Definiţia – contravenţia este fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită, cu un pericol social mai redus

decat infracţiunea, săvarşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de normele
contravenţionale materiale şi pentru a cărei comitere legea prevede pedeapsa contravenţională.
Principalele trăsături ale metodei de reglementare juridică sunt elucidate atunci cand
răspundem la următoarele întrebări:
1) care este statutul jundic al părţilor raporturilor juridice;
2) care fapte juridice au legătură cu apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor
jundice; 3) cum are loc determinarea drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor raporturilor
jundice; şi
4) cum sunt protejate aceste drepturi.
Elementele sau trăsăturile ce caracterizează contravenţia se referă la: caracterul antisocial al
faptei; caracterul ei ilicit; culpabilitatea faptei (vinovăţia); prevederea de către legislaţie a răspunderii pentru
fapta dată.
În mod logic, în lipsa a cel puţin unuia dintre aceste elemente fapta nu poate
fi calificată drept contravenţie.
Caracterul antisocial al faptei contravenţionale constituie temeiul al răspunderii
contravenţionale.
M. Preda: „Pericolul social al faptei este una din trăsăturile esenţiale ale contravenţiei.
Acest grad de pericol social este stabilit de lege prin comparaţie cu cel al infracţiunii, în sensul
că acesta trebuie să aibă un pericol social mai redus decît cel al infracţiunii. Pentru a aprecia gra-
dul concret de pericol social al unei fapte şi a o considera drept contravenţie, ne putem servi de
aceleaşi elemente ca şi în cazul infracţiunii”.
Caracterul şi gradul pericolului social al faptei contravenţionale reprezintă elementele ei
materiale şi dezvăluie esenţa socială a acesteia de a cauza o daună valorilor apărate de legea
contravenţională sau de a crea un pericol în acest sens. Elementul material al contravenţiei este
criteriul principal de deosebire a contravenţiei de alte acte delictuoase: infracţiune, abatere admi-
nistrativă sau abatere disciplinară, determinînd gradul ei de pericol social.
2. Ilicitul este o altă trăsătură importantă caracteristică contravenţiei. Întrucît faptele
contravenţionale produc o dezorganizare a sistemului de raporturi sociale, ele au un caracter
dăunător şi sînt interzise prin acte juridice.
Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) social periculoasă să constituie o contravenţie,
ea trebuie să fie prevăzută de legea contravenţională (norma materială a Codului
contravenţional).
3. Culpabilitatea. Simpla constatare a prevederii faptei social periculoase în legea
contravenţională nu este suficientă pentru calificarea acesteia drept contravenţie. O asemenea
calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvîrşită cu vinovăţie. Atît acţiunea,
cît şi inacţiunea social periculoase prevăzute în lege trebuie să reprezinte o manifestare psihică
conştientă şi volitivă a persoanei. Făptuitorul poate fi supus răspunderii contravenţionale numai
pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie (art. 14 din CC al RM).
În cazul în care fapta a fost săvîrşită fără vinovăţie în stare de iresponsabilitate (art. 20 din
CC al RM), în condiţiile extremei necesităţi (art. 22 din CC al RM), legitimei apărări (art. 21 din
CC al RM), constrîngerii fizice şi/sau psihice (art. 23 din CC al RM), riscului întemeiat (art. 24
din CC al RM), cazului fortuit (art. 25 din CC al RM), nu poate fi vorba despre o contravenţie.
Contravenţia, ca orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei
umane exteriorizată în cadrul social, adică o acţiune umană realizată sub controlul voinţei şi
raţiunii, în condiţiile în care făptuitorul avea libertatea de a alege această conduită negativă în
raport cu ordinea de drept. Existenţa acestei posibilităţi de alegere, ca realitate obiectivă,
fundamentează vinovăţia subiectului care comite acţiunea respectivă.
4. Aplicarea pedepsei contravenționale. Numai prin stabilirea pedepselor pentru
săvîrşirea contravenţiilor legea contravenţională îşi realizează sarcinile prevăzute în art. 1 din CC
al RM – de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele legitime ale persoanelor, proprietatea,
orînduirea de stat şi ordinea publică.