Antichitatea

” În complexul uriaș al culturii

universale, Antichitatea, atât cea
orientală, cât și cea clasică, stă ca un
sacru depozit de modele pentru eternitate.”
ZOE DUMITRESCU-BUȘULEANGA

Mitul se prezintă ca o naraţiune, o ficţiune, o poveste, o legendă, dar nu una

oarecare, ci o povestire fabuloasă cuprinzînd credinţele popoarelor antice despre
originea vieţii, a universului, a fenomenelor naturii, despre diverse divinităţi, zei,
zeiţe şi eroi legendari. Prin asemenea mituri şi legende omul primitiv încerca să-şi
explice lumea înconjurătoare, dar şi lucrurile şi evenimentele petrecute în propria
viaţă psihofizică, locul şi rostul său în această lume, inclu siv posibilitatea de a
domina şi de a-şi supune fenomenele naturii.

Dintre diferitele sensuri ale noţiunii de mitologie cele mai importante sînt:
1. totalitatea miturilor unui popor sau ale unui grup de popoare, care alcătuiesc
un sistem mai mult sau mai puţin unitar: mitologia greacă, mitologia romană,
mitologia biblică, mitologia celtică, mitologia orientală (incluzînd, la rîndul ei, de
exemplu, mitologia chineză, mitologia egipteană, mitologia arabă, mitologia
japoneză, mitologia iraniană sau persană etc.), mitologia geto-dacă, mitologia
românească etc.;
2. Încercarea omului primitiv de a cunoaşte şi explica lumea înconjurătoare,
universul în general, şi locul omului în acest univers, cu alte cuvinte, mitologia
reprezentînd o primă treaptă, încă naivă, neştiinţifică, a cunoaşterii, un început, o
formă rudimentară a filozofiei;
3. Ştiinţa care cercetează miturile, geneza şi explicarea lor, clasificarea,
interpretarea, compararea miturilor etc.;
4. reprezentarea artistică a vieţii, miturile înrudindu-se cu literatura şi
reprezentînd, de fapt, şi primele încercări de creaţie artistică. Lucian Blaga spunea
că „fără o gîndire mitică nu ia fiinţă, din păcate sau din fericire, nici o poezie“.

Miturile s-au constituit pe parcursul unei perioade îndelungate de timp ca operă a

mai multor generaţii, care le-au prelucrat şi modificat, introducînd în naraţiunile
mitologice şi reminiscenţe ale unor evenimente istorice, transpuse artistic prin
fantezia populară. Miturile s-au transmis diferit: prin tradiţie orală sau prin opere
literare create pe baza lor (Epopeea lui Ghilgameş, Mahabharata, Vedele, Vechiul
Testament, Iliada şi Odiseea lui Homer, Teogonia lui Hesiod, sau relatînd despre
acestea (de exemplu, dialogurile lui Platon, Istoria lui Herodot ş.a.).

Literaturile popoarelor orientale

Literatura egipteană veche, pe parcursul istoriei sale multiseculare, a fost scrisă

într-o singură limbă – cea egipteană, deşi formele scrisului egiptean au fost
diverse, evidenţiindu-se trei sisteme de scriere: ieroglifică, hieratică şi demotică.
Literatura egipteană cuprinde opere pur literare, dar şi texte care, indiferent de
conţinut, au valoare estetică şi manifestă interes pentru personalitatea umană.
Cele mai vechi texte reprezintă inscripţii ritualice şi magice, descoperite pe
pereţii interiori ai piramidelor faraonilor din dinastiile a V-a şi a VI-a, numite
Textele piramidelor.
În poezia egipteană veche un loc aparte revine imnurilor, închinate zeilor, mai ales
zeului Soarelui (Re sau Ra), zeului Nilului (Hapy), zeului suprem Osiris, altor
divinităţi. În ele şi-au găsit expresie atitudinea omului faţă de natură şi de
societate, sentimentele şi trăirile lui. Cele mai reuşite – în plan artistic – sînt
considerate imnurile către Hapy, zeul Nilului, dintre care s-au păstrat cîteva
versiuni.

Literatura sumero-babiloniană a dat lumii Epopeea lui Ghilgameş, una dintre cele
mai vechi creaţii literare ale omenirii, datînd din mileniul al III-lea î.Hr.

Literatura ebraică,una dintre cele mai vechi şi importante literaturi antice, a dat
lumii Biblia – capodoperă a literaturii ebraice şi universale, avînd nu doar un
caracter religios, ci şi istoric, estetic, moral, didactic etc. Scrierile ebraice vechi
ne-au parvenit prin canonul biblic – o culegere de opere selectate şi prelucrate
de generaţii de cărturari şi consfinţite de autoritatea religiei. Însă în canonul biblic
au fost incluse şi opere cu caracter laic: cronici istorice, scrieri sapienţiale,
scrieri lirice şi narative de imaginaţie etc., toate corelate, într-un fel sau altul, cu
ideea religioasă. Astfel, canonul a existat ca o carte sfîntă a două religii: ca Biblia
iudaismului (cuvîntul biblie însemnînd în greacă, pur şi simplu, carte) şi ca prima
parte a Bibliei sau Sfintei Scripturi a creştinismului, numită Vechiul Testament,
care include texte istorico legendare (Pentateucul, Judecătorii, Cărţile lui Samuel,
Cărţile Regilor, Cronicile), scrieri sapienţiale (Proverbele, Cartea lui Iov, Eclziastul),
scrieri lirice (Cîntarea lui Moise, Cîntarea Deborei, Cîntarea cîntărilor, Psalmii),
proză narativă de imaginaţie (Tobit, Ruthş.a.), scrieri premoniţiale (Cărţile
profeţilor). A doua parte a Bibliei creştine, numită Noul Testament, include
Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele şi Apocalipsul, fiind scrise în limba
greacă mai tîrziu (secolul I d.Hr.).

Literatură indiană veche este reprezentată de cîteva opere cu valoare universală.

Cea mai veche, compusă între anii 2000 şi 1500 î.Hr., se intitulează RigVeda şi
este o culegere de imnuri foarte diverse ca problematică: cosmogonice,
religioase, filozofice, matrimoniale, satirice, funerare etc. Alte texte vedice sînt
Upanişadele, Brahmanele, Sutrele.
Din poezia epică indiană s-au păstrat două mari epopei: Mahabharata şi
Ramayana, ceea ce demonstrează că şi în India a existat o îndelungată tradiţie a
eposului eroic, asemănătoare celei din alte literaturi. Dar, spre deosebire de alte
epopei, Mahabharata este, poate, cea mai vastă din întreaga literatură universală,
conţinînd circa 120000 versuri, împărţite în 19 cărţi şi fiind de opt ori mai mare
decît Iliada şi Odiseea, luate împreună.

LITERATURA ANTICĂ GREACĂ

1.Perioada arhaică- încep.sec. VIII-VII î.Hr.; domină eposul
2.Perioada atică sau clasică- sec.V-IV î.Hr.
3.Perioada elenistică- sf. sec. IV-I î.Hr.
4.Perioada imperială- sf. sec. I î.Hr.-IV d.Hr.

TRAGEDIA GREACĂ(Echil, Sofocle, Euripide)

Tipuri de tragedii:
-Tragedia mitologică;
-Tragedia religioasă;
-Tragedia antică;
-Tragedia greacă;
-Tragedia istorică;

EVUL MEDIU
Caracteristici:
-Antichitatea se încheie în sec. al V-lea;
-Apare o nouă perioadă-Evul Mediu;
-Se dezvoltă feudalismul;
-Apar noi popoare și se dezvoltă orașele;
-Numeroase războaie interne și externe;
-Se dezvoltă știința, cultura, arhitectura, stilurile.
Factori ce au influențat asupra literaturii medievale:
-Creștinismul;
-Creația populară;
-Tradițiile antichității.

LITERATURA UNIVERSALĂ ÎN EPOCA RENAȘTERII ȘI

UMANISMUL
Trăsăturile caracteristice ale Renașterii:
-cultul anitichității;
-mai multă libertate ființei omenești;
-accesul laic la sursele culturale și filozofice;
-creștinismul reînnoit;
-omul universal;
-armonia dintre om și natură;
-admirația față de antichitate.

Viziuni noi asupra lumii:

-schimbări ce au contribuit la formarea noii mentalități, gânduri și viziuni;
-s-a redefinit locul omului în lume;
-omul începe să se emancipeze, să dobândească autonomie și valoare ca individ;
-să gândească liber;
- să trăiască precum îl îndeamnă mintea și natura sa;
-omul devine activ, curajos, optimist.

Reprezentanții Epocii Renașterii:

-Francesco Petrarca;
-Giovanni Boccacio;
-Francois Rabelais;
-Miguel de Cervantes Saavedra;
-William Shakespeare;
-Lope de Vega;
-Dimitrie Cantemir.

LITERATURA UNIVERSALĂ ÎN SEC. XVII ȘI CLASICISMUL

Repere istorice:
-În Anglia are loc prima revoluție burgheză-noi relații capitaliste, se restaurează
monarhia;
-În Franța se consolidează statutul absolutist;
-Absolutismul spaniol duce spre o catastrofă economică și politică;
-Germania se ruinează din cauza Războiului de 30 de ani;
-Italia rămâne și ea fărâmițată.

Repere culturale:
-Înflorirea gândirii științifice și tehnice.

Caracteristicile clasicismului:
-Căutarea utilității morale; a binelui, a frumosului, a adevărului;
-Tipuri general-umane, cu o singură trăsătură de caracter;
-Valorificarea critică a experienței artistice;
-Regula celor 3 unități:de timp, de acțiune, de loc.

Reprezentanți:
-Rene Descartes;
-Nicolas Boileau-Despreaux;
-Pierre Corneille;
-Jean Racine;
-Moliere.

TRAGEDIA CLASICISTĂ
Pierre Corneille(1606–1684) a avut o concepţie proprie despre tragedie.
„Tragedia cere pentru subiectul ei o acţiune măreaţă, extra ordinară,
serioasă“spune el în discursul despre tragedie, un asemenea subiect urmînd a fi
luat din istorie sau din legendă: „Subiectele măreţe care răscolesc şi dezlănţuie
patimi, a căror impetuozitate le opune legilor datoriei şi legăturilor de sînge,
trebuie să depăşească verosimilul; nu li sar da nici o crezare dacă nu sar sprijini pe
autoritatea faptelor istorice, care e întotdeauna de necontestat, sau pe părerea
comună care ne dă un auditoriu gata convins“. Tragedia creată de Corneille se
deosebeşte de cea caracterizată de Aristotel în Poetica sa. Specificul ţine de un alt
tip de erou, care nu mai e, ca în tragedia antică, victima zeilor sau a destinului.
Eroul lui Corneille este un om care tinde să se realizeze şi care ia decizii,
conducîndu-se de sentimentul cinstei şi al datoriei. El trezeşte simpatie, admiraţie,
şi nu compătimire, este gata de orice sa cri ficii în numele unor principii sublime,
impuse de onoare sau de rang. Eroul lui Corneille este măreţ prin acţiunile şi
faptele sale, este un om ieşit din comun, ca şi multe dintre subiectele tragediilor
sale. El pune raţiunea şi datoria mai presus de pasiune şi dragoste, fiind un erou în
adevăratul sens al cuvîntului, autorul impunîndu-se prin crearea unei adevărate
„tragedii eroice“.

COMEDIA CLASICISTĂ
Molière (1622–1673) nu visase să devină autor dramatic, fiind, la început, doar
actor şi organizator de teatru. Repertoriul sărac al trupei îl face să pună mîna pe
pană. Iniţial, se limitează la prelucrarea unor farse italiene, mai tîrziu, însă,
renunţă la această practică în favoarea scrierii unei comedii de tip nou, originale,
în care se resimt atît tradiţia comediei antice, a farsei italiene şi spaniole, cît şi
reminiscenţe ale teatrului popular francez. La baza comediei lui Molière se află un
sistem filozofic şi estetic integral, în care se împletesc gîndirea umanistă şi
înţelepciunea populară, izvorîtă din cunoaşterea profundă a realităţii. În cadrul
doctrinei clasiciste, Molière ocupă un loc aparte: deşi respectă, în linii generale,
principiile de bază ale esteticii clasiciste, nu arareori se şi abate de la canoanele şi
regulile preconizate de aceasta, „marea regulă a tuturor regulilor“ fiind pentru el
„arta de a plăcea“. Aprecierea publicului era pentru Molière suprema preţuire:
„Publicul este jude cătorul absolut al acestui fel de lucrări“.În arta sa, dramaturgul
francez porneşte de la bunul simţ, care caracterizează toate părţile componente
ale comediei.
LITERATURA UNIVERSALĂ ÎN SEC. XVII ȘI ILUMINISMUL

Iluminismul este o mișcare filozofică, științifică, estetică, literară, care s-

a manifestat mai întâi în Anglia și Franța, cunoscută sub numele ”Epoca
Luminilor”, considerată etapă de trecere între clasicism și romantism.
Principiile iluminismului:
-Cultul vieții intelectuale, o rânduire socială rațională, egalitatea naturală a
oamenilor;
-Ideea emancipării poporului prin cultură;
-Dreptul la limba națională.

Reprezentanții:
-Daniel Defoe(Robinson Crusoe);
-Jonathan Swift;
-Montesquieu;
-Voltaire;
-Denis Diderot;
-Jean-Jacques Rousseau;
-Gotthold Ephraim Lessing;
-Johann Gottfried Herder;
-Friedrich Schiller;
-Johann Wolfgang Goethe.