Ministerul Afacerilor Interne

al Republicii Moldova

Academia ,,Ştefan cel Mare” a MAI

Facultatea Drept, Ordine Publică şi Securitate Civilă

Disciplina : Dreptul International

REFERAT

Tema : Regimul Juridic al zonelor polare

A îndeplinit : A verificat;
studenta an.II profesoară dreptul Inter.
DFT-205 Ludmila Gustiuc
Cotea Ion

Сhisinau,2021

1
 Cuprins

1. Introducerea……………………………………………………3
2. Teritoriul Arcticii………………………………………………4
3. Tratatul din 1959……………………………………………….5
4. Impartirea teritoriului………………………………………......6
5. Tratatul cu privire la Antarctida………………………………..7
6. Concluzie…………………………………………………….....8
7. Bibliografie……………………………………………………..9

2
Introducere

Arctica este teritoriul în jurul Polului Nord, cu o suprafaţă totală de 27 mln. km

², format din 2/3 suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă terestră.

Arctica prezintă interes atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de
vedere strategic, întrucât este bogată în resurse naturale.

Regimul juridic al Arcticii s-a format într-o perioadă îndelungată şi continuă şi

în prezent.

Acest regim este determinat de reglementările internaţionale şi legislaţia statelor

riverane Oceanului Îngheţat de Nord. Pentru delimitarea zonelor polare în
Arctica a fost aplicată teoria sectoarelor, dezvoltată de juristul rus V. Lakhtin
încă în 1918. Conform acestei teorii, statele rive- rane Oceanului Îngheţat de
Nord şi-ar putea extinde suveranitatea teritorială asupra sectoarelor arctice din
dreptul litoralului lor până la Pol.

Astfel, suveranitatea asupra sectoarelor care se formează între meridianele care

pleacă din Polul Nord şi trec prin extremităţile estice şi vestice ale litoralului
lor, le-ar reveni Statelor Unite ale Americii, Rusiei, Canadei, Danemarcei şi
Norvegiei.

Împărţirea Arcticii conform teoriei sectoarelor nu este însă unanim recunoscută

nici între cele cinci state şi nici prin raport cu alte state. Îndeosebi au refuzat să
ia în considerare acest criteriu de împărţire a zonei SUA. Cu toate acestea, este
semnificativ de reţinut că, la iniţiativa Canadei, în Convenţia asupra dreptului
mării din 1982 (art. 234) s-a recunoscut dreptul state- lor riverane zonelor
acoperite de gheţuri de a lua pe distanţe de până la 200 mile – măsuri de
protecţie şi control al poluării maritime şi pentru conservarea echilibrului
ecologic, considerat deosebit de fragil în aceste zone.

3
În ultima perioadă capătă confirmare teza conform căreia Arctica este un
teritoriu care necesită o reglementare internaţională. În acest scop în septembrie
1996, 8 state – Danemarca, Islanda, Canada, Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda şi
Suedia – au semnat la Ottawa Declaraţia despre formarea unui Consiliu Arctic,
o nouă organizaţie regională, care are scopul de a realiza colaborarea şi a
coordona activităţile statelor în regiunea dată, de a efectua controlul şi coordona
programele ecologice şi a răspândi informaţii despre Arctica.

Antarctica este regiunea polară de sud, cu o suprafaţă de 14 mln. km 2, situată

între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă.

Pentru prima oară continentul a fost descoperit de expediţia rusă condusă de F.

F. Belenghau- sen şi M. P. Lazarev.

Ca urmare a descoperirii zăcămintelor în subsolul noului continent, interesul

faţă de Antarctica a crescut spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales după
primul război mondial. Primele încercări de a-şi atribui unele părţi din acesta au
fost efectuate de Anglia (1908-1933), apoi Franţa (1924), Norvegia (1931-
1939), Chile şi Argentina (1940), iar SUA (1939) şi-au rezervat dreptul de a
repartiza pământurile antarctice. În 1950, URSS le-au cerut SUA, Angliei,
Franţei, Norvegiei, Australiei, Argentinei şi Noii Zeelande să iniţieze o discuţie
pe plan internaţional pentru a se ajunge la un acord care să satisfacă pretenţiile
legitime ale tuturor statelor interesate. Ca urmare, la 1 decembrie 1959, la
Washington a fost încheiat Tratatul cu privire la Antarctica.

4
Conform Tratatului din 1959, principiul de bază al regimului inter-naţional al
Antarcticii este folosirea ei numai în scopuri paşnice. Astfel, au fost interzise:
crearea de baze militare, construi- rea de fortificaţii sau desfăşurarea manevrelor
militare şi experimentarea oricărui tip de arme.

Prin Tratatul cu privire la Antarctica s-a instituit o zonă cu statut de totală

demilitarizare, neutralizare şi denuclearizare.

Totodată, Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi modalităţile de

colaborare a statelor în acest domeniu, stabileşte posibilitatea schimbului de
informaţii privind programele lor ştiinţifice, schimbului de personal între
expediţiile statelor şi între staţiunile lor ştiinţifice din Antarctica, precum şi
schimbului de observaţii şi rezultate ştiinţifice.

Tratatul nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate teritorială în

Antarctica, însă atâta timp cât Tratatul este în vigoare, nici un stat nu are dreptul
de a înainta noi pretenţii asupra Antarcticii.

În vederea respectării Tratatului s-a creat un nou sistem de control şi inspecţie

reciprocă, care se realizează prin observatorii desemnaţi de reprezentanţii celor
12 state părţi la Tratat.

De la încheierea Tratatului şi până în prezent, activitatea statelor a generat o

serie de pro- bleme juridice şi cu privire la protecţia mediului şi la regimul
resurselor minerale din zonă.

În acest scop a fost adoptată, în iunie 1988, Convenţia privind reglementarea

activităţilor asupra resurselor minerale din Antarctica. Obiectivul acestei
convenţii este interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune mediului sau
ecosistemelor antarctice sau ar afecta clima-tul la nivel global sau regional.

În octombrie 1991 statele părţi la Tratatul cu privire la Antarctica au semnat la

Madrid Proto- colul asupra protecţiei mediului în această zonă, protocol care,
între altele, interzice prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50
ani. De altfel, problema Antarcticii figurează din anul 1983 pe ordinea de zi şi a
Adunării Generale a ONU, iar prin rezoluţia nr. 46/41 a Adunării Generale a
ONU din 16 decembrie 1991, acest forum mondial lansează teza potrivit căreia
elabo- rarea unei convenţii care să stabilească o rezervaţie naturală şi
ecosistemele sale asociate trebuie negociată cu participarea întregii comunităţi
internaţionale.

5
Concluzie

Limitele laterale ale sectoarelor polare nu sunt granițele naționale ale țărilor
respective. Teritoriul de stat din sectorul polar este limitat de limita exterioară
a apelor teritoriale. Cu toate acestea, dată fiind importanța deosebită a
sectoarelor polare pentru economia și securitatea statelor costiere, dificultatea
navigației în aceste zone, o serie de alte circumstanțe, se poate spune că pe
teritoriul sectoarelor funcționează un regim juridic, care poate diferi de
regimul apelor teritoriale. Statele circumpolare stabilesc o procedură de
autorizare pentru desfășurarea activităților economice în sectorul polar, reguli
pentru protecția mediului etc.

6
Bibliografie

https://anavtograf72.ru/ro/renewal/mezhdunarodno-pravovoi-rezhim-arktiki-
territoriya-i-mezhdunarodnoe/

https://rubyskynews.com/index.php/2018/02/21/zonele-cu-regim-juridic-
special/

https://administrare.info/drept/11587-regimul-juridic-al-zonelor-polare