Sunteți pe pagina 1din 2

Regimul juridic al zonelor polare

Arctica este teritoriul în jurul Polului Nord, cu o suprafaţă totală de 27 mln. Km2, format
din 2/3 suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă terestră.
Arctica prezintă interes atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere
strategic, întrucât este bogată în resurse naturale.
Regimul juridic al Arcticii s-a format într-o perioadă îndelungată şi continuă şi în prezent.
Acest regim este determinat de reglementările internaţionale şi legislaţia statelor riverane
Oceanului îngheţat de Nord. Pentru delimitarea zonelor polare în Arctica a fost aplicată teoria
sectoarelor, dezvoltată de juristul rus V. Lakhtin încă în 1918. Conform acestei teorii, statele
riverane Oceanului îngheţat de Nord şi-ar putea extinde suveranitatea teritorială asupra
sectoarelor arctice din dreptul litoralului lor până la Pol.
Astfel, suveranitatea asupra sectoarelor care se formează între meridianele care pleacă din
Polul Nord şi trec prin extremităţile estice şi vestice ale litoralului lor, le-ar reveni Statelor Unite
ale Americii, Rusiei, Canadei, Danemarcei şi Norvegiei.
Împărţirea Arcticii conform teoriei sectoarelor nu este însă unanim recunoscută nici între
cele cinci state şi nici prin raport cu alte state, îndeosebi au refuzat să ia în considerare acest
criteriu de împărţire a zonei SUA. Cu toate acestea, este semnificativ de reţinut că, la iniţiativa
Canadei, în Convenţia asupra dreptului marii din 1982 (art. 234) s-a recunoscut dreptul statelor
riverane zonelor acoperite de gheţuri de a lua pe distanţe de până la 200 mile - măsuri de
protecţie şi control al poluării maritime şi pentru conservarea echilibrului ecologic, considerat
deosebit de fragil în aceste zone.
În ultima perioadă capătă confirmare teza conform căreia Arctica este un teritoriu care
necesită o reglementare internaţională. În acest scop în septembrie 1996, 8 state - Danemarca,
Islanda, Canada, Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda şi Suedia - au semnat la Ottawa Declaraţia
despre formarea Consiliu Arctic, o nouă organizaţie regională, care are scopul de a realiza
colaborarea şi a coordona activităţile statelor în regiunea dată, de a efectua controlul şi coordona
programele ecologice şi a răspândi informaţii despre Arctica.
Antarctica este regiunea polară de sud, cu o suprafaţă de 14 mln. Km 2, situată între Africa
de Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă.
Conform Tratatului din 1959, principiul de bază al regimului internaţional al Antarcticii
este folosirea ei numai în scopuri paşnice. Astfel, au fost interzise: crearea de baze militare,
construirea de fortificaţii sau desfăşurarea manevrelor militare şi experimentarea oricărui tip de
arme.
Prin Tratatul cu privire la Antarctica s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare,
neutralizare şi denuclearizare.
Totodată, Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi modalităţile de colaborare a
statelor în acest domeniu, stabileşte posibilitatea schimbului de informaţii privind programele lor
ştiinţifice, schimbului de personal între expediţiile statelor şi între staţiunile lor ştiinţifice din
Antarctica, precum şi schimbului de observaţii şi rezultate ştiinţifice.
În octombrie 1991 statele părţi la Tratatul cu privire la Antarctica au semnat la Madrid
Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă, protocol care, între altele, interzice
prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 ani. De altfel, problema Antarcticii
figurează din anul 1983 pe ordinea de zi şi a Adunării Generale a ONU, iar prin rezoluţia nr.
46/41 a Adunării Generale a ONU din 16 decembrie 1991, acest forum mondial lansează teza
potrivit căreia elaborarea unei convenţii care să stabilească o rezervaţie naturală şi ecosistemele
sale asociate trebuie negociată cu participarea întregii comunităţi internaţionale.

S-ar putea să vă placă și