Ministerul Educației Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Referat
,,Zonele polare: Arctică, Antarctică,,
La Drept Internațional Public, al studentei din gr. 5 F.R.
Facultatea de drept

Studentă: Samson Ana-Maria

Profesor:Zaharia Virginia

Chișinău 2022
Cuprins:

1.Conceptul, noțiune și esența de zone polare..................................................................................

2.Apariția zonelor polare: Arctică, Antarctică..................................................................................
3.Regimul juridic al zonelor polare..................................................................................................
4.Bibliografie....................................................................................................................................
 Conceptul, noțiunea și esența de zona polare:
Regiunile polare sunt zonele Pământului situate în jurul polilor nordici și sudici ai planetei. În
cazul emisferei nordice, regiunea polară numită Arctica este alcătuită din gheață și mase de apă
lichidă din ocean. În timp ce emisfera sudică există o masă terestră continentală, Antarctică, ceea
ce privește regiunea polară antarctică pot confirma faptul că tratatul privind Antarctica (1959)
delimitează această regiune de paralela 60, pentru a include întreaga Antarctică(cu întreaga
peninsulă Antarctică). Suveranitatea Antarcticii este juvernată de acest tratat semnat de 12 țări și
semnat de alde 38. Argentina și Chile au revendicări teritoriale în Peninsula Antarctică, la fel ca
Australia, Franța, Noua Zeelandă, Norvegia și Regatul Unit. După idee importanța geopolitică a
acestor regiuni semnifică o mare importanță geopolitică datorită existenței în ele a unor
zăcăminte strategice de minerale. În același mod, procesele climatice care au loc în ele sunt
decisive pentru echilibrul de mediu al planetei. Pe de altă parte, resursele de pescuit și rutele de
navigație maritimă și aeriană au, de asemenea, o mare importanță strategică.
Regiunea polară arctică sau arctică: Potrivit Consiliului SUA pentru Relațiile Externe, Arctica
este strategică, având în vedere vastele resurse de hidrocarburi care există acolo. Potrivit
Administrației pentru Informații Energetice din Statele Unite, În Arctica au fost descoperite 61
de câmpuri mari de petrol și gaze naturale. Dintre aceste domenii, 43 aparțin Rusiei, 11 Statelor
Unite, 6 Canadei și 1 Norvegiei. Având în vedere că aceste zone fac obiectul unor dispute
teritoriale, acestea ar trebui considerate o sursă potențială de conflicte geopolitice.

Apariția zonelor polare :Arctică , Antarctică

Arctica este teritoriul în jurul Polului Nord, cu o suprafaţă totală de 27 mln. km ², format din 2/3
suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă terestră. Arctica prezintă interes atât din punct de vedere
ştiinţific, cât şi din punct de vedere strategic, întrucât este bogată în resurse naturale. Regimul
juridic al Arcticii s-a format într-o perioadă îndelungată şi continuă şi în prezent. Acest regim
este determinat de reglementările internaţionale şi legislaţia statelor riverane Oceanului Îngheţat
de Nord. Pentru delimitarea zonelor polare în Arctica a fost aplicată teoria sectoarelor, dezvoltată
de juristul rus V. Lakhtin încă în 1918. Conform acestei teorii, statele rive- rane Oceanului
Îngheţat de Nord şi-ar putea extinde suveranitatea teritorială asupra sectoarelor arctice din
dreptul litoralului lor până la Pol. Astfel, suveranitatea asupra sectoarelor care se formează între
meridianele care pleacă din Polul Nord şi trec prin extremităţile estice şi vestice ale litoralului
lor, le-ar reveni Statelor Unite ale Americii, Rusiei, Canadei, Danemarcei şi Norvegiei.
Împărţirea Arcticii conform teoriei sectoarelor nu este însă unanim recunoscută nici între cele
cinci state şi nici prin raport cu alte state. Îndeosebi au refuzat să ia în considerare acest criteriu
de împărţire a zonei SUA. Cu toate acestea, este semnificativ de reţinut că, la iniţiativa Canadei,
în Convenţia asupra dreptului mării din 1982 (art. 234) s-a recunoscut dreptul state- lor riverane
zonelor acoperite de gheţuri de a lua pe distanţe de până la 200 mile – măsuri de protecţie şi
control al poluării maritime şi pentru conservarea echilibrului ecologic, considerat deosebit de
fragil în aceste zone.365 În ultima perioadă capătă confirmare teza conform căreia Arctica este
un teritoriu care necesită o reglementare internaţională. În acest scop în septembrie 1996, 8 state
– Danemarca, Islanda, Canada, Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda şi Suedia – au semnat la Ottawa
Declaraţia despre formarea unui Consiliu Arctic, o nouă organizaţie regională, care are scopul de
a realiza colaborarea şi a coordona activităţile statelor în regiunea dată, de a efectua controlul şi
coordona programele ecologice şi a răspândi informaţii despre Arctica. Antarctica este regiunea
polară de sud, cu o suprafaţă de 14 mln. km 2, situată între Africa de Sud, America de Sud,
Australia şi Noua Zeelandă. Pentru prima oară continentul a fost descoperit de expediţia rusă
condusă de F. F. Belenghau- sen şi M. P. Lazarev. Ca urmare a descoperirii zăcămintelor în
subsolul noului continent, interesul faţă de Antarctica a crescut spre sfârşitul secolului al XIX-
lea, mai ales după primul război mondial. Primele încercări de a-şi atribui unele părţi din acesta
au fost efectuate de Anglia (1908-1933), apoi Franţa (1924), Norvegia (1931-1939), Chile şi
Argentina (1940), iar SUA (1939) şi-au rezervat dreptul de a repartiza pământurile antarctice. În
1950, URSS le-au cerut SUA, Angliei, Franţei, Norvegiei, Australiei, Argentinei şi Noii
Zeelande să iniţieze o discuţie pe plan internaţional pentru a se ajunge la un acord care să
satisfacă pretenţiile legitime ale tuturor statelor interesate. Ca urmare, la 1 decembrie 1959, la
Washington a fost încheiat Tratatul cu privire la Antarctica. Conform Tratatului din 1959,
principiul de bază al regimului inter-naţional al Antarcticii este folosirea ei numai în scopuri
paşnice. Astfel, au fost interzise: crearea de baze militare, construi- rea de fortificaţii sau
desfăşurarea manevrelor militare şi experimentarea oricărui tip de arme. Prin Tratatul cu privire
la Antarctica s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare şi denuclearizare.
Totodată, Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi modalităţile de colaborare a statelor
în acest domeniu, stabileşte posibilitatea schimbului de informaţii privind programele lor
ştiinţifice, schimbului de personal între expediţiile statelor şi între staţiunile lor ştiinţifice din
Antarctica, precum şi schimbului de observaţii şi rezultate ştiinţifice. Tratatul nu se pronunţă
asupra pretenţiilor de suveranitate teritorială în Antarctica, însă atâta timp cât Tratatul este în
vigoare, nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenţii asupra Antarcticii. În vederea
respectării Tratatului s-a creat un nou sistem de control şi inspecţie reciprocă, care se realizează
prin observatorii desemnaţi de reprezentanţii celor 12 state părţi la Tratat. De la încheierea
Tratatului şi până în prezent, activitatea statelor a generat o serie de pro- bleme juridice şi cu
privire la protecţia mediului şi la regimul resurselor minerale din zonă. În acest scop a fost
adoptată, în iunie 1988, Convenţia privind reglementarea activităţilor asupra resurselor minerale
din Antarctica. Obiectivul acestei convenţii este interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune
mediului sau ecosistemelor antarctice sau ar afecta clima-tul la nivel global sau regional. În
octombrie 1991 statele părţi la Tratatul cu privire la Antarctica au semnat la Madrid Proto- colul
asupra protecţiei mediului în această zonă, protocol care, între altele, interzice prospectarea şi
mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 ani. De altfel, problema Antarcticii figurează din anul
1983 pe ordinea de zi şi a Adunării Generale a ONU, iar prin rezoluţia nr. 46/41 a Adunării
Generale a ONU din 16 decembrie 1991, acest forum mondial lansează teza potrivit căreia elabo-
rarea unei convenţii care să stabilească o rezervaţie naturală şi ecosistemele sale asociate trebuie
negociată cu participarea întregii comunităţi internaţionale.

Regimul juridic al zonelor polare:

 Regimul juridic al Arcticii Arctica este o regiune a Pământului care cuprinde tot ceea ce se
găsește în jurul Polului Nord și care se găsește la nord de Cercul Arctic. Pozițional geografic,
Arctica este simetric opusă regiunii similare din jurul Polului Sud, care se numește Antarctica.
Spaţiul nu este supus suveranităţii nici unui stat, deşi în temeiul principiului contiguităţii 5 state
cu litoral deschis spre Polul Nord au revendicat suveranitatea asupra sectoarelor arctice
(triunghiurile care se formează între meridianele care pleacă din Polul Nord şi trec prin
extremităţile vestice ale litoralului lor). În lipsa unei populaţii sedentare şi a imposibilităţii ca
această zonă să fie ocupată efectiv de vreun stat, care să-şi poată astfel impune propria
suveranitate, soluţia juridică a fost găsită în principiul contiguităţii geografice. Conform acestui
principiu, statele care au graniţa situată la marginile zonei polare şi anume Rusia, Norvegia,
Danemarca, Statele Unite ale Americii şi Canada, şi-au extins suveranitatea şi asupra unor
sectoare din această zonă pe meridianele geografice ce străbat limitele laterale ale graniţelor lor
şi se unesc la Polul Nord. Împărţirea astfel stabilită este în general recunoscută de celelalte state,
deşi nu există un instrument internațional multilateral în acest sens. Se recunoaşte doar dreptul
statelor riverane la zone acoperite cu gheţuri de a lua - pe distanţe de până la 200 mile – măsuri
de protecţie şi control al poluării maritime şi pentru conservarea echilibrului ecologic, considerat
deosebit de fragil în aceste zone (art.234 din Convenţia din 1982) Arctica este alcatuită din 2/3
apa. Pentru delimitarea zonelor polare, în general, a fost propusă linia geografică și astronomică
a cercurilor polare, a ghe țurilor în derivă și dispar ției vegeta ției. Asemenea criterii geografice și
naturale nu au fost reținute în ceea ce prive ște Arctica, căreia i s-a aplicat teoria sectoarelor sau
zonelor de atracție. Potrivit acestei teorii, statele care au coaste la Oceanul Înghetat de Nord sunt
suverane asupra tuturor pamânturilor- ocupate sau nu- curinse într-un triunghi ce are la baza
coasta, ca vârf Polul Nord și ca laturi meridianele care trec prin extremită țile de est și de vest ale
coastei 1. În 1925 Canada a formulat o declara ție prin care a pretins că spa țiile arctice situate
între meridianele 60 longitudine Est și 141 longitudine Vest reprezintă o prelungire a teritoriului
Canadian. O pretenție similară a fost formulată de fosta Uniune Sovietică in 1926; urmând
această concep ție, statelor al căror litoral este cel mai apropiat de cercul polar le-ar reveni
sectoare geografice pâna la Polul Nord, sub forma de triunghiuri sferice, delimitate de
meridianele punctelor celor mai îndepartate ale frontierelor lor nordice. Este concepția
sectoarelor arctice, care s-ar afla sub suveranitatea SUA, Canadei, Danemarcei, Norvegiei,
Finlandei și Rusiei. În 1970, Canada a emis Actul privind prevenirea poluării apelor arctice, prin
care a adoptat măsuri pentru reglementarea navigației și prevenirea poluării de către nave într-o
zonă de 100 mile marine la nord de țărmurile sale. De asemenea, Canada a adoptat pozi ția
conform căreia strâmtorile arctice canadiene( așa numitul Pasaj Nord-Vest) nu sunt folosite
pentru naviga ție interna țională, iar apele arctice sunt ape interioare ale sale. Printr-o lege din
1985, Canada a inclus toate apele dintre insulele sale arctice în interiorul unui sistem de linii de
bază drepte, considerându-la ca ape istorice. De asemenea în 1990 fosta Uniune Sovietică a
adoptat Reguli privind naviga ția pe căile de apă din Nord (denumite Pasajul Nord-Est), care
leagă oceanele Atlantic și Pacific (Marea Barentz de Marea Bering), între țărm și o serie de
insule. Sunt stabilite norme privind notificarea prealabilă, posibila inspec ție a navei de către
administrație, pilotajul obligatoriu al spărgătoarelor de ghea ță și altele, ca și plata serviciilor
respective. Poziția fostei Uniuni Sovietice a fost că aceste strâmtori nu servesc naviga ției
internaționale, poziție pe care Rusia nu pare s-o fi modificat. De menționat că SUA, Danemarca,
Norvegia și Finlanda nu au făcut declara ții prin care să afirme drepturi asupra sectoarelor
arctice.Se apreciază că astfel de declara ții unilaterale nu au valoare fa ță de statele terțe. Ele nu
au fost acceptate de alte state. Reține atenția faptul că în Convenția asupra dreptului mării din
1982 o prevedere specială se referă la “zonele acoperite de ghețuri”. Conform acestei prevederi,
statele de coastă au dreptul de a adopta și de a aplica legi și reglementări nediscriminatorii cu
scopul de a preveni, reduce și controla poluarea mediului mării de către nave în zonele acoprite
de ghe țuri situate în limitele zonei economice exclusive, atunci când condițiile climatice
deosebit de severe și faptul că ele sunt acoperite de ghe țuri cea mai mare parte a anului
împiedică navigația sau o fac excep țional de priculoasă, iar poluarea mediului marin riscă să
aducă grave atingeri echilibrului ecologic sau să-l perturbe în mod ireversibil. Interesul deosebit
pentru această zonă a început să se manifeste spre sfârşitul secolului al XIX-lea, dar în special
după primul război mondial, când s-au descoperit sub calota de gheaţă, în subsolul continentului
, importante bogăţii naturale. Prin acte unilaterale, unele state cum sunt Anglia, Franţa şi
Norvegia, au încercat la începutul secolului trecut să-şi impună suveranitatea asupra unor
porţiuni din teritoriu iar ulterior alte state, cum sunt Noua Zeelandă, Australia, Chile şi Argentina
au ridicat pretenţii asupra Antarcticii în virtutea principiului contiguităţii. După al doilea război
mondial s-a ridicat problema ca Antarctica să dobândească un statut internaţional, în afara
suveranităţii statelor, astfel că, în urma unei conferinţe internaţionale, în 1959 s-a încheiat la
Washington „Tratatul asupra Antarcticii”, între 12 state, Argentina, Australia, Belgia, Chile,
Franța, Japonia, Noua Zeelanda, Norvegia, Uniunea Africii de Sud, Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste, Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale
Americii , la care ulterior au aderat majoritatea statelor lumii (inclusiv România 3). Cele 12 state
semnatare s-au angajat să ia toate măsurile compatibile cu Carta ONU, pentru a împiedica orice
activități în Antarctica, contrare principiilor și scopului Tratatului din 1959. Tratatul a creat un
statut privilegiat pentru cele 12 state și alte state care demonstrează interes pentru Antarctica
“desfășurând activități substanțiale de cercetare știin țifică, precum stabilirea unei sta țiuni sau
trimiterea unei expediții”. Ca urmare, există trei categorii de state păr ți: Cele 12 părți originare.
Cele care pot să efectueze astfel de activită ți substan țiale. Cele care aderă la tratat, dar nu pot
desfăsura asemenea activită ți Numai statele din primele două categorii au statut consultativ, deci
participă la luarea deciziilor la reuniunile consulatative. 3 România a devenit parte la tratatul
asupra Antarcticii in anul 1971. Tratatul stipulează folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri
pașnice și el pevede că :” 1. În Antarctica sunt autorizate numai activităţile paşnice. Sunt
interzise, între altele, orice măsuri cu caracter militar, cum ar fi stabilirea de baze, construirea de
fortificaţii, manevrele, precum şi experimentările de arme de orice fel. 2. Prezentul tratat nu
împiedică folosirea de personal sau de material militar pentru cercetarea ştiinţifică sau pentru
orice alt scop paşnic.” (art.1) Tratatul consacră libertatea cercetărilor ştiinţifice în zonă şi
obligaţia statelor de a colabora între ele în acest scop:” 1. Pentru întărirea cooperării
internaţionale în Antarctica în domeniul cercetării ştiinţifice, aşa cum se prevede în articolul II al
prezentului tratat, părţile contractante convin ca, în măsura posibilităţii, să recurgă la: a)
schimbul de informaţii privind programele ştiinţifice în Antarctica, pentru a asigura la maximum
economisirea mijloacelor şi randamentul operaţiunilor; b) schimbul de personal ştiinţific între
expediţii şi staţiuni în această regiune; c) schimbul observaţiilor şi rezultatelor ştiinţifice obţinute
în Antarctica, de care se poate dispune liber. 2. În aplicarea acestor dispoziţii va fi încurajată prin
toate mijloacele cooperarea în relaţiile de lucru cu instituţiile specializate ale Naţiunilor Unite şi
celelalte organizaţii internaţionale pentru care Antarctica oferă un interes ştiinţific sau tehnic.”
(art.3) Potrivit acestui tratat Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată 4, neutralizată5 şi
denuclearizată6, fiind prima de acest fel în lume. Tratatul interzice de asemenea plasarea în zonă
a oricăror deşeuri radioactive, conform art. 5:” Orice explozie nucleară în Antarctica precum şi
eliminarea în această regiune a deşeurilor radioactive sunt interzise. 4 fâșie de teritoriu în care se
interzice, prin conven ții interna ționale, să se construiască fortifica ții, instalații militare sau să se
țină forțe armate 5 Neutralizarea unui anumit spaţiu geografic constă în obligaţia pe care şi-o
asumă statele ca în timp de război să nu desfăşoare operaţii militare în spaţiul respective şi să nu-
l transforme într-o bază militară. 6 În zona denuclearizată statele implicate au obligaţia de a nu
produce, achiziţiona, deţine, utiliza sau experimenta arme nucleare, iar celelalte state se oblige să
nu amplaseze, să nu experimenteze, să nu folosească arme nucleare în zona respective şi să nu
atace sau să ameninţe cu atac nuclear statele din zonă Tratatul nu soluţionează problema
suveranităţii asupra zonei, dar în cuprinsul acestuia se precizează că atâta timp cât tratatul va fi în
vigoare niciun stat nu are dreptul de a emite noi pretenţii asupra Antarcticii, iar activităţile
desfăşurate în zonă de unele state nu le îndreptăţesc să afirme sau să conteste revendicările
formulate anterior tratatului de către unele state. În vederea respectării tratatului s-a creat un
sistem de control și inspec ție reciprocă terestră și aeriană,efectuat de observatori desemnați
dintre reprezentan ții celor 12 state originare la tratat. Tot aceste state,convoacă,periodic,
reuniuni consultative pentru a examina problemele cercetării știin țifice și ale cooperării
internaționale în Antartica, ale respactării regimului juridic interna țional al zonei 7.” 1. Pentru
realizarea obiectivelor prezentului tratat şi respectarea prevederilor sale, fiecare dintre părţile
contractante ai căror reprezentanţi sunt abilitaţi să participe la reuniunile menţionate la articolul 1
al acestui tratat are dreptul să desemneze observatori însărcinaţi să efectueze orice inspecţie
prevăzută în prezentul articol. Aceşti observatori vor fi aleşi dintre resortisanţii părţii
contractante care îi desemnează. Numele lor vor fi comunicate tuturor celorlalte părţi
contractante abilitate să desemneze observatori; încetarea funcţiilor lor va face obiectul unei
notificări similare. 2. Observatorii desemnaţi conform dispoziţiilor paragrafului 1 al prezentului
articol vor avea libertate completă de acces în orice moment într-una sau în toate regiunile
Antarcticii. 3. Toate regiunile Antarcticii, toate staţiunile şi instalaţiile, toate materialele aflate
acolo, precum şi toate navele şi aeronavele de la punctele de debarcare şi îmbarcare de
încărcătură sau de personal în Antarctica, vor fi accesibile în orice moment inspecţiei tuturor
observatorilor desemnaţi conform dispoziţiilor din paragraful 2 al prezentului articol. 4. Fiecare
parte contractantă abilitată să desemneze observatori poate efectua în orice moment inspecţia
aeriană a uneia sau a tuturor regiunilor Antarcticii.

Bibliografie
1.Apps, M. J., Kurz, W. A., Luxmoore, R. J., Nilsson, L. O., Sedjo, R. A., Schmidt, R., Simpson,
L.G. Și Vinson, T. S. (1993). Pădurile boreale și tundra. Poluarea apei, aerului și a solului.
2.Calow, P. (Ed.) (1998). Enciclopedia ecologiei și managementului mediului.
3.Tratat Asupra Antarcticii
4.Tratat Asupra Arcticii
5.Decizia ONU
6.Dreptul international public, Casa de editură și presa ; ȘANSA, s.r.l., București 1994, pag. 170
7.Regimul Juridic al Antarcticii 2 Ion Diaconu :Manual de drept Internațional Public, Editura
Lumina Lex, București, 2010, pag 257-258.