Cuprins:

1. Noțiune

2. Antarctica

2.1. Introducere

2.2. Tratatul Antarctic

2.3. Evoluția regimului juridic

3. Arctica

3.1. Introducere

3.2. Teoria sectoarelor

3.3. Consiliul Arctic

 1. Noțiune

Zonele polare ale Pământului sunt acele regiuni ale globului care
înconjoară polii geografici: Arctica înconjurând Polul Nord iar Antarctica
înconjurând Polul Sud. Aceste zone sunt caracterizate printr-un climat polar cu
temperaturi extrem de scăzute și prin mari variații ale perioadelor cu lumina
naturală. Polul Nord și Polul Sud sunt acoperiți cu calote glaciare, calote care
acoperă atât Oceanul Arctic cât și Antarctica. În regiunea Polului Sud, calota
glaciară acoperă destulă suprafață pentru a fi clasificată ca un continent, și
anume Antarctida. Acest continent nu reprezintă întreaga zonă Antarctica, ci
este doar o mare parte din ea.

2. Antarctica
2.1. Introducere

Situată în jurul Polului Sud, Antarctica este regiunea polară din sudul
Pământului care cuprinde continentul Antarctida și porțiunile sudice din
oceanele limitrofe. Având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea
continent ca suprafață, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud.
Aproximativ 98% din suprafața Antarcticii este acoperită de o pătură de gheață
cu grosimea medie de 1,6 km.

Continentul Antarctida a fost descoperit pentru prima dată de Fabian

Gottlieb von Bellingshausen și Mikhail Petrovich Lazarev în mijlocul unei
expediții ruse către regiunea polară sudică. Plecând din Portsmouth în data de
5 septembrie 1819, expediția a traversat Cercul Polar Antarctic în data de 26
ianuarie 1820. În data de 27 ianuarie 1820, expediția a descoperit continentul
Antarctida apropiindu-se de litoral și observând câmpurile de gheață ale
continentului la o distanță de aproximativ 20 mile.

2.2. Tratatul Antarctic

În urma descoperirii zăcămintelor în subsolul noului continent, interesul

pentru Antarctica a crescut la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai ales după primul
război mondial. În prima jumătate a secolului al XX-lea o multitudine de state
au încercat a revendica părți ale Antarcticii, aceste state fiind Anglia (1908-
1933), Franța (1924), Norvegia (1931-1939), Chile și Argentina (1940), iar
Statele Unite ale Americii şi-au rezervat in 1939 dreptul de a repartiza
pământurile antarctice.

Ca urmare a acestor conflicte, URSS a solicitat în 1950 o discuție între

Statele Unite ale Americii, Anglia, Franța, Norvegia, Australia, Argentina și
Noua Zeelandă. Această discuție a fost menită pentru a ajunge la un acord care
să satisfacă cerințele legitime ale tuturor statelor în cauză, ceea ce a dus la
încheierea Tratatului Antarctic la Washington în data de 1 decembrie 1959

Tratatul Antarctic din 1959 are ca principiu de bază al regimului

internațional al Antarcticii folosirea acesteia numai în scopuri pașnice, din care
a rezultat interzicerea creării bazelor miliare, suprimarea construirii de
fortificați sau a efectuării de manevre militare, și excluziunea experimentării cu
orice tip de arme. Datorită acestui principiu și a urmărilor de pe urma sa,
Tratatul Antarctic a stabilit o zonă cu statut de demilitarizare totală,
neutralizare și denuclearizare.

Totodată, Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi modalităţile

de colaborare a statelor în acest domeniu, stabileşte posibilitatea schimbului
de informaţii privind programele lor ştiinţifice, posibilitatea schimbului de
personal între expediţiile statelor şi între staţiunile lor ştiinţifice din Antarctica,
precum şi posibilitatea schimbului de observaţii şi rezultate ştiinţifice.

Tratatul nu se pronunță asupra pretențiilor de suveranitate teritorială în

Antarctica, dar atâta timp cât tratatul este în vigoare, niciun stat nu are dreptul
de a face noi pretenții asupra Antarcticii. În vederea respectării Tratatului, a
fost instituit un nou sistem de control și inspecție reciprocă, care este realizat
de observatori numiți de reprezentanții celor 12 state părți ale Tratatului.

2.3. Evoluția regimului juridic

De la încheierea Tratatului și până în prezent, activitatea statelor a

generat o serie de probleme juridice privind protecția mediului și regimul
resurselor minerale din zonă.

În acest scop, în iunie 1988 a fost adoptată Convenția privind

reglementarea activităților legate de resursele minerale antarctice. Scopul
acestei convenții este de a interzice acele activități care ar cauza daune
mediului sau ecosistemelor antarctice sau ar afecta climatul global sau
regional.

În octombrie 1991, statele părți la Tratatul Antarctic au semnat la Madrid

Protocolul privind protecția mediului în această zonă, protocol care, printre
altele, interzice prospectarea și exploatarea minelor în Antarctica pe o
perioadă de 50 de ani. De altfel, problema Antarcticii se află pe ordinea de zi a
Adunării Generale a ONU din 1983, iar prin rezoluția nr. 46/41 a Adunării
Generale a ONU din 16 decembrie 1991, acest forum mondial lansează teza că
elaborarea unei convenții de înființare a unei rezervații naturale și a
ecosistemelor asociate acesteia trebuie negociată cu participarea întregii
comunități internaționale.

3. Arctica
3.1. Introducere

Situată în jurul Polului Nord, Arctica este regiunea polară din nordul
Pământului care cuprinde Oceanul Arctic și porțiunile nordice din teritoriile
statelor limitrofe, având o suprafață totală de 27 milioane de km pătrați și fiind
formată din două treimi suprafață acvatică și o treime suprafață terestră. Fiind
bogată în resurse naturale, Arctica oferă mari beneficii din punct de vedere
științific cât și din punct de vedere strategic.

3.2. Teoria sectoarelor

Regimul juridic al Arcticii, regim care continuă și astăzi, a fost format pe o

perioadă lungă de timp; mai exact cu 103 ani în urmă. Regimul în cauză este
determinat de reglementările internaționale și de legislația statelor limitrofe
Oceanului Înghețat de Nord. Pentru delimitarea zonelor polare în Arctica a fost
aplicată teoria sectoarelor, dezvoltată de juristul rus V. Lakhtin încă în 1918:
Conform acestei teorii, statele limitrofe Oceanului Îngheţat de Nord şi-ar putea
extinde suveranitatea teritorială asupra sectoarelor arctice din dreptul
litoralului lor până la Pol. Urmând această teorie, sectoare formate între
meridianele care pleacă din Polul Nord și trec prin extremitățile de est și de
vest ale propriilor litoraluri își au suveranitatea guvernată de următoarele
state: Statele Unite ale Americii, Rusia, Canada, Danemarca și Norvegia.
 Cu toate că o astfel de teorie ar fi benefică și egală tuturor laturilor
implicate în administrarea Arcticii, această teorie a sectoarelor nu este unanim
recunoscută. Cele cinci state suverane nu își recunosc unei alteia o astfel de
suveranitate, iar metoda raportării acestei teorii cu alte state nu a dat roade.
Acest criteriu de împărțire a Arcticii a fost în special respins de Statele Unite ale
Americi. Este semnificativ de observat, însă, că în anul 1982, la inițiativa
Canadei, Convenția asupra dreptului mării din 1982 (art. 234) a recunoscut
dreptul statelor care se învecinează cu zonele acoperite cu gheață de a
întrebuința și practica măsuri de protecţie şi control al poluării maritime şi
pentru conservarea echilibrului ecologic, considerat deosebit de fragil în aceste
zone, pe distanțe de până la 200 de mile.

3.3. Consiliul Arctic

În ultimele două decenii, teza conform căreia Arctica este un teritoriu care
necesită o reglementare internaţională a căpătat confirmare, ceea ce a
îndemnat opt state, și anume Danemarca, Islanda, Canada, Norvegia, Rusia,
SUA, Finlanda şi Suedia, să semneze în Septembrie 1996 la Ottawa Declaraţia
despre formarea unui Consiliu Arctic. Acest Consiliu este o nouă organizație
regională creată pentru realizarea cooperării și coordonării activităților statelor
din regiunea dată, totodată coordonând și controlând programele ecologice
desfășurate în regiune, și nu în ultimul rând, cu misiunea de a publica și
răspândii informații despre Arctica.