TRATATUL ANTARCTICII

Context geografic

Antarctida este singurul continent de pe Glob care nu are populație

autohtonă(băștinașă), și ultimul continent care a fost explorat de om. Acesta se
situează în zona numită Antarctica, reprezentată de continentul Antarctida și de
banchizele ce se află la sud de Cercul Polar de Sus(60 de grade latitudine sudică).

Condițiile vitrege de acolo fac viața aproape imposibilă: aici s-a înregistrat cea mai
scăzută temperatură măsurată vreodată pe Pământ, la Stația Vostok: - 89,2 °C, și
cele mai înalte niveluri de radiație solară.

Astfel, Antarctica devine atractivă numai prin oportunitățile sale pentru cercetare,
teritoriile acestea rămânând mult timp un mister din cauza inaccesibilității lor, și
pentru scopuri militare.
Context istoric

Unul dintre primii oameni care au pus piciorul pe pământul Antarctidei este
ofițerul de marină Jules Dumont d'Urville, în 1839, în cadrul expediției sale pentru
regele Franței, Ludovic-Filip al Franței. D` Urville a mai întreprins o astfel de
expediție, dar care nu a avut succes, din cauza pregătirii precare a echipajului
pentru condițiile antarctice. În urma celei de-a doua expediții, D` Urville atinge
latitudinea de 63 de grade, și revendică pentru Franța teritorii din pământul
Antarcticii.

Atingerea Polului Sud a fost realizată pentru întâia oară de exploratorul polar

norvegian Roald Amundsen (care fusese ofițer secund alături de Emil Racoviță în
Expediția Antarctică Belgiană din 1897-1899 ) și echipa sa în anul 1911, într-o
întrecere cu exploratorul englez Robert Falcon Scott, care a ajuns și el la Pol - cu
35 de zile după Amundsen. Pe drumul de întoarcere exploratorul englez și-a
pierdut viața. La data de 14 decembrie 1911, Amundsen a înfipt steagul norvegian
în pământul inaccesibil până atunci.
De atunci, tot mai multe țări și-au arătat interesul pentru revendicări teritoriale în
teritoriul Antarcticii. Ca urmare, în plin Război Rece, a apărut nevoia unor
reglementări cu privire la relațiile dintre state în contextul exploatării Antarcticii.
Părțile semnatare

Tratatul principal a fost deschis pentru semnare la 1 decembrie 1959, la

Washington, fiind propus de SUA, și a intrat oficial în vigoare la 23 iunie 1961.
Primii semnatari au fost cele 12 țări active în Antarctica în timpul Anului Geofizic
Internațional 1957–1958 și care au acceptat invitația Statelor Unite la conferința
la care acesta a fost negociat.

Cele 12 țări aveau interese semnificative în Antarctica la acea vreme, și

înființaseră deja peste 50 de stații de cercetare: 

 Argentina, 
 Australia, 
 Belgia, 
 Chile, 
 Franța, 
 Japonia,
  Noua Zeelandă,
  Norvegia, 
  Africa de Sud, 
 Uniunea Sovietică,
  Regatul Unit
 Statele Unite. 

Aplicarea Tratatului Arcticii

După semnare

Rolul tratatului este de a asigura faptul că teritoriul Antarcticii va fi folosit numai

în scop pașnic, pentru cercetare, de a interzice militarizarea acestui spațiu și de a
preveni conflictele internaționale ce ar putea apărea în eventualitatea unor
revendicări teritoriale.

 Articolul 1: Aria va fi utilizată exclusiv în scopuri pașnice; activitățile militare,

cum ar fi testarea de arme, sunt interzise, iar personalul și echipamentele
militare pot fi utilizate numai în scop de cercetare științifică sau în alte scopuri
pașnice;
 Articolul 2: Libertatea de cooperare și cercetare științifică va continua;
 Articolul 3: Libertatea schimbului de informații și personal în cooperare
cu Națiunile Unite și cu alte agenții internaționale;
 Articolul 4: Tratatul nu recunoaște, nu contestă și nu stabilește revendicări
privind suveranitatea teritorială; cât timp tratatul este în vigoare, nu se vor
ridica noi revendicări teritoriale;
 Articolul 5: Tratatul interzice exploziile nucleare și deversarea de deșeuri
radioactive;
 Articolul 6: Tratatul acoperă tot uscatul și banchizele de gheață aflate la sud de
paralela de 60 de grade latitudine sudică, nu însă și apele înconjurătoare;
 Articolul 7: Statele semnatare cu statut de observator au liber acces inclusiv la
observații aeriene asupra oricărei zone și pot inspecta orice stație, instalație și
echipament; trebuie să se dea notificări în avans pentru orice activități și
pentru introducerea de personal militar;
 Articolul 8: Permite fiecărui stat să aibă jurisdicție asupra propriilor
observatori și cercetători;
 Articolul 9: Între statele membre au loc întâlniri consultative frecvente;
 Articolul 10: Toate statele semnatare vor descuraja activitățile desfășurate în
Antarctica, contrare tratatului, ale oricărei țări
 Articolul 11: Toate disputele vor fi rezolvate pe cale pașnică de părțile
implicate sau, în cazuri extreme, de Curtea Internațională de Justiție;
 Articolele 12, 13, 14: Tratează respectarea, interpretarea și amendarea
tratatului de către statele semnatare.

În contextul actual

În 2007, existau 46 de state membre ale tratatului: 28 consultative și 18 care doar

au aderat. Printre membrii consultativi se numără cele șapte țări care au
revendicat teritorii din Antarctica, fapt care încalcă art. 4 al Tratatului Antarcticii.

Acum, sediul Secretariatului Tratatului Antarcticii(ATS) se află la Buenos Aires, în

Argentina.

Tratatul Antarcticii a fost redactat în 4 limbi:

1. Engleză
2. Franceză
3. Spaniolă
4. Rusă
Documentul Tratatului Antarcticii, în limba engleză, se află aici:
https://documents.ats.aq/keydocs/vol_1/
vol1_2_AT_Antarctic_Treaty_e.pdf