi să nu te plictiseşti e la fel de bine, să te înfurii şi
să nu te înfurii, să fii mulţumit şi nemulţumit, să te resemnezi, ca şi să revendici. Te agiţi, vorbeşti şi ţi se vorbeşte, atingi şi eşti atins de
alţii. Totul e o feerie, o sărbătoare continuă.
JULIETTE: Aşa e, de fapt nimic nu se opreşte. După toate cele, trebuie să servesc la masă.
REGELE (aceeaşi încîntare): Serveşti la masă, serveşti la masă! Ce serveşti?
JULIETTE: Hrana pe care am pregătit-o.
REGELE: De exemplu, ce?
JULIETTE: Nu ştiu. Meniul zile, rasolul.
REGELE: Ra-sol!... Ra-sol! (Visător.)
JULIETTE: Meniu complet.
REGELE: Ce mult îmi plăcea mie rasolul; cu legume, cartofi, cu varză şi morcovi, totul dat prin unt şi fărîmat cu furculiţa, piure.
JULIETTE: Am putea să-i aducem un rasol cu legume.
REGELE: Da, să mi se aducă.
MARGUERITE: Nu.
JULIETTE: Dacă-i face plăcere.
DOCTORUL: Nu-i bun pentru sănătatea lui. E la regim.
REGELE: Vreau rasol.
DOCTORUL: Nu e recomandabil pentru sănătatea muribunzilor.
MĂRIE: Poate că-i ultima lui dorinţă.
MARGUERITE: Trebuie să se dispenseze de ea.
REGELE (visător:) Supă... cartofi calzi... morcovi bine fierţi.
JULIETTE: încă face jocuri de cuvinte.
REGELE (obosit): Niciodată n-am băgat de seamă ce frumoşi sînt morcovii. (Juliettei:) Du-te repede şi omoară cei doi păienjeni din
dormitor. Nu vreau să-mi supravieţuiască. Ba nu, nu-i omorî. Poate că au în ei ceva din mine... Rasolul a murit... a dispărut din univers.
Nu mai există rasol. (...)
MARGUERITE: Pe mine ai să m-auzi, mă vei auzi mai bine. (Regele stă nemişcat, în picioare, şi tace.) Se-ntîmplă să visezi. Te prinzi
de vis, îl iubeşti, crezi în el. Dimineaţa, cînd deschizi ochii, cele două lumi sînt încă legate între ele. Nălucile nopţii se dizolvă-n lumina
zorilor. Ai vrea să-ţi aduci aminte, ai vrea să le mai ţii puţinîn tine, dar ele îţi alunecă printre degete, realitatea brutală a zilei le respinge.
Ce vis am avut? te întrebi. Ce se petrecea în vis? Pe cine îmbrăţişam? Pe cine iubeam? Ce ziceam şi ce mi se spunea în vis? Te
trezeşti singur cu regretul nedesluşit al tuturor acelor lucruri care au fost ori care ţi s-au părut a fi. Nu mai ştii ce-a fost împrejurul tău.
Nu mai ştii.
REGELE: Nu mai ştiu ce-a fost împrejurul meu. Ştiu că mă scufundasem într-o lume şi că acea lume mă înconjura Ştiu că eram eu
acolo. Şi ce altceva era? Ce era?
MARGUERITE: Încă eşti legat prin multe fire de lume, încă nu te-ai deznodat. Fire pe care nu le-am tăiat încă. Încă eşti ţinut în loc de
mîinile ce te doresc aici.
întorcîndu-se de jur-împrejur, Marguerite taie legături în aer, ca şi cînd ar avea în mîini nişte foarfece invizibile.
REGELE: Eu. Eu. Eu.
MARGUERITE: Nu ești tu. Sînt obiecte străine, aderenţe, paraziţi monstruoşi. Vîscul ce creşte pe ram nu e ramul. Iedera ce se caţără
pe zid nu e zidul. Te apleci sub povară, umerii ţi se îndoaie, asta te îmbătrîneşte. Ghiulelele astea pe care le tîrăşti după tine îţi
împiedică mersul. (Marguerite se apleacă şi ridică din greu ghiulelele invizibile de la gleznele regelui, după care se ridică avînd aerul
că a făcut un efort considerabil.) Tone şi tone, cîntăreau tone. (Se preface că aruncă ghiulelele în direcţia sălii, după care se îndreaptă
de şale.) Uf! Ce-ai tîrît după tine toată viața! (Regele încearcă să-şi îndrepte spinarea.) Mă tot întrebam de ce mergi tu aşa de cocoşat.
Era din cauza sacului ăstuia. (Marguerite se face că ia un sac foarte greu de pe umerii regelui şi-l aruncă deoparte.) Și a traistei ăsteia.
(Face acelaşi gest pentru desagă.) Şi a bocancilor de schimb.
REGELE (scoţînd un soi de mormăit): Nu.
MARGUERITE: Stai liniştit, nu mai ai nevoie de încălţări de schimb. Nici de puşca asta şi nici de mitralieră. (Aceleaşi gesturi ca pentru
traistă.) Şi nici de sabia asta. Pare că te ţine. O sabie veche şi ruginită. (Dă să i-o ia,deşi regele se opune neîndemînatic:) Ba da, lasă-
mă pe mine. Fii cuminte. (li dă peste mînă:) N-ai de ce să te aperi. Nu-ţi vrem decît binele. Ai mărăcini şi spini prinşi în haină, eşti plin
de liane, de alge şi frunze umede, putrezite. S-au lipit de tine, s-au lipit Eu le dezlipesc, le iau de pe tine, că te pătează, sînt murdare.
(Face gesturile cu pricina.) Visătorul se retrage din visul său. Gata, te-am uşurat de toate aceste mici mizerii, haina ţi-e curată acum.
Totul e bine. Acuma, mergi! Dă-mi mîna, hai, dă-mi mîna, nu-ţi fie frică, lasă-te să aluneci, eu te voi susţine. Văd că nu îndrăzneşti!
REGELE (se bîlbîie): Păi eu...
MARGUERITE: Ei asta-i! își închipuie că el e totul. Crede că fiinţa lui e însăşi fiinţa. Trebuie să-i scot asta din cap.
(Apoi, ca pentru a-l încuraja:) Totul va fi păstrat într-o memorie fără aduceri aminte. Grăuntele de sare ce se topeşte în apă nu dispare,
de vreme ce face apa sărată. Ah, uite, te-ai îndreptat, nu mai eşti cocoşat, nu te mai dor şalele şi rinichii. Nu-i aşa că era greu? Acum
eşti vindecat, te-ai făcut bine. Poţi să mergi, hai, înaintează, haide, dă-mi mîna (Umerii regelui se cocoşează iarăşi, uşor.) Nu mai
încovoia umerii, acum nu mai cari nici o greutate... Of, încăpăţînate mai sînt şi reflexele astea condiţionate... Nu mai cari nimic în
spate, ţi-am zis, îndreaptă-te. (îl ajută să se îndrepte.) Dă-mi mîna!... (Regele e nehotărît.) Neascultător mai eşti! Nu mai ţine pumnii
strînşi, desfă degetele! Ce-ai în mînă? (îi desface pumnul.) Regatul. Ţii în pumn tot regatul. În miniatură... microfilme... grăunţe.
(Regelui:) Grăunţele astea n-or să mai crească, sămînţa-i stricată, e sămînţă proastă. Las-o jos. Desfă-ţi degetele. îţi ordon să desfaci
palma, lasă jos cîmpiile, lasă jos munţii. Aşa. Nu era decît praf şi pulbere. (îi ia mîna şi-l trage după ea, în ciuda unei firave rezistenţe a
regelui:) Vino. Iar te opui? Unde-o mai găsi în el forţa să se opună? Nu, nu încerca să te culci pe jos, n-ai nici un motiv să te datini pe
picioare. Te conduc eu, nu-ţi fie frică. (îl conduce de-a lungul scenei, ţinîndu-l de mînă:) Nu-i aşa că poţi? Nu-i aşa că-i uşor? Ţi-am
făcut o pantă lină. Mai încolo va fi ceva mai greu, dar nu face nimic, vei avea destulă forţă. Nu mai întoarce capul să priveşti ce laşi în
urmă şi n-ai să mai vezi vreodată. Concentrează-te, apleacă-te pe inima ta, intră, intră, trebuie.
REGELE: (înaintînd ţinut de mînă și cu ochii închişi): Imperiul... S-a mai văzut oare vreodată un asemenea imperiu? Cu doi sori, două
luni pe cer, două bolţi cereşti, încă un soare răsare, şi încă unul. O a treia boltă cerească răsare, se întinde, se desfăşoară! în timp ce
un soare se duce la culcare, ceilalţi răsar... E simultan amurg şi zori... E un tărîm ce se întinde dincolo de adîncurile oceanelor, dincolo
de oceanele în care se varsă toate oceanele.
MARGUERITE: Treci dincolo de ele.
REGELE: Să trec dincolo de cei şapte sute şaptezeci şi şapte de poli.
MARGUERITE: Mai departe, mai departe. Păşeşte, haide, păşeşte.
REGELE: Albastru, albastru.
MARGUERITE: Încă percepe culorile. Amintiri colorate. Nu e o natură auditivă. Imaginația lui este una pur vizuală... e un pictor... prea
ţine partea monocromiei. (către rege:) Renunţă şi la imperiul acesta. Renunţă şi la culori, asta te face să rătăceşti şi să întîrzii. N-ai
voie să-ntîrzii, nu te poţi opri, nu trebuie. (Se îndepărtează de rege:) Mergi singur de-acuma, nu-ţi fie frică. Hai, du-te. (Dintr-un colţ al
scenei, Marguerite îl ghidează pe rege.) Nu mai e zi, nu mai e noapte, nu mai e zi, nu mai e noapte. Lasă-te condus de roata ce se-
nvîrteşte-n faţa ta. N-o pierde din vedere, urmăreşte-o, nu prea îndeaproape, e o roată de foc şi s-ar putea să te arzi. Mergi înainte,
uite, dau la o parte mărăcinii, fii atent, nu lovi umbra aceea din dreapta ta... Mîini lipicioase, mîini rugătoare, braţe şi mîini jalnice, nu vă
mai arătaţi, daţi-vă înapoi. Nu-l atingeţi, că, altfel, vă lovesc! (Regelui:) Nu întoarce capul. Fereşte-te de prăpastia din stînga ta, nu-ţi fie
frică de bătrînul lup care urlă... are colţii de carton, e o nălucă. (Lupului:) Piei, lupule! (Regelui:) Nu te teme nici de şobolani. N-au să te
muşte de picior. (Şobolanilor:) Şobolani şi vipere, pieriţi! (Regelui:) Nu te lăsa înduioşat de cerşetorul ce te prinde de mînă... Fii atent la
bătrîna care vine spre tine... Să nu cumva să ici paharul pe care ţi-l oferă. Nu ţi-e sete. (Către bătrîna imaginară:) N-are voie să-şi
potolească setea, femeie, nu-i e sete. Nu-i mai sta în drum. Dispari! (Regelui:) Treci de barieră... Camionul n-o să e calce, e o nălucă...
Poţi să treci. Treci!... Ei, nu, floricelele nu cîntă, chiar dacă-s nebune. Le-am supt vocile, iar acuma le şterg din faţa ta!... Nu mai pleca
urechea la murmurul pîrîului. Din punct de vedere obiectiv, şopotul lui nu se-aude. Pîrîul e fals, e-o falsă voce...False voci, tăcere!
(Regelui:) Nu te mai cheamă nimeni. Pentru ultima oară miroase acea floare şi arunc-o. Uită-i mirosul. Nu mai ai grai. Cui să-i mai
vorbeşti? Da, aşa. fă un pas, încă unul. Iată puntea, să nu-ţi fie frică, nu vei ameţi. (Regele înaintează în direcţia treptelor tronului.)
Mergi drept înainte, nu mai ai nevoie de baston, de altminteri nici n-ai. Nu te apleca şi, mai ales, să nu cumva să cazi. Urcă, urcă.
(Regele începe să urce cele trei, patru trepte către tron.) Mai sus, şi mai sus, urcă, şi mai sus, haide. (Regele este lîngă tron.) Întoarce-
te cu faţa spre mine. Priveşte-mă. Priveşte prin mine. Uită-te-n această oglindă fără imagine. Stai drept... Dă-mi piciorul drept, acuma
pe stîngul. (Pe măsură ce ea ordonă, membrele regelui înţepenesc.) Dă-mi un deget, dă-mi două degete...trei...patru...cinci...cele zece
degete. Lasă-mi mie braţul tău drept, braţul stîng, pieptul, umerii şi pîntecele. (Regele a încremenit ca o statuie.) Gata. Nu mai vezi, nu
mai ai grai, inima ta nu mai are nevoie să bată, nici să respire. Era, de altfel, o agitaţie inutilă, nu-i aşa? Acum poţi să te aşezi.
Regina Marguerite dispare brusc prin dreapta. Regele s-a aşezat pe tron. în timpul ultimei scene au dispărut progresiv uşile, ferestrele,
pereţii sălii tronului. Acest joc al decorului e foarte important. Acum nu mai e nimic pe scenă, în afară de regele aşezat pe tron într-o
lumină cenuşie. Apoi dispare şi tronul. N-a mai rămas decît lumina cenuşie. Dispariţia ferestrelor, a uşilor şi a pereţilor, a regelui şi a
tronului trebuie să se facă progresiv, încet şi foarte vizibil. înainte de a se cufunda într-un soi de negură, tronul trebuie să rămînă vizibil
cîteva momente.

Matei Vișniec, Ultimul Godot, 1996 http://regizorcautpiesa.ro/piese/Ultimul-Godot-1087.html

PERSONAJE: GODOT, SAMUEL BECKETT
Stradă în pantă, vag animată, în amurg. Godot, un bărbat slăbănog, dar decent îmbrăcat, stă pe trotuar, cu picioarele în stradă.
Fumează trist, fără gânduri. În apropiere – un tomberon răsturnat. De undeva, dintr-un punct invizibil, se aude o uşă deschizându-se,
are loc o luptă surdă şi un al doilea bărbat slăbănog – dar decent îmbrăcat – este îmbrâncit pe trotuar. După cum se va vedea mai
târziu, acest al doilea bărbat slăbănog este însuşi Samuel Beckett. Personajul aproape că se rostogoleşte peste Godot.
SAMUEL BECKETT: Iartă-mă. GODOT: Poate că s-au plictisit şi ei. Alaltăieri au fost exact cinci
GODOT: Nu face nimic. oameni, aşa cum spui. Şi au jucat. Înţelegi? Or fi obosit şi ei…
SAMUEL BECKETT (Scuturându-se de praf): N-am vrut să te Toată lumea oboseşte. (Pauză. Preia chiştocul şi trage un fum)
lovesc. Ieri au fost numa’ doi.
GODOT: E, asta-i acu’. SAMUEL BECKETT: De unde ştii c-au fost numa’ doi?
SAMUEL BECKETT (Aranjându-şi pălăria): Derbedei. Peste tot GODOT: Unu’ din ei eram eu. (Mai trage un fum) Să-ţi arăt
numai derbedei. ceva… Ştii s-arunci chiştocul cu două degete? Uite… îl prinzi
GODOT: E normal. (Privindu-l mai atent). Vezi că ţi s-a descusut aşa… Cu degetu’ acesta aici… Şi când îl pocneşti capătă o
mâneca. viteză… (Aruncă chiştocul pe celălalt trotuar). Ai văzut? Poţi să
SAMUEL BECKETT (Ridicându-şi braţul stâng şi căutându-se la faci aşa?
subsuoară): Am simţit. SAMUEL BECKETT: Şi ce treabă aveai?
GODOT: Te-au lovit? GODOT: Adică ce?
SAMUEL BECKETT: Nu. Mai mult m-au murdărit. SAMUEL BECKETT: Să vii şi ieri şi azi?
GODOT (Întinzându-i chiştocul): Ia un fum. Vrei un fum? GODOT: Păi… eu… întotdeauna vin. Seară de seară vin.
SAMUEL BECKETT: Merci. SAMUEL BECKETT: Mi s-a părut mie că ţi-am mai văzut mutra.
GODOT: Stai jos. De ce nu stai jos? (Samuel Beckett se aşază GODOT: Şi eu ţi-am mai văzut mutra. Nu erai tu acela din fundu’
pe trotuar, cu picioarele în stradă) Am impresia că te-au dat sălii? Vreau să zic, aseară, nu erai tu cel de-al doilea?
afară. Este că te-au dat afară? SAMUEL BECKETT: Eu eram. Pe toţi dracii, eu.
SAMUEL BECKETT (Uşor iritat): Ai văzut dumneata că m-au dat GODOT: M-am prins că erai tu. De cum te-am văzut m-am
afară? prins. Şi ce treabă aveai?
GODOT (Trist): Adevărul e că şi pe mine m-au dat afară. SAMUEL BECKETT: Eu sunt acela care a scris-o.
SAMUEL BECKETT: De unde? GODOT: Ce?
GODOT: Din teatru. SAMUEL BECKETT: Chestia asta. Eu am scris-o.
SAMUEL BECKETT: Când? GODOT: E, nu mă-nnebuni. Tu ai scris-o?
GODOT: Adineauri. SAMUEL BECKETT: Eu.
SAMUEL BECKETT: Ai avut bilet? GODOT: Adică dumneata eşti autorul?
GODOT: Da. SAMUEL BECKETT: Eu. Eu sunt.
SAMUEL BECKETT: Şi? GODOT: Înţeleg că exişti.
GODOT: N-au vrut să joace pentru un singur om.
SAMUEL BECKETT: Trebuia să insişti. Dac-ai avut bilet trebuia
să te baţi cu ei. N-aveau dreptul să nu joace. Trebuiau să joace!
Eu aşa zic: trebuiau să joace. Şi ce dacă erai singur? Trebuia să
te baţi.
GODOT: Cu cine să te baţi? Ăştia-s oameni cu care să te baţi?
SAMUEL BECKETT: Nu trebuia să te laşi. Rău ai făcut că te-ai
lăsat. Ei sunt obligaţi să joace. Chiar dacă sunt cinci oameni în
sală. Nu contează. Sunt actori. Asta e meseria lor.
GODOT: A, vrei să mă loveşti? Loveşte-mă. Poftim, loveşte-mă!
(Pauză. Îl priveşte arţăgos) Află domnule, că m-ai lovit destul!
Nu mai trebuie să mă loveşti. M-ai lovit destul pân-acum.
SAMUEL BECKETT: Te-am lovit din greşeală. Te-am lovit
pentru că m-au împins.
GODOT: Poftim! Nu pricepi nimic. (Fixându-l) Nu vorbesc de
seara asta. Vorbesc de general. De ani şi ani de zile mă fierbi ca
pe un şobolan.
SAMUEL BECKETT: Eu te fierb ca pe un şobolan?
GODOT: Tu! Da! Seară de seară, secundă de secundă, de ani
şi ani de zile. M-ai fărâmiţat, m-ai jupuit, m-ai distrus. Ai făcut din
mine o fantomă, o fantoşă, m-ai umilit. Asta-i personaj? (Se
ridică în picioare, ameninţător) Nenorocitule! Acu’ ai să plăteşti
tot, tot. (Zdrobitor) Eu sunt Godot!
SAMUEL BECKETT: Ce-ai zis?
GODOT: Eu sunt Godot! Îţi spune ceva numele ăsta? Simţi
ceva? Eu aş zice că ţi-a sunat ceasu’. Trebuie să simţi şi tu
ceva. Simţi că ţi-a sunat ceasul?
SAMUEL BECKETT: Eşti nebun. Nu degeaba te-au dat afară.
GODOT: Eu sunt nebun? Eu? Tu eşti nebun! Şi pe mine să nu
mă faci nebun. Eu nu sunt nebun. Nebun e ăla care scrie. Aşa
se scrie? De ce nu te uiţi şi tu puţin în jur? Să vezi cum se scrie?
Unde ai văzut tu personaj care să nu apară? Unde? (Aşteaptă
răspunsul) Iuda! (Se aşează)
SAMUEL BECKETT: Pe mine să nu mă faci Iuda! N-ai dreptu’
să-mi ceri socoteală.
GODOT: N-am dreptu’ să-ţi cer socoteală? O, stai să ne-
nţelegem! Sunt singuru’ care are dreptu’ să-ţi ceară socoteală.
Drept cine te crezi? Uite la Shakespeare! Toate personajele
apar. Până şi stafia apare! Tot ce a scris pe foaie intră în scenă.
Şi tu? Crezi că mie mi-a fost uşor în tot acest timp? În definitiv,
cine sunt eu? Ce sunt eu? Cum e posibil să te joci în halul ăsta
cu mine? (Treptat începe să se smiorcăie) Mi-ar fi fost de ajuns
şi un singur minut… Şi o singură secundă… Aş fi putut să spun
şi eu un cuvânt… Orice cuvânt… De pildă, aş fi putut să spun
nu… Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi spus şi eu nu? Îţi spun că nu
s-ar fi întâmplat nimic… Este că nu s-ar fi întâmplat nimic?
SAMUEL BECKETT: Nu.
GODOT: M-am săturat, pur şi simplu, m-am săturat! Cum e
posibil să pluteşti aşa la nesfârşit? Să fii şi să nu fii, în acelaşi
timp? Eu asta vreau să te-ntreb, înţelegi? Cum e posibil să fii şi
să nu fii?
SAMUEL BECKETT: Nu ştiu.
GODOT: Dar trebuie să ştii. Cum e posibil să nu ştii? Cineva
trebuie să ştie. Cine vrei să ştie dacă tu nu ştii?
SAMUEL BECKETT: Nu ştiu. Pur şi simplu aşa mi-a ieşit.
GODOT: Poate că a fost un moment de rătăcire… O zi
proastă… Oricui i se poate-ntâmpla, nu? Un ghinion… Dar
lucrurile s-ar putea vindeca… S-ar putea face ceva… Ţi-am
spus, nu am nevoie decât de un minut, de un cuvânt, ca să fiu
un însumi… (Scoate un teanc de foi din haină) Uite… Poftim…
SAMUEL BECKETT: Exist. Sigur că exist. Cine ţi-a băgat în cap
că nu exist?
GODOT: Adevăru’ e că m-am prins eu mai de mult că exişti.
Deşi, de câţiva ani încoace, m-am tot întrebat dacă exişti. Îmi tot
spuneam: există sau nu există? Erau zile când mi se părea că
nu se poate să exişti. Înţelegi? Sunt asemenea zile. Sunt zile şi
zile, înţelegi? Fel de fel de zile. Da’ nu cred că toţi pot pricepe
asta. Cu capu’ ăla-l tău, sec.
SAMUEL BECKETT: Poate-ţi rad una.
GODOT: Dar e-ngrozitor, îngrozitor…
SAMUEL BECKETT: Asta e. (Pauză) Nu mai ai o ţigară?
GODOT: Mai sunt nişte mucuri în tomberon.
SAMUEL BECKETT: Draci! Doar n-am să fumez din tomberon.
GODOT: De ce nu? E tomberonu’ teatrului… (Ridică tomberonul
şi-l răstoarnă) Poftim… Alege…
SAMUEL BECKETT: Nu pot. Mi-e silă.
GODOT (Răscolind cu piciorul printre obiectele căzute) Adevăru’
e că s-ar putea să ai dreptate… (Preocupat de resturile teatrului)
Hardughia se clatină… Nu mai e ce-a fost… Se vede după
tomberon că teatrul se duce dracului…
SAMUEL BECKETT: Ce-i aia?
GODOT: O mască… Nu se mai poartă… (Îşi aprinde un chiştoc)
Ehe, ce vremuri… Ce lume… Cine mai ştie azi să ţină o mască
pe faţă? (Trage un fum. Se aşează lângă Samuel Beckett şi-i
întinde chiştocul. Şoptit) Am impresia că ne ascultă careva.
BECKETT (ia chiştocul, trage un fum, se uită în jur): Unde?
GODOT (Şoptit): Acolo… În spatele nostru. Un tip. S-a oprit de
cinci minute şi ne-ascultă.
SAMUEL BECKETT (Trăgând un fum şi înapoind chiştocul): Dă-
l încolo!
GODOT: Dacă vrei îi fac vânt.
SAMUEL BECKETT: Nu merită.
GODOT: Îi pocnesc mutra. Una-două. Vrei?
SAMUEL BECKETT: Stai linistit.
GODOT: Vreau să fac ceva pentru tine. Nu suport să te văd aşa
morcovit. Trebuie să fac ceva pentru tine. Dacă-l pocnesc măcar
o dată ne mai descărcăm şi noi.
SAMUEL BECKETT: De ce să-l pocneşti? E un om. Tu nu vezi
ce pustii sunt străzile? E de mirare că mai trece câte un om.
GODOT: Şi eu am observat că ceva nu e-n regulă cu străzile.
SAMUEL BECKETT: Când am venit încoace am trecut prin
parc. Câţi oameni crezi că se plimbau prin parc?
GODOT: Câţi?
SAMUEL BECKETT: Trei.
GODOT (Trist, fumând): Am vrut să spun trei, dar am tăcut.
SAMUEL BECKETT: Acu’ două ceasuri m-am dus să beau o
bere, pe terasă. Câţi oameni crezi că erau pe terasă?
GODOT: Câţi?
SAMUEL BECKETT: Trei.
GODOT: Naiba să-i ia. Am vrut să spun trei şi nu ştiu de ce am
tăcut.
SAMUEL BECKETT: Încearcă să te urci într-un autobuz. Pur şi
simplu simţi că-nnebuneşti. Am venit încoace cu autobuzul. Câţi
oameni crezi că erau în autobuz?
GODOT (Triumfător): Trei!
SAMUEL BECKETT: Eram numai eu şi şoferul!
GODOT: E clar! Totul se duce de râpă.
SAMUEL BECKETT: Şoferul era surd. Când l-am întrebat unde
trebuie să cobor a ridicat din umeri.
GODOT: Nişte bestii. Asta nu mai e lume ca să ieşi din casă.
 Nu am absolut nici o pretenţie… Strecoară-mă undeva… Cel mai bun lucru e să stai închis înăuntru şi să te gândeşti.
Oriunde… Deschide o paranteză… Fă ceva! SAMUEL BECKETT: Uită-te peste drum. Toate ferestrele sunt
SAMUEL BECKETT (Răsfoieşte foile plictisit şi apoi le aruncă): închise, toate perdelele trase.
Inutil. Teatru’ s-a-nchis. GODOT: A mai venit unu’.
GODOT (Adunând foile de pe stradă): Nu se poate… Da’ nu se SAMUEL BECKETT: Cine?
poate să se termine chiar aşa… GODOT (Şoptit): Un tip. S-a oprit în spatele nostru şi ascultă.
SAMUEL BECKETT: Piesa nu se mai joacă. SAMUEL BECKETT: Mă doare-n cot.
GODOT (Rămânând cu gestul în aer): Cum nu se mai joacă? GODOT: Nu? Mă bucur că te-ai mai înveselit un pic. Dacă vrei
SAMUEL BECKETT: N-ai văzut c-am fost dat afară? Nu se mai mă ridic şi…
joacă. Nu se mai joacă nicaieri, nimic. SAMUEL BECKETT: Nu, nu… Mai bine mai aprindem un
chiştoc.

GODOT: Lucrul de care mă tem cel mai mult… mai mult şi mai mult… (Scormoneşte) Înţelegi… E că mâine n-o să am unde ieşi.
SAMUEL BECKETT: Adică unde?
GODOT (Găseşte un rest de ţigară ceva mai lung): Adică la teatru. Bat pariu c-or să-l închidă şi p-ăsta.
SAMUEL BECKETT: Or să-l facă depozit de butoaie.
GODOT: Deja mirosea puţin a varză.
SAMUEL BECKETT: Nu e de la varză. E de la canal. (Se apleacă şi pune urechea pe trotuar) Curge ceva pe dedesubt. Simţi cum
curge ceva pe dedesubt?
GODOT: Mie mi se pare că stă. (Ascultă) Ţie ţi se pare că se scurge?
SAMUEL BECKETT: Se scurge, dar foarte încet.
GODOT: Uneori, când mă trezesc dimineaţa, mi se pare că ceva se ridică din capul meu şi se sparge de tavan. E posibil aşa ceva?
SAMUEL BECKETT: Acu’ vreo câţiva ani era să omor pe cineva cu maşina. După ce am reuşit să frânez, am simţit şi eu acelaşi lucru.
GODOT: Ce poate să fie?
SAMUEL BECKETT: Nu ştiu. Poate să nu fie nimic.
GODOT: Bătrâne, să-ţi spun ceva. Îmi eşti din ce în ce mai simpatic.
SAMUEL BECKETT: Să-ţi spun şi eu ceva. Îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat. Dacă vrei, poţi să intri la sfârşit, aşa cum ai zis.
GODOT: La ce bun? Teatru’ a murit.
SAMUEL BECKETT: A murit, n-a murit, eu vreau să intri la sfârşit. Dă hârtiile.
GODOT: Vax. Important e că suntem vii.
SAMUEL BECKETT: Nu, nu… Vreau s-adaug ceva, eu… (Răscoleşte printre foi) Unde e finalul?
GODOT: Bătrâne, ăştia nu merită nici un final. Mai bine îţi spun altceva. Am la mine o sticlă de jumătate.
(În tot acest timp trecătorii s-au apropiat de cei doi şi s-au oprit să-i asculte. Până la sfârşit lumea va face un cerc în jurul lor)
SAMUEL BECKETT (Arătând spre sticlă) E din tomberon?
GODOT: N-are importanţă de unde e. important e că e. Şi că e la mine. (Scoate sticla din interiorul hainei) Pentru ce bem?
SAMUEL BECKETT: Bem pur şi simplu.
GODOT: Nu, e păcat să bei pur şi simplu. În lumea asta e păcat să bei pur şi simplu. Iroseşti băutura dacă bei pur şi simplu. (Ridică
sticla şi bea) Pentru teatru! Care tocmai a murit.
SAMUEL BECKETT: Naiba să-l ia de teatru… (Primeşte sticla şi bea) Ce mult l-am iubit…
GODOT: Nişte derbedei… Nişte ordinari… Să omori arta. (Bea. Efuziv, ameţit) Pot să te-mbrăţişez?
SAMUEL BECKETT (Înmuiat) Acu’, în anii din urmă obişnuiam să mă strecor după draperii… Pândeam din sală, după uşile
întredeschise… O, am iubit o himeră…
(Cei doi se îmbrăţisează)