ARTA ŞI OMUL 5
Inceputurile dramaturgiei moderne
Începutul dramaturgiei contem-
porane poate fi plasat la
sfârşitul secolului al 19-lea,
când toate artele - inclusiv
teatrul -au început să reflecte
schimbările profunde care se
făceau simlite în întreaga
Europă.
nn secolul al 18-lea si chiar o bună parte din
secolul al 19-lea, teatrul din Anglia era
dominat de comedii sentimentale si
melodrame victoriene în care erau asigurate
bunăstarea şi fericirea eroului sau eroinei alături
de distrugerea tuturor ticăloşilor . Audienta se
aştepta mai degrah i la efecte teatrale, cu un
dialog înţesat de platitudini sentimentale şi
discursuri moralizatoare, decât la redarea unor
imagini realiste.
George Bernard Shaw (1856-1950) - o figură
centrală a începutului dramaturgiei moderne - a
descris aria dramatică din acele vremuri ca fund
"redusă la o artă a situatiilor inventate " . La
sfârşitul secolului al 19-lea se făcea tot mai mult
simţită neliniştea din societate si audienta
sofisticată nu numai că respingea teatrul fals, dar
devenise din ce în ce mai interesată de
evenimentele reale, dorind să cunoască mai
profund cauzele decât efectele .
0 bucată de viată
Răspunsul teatntlui (ca şi al literaturii si al
celorlalte arte) a venit sub forma noului
duceau inevitabil la tragedia personală - un
subiect nu prea potrivit pentru divertisment .
Primele lui piese remarcabile au fost Brand
(1866) şi Peer Gynt (1867) . Ambele sunt
"poeme" lirice, pline de nostalgic fată de (ara lui
nativă, Norvegia, pe care o părăsise, dar
îndreptate totuşi împotriva deşertăciunii stilului
de via(ă norvegian . După acestea au urmat
satirele sociale, printre care Stâlpii societătii
(1877), un studiu al ipocriziei şi conip(iei unui
personaj public dintr-un mic orăşel. Doi ani mai
târziu, Casa pâpusilor (1879) - in care face apel
la tema sotului care-şi subjugă emotional,
financiar şi intelectual so(ia, pentru a deplânge
pierderea libertătii individului într-o societate
conventională, dogmatică - a creat un scandal
imens. În Noivegia, premiera piesei Strigoii
(1881) - in care boala verierică este utilizată ca
simbol al tuturor bolilor morale moştenite din
0 0 scenă dintr-o punere în scenă din 1937
a piesei Casa păpu ;ilor a lui Henrik Ibsen,
unde Nora, sotia burgheză liniştită, are un
moment în care se dezlăntuie.
0 Această acuarelă reprezentăndu-I pe
George Bernard Shaw a fost realizată in 1925,
la apogeul carierei sale . Ea redă perfect încre-
derea in sine, cinismul şi umorul scriitorului .
"naturalism", o mişcare considerată a fi originară
din Fran(a - sursa mu ltor drame de succes de la
jumătatea secolului al 19-lea . Naturalismul s-a
inspire din adaptarea principiilor şi metodelor
ştiintelor naturale şi sus(inea realismul ce avea
să fie prezentat fără o judecată morahi .
Cel mai important reprezentant al
naturalismului francez a fost Emile Zola (1840-
1902), cunoscut mai bine ca romancier decât ca
autor de piese de teatru. Oricum, el a fost cel
care 5i-a dramatizat propriul roman, Therese
Raquin (1873), o poveste sinistră în care este
pusă în evidentă acceptarea fără limite a
teoriilor ştiin(ifice .
Au fost deschise noi teatre la Paris (Theatre
Libre, 1887), Berlin (Die Freie Buhne, 1889) şi
Londra (Independent Theatre, 1891) unde
urmau să se pună în scenă noile piese . Ciudat
este că, pentru prima reprezentatie, toate au ales
aceeaşi piesă - Strigoii, a scriitorului norvegian
Henrik Ibsen (1828-1906) .
Ibsen este unul dintre cei mai importanti
scriitori din istoria dramaturgiei moderne .
Sustinător al naturalismului în opera sa timpurie,
el a depăşit repede această mişcare şi a evoluat
într-o altă directie . Una dintre temele dominante
din multe piese este complacerea în auto-
mul(umire şi ambitiile deşarte ale societătii care
165
56 ÎNCEPUTURILE DRAMATURGIEI MODERNE

0 Anton Cehov alături de sotia Iui, actrita
Olga Knipper, care a jucat în multe din
piesele sale şi cu care s-a căsătorit in 1901 .
Shaw i-a adus un omagiu lui Cehov in piesa
Casa inimilor sfărâmate .
trecut si care-i ucide pe cei vii - nu a fost nici
ea mai bine primită .
Shaw a considerat creatia lui Ibsen atât de
semnificativă încât a introdus termenul
"ibsenism" considerându-1 "o critică dramatur-
gică a moralitătii contemporane" . Shaw spunea
că audienţa nu mai era " flatată şi spectatorii nu-
şi mai omorau plictisul vreme de o oră cu o
distracţie amuzantă ; ei deveneau spectatori
vinovaţi care asistă la o piesă " .
care s-a revoltat împotriva convenientelor
sociale ale vremurilor, însă ura naturalismul, pe
care îl considera prea analitic . Cele mai celebre
piese ale sale au fost Tatctl (1887) şi
Domnisoara Julia (1888) - creaţii care due cu
gândul la atacurile lui Ibsen împotriva religiei,
moralei si preceptelor politice . Atnhele au ca
temă centrală conflictul dintre sexe - suhiect ce
avea să-1 urmărească pe Strindberg şi în viata
personală, mărturie stând cele trei mariaje
eşuate . Una dintre principalele sale preocupări
a constituit -o efectul distr uctiv al nepotrivirilor
sexuale .
Influence importante în dramaturgia
modernă emanau însă şi din Rusia . Pe la
începutul secolului, Teatnul de Artă din Moscova
a pus în scenă o reprezentaţie a Azilului de
noapte, piesă scrisă de romancierul şi
dramaturgul Maxim Gorki . Aceasta avea să se
bucure de succes international, însă tonul fără
acunzişuri avea să ducă la expulzarea, din
ordinal Tarllui, a lui Gorki din Academia
Imperială a Artiştilor Ruşi .
Prohabil cea mai importantă voce r usească
din teatru de la acea vreme - discutabilă în
anumite sensuri - a fost cea a lui Anton Cehov
(1860-1904) . Shaw 1-a descris ca având "o mână
nu mai putin distructivă ca cea a lui Ibsen,
deoarece era mult mai mângâietoare" . Piesele
sale - printre care Pescărusul (1895), Unchiul
Vania (1900), Trei surorz (1901) şi Livada cu
vi ini (1904) - descriu relaţiile dintre clasele
provinciale înstărite şi restul societătii ruse şi fac
referire la banalitatea vieţii cotidiene a
oamenilor obişnuiţi . El portretizează într-un
mod emoţional şi adesea umoristic goliciunea
viecilor care se confonnează cu ceea ce autorol
consideră a fi o dezintegrare a ordinii sociale .
În Anglia, cea mai importantă voce a noului
teatr u, de la începutul secolului, a fost cea a lui
George Bernard Shaw . El era convins că scena
trebuia să insufle responsabilitate fată cle toate
elementele pe care autorul le considera de
importanţă crucială pentru viaţa conternporană
engleză - probleme care nu puteau fi ahordate
în melodrama victoriană . Aceasta nu însemna că
nu puteau fi abordate comic, mai ales că Shaw
era un scriitor plin de umor. Oricum, până la
acea vreme forma comică fusese prea puţin
abordată si acele vremuri nu erau chiar potrivite
pentru comedic .
9
Tragicomedia
in locul acesteia, Shaw a încercat tragicomedia
pe care o trata ca un mod de abordare a vietii,
pe care autonil o considera nici comică, dar nici
tragică. Toti marii autori dramatici ai vremurilor
- Ibsen, Cehov şi Strindberg - au abordat stilul
tragicomic .
Această perioadă de noi idealuri, valori şi
moduri cie exprimare, cuplate cu marea dorinţă
de confnuntare cu ipocrizia şi răul din societate,
a fost fără nici o îndoială incitantă şi inovatoare
în întregul spectru al artelor . Chiar dacă
schimbarea era absolut inevitabilă, atunci când
aceasta s-a produs, ea a fost foarte rapidă . Un
scriitor caracteriza, în 1894, mediul teatral din
1878 ca fund "preistoric " .
În piesele dramaturgilor din această perioadă
se pot observa elementele precursoare ale
comediei negre, de exempla în piesele lui
lonescu şi Edward Albee, în vreme cc scriitorul
american Eugene O'Neill (1888-1953) afirma
despre Strindberg: "in primul rând lectura
pieselor sale mi-au oferit viziunea reală asupra
a ceea ce avea să devină dramaturgia modernă" .

Teatrul de expresie
Dacă naturalismul a încercat (nu întotdeauna cu
succes) să fie obiectiv, curând tendinta s-a
îndreptat către mai mult subiectivism - o formă
de artă descrisă uneori ca expresionism. Şi dacă
naturalismul a început prin punerea în scenă a
comportamentului şi dialogului din viata reală,
expresionismul era mult mai preocupat cu
simbolurile decât cu descrierea condiţiei umane .
Una dintre trăsăturile caracteristice a fost adesea
limbajul profund uric.
Se pare că expresionismul a apărut la Berlin
într-o piesă a lui Ernst Toller, dramaturgul
german Frank Wedekind fund un alt exponent .
Dar unul dintre cele mai importante nume
legate de această mişcare a fost cel al
dramaturgului suedez August Strindberg (1849-
1912) care este adesea considerat, alături de
Ibsen, întemeietorul teatrului modern.
Chiar dacă o bună parte din scrierile lui
Strindberg datează dinainte de apariţia oficială
a expresionismului, el a combinat de fapt teme-
le caracteristice naturalismului cu un stil mai
liber, mai psihologic . Si el a fost un dramaturg

0 0 scenă din producGia Livada cu vişini, reali-

zată de Teatrul de Artă din Moscova, ultima pie-
să a lui Cehov. În centru se află sotia lui Cehov
care a interpretat rolul Doamnei Ranevski .

166
mai vezi Arta şi omul 84 - TEATRUL MODERN