Moldovenismul este un curent pseudoștiințific, politic, social, cultural și filologic care

afirmă că moldovenii ar fi o etnie separată, diferită de români, fapt contrazis de către instituțiile
academice.
Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza
“teoriei moldovenismului”. Istoriografia problemei distinge între o paradigmă românească şi una
îngust moldovenistă, aflate de-a lungul timpului într-un raport de maximă tensiune. Dacă prima
integrează, în mod firesc, moldovenii de la est de Prut şi Nistru unui trunchi comun al tuturor
românilor, cea de-a doua, tinde să dea o expresie distorsionată originii şi profilului lor
etnolingvistic, să-i decupeze şi să-i singularizeze din peisajul general românesc.
În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a
istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei “poporului moldovenesc “şi a “limbii
moldoveneşti”.
În esenţă,se vorbește de o teorie imigraţionistă, conform căreia, populaţia romanică ar fi
venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi, care ar fi astfel cei mai
vechi locuitori ai teritoriului. Din amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică ar fi
rezultat “poporul moldovenesc”. Acesta a fost punctul de vedere oficial al sovieticilor despre
problema formării poporului român, dar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar
şi după proclamarea independenţei Moldovei -să susţină această teorie. Începând cu anul 2009,
deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia a arătat că teoria
moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării
Basarabiei în URSS.
Pe scurt, teoria moldovenismului susține că populaţia romanică ar fi venit la est de
Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi, care sunt adevăraţii locuitori ai
teritoriului. Din simbioza slavilor cu noii-veniți s-a născut, de fapt, poporul moldovenesc.
La scurt timp după ce Basarabia s-a unit cu România (1918), Rusia Sovietică a înființat o
Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) ce cuprindea actuala
Transnistrie plus alte teritorii care acum fac parte din Ucraina. În această republică sovietică s-a
vorbit pentru prima dată de limba moldovenească, care ar fi fost diferită de cea română (așa cum
rusa era diferită de limba ucraineană). Teoria asta avea în spate o puternică propagandă sovietică,
în special prin intermediul publicației staliniste „Plugarul Roșu" care-i avea în frunte pe tovarășii
A.L.Grinstein, Iosif I. Badaeev şi Grigor I. Starîi.
Limba care se vorbea în RASSM trebuia să devină „limba populară moldovenească" şi să
folosească alfabetul chirilic. Numai în acest mod „norodul moldovenesc" putea scăpa de jugul
românilor burghezi.
 Un alt moment interesant are loc după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial,
când propaganda stalinistă din Uniunea Sovietică a decis elaborarea primei lucrări academice
despre istoria Moldovei, pentru a putea argumenta ştiinţific noile încorporări teritoriale.
În anul 1945, Narţov, care era şeful Secţiei de Istorie a Moldovei din cadrul Institutului
de Istorie, Limbă şi Literatură a Bazei Academice de Ştiinţe a URSS în RSS Moldovenească, a
întocmit un proiect pentru a edita primul manual universitar de Istorie a Moldovei cu
tematica Relaţiile seculare ale poporului moldovenesc cu marele popor rus.
Versiunea mitului moldovenesc şi etnogeneza prezentate în această carte erau noi şi
radicale.
„Unirea valahilor cu slavii de sud a dus la etnogeneza românească iar unirea valahilor cu
slavii de răsărit a dus la etnogeneza moldoveană, Aşa avem două naţiuni şi două limbi diferite şi
există o legătură naturală între poporul moldovean, rus şi ucrainian, Statul moldovean s-a format
în sânul statelor slave ale Rusiei Kievene şi Galiţiei".