Cristian-Dragoș Țurcan
    anul II C.P.C.E.I.
 
ANALIZA GEOPOLITICĂ A ZONEI ARCTICE
 
Arctica este regiunea polară aflată în nordul planetei, ce cuprinde zona boreală a Europei,
Asiei și Americii de Nord, Oceanul Arctic – care ocupă o suprafață de 14 milioane de km 2, la care
se adaugă Groenlanda și regiunile limitrofe ale oceanelor Pacific și Atlantic. Uscatul reprezintă
circa 27 milioane km2.
Pe perioada iernii arctice, apa oceanică înghețată acoperă aproximativ 11 milioane de km2 ,
iar vara circa 8 milioane km2, aceste suprafețe fiind în scădere din cauza încălzirii globale. Prin
micșorarea suprafețelor înghețate, zona va da în următorii ani un nou sens puterii maritime, Arctica
devenind un furnicar de vapoare ce va lega America de Nord cu Asia.
Pentru o lungă perioada de timp zona arctică nu a prezentat interes decât pentru oamenii de
știință și pentru vânătorii de animale. După descoperirea resurselor minerale, în special a
hidrocarburilor,  estimate ca fiind undeva între o cincime și o pătrime din rezervele mondiale, zona
a atras imediat atenția statelor din zonă asupra ei.
Petrolul și gazele naturale din Oceanul Arctic au declanșat o luptă pentru împărțirea acestui spațiu
în zone economice exclusive și pentru delimitarea platoului continenal, devenind astfel un spațiu de
conflict cu rivalități multipolare.
De asemenea, topirea calotei glaciare favorizează, pe lângă accesul la resursele naturale, și
transportul maritim. Au apărut două pasaje, respectiv Pasajul Nord-Vest, dintre SUA si Canada și
Pasajul Nord-Est al Federației Ruse (numit Ruta Maritimă de Nord), ce scurtează și securizează
rutele maritime, lucru care a dus la apariția de noi actori ce dezvoltă un interes în zonă și la
schimbarea geopoliticii în Arctica.
Modificările climatice vor veni la pachet cu o mulțime de efecte negative, cu implicații la
scară planetară: apariția de furtuni, nivel ridicat al razelor ultraviolete, eliberarea în atmosferă, prin
topirea permafrostului, a unor cantități însemnate de gaze cu efect de seră,  modificări importante în
structura faunei și a florei ce pun în pericol speciile arctice (în special ursul polar), afectarea
comunităților indigene, atât din punct de vedere economic, cât și cultural.
Ca o consecință a schimbărilor climatice rapide și comportamentul statelor a suferit
modificări, urmărindu-se o implicare mai activă în regiune.
În pofida extrapolării a numeroase fenomene la nivel global, asistăm la apariția unor
structuri de securitate regională, în vederea asigurării securității și supraviețuirii.  Cum amenințările
la adresa statelor apar, de obicei, la nivel regional, insecuritatea este asociată, de regulă, cu
proximitatea.
În acest context, în literatura de specialitate se conturează ipoteza privind formarea unui
organism de securitate regională pentru Arctica, aducându-se ca argument, în primul rând, acțiunile
vehemente ale Rusiei, de exploatare și control a teritoriilor arctice.
Se va urmări totodată dacă impactul pe care schimbările climatice din regiune poate schimba
comportamentul actorilor și sistemul internațional.
Tulburarea climei a generat la nivel planetar fenomenul încălzirii globale, fenomenul fiind
pus în legătură  cu creșterea emanațiilor de dioxid de carbon în atmosferă, ca urmare a arderilor
comubstibililor fosili.
Zona arctică este cea mai afectată de încălzirea globală, calota glaciară micșorându-se, în
ultimii 35 de ani cu aproximativ 40%. Cum apa întunecată a oceanului nu reflectă radiațiile solare
așa cum o făcea calota glaciară, ci le absoarbe, fenomenul de încălzire se accelerează. Din acest
motiv, în zona arctică temperatura medie anuală a crescut cu aproape 4 grade Celsius, în timp ce la
nivel global aceasta creștere a fost de 1,5 grade.
Principalii actori care au interese în acest spațiu sunt, în majoritate, cei din regiune:
 Canada – care reprezintă o putere regională ce dispune de un teritoriu cu o suprafață de
9.984.670 km2, ocupând din acest punct de vedere locul 2 pe glob.
Deși este un stat de dimensiuni continentale, populația este destul de redusă (34.568.000
locuitori), dar cu o tendință de creștere bazată pe imigrație.
Ecoonomia este dezvoltată, cu un PIB total de 1.518 miliarde dolari (locul 13 pe Glob), mult
superior rangului populației (locul 37 în lume). Țara este însă dependentă economic de SUA, cu
peste trei pătrimi din totalul exporturilor (în special materii prime) și jumătate din totalul
importurilor.
Resursele minerale sunt variate și bogate, pe lângă minereuri și metale țara ocupând la petrol
locul 3 ca rezerve și 5 ca producție, iar la gaze naturale locul 5, atât ca rezerve, cât și ca producție.
  Din punct de vedere militar Canada are un parteneriat cu SUA, dar  care nu funcționează automat:
dacă în 2002 a participat alături de aliatul sau în Afganistan, nu același lucru s-a întâmplat, un an
mai târziu, în operațiunile desfășurate în Irak.
Danemarca – are o suprafață de 43.094 km2 și o populație de 5.580.000 locuitori.
Statul deține în zona arctică, cu titlul de teritoriu autonom, cea mai mare insulă de pe glob,
Groenlanda, ce are o suprafață de 2.166.086 km2, în cea mai mare parte acoperită cu gheață și foarte
slab populată: numai 58.000 de locuitori.  
Danemarca deține resurse importante de gaze și petrol în Marea Nordului, fiind o țară exportatoare
de țiței (locul 32 în lume).
Armata daneză, cu cele trei ramuri: Armata Regală, Marina Regală și Forțele Aeriene, având în
compunere 15.000 de soldați și 5.000 de civili dispune de un buget anual de 20.9 miliarde coroane
daneze (3,4 miliarde dolari)
Statele Unite ale Americii, a treia țară de pe glob, atât că întindere (9.826.675 km2), cât și
ca populație (316.438.000 locuitori), are acces direct la Oceanul Arctic grație Alaskăi, cât și
indirect, prin Oceanele Atlantic și Pacific. La ora actuală au cea mai puternică economie a lumii,
modernă și complexă, fiind totodată și cea mai diversificată din lume. PIB-ul de 20.540 miliarde de
dolari, aproape o treime din cel al planetei, face din SUA prima putere economică mondială. Având
în vedere consumul uriaș de materii prime, ce reprezintă un sfert din consumul total al planetei,
SUA are interes deosebit în atragerea de noi teritorii bogate în resurse minerale, cu atât mai mult cu
cât politica ei privind protejarea resurselor proprii o determină să importe cantități uriașe de materii
prime. În ciuda apariției și circulației altor monede precum euro, yuan sau yen, dolarul american
rămâne principala valută de schimb la nivel mondial. Statele Unite sunt inclusiv prima putere
militară a lumii, atât cantitativ cât și calitativ (cu referire la rețeaua complexă de sateliți de
comunicații și observații), putând interveni în cel mai scurt timp în orice punct al globului și
controlând, prin sistemul de baze militare externe, cele mai importante rute intercontinentale. Un alt
instrumet de putere al SUA îl reprezintă transnaționalele                 nord-americane care au
răspândite în afara granițelor zeci de mii de filiale și sucursale.
  Nu în ultimul rând, SUA dispune de cel mai considerabil soft-power, influențând comportamentul
socio-politic și cultural prin exportul modului de viață și a valorilor morale proprii.  Toate acestea
fac din SUA unul din principalii jucători geostrategici din zona arctică.
Rusia, deține peste o zecime din uscatul planetar, fiind, cu cei 17.101.300 km2, cea mai
întinsă țară de pe glob. Are cea mai mare deschidere la zona arctică, ieșire directă la Oceanul
Pacific și indirectă (prin Marea Neagră) la Oceanul Atlantic. Populația ei este de 144.850.000 de
locuitori, ocupând din acest punct de vedere locul 9 pe glob. Rusia dispune de vaste resurse
minerale, în special combustibili minerali fosili, la gaze naturale  ocupând locul întâi ca rezerve și
locul doi, după SUA, ca producție, iar la petrol locul întâi, alături de Arabia Saudită, la producție).
PIB-ul de 2.553 miliarde dolari o plasează pe locul 6 mondial, economia fiind însă
dependentă de exploatarea și exportul petrolului și a gazelor naturale într-o proporție foarte mare
(trei pătrimi), lucru care o face vulnerabilă.
Plasată pe două continente, Europa și Asia, la interferența marilor civilizații, Rusia a
dezvoltat un spațiu etnocultural specific, nici european, nici asiatic, ce îi conferă o poziție
geopolitică unică.
 Deși din punct de vedere militar nu mai este o superputere ca pe vremea Uniunii Sovietice,
Rusia rămâne totuși a doua putere militară de pe glob, ce dă dovadă că  nu se dă în lături din a se
implica în diverse acțiuni militare agresive.
Principala armă a Rusiei rămâne însă cea politică, jucând cartea resurselor enegetice (gaze
naturale și petrol) cu deosebit succes. Orientarea spre exploatarea si exportul de resurse energetice a
făcut posibilă revenirea Rusiei pe scena internațională după eșecul economic înregistrat la trecerea
de la economia centralizată la cea de piață.
  Norvegia, cu o  populație de numai 5.367.000 locuitori dispune de un teritoriu cu o suprafață
totală de 385.207 km2 ce are o deschidere importantă la Atlanticul de Nord și la Marea Barents. Prin
arhipeleagul Svalbard, țara are contact direct cu Ocanul Arctic.
Principalul interes al acestui actor în zona arctică îl reprezintă drepturile de pescuit în zona
arhipeleagului Svalbard.
PIB-ul țării este de 398 miliarde dolari, iar ca principale ramuri economice se remarcă
construcțiile navale și pescuitul intens. Țara dispune de resurse bogate de petrol și gaze naturale.
Noul actor interesat de zona arctică, China,  are o suprafață de 9.596.961 km2, ocupând
locul 4 pe Glob și o populație de 1.357.251 locuitori (cea mai numeroasă și de o excepțională
coeziune și omogenitate mentinută pe parcusul a trei milenii).
Ea are ieșire la Oceanul Pacific prin Marea Galbenă a Chinei de Est și prin Marea Galbenă a
Chinei de Sud.
China dispune de mari rezerve de cărbuni, dar și de petrol și gaze naturale.
Principalul supraviețuitor al sistemului socialist, cu un partid unic la putere ce deține un monopol
necontestat în viața politică și culturală, China are o economie bazată pe principiile pieței libere
capitaliste.
Din punct de vedere economic, țara a făcut un salt uriaș, devenind cel mai mare producător
de automobile din lume (dublu față de SUA, ce a deținuse supremația încă de la inventarea acestuia)
cât și cel mai mare exportator mondial în mai puțîn de 60 de ani de când a produs primul
autoturism.
PIB-ul țării este de 13.610.000 miliarde dolari.
În urma acestui succes și a unei puternice reveniri la maritimitate,  țara dorește să își lărgească
orizontul geopolitic, limitat până acum la Asia și la zona arctică, în încercarea ei de a-și depăși
condiția de putere regională.
Un mare atu al acestui stat îl reprezintă puternică diaspora planetară.
Și China face apel la soft power, înființând numeroase institute culturale Confucius, foarte apreciate
pe plan mondial.
China înregistrază un dinamism ridicat și în domeniul militar, ceea ce face din ea o
supraputere de necontestat.
Conflictele din zonă au apărut odată descoperirea zăcămintelor de hidrocarburi în Oceanul
Arctic, actorii întrând într-o luptă acerbă pentru delimitarea zonei economice exclusive și a
platoului continental:
Insula Hans, de numai 1,3 km2, face obiectul litigiului dintre Canada și Danemarca pentru
delimitarea frontierei printre insulele canadiene Ellesmere și teritoriul dependent de Danemarca,
Goenlanda. Motivul acestei dispute îl constituie prezența în zonă a zăcămintelor de hidrocarburi.
Tot trasarea frontierei constituie motiv de conflict între Canada și SUA, de data asta spațiul
în discuție fiind un sector din Marea Barents. Canada invocă Tratatul Rusia- Marea Britanie din
1825, solicitând trasarea frontierei pe linia meridională, în timp ce SUA invocă hotărârea Curții
Internaționale de Justiție de la Haga privind insula Șerpilor, pretinzând trasarea frontierei pe baza
principiului echidistanței față de linia coastei.
Norvegia are o dispută similară cu Rusia în ceea ce privește Marea Barents, privind     așa-
zisa Zonă Gri aflată între arhipeleagul Svalbard  (Norvegia) și arhipeleagul Novaia Zemlia (Rusia),
Norvegia susținând principiul liniei mediane, în timp ce Rusia invocă circumstanțe speciale. Un
compromis a fost încheiat în 2010 prin divizarea spațiului în două părți egale.
 Acestei dispute i se adaugă cea cu privire la drepturile de pescuit din zona Arhipeleagului
Svalbard.  Acestea au fost stabilite prin Tratatul Svalbard, intrat în vigoare în 1929 și semnat de 40
de state, prin care acestea căpătau drept de pescuit și de exploatare a resurselor naturale în zona.
Norvegia invocă însă că Tratatul nu se aplică și zonei de pescuit din jurul Svalbardului, arhipeleagul
beneficiind de o zonă economică exclusivă de 200 de mile.
Marea Bering face obiectul disputei între SUA și Rusia. Înțelegerea încheiată în 1990, când
s-au trasat frontierele maritime în Marea Bering, Nordul oceanului Pacific și Oceanul Arctic și prin
care Rusia ceda SUA o zona de 50.000 km2 nu a primit acceptul palamentului sovietic, însă
guvernul a respectat, până acum, înțelegerea.
Alte două dispute cu privire la spațiul arctic sunt cele cu privire la regimul juridic al
pasajelor Nord-Vest și Nord-Est. Canada solicită controlul asupra pasajului Nord-Vest ca făcând
parte din apele sale teritoriale, în timp ce SUA și stelele europene consideră că sunt ape
internaționale, deoarece leagă oceanele Arctic și Atlantic (deci două “mari libere”).
Similar, Rusia solicită controlul asupra pasajului Nord-Est, pe care îl consideră ruta internă.
Acestui conflict i se adaugă litigiile privind drepturile de pescuit limitrofe Arhipeleagului Svalbard.
De menționat ca în 1929 a intrat în vigoare Tratatul Svalbard (elaborat în 1920) și semnat în prezent
de 40 de țări.
Strategiile naționale privind zona arctică.
Urmare a revizuirilor strategiilor de securitate făcute pentru a include și zona arctică,
Rusia înființează în mai 2007 Consiliul Național pentru Arctica, incluzând în strategia de securitate
națională regiunile arctice, strategie ce ia în calcul un conflict de sorginte militară în acest spațiu.
Motivația Rusiei este că în competiția pentru resurse o intervenție armată nu poate fi
niciodată exclusă. În 2008, Rusia înființează o forță militară separată, special destinată acestei
regiuni, fiind singura țară din zonă care are un corp de armată special instruit pentru zona arctică.
Interesul crescut al Rusiei pentru această zonă este afișat clar în 2007 când, în cadrul unei
expediții, se „plantează” un steag exact în dreptul Polului Nord, pe fundul Oceanului Arctic.
Apoi, în cadrul paradelor din anii urmatori, ocazionate de sărbătorirea Zilei Victoriei, Rusia
prezintă tehnica militară dezvoltată pentru zona arctică și își redeschide șase foste baze militare de
pe țărmul Oceanului Arctic.
Impresionantei flote de 42 de spărgătoare de gheață urmează să i se alăture alte 8, aflate în
construcție.
SUA, la rândul ei, lansează în 2009 o nouă strategie regională „Arctic Național Security
Directive” menită să o înlocuiască pe cea din 1994. Prin aceasta este acordată o importanță
deosebită comunităților de eschimoși, se dispune amplasarea unui sistem anit-rachetă în Alaska și se
acordă o atenție sporită actorilor internaționali.
În cursul anului 2009 și Canada lansează „Strategia pentru Nord” ce prevede consolidarea
suveranității asupra rutelor maritime și asupra resurselor din zona arctică și, în general, a
suveranității țării în această regiune. Tot în cadrul acestei strategii este prevăzută monitorizarea
activităților ce se desfășoară prin Pasajul Nord-Vest.
Și Norvegia își completează în 2009 strategia din 2006  privind zona arctică, prin extinderea
intersului (până atunci limitat la Marea Balitcă) la întreaga regiune  arctică.
Nou venita China, cu un interes deosebit în transportul maritim (jumătate din PIB-ul Chinei
depinzând de el), dorește conferirea unei dimensiuni internaționale a chestiunilor ce țin de zona
arctică. Interesul ei este, în principal, scurtarea rutelor de transport, ea având în construcție primul
spărgător de gheață care să-i permită deschiderea de noi rute maritime prin Oceanul Arctic.
Groenlanda s-a dovedit a fi unul din cele mai bogate teritorii în minereuri, deținând în
același timp și unicul zăcământ de criolit din lume.
Prin modificarea strategiilor marilor puteri, insula a devenit o zonă geostrategică deosebit de
importantă la nivel mondial, ca punct de acces prin Pasajul Nord-Vest. Din acest motiv SUA a
înființat la Thule, o puternică baza militară.
 Inuiții își reconsideră poziția față de Regatul Danemarcei, insula trecând de la parte
integrantă a Regatului la autonomie internă în 1979, la suveranitate formală în 2008 și apoi la
autoguvernare extinsă în 2009.
 
Plantarea pe fundul mării în august 2007, la Polul Nord, a steagului național al Rusiei, a dat
semnalul începerii luptei pentru resursele uriașe ale regiunii arctice.
Statele ce înconjoară Oceanul Arctic și-au reconfirmat în 2008 angajamentul de a respecta
„Constituția marilor” (UNCLOS), prin Declarația Ilulissat care, însă, nu a fost ratificată de toate
statele din cauza nemulțumirii împărțirii teritoriilor din regiune. La scurt timp, statele din zonă și-au
reformulat strategiile privind această regiune și au început să înainteze corpului Națiunilor Unite
propuneri pentru extinderea platourilor continentale. Solicitările și acțiunile actorilor din zonă au
depășit cu mult reglementările internaționale, ce limitau zona de exclusivitate economică la 200 de
mile nautice de țărm. Un alt set de revendicări se bazau pe legea care stipula că, dacă se poate face
dovada că o creastă subacvatică este legată de platforma continentală pe care se află un stat, acesta o
poate revendica drept teritoriu național. Acesta este motivul pentru care Rusia, pretinzând Creasta
Lomonosov, a declarat Polul Nord ca teritoriu aparținînd Federației Ruse.
Rusia a fost primul stat care, în 2001, a făcut o prezentare la Comisia cu privire la limitele
platoului continental (CLC), de la care a primit o serie de recomandări, precum și solicitarea de a
prezența date științifice suplimentare.
În 2006 a fost rândul Norvegiei,  urmată de Danemarca în 2014. Canada și SUA urmează să
facă propriile prezentări privind platoul continental.
Prezentările diferitelor state în fața Comisiei sunt divergente , considerentele economice și
geostrategice ducând la diferite interpretări privind aplicarea UNCLOS în zona arctică.
Rusia are tot interesul să susțină aplicarea UNCLOS în Arctica, atât pentru a avea acces la
noile resurse, cât și pentru a-și stabiliza investițiile făcute în zonă, începute încă din anii ’70.
Cu toate acestea, Rusia ridică serioase îndoieli în privința angajamentului de a respecta
prevedererile UNCLOS, așa cum s-a dovedit în 2013-2014 în disputa cu Olanda, precum și din
cauza refuzului de a accepta arbitrajul UNCLOS.
Rusia a stabilit, ca urmare a programului Consiliului Național pentru Arctica  și o serie de
baze militare la Marea Nordului, măsură putând fi interpretată atât ca un comportament
amenințător, de dominare militară a zonei, cât și ca rezervă coercitivă pentru asigurarea
operațiunilor ce se vor desfășura pe platoul continental.
Cum Rusia consideră Pasajul Nord-Est ca trecând prin apele sale teritoriale, deci
nesupunandu-se dreptului tradițional la libertatea navigației, a adoptat o serie de legi care limitează
navigația maritimă în zonă, precum și lucrările de construcție.
SUA, ca răspuns, a reînceput patrulările prin Marea Barents pentru a pregăti o operațiune de
garantare a libertății de navigație în zonă, în vederea  contestării pretențiilor excesive ale Rusiei.
Acest lucru este văzut însă de Rusia ca o demonstrație de forță a SUA, respectiv NATO –
cea mai mare de la încheierea Războiului Rece.
SUA dispune numai de două de spargatoare de gheață funcționale, unul de mărime medie,
folosit pentru cercetări și numai unul greu „Polar Star” dat în funcțiune în 1977. De aceea a fost
elaborat un program ambițios al Forțelor Maritime Militare ale SUA și al Pazei de Coasta, pentru
construirea a șase spargatoare de gheață grele, primul dintre ele urmând să fie lansat în cursul anului
2024.
China, prin construirea primului sau spărgător de gheață, are viziunea unui „Drum al mătăsii
polar”.
  Deși deschisă în 1991, ruta prin nordul Siberiei abia de curând a început să devină atractivă pentru
transportul naval de tranzit, ca urmare a micșorării calotei glaciare.  Aceasta scurtează cu 40% ruta
actuală dintre Yokohama (Japonia) și Hamburg (Germania) ce trece prin Canalul de Suez, cu
economii importante de combustibil, timp (atât ca urmare a scurtării traseului, cât și a evitării
cozilor ce se formează la trecerea prin Canalul de Suez) și bani (taxa de utilizare a Canalului,
salariile marinarilor), cât și sporirea siguranței prin eliminarea riscului unui atac al piraților.
 La fel ca Rusia, Canada consideră, în baza art. 234 din Convenția ONU cu privire la dreptul
maritim, că Pasajul Nord-Vest reprezintă ape teritoriale și, în acest sens, a elaborat o lege prin care
limitează tranzitul navelor prin aceste ape.
Interesul pentru acest pasaj este deosebit, întrucât ruta prin Alaska și nordul Canadei
scurtează cu 7.000 km legătura maritimă dintre Golful Baffin și Marea Beaufort, comparativ cu cea
prin Canalul Panama.
Consecința geopolitică a încălzirii globale și a topirii calotei glaciare este dată de legătura
dintre accesul la resurse și teritoriul suveran. Sistemul international suferă numeroase schimbări,
fiind mai dinamic ca niciodată.
Actorii prezentați în acest studiu își modifică comportamentele, desfășurând activități
intense în regiune favorizate de schimbările climatice.
Potențialul conflict constă în accesul la petrol și minerale precum și în controlul căilor de
transport. Cu toate acestea, la ora actuală perspectivele de exploatare comercială a acestor resurse
sunt speculative, realizarea acestui lucru cu tehnologia de azi fiind extrem de costisitoare. De aceea
e puțin probabil ca guvernele să riște un război pentru rezervele de petrol și gaze din Arctica. Nici
măcar revendicarea crestei Lomonosov nu a generat cine știe ce conflict. Iar în ceea ce privește
resursele de pe platformele continentale, acestea se află deja în granțe stabilite.
De aceea estimez că situația din zona arctică va evolua spre o cooperare a statelor din zonă, cu atât
mai mult cu cât, prin Consiliul Arctic, există deja o bază solidă de la care se poate porni.
BIBLIOGRAFIE
 
KAPLAN, Robert, Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta
împotriva destinului, trad. de Mihnea Gafița, București, Ed. Litera, 2018;
 
NEGRUȚ, Silviu, Geopolitica, ed. a 2-a, rev, București, Ed. Meteor Press, 2015;