Secţia I civilă

1. Dreptul de opţiune a persoanei adulte cu handicap vizual

grav pentru asistent personal sau indemnizaţie de însoţitor.

Art.42 alin.1 din Legea nr.448 republicată din 6.12.2006,

privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap.

Dreptul de opţiune între asistent personal sau

indemnizaţie de însoţitor este recunoscut în favoarea
persoanei adulte cu handicap vizual grav, în funcţie de
interesul său potrivit art.42 alin.1 din Legea nr.448
republicată din 6.12.2006, privind protecţia şi promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap.
Opţiunea făcută pentru una din măsurile de protecţie nu
împiedică titularul dreptului să revină asupra sa şi să solicite
înlocuirea cu o altă măsură, fără a se aprecia o cumulare a
acestora.
(Decizia civilă nr.1959/04.10.2016)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti, la

data de 06.10.2014, reclamantul D.F. a chemat în judecată Primăria
Municipiului Piteşti prin Primar şi C.L.P. – D.A.S. Municipiului
Piteşti, solicitând instanţei ca pârâtele să fie obligate sa îl angajeze
asistent personal pentru tatăl său şi să îi plătească drepturile
salariale cuvenite începând cu data depunerii acţiunii.
În motivare reclamantul a arătat că tatăl său D. I. I.,
persoană cu handicap grav, a fost pus sub interdicţie prin sentinţa
civilă nr.344 din 28.03.2011, reclamantul fiind numit tutore şi
urmare dispoziţiilor instanţei de judecată, a fost emisă Dispoziţia
nr.1959/13.07.2011 de primarul municipiului Piteşti prin care
reclamantul a fost numit tutore începând cu luna august 2011, iar
prin decizia nr.647/2011 dispunându-se plata indemnizaţiei stabilită
conform art.42 alin.(4) din Legea nr.448/2006, în cuantum de 525 lei,
începând cu data de 01.08.2011.
Începând cu luna ianuarie 2012, reclamantul a solicitat să
fie încadrat asistent personal pentru D.I.I., dat fiind faptul că este
foarte bolnav din punct de vedere psihic şi fizic, şi are permanent
nevoie de însoţitor, considerându-se că este cel mai abilitat să-l
îngrijească.
Reclamantul a mai arătat că tatăl său suferă de boala
Alzheimer, handicap congenital, oligofrenie fiind dependent de alte
persoane în permanenţă. De asemenea, reclamantul are doi copii
minori, soţia fiind angajată, iar reclamantul este cel care are grijă de
familie.
 2

S-a revenit cu cerere la D.A.S. Piteşti şi în iulie 2013,

reclamantul izbindu-se de acelaşi răspuns: D. I. nu locuieşte
permanent la adresa de domiciliu.
Pârâta Primăria Municipiului Piteşti prin Primar prin
întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că reclamantul
beneficiază de indemnizaţia stabilită conform dispoziţiilor legale
susmenţionate iar din lecturarea dispoziţiilor art.42 alin.4 din Legea
nr.448/2006 reiese în mod clar că, nu poate beneficia în acelaşi
timp şi de o indemnizaţie lunară şi de un asistent personal.
Reclamantul a depus răspuns la întâmpinare prin care a
solicitat să fie respinse apărările făcute în întâmpinarea depusă de
către Primărie pentru aceleaşi motive pe care le-a arătat şi în
cererea de chemare în judecată.
Pârâta D.A.S. Piteşti, prin întâmpinare, a solicitat
respingerea acţiunii, arătând că reclamantul nu poate să beneficieze
pentru aceeaşi perioadă şi de indemnizaţie lunară pentru persoana
cu handicap precum şi de drepturile salariale cuvenite ca asistent
personal (salariat angajat cu contract individual de muncă), întrucât
în acest caz s-ar încălca prevederile legale privind utilizarea
fondurilor provenite de la bugetul de stat cu titlu de indemnizaţie
pentru persoanele cu handicap, respectiv prevederile art.42, alin.4
din Legea nr.448/2006.
Reclamantul D.F. a formulat cerere de modificare a
acţiunii, arătând că înţelege să cheme în judecată pe pârâta Primăria
Piteşti – D.A.S. Piteşti pentru a fi obligată să îl angajeze ca asistent
personal pentru tatăl său D. I., retroactiv, pentru perioada ianuarie
2012 – 17 aprilie 2015.
Prin sentinţa civilă nr.6845/30.09.2015 pronunţată în dosar
nr.23854/280/2014, Judecătoria Piteşti a admis excepţia de
necompetenţă materială şi a dispus declinarea soluţionării cauzei în
favoarea Tribunalului Argeş, cauza fiind înregistrată la data de
21.01.2016 sub acelaşi număr.
Prin sentinţa civilă nr.232 din 03 februarie 2016,
Tribunalul Argeş a respins acţiunea, reţinând în esenţă că, prin
cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată,
reclamantul D. F. a solicitat obligarea pârâtei Primăria Piteşti –
D.A.S. Piteşti să îl angajeze ca asistent personal pentru tatăl său D.
I., retroactiv, pentru perioada ianuarie 2012 – 17 aprilie 2015.
Prin adresa nr.12668/17.08.2011, D.A.S. Piteşti i-a
comunicat reclamantului că în conformitate cu dispoziţiile OUG
nr.84/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.448/2006, în
situaţia în care angajatorul nu poate asigura angajarea asistenţilor
personali se acordă indemnizaţia stabilită de Legea nr.448/2006.
Faţă de acest răspuns, reclamantul a formulat cererea
nr.962/29.06.2011 prin care şi-a exprimat opţiunea de a primi
 3

indemnizaţie, conform prevederilor art.42 alin.(4) din Legea

nr.448/2006.
În baza opţiunii exprimate, prin decizia nr.647/25.08.2011
emisă de D.A.S. Piteşti, reclamantul a beneficiat de indemnizaţia
stabilită de Legea nr.448/2006, în cuantum de 525 lei, începând cu
data de 01.08.2011 şi până la decesul tatălui său care a survenit la
data de 15.04.2015 conform actului de deces nr.11/17.04.2015.
Potrivit art.42 alin.(4) din Legea nr.448/2006, cu
modificările şi completările ulterioare: ,,Părinţii sau reprezentanţii
legali ai copilului cu handicap grav, adulţii cu handicap grav ori
reprezentanţii legali ai acestora, cu excepţia celor cu handicap vizual
grav, pot opta între asistent personal şi primirea unei indemnizaţii
lunare”.
Tribunalul a reţinut că potrivit acestui text de lege,
reclamantul nu poate beneficia pentru aceeaşi perioadă şi de
indemnizaţia lunară pentru persoana cu handicap şi de drepturi
salariale ca asistent personal.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul D.F., care a
criticat-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului s-a arătat că instanţa de fond a omis
să analizeze cerere de modificare a acţiunii prin care reclamantul a
solicitat ca pârâţii să fie obligaţi să îl angajeze ca asistent personal
pentru tatăl său, retroactiv pentru perioada ianuarie 2012 – 17
aprilie 2015.
În mod greşit, instanţa a luat în considerare că reclamantul
a exprimat doar opţiunea de a primi o indemnizaţie lunară, neluând
în considerare faptul că începând cu ianuarie 2012 a solicitat în
repetate rânduri încadrarea ca asistent personal.
Instanţa, în pronunţarea soluţiei, a ţinut cont de faptul că
manifestarea de voinţă a reprezentantului persoanei cu handicap a
fost aceea ce a beneficia de indemnizaţie, situaţie ca exclude
angajarea de asistent personal, însă instanţa trebuia să ţină seama
că, începând cu ianuarie 2012 s-a solicitat în repetate rânduri
încadrarea ca asistent personal şi să pronunţe o soluţie în
conformitate cu această situaţie de fapt.
A mai arătat apelantul că, în mod greşit, instanţa nu a
analizat situaţia de fapt arătat anterior, deşi reclamantul a exercitat
de facto toate atribuţiile unui asistent personal.
Apelantul a susţinut că trebuia să se ţină seama de faptul
că D.I. întrunea două calităţi şi anume aceea de persoană cu
handicap grav şi cea de pensionar cu grad de invaliditate I, având
dreptul la indemnizaţie şi la asistent personal.
Natura juridică a celor două forme de ajutor este diferită şi
izvorul naşterii lor este diferit, indemnizaţia lunară reprezentând
prestaţia socială lunară constând în sume de bani acordate
persoanelor cu handicap de natură să faciliteze egalizarea de şanse,
 4

asigurarea unei vieţi autonome şi favorizarea incluziunii lor sociale,

iar asistentul personal reprezentând acea persoană care
supraveghează, acordă asistenţă şi îngrijire copilului sau adultului cu
handicap grav, pe baza planului individual de servicii al persoanei
adulte.
Sub aspect procedural, a arătat apelantul, instanţa de apel
poate cenzura activitatea instanţei de fond prin prisma art.22 alin.4
Cod procedură civilă şi anume, judecătorul dă sau restabileşte
calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă
părţile le-au dat o altă denumire, caz în care judecătorul este obligat
să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. De asemenea,
se putea face aplicarea alin.3 al aceluiaşi articol, în sensul dispunerii
introducerii în cauză a altor personale, în condiţiile legii.
Prin întâmpinare, intimata - pârâtă D.A.S. Piteşti a solicitat
respingerea apelului ca neîntemeiat, apreciind total nefondată
susţinerea apelantului potrivit căreia instanţa de fond a omis faptul
că a fost făcută cerere de modificare a acţiunii, întrucât în
considerentele sentinţei instanţa a făcut referire la această cerere de
modificare a acţiunii, analizând astfel cauza sub toate aspectele.
Nefondată şi tendenţioasă este şi susţinerea apelantului
potrivit căreia acesta, deşi a solicitat probe în cauză, acestea au fost
respinse de către instanţă.
Apelantul a făcut o interpretare greşită a textelor de lege
care reglementează modul de acordare a indemnizaţiei lunare pentru
persoana cu handicap, cât şi posibilitatea încadrării persoanei care
are în îngrijire bolnavul, ca asistent personal.
În mod corect, instanţa de fond a reţinut că potrivit art.42
alin.(4) din Legea nr.448/2006, cu modificările şi completările
ulterioare: ,,Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicap
grav, adulţii cu handicap grav ori reprezentanţii legali ai acestora, cu
excepţia celor cu handicap vizual grav, pot opta între asistent
personal şi primirea unei indemnizaţii lunare”.
Prin urmare, potrivit textului de lege menţionat, apelantul -
reclamant nu putea să beneficieze pentru aceeaşi perioadă şi de
indemnizaţie lunară pentru persoana cu handicap, precum şi de
drepturile salariale cuvenite ca şi asistent personal, întrucât s-ar
produce o ilegalitate în ceea ce priveşte modalitatea utilizării
fondurilor provenite de la bugetul de stat.
Prin decizia nr.1959/04.10.2016, Curtea de Apel Piteşti,
Secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamant şi a anulat
sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
Prima critică este apreciată ca fondată.
Potrivit art.22 Cod pr. civilă, judecătorul are îndatorirea sa
stăruie pentru stabilirea corecta a limitelor investirii şi în condiţiile
 5

formulării cererii precizatoare, instanţa avea obligaţia să clarifice

cadrul procesual, să stabilească calificarea juridică a actelor şi
faptelor deduse judecăţii.
Prin cererea modificatoare, apelantul a solicitat sa fie
angajat ca asistent personal pentru tatăl sau, retroactiv pentru
perioada ianuarie 2012- 17 aprilie 2015, iar instanţa de fond, deşi a
menționat in considerentele sentinţei ca s-a formulat aceasta cerere
nu a analizat solicitarea, reținând doar ca nu poate beneficia pentru
aceeaşi perioada şi de indemnizația lunară pentru persoana cu
handicap şi de drepturi salariale ca asistent personal şi că odată
exprimată opțiunea de a primi indemnizație, nu mai poate solicita să
fie şi asistent personal.
Cutea a constatat ca tribunalul a apreciat în mod greşit că
reclamantul pretinde pentru aceeaşi perioada atât indemnizație, cât
şi drepturi salariale ca asistent personal. Dispoziţiile art.42 alin.4 din
Legea nr. 448/2006 prevăd ca, reprezentanţii legali ai adulților cu
handicap grav pot opta între asistent personal şi primirea unei
indemnizaţii lunare.
Întrucât prin adresa nr.12668/17.08.2011, Direcţia de
Asistenţă Socială a Municipiului Piteşti i-a comunicat reclamantului
ca nu poate asigura angajarea asistenților personali, acesta, prin
cererea nr.962/2011 şi-a exprimat opțiunea de a primi indemnizație,
în acest sens fiind emisă decizia nr. 647/2011 prin care i s-a acordat
indemnizaţie în cuantum de 525 lei, începând cu data de 01.08.2011.
Curtea a apreciat că tribunalul a interpretat greşit
dispoziţiile art.42 alin.4 din lege, considerând fără temei că, odată
exprimată opţiune între cele două forme de ajutor, reprezentantul
legal nu ar putea să-şi mai modifice ulterior aceasta opţiune deşi
textul de lege nu interzice modificarea opţiunii exprimate inițial.
Este evident că, în situaţia în care cererea reclamantului
de angajare ca asistent personal ar fi fost admisă el nu ar mai fi
primit şi indemnizaţia lunară prevăzută de acelaşi text de lege. De
altfel, în speță reclamantul a optat pentru indemnizație în condițiile în
care D.A.S. Piteşti, i-a comunicat că nu există fonduri pentru
angajarea asistenților personali şi a continuat să încaseze aceasta
indemnizație în continuare, până la decesul tatălui sau întrucât
cererea de angajare ca asistent personal nu i-a fost soluționată
favorabil.
În aceste condiții, Curtea a apreciat că tribunalul nu a
cercetat în fond cauza, în sensul ca, nu a verificat dacă reclamantul
întrunește sau nu condițiile impuse de Legea nr.448/2006 de a fi
angajat ca asistent personal al tatălui său, această apărare fiind
invocată şi de pârâtă prin întâmpinare.
Faţă de considerentele mai sus expuse şi având în vedere
şi solicitarea apelantului, în temeiul art.480 alin.3 Cod procedură
 6

civilă, a fost admis apelul şi anulată sentinţa, cu consecinţa trimiterii

cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

2. Condiţia asimilării perioadei absolvirii şcolii militare de

muzică, stagiu de cotizare.

Art.49 alin.1 lit.g din Legea nr.263/2010, privind sistemul

unitar de pensii publice

În sistemul public de pensii sunt asimilate stagiului de

cotizare perioadele contributive în care asiguratul a fost
elevul şcolii militare cu excepţia liceului militar potrivit art.49
alin.1 lit.g din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de
pensii publice.
Menţiunea exceptării perioadei absolvirii liceului militar
de la perioada asimilată presupune intenţia legiuitorului de a
recunoaşte dreptul numai în favoarea asiguratului care a
urmat cursurile unei şcoli militare de nivel superior, şcoala
militară de muzică neavând acest statut.

(Decizia civilă nr. 1972/05.10.2016)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 23

decembrie 2015, reclamantul B.D.A. a chemat-o în judecată pe
pârâta C.P.S. a M.A.N., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa,
să se dispună:
- obligarea pârâtei să-i revizuiască drepturile de pensie
prin luarea în considerare a perioadei 1968-1971, în care a fost elev
al Şcolii Militare de Muzică, conform foii matricole şi a certificatului
eliberate de structuri ale M.A.N.;
- obligarea pârâtei, în baza art.107 alin.1 şi 3 din legea
nr.263/2010 actualizată, să-i recalculeze toate veniturile băneşti şi
dobânzile aferente pierdute prin neluarea în calcul a celor trei ani de
stagiu asimilat;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a absolvit
Şcoala Militară de Muzică în anul 1973, însă nu i s-au recunoscut şi
asimilat ca vechime la dosarul de pensie primii trei ani din şcoală,
respectiv anii 1968-1971 şi nu i-au fost acordate punctajele
suplimentare pentru contribuţiile la pensia suplimentară din aceşti
ani, ci i s-a recunoscut ca vechime numai perioada 01.10.1971-
20.08.1973.
Legea nr.263/2010 stabileşte, prin art.17 alin.2 raportat la
art.49 alin.1 lit.g), că perioada în care asiguratul a fost elev al unei
şcoli militare, cu excepţia liceului militar, constituie stagiu de
 7

cotizare.
Potrivit art.76 din H.G. nr.257/2011, de aprobare a
Normelor de aplicare a Legii nr.263/2010, dovada acestui stagiu de
cotizare se face prin livret militar sau prin adeverinţe eliberate de
structurile militare deţinătoare de fonduri de arhivă. Legea
nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare prevede, la art.100
alin.2, că actul oficial prin care se dovedesc, în cadrul Ministerului
Apărării Naţionale, vechimea în serviciul militar şi funcţiile
îndeplinite de ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri este fişa matricolă.
În mod nelegal pârâta nu i-a valorificat perioada de trei
ani, 1968-1971, ca stagiu de cotizare asimilat. Legea nr.263/2010,
prin art.107, îi dă dreptul să ceară revizuirea drepturilor de pensie
atunci când constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi
cele legal cuvenite, fără a se distinge după momentul iniţial sau
legea în baza căreia au fost stabilite aceste drepturi.
Pârâta C.P.S. a M.A.N., prin întâmpinare, a solicitat
respingerea contestaţiei ca netemeinică şi nefondată, arătând că
reclamantul a fost absolvent al Şcolii Militare de Muzică promoţia
1973, deci a urmat cursurile Scolii Militare de Muzică în perioada
1.10.1971 - 20.08.1973.
În conformitate cu „datele şi elementele care au condus la
determinarea punctajului mediu anual şi al stagiului de cotizare”,
precum şi din „Situaţia veniturilor realizate lunar”, rezultă că
reclamantul a fost încadrat în rândul cadrelor militare în activitate
începând cu anul 1973, după absolvirea şcolii la data de 20.08.1973.
Pensia reclamantului a fost revizuită prin decizia
nr.43012/11.11.2011, potrivit prevederilor art.1 alin.1 din O.U.G.
nr.1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor
acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine
publică şi siguranţă naţională, aprobată prin Legea nr.165/2011.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art.3 din anexa nr.3
„Metodologie de calcul privind revizuirea pensiilor acordate
beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/2011,
constituie stagiu de cotizare vechimea în serviciu şi, după caz,
vechimea în muncă valorificată în ultima decizie de pensie până la
data încheierii procesului de recalculare. Ca atare, în mod justificat,
valorificând datele din documentele aflate la dosarul de pensie, Casa
de Pensii Sectorială a M.Ap.N. a avut în vedere stagiul total de
cotizare.
Până în anul 1953, absolvenţilor învăţământului profesional
cu durată de 3 ani, organizat în cadrul Şcolii Militare de Muzică, li se
echivala această perioadă cu clasele a IX-a şi a X-a de liceu.
Prin Decretul Consiliului de Stat nr.198/28.04.1953, Şcoala
Militară de Muzică a fost reorganizată pe 3 cicluri de învăţământ
astfel:
 8

- ciclul de învăţământ profesional de muzică militară, cu

durata de 3 ani;
- ciclul de formare al subofiţerilor de muzică militară, cu
durata de 2 ani;
- ciclul de formare al ofiţerilor dirijori, cu durata de 3 ani.
În urma acestei reorganizări, Şcoala Militară de Muzică a
fost scoasă din reţeaua M.E.Î., astfel că, în perioada 1953-1975,
şcoala profesională cu durata de 3 ani nu mai era echivalentă nici
măcar cu clasele a IX-a şi a X-a de liceu.
Generalizarea învăţământului de 10 clase în România a
impus, începând cu anul şcolar 1975 -1976, introducerea claselor a
IX-a şi a X-a în ciclul profesional al Şcolii Militare de Muzică, în baza
Ordinului ministrului apărării naţionale nr.M 2059 din 22.05.1975.
Potrivit H.G. nr.1016 din 10 septembrie 1990 privind
înfiinţarea, în cadrul Şcolii militare de muzică a ciclului liceal, art.1,
începând cu anul şcolar 1990/1991, ciclul profesional din Şcoala
militară de muzică din subordinea M.A.N. se transforma în ciclu
liceal cu durată completă (clasele IX-XII), pentru care şcoala este
autorizată să elibereze acte de studii liceale în profilul muzică.
La stabilirea drepturilor de pensie ale reclamantului nu
puteau fi luate în considerare decât perioadele 1.10.1971-20.08.1973
(elev de şcoală militară) şi 20.08.1973-20.05.2000 (cadru militar
activ), înscrise la pct.13 „Date privind vechimea în muncă” din
Partea a II-a a Fişei de pensie, fişă de care reclamantul a avut
cunoştinţă, a semnat de realitatea datelor înscrise.
Reclamantul a fost elev al Şcolii Militare de Muzică în
perioada 01.10.1971-20.08.1973, deci Casa sectorială nu poate să-i
ia în calcul la stabilirea drepturilor sale de pensie şi perioada
29.09.1968-1.10.1971.
Potrivit Fişei de pensie, la punctul 13 - Date privind
vechimea în serviciu, este trecută calitatea de: - elev Şcoala Militară
1.10.1971-20.08.1973; - cadru militar permanent şi 20.08.1973
-20.05.2000.
A rezultat că, în perioada 29.09.1968-1.10.1971,
reclamantul a urmat ciclul profesional la Şcoala Militară de Muzică.
Abia în perioada 1.10.1971-20.08.1973 este specificat că a urmat
cursurile Şcolii Militare de Muzică ca elev ciclu subofiţeri. Aşadar,
din cele menţionate anterior rezultă că, pentru a fi admişi la cursul
de subofiţeri de muzică, candidaţii trebuiau să fie absolvenţi ai
ciclului profesional de 3 ani urmat în cadrul Şcolii Militare de
Muzică. Astfel, potrivit prevederilor art.17 alin.(2) coroborat cu
art.49 alin.(I) lit.g) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de
pensii publice, în sistemul public de pensii se asimilează stagiului de
cotizare şi perioadele necontributive până la data de 1.04.2001, în
care asiguratul a fost elev al unei şcoli militare.
Din Certificatul nr.DP1258/07.09.2015, emis de UM 02405
 9

Piteşti, a rezultat că, în perioada 1.10.1971-20.08.1973, reclamantul

a avut calitatea de elev ciclu subofiţeri la Şcoala Militară de Muzică,
iar în perioada 29.09.1968-1.10.1971, de elev ciclu profesional la
Şcoala Militară de Muzică.
Prin urmare, perioada susmenţionată, de elev al unei şcoli
profesionale între anii 29.09.1968-01.10.1971, nu poate fi valorificată
pentru stabilirea drepturilor de pensie, aceasta nefiind asimilată
stagiului de cotizare în sistemul public de pensii.
Astfel, potrivit prevederilor art.17 alin.(2) coroborat cu
art.49 alin (1) lit.g) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de
pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, în sistemul
public de pensii se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele
necontributive, până la data de 1 aprilie 2001, în care asiguratul a
fost elev al unei şcoli militare, cu excepţia liceului militar.
Cursurile desfăşurate în cadrul unui liceu militar şi
cursurile ciclului profesional desfăşurate la şcoala militară de muzică
nu sunt considerate vechime în serviciul militar, cum de altfel nici
cursurile unui liceu civil nu constituie vechime în muncă.
Prin sentinţa civilă nr.725/21.04.2016, Tribunalul Vâlcea,
Secţia civilă, a admis cererea şi a obligat pe pârâta să revizuiască
drepturile de pensie ale reclamantului prin luarea în considerare a
perioadei 29.09.1968-1.10.1971, în care acesta a fost elev al Şcolii
Militare de Muzică; să-i recalculeze şi să-i plătească reclamantului
toate veniturile băneşti pierdute prin neluarea în calcul a perioadei
menţionate anterior, începând cu data de 23 decembrie 2012,
precum şi la plata dobânzi legale aferente acestor sume, începând cu
data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective.
Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a
sumei de 510 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut
următoarele:
Aşa cum rezultă din certificatul nr.DP 1258/7.09.2015, din
certificatul nr.9899/09.11.2015 şi din foaia matricolă
nr.3774/30.09.2015, reclamantul B.D.A. a fost elev al Şcolii Militare
de Muzică, după cum urmează: în perioada 29.09.1968-1.10.1971 a
fost elev ciclul profesional în cadrul Şcolii Militare de Muzică,
conform O.U.Z. nr.214/1968 şi O.U.Z. nr.234/1971; în perioada
1.10.1971-20.08.1973 a fost elev ciclul subofiţeri în cadrul Şcolii
Militare de Muzică, conform O.U.Z. nr.234/1971 şi O.U.Z.
nr.194/1973. Conform livretului militar depus la dosar, reclamantul a
fost cadru militar activ până la data de 20.05.2000, când a fost trecut
în rezervă.
Din decizia nr.43012/21.11.2011 privind revizuirea pensiei
în baza O.U.G. nr.1/2011, din adresa nr.RP 2266/25.11.2015, din
adresa nr.RP 1929/17.11.2015, din adresa nr.P/7907/10.11.2015, din
Hotărârea nr.2962/1.06.2011 şi din întâmpinarea depusă la dosar de
 10

pârâtă rezultă că reclamantului nu i s-au recunoscut şi asimilat ca

vechime la dosarul de pensie primii trei ani din şcoală, respectiv
perioada 29.09.1968-1.10.1971, ci i s-a recunoscut ca vechime numai
perioada 1.10.1971-20.08.1973.
Potrivit dispoziţiilor art.17 alin.2 lit.a din Legea
nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice: „Constituie
stagiu de cotizare şi perioadele de până la data de 1 aprilie 2001 în
care o persoană: a) s-a aflat în una dintre situaţiile prevăzute la
art.49; …”, iar potrivit art.49 alin.1 lit.g), în sistemul public de pensii
se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele necontributive,
denumite în continuare perioade asimilate, în care asiguratul a fost
elev al unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau student al
unei instituţii de învăţământ din sistemul de apărare naţională,
ordine publică şi siguranţă naţională pentru formarea cadrelor
militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din
sistemul administraţiei penitenciare, cu excepţia liceului militar.
Textul face referire la perioada în care asiguratul a fost
elev al unei şcoli militare, fără a face distincţie între situaţia în care
elevul a parcurs ciclul profesional sau ciclul subofiţeri, astfel că unde
legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. De altfel,
când legiuitorul a vrut să excludă o anumită categorie de şcoli
militare de la cele asimilate stagiului de cotizare, a făcut-o în mod
expres (în cazul liceului militar).
Aşadar, dispoziţia legală menţionată trebuie să fie
interpretată în sensul că se asimilează stagiului de cotizare şi
perioadele necontributive, denumite în continuare perioade
asimilate, în care asiguratul a fost elev al unei şcoli militare,
indiferent de nivelul de pregătire al acesteia, cu excepţia liceului
militar.
Tribunalul a mai reţinut şi că interpretarea pârâtei, potrivit
căreia perioada 29.09.1968-1.10.1971, în care reclamantul a urmat
cursurile Şcolii Militare de Muzică, ciclul profesional, nu ar fi
asimilată stagiului de cotizare în sistemul public de pensii nu are
suport legal, fiind contrară dispoziţiilor art.49 alin.1 lit.g) din Legea
nr.263/2010.
Reclamantul a făcut dovada efectuării activităţii invocate,
asimilată de lege stagiului de cotizare, în condiţiile art.76 din H.G.
nr.257/2011, de aprobare a Normelor de aplicare a Legii
nr.263/2010 şi ale art.100 alin.2 Legea nr.80/1995 privind statutul
cadrelor militare, prin livret militar, prin adeverinţe eliberate de
structurile militare deţinătoare de fonduri de arhivă şi prin fişa
matricolă, astfel instanţa a apreciat că este îndreptăţit la stabilirea
pensiei şi în raport de perioada menţionată, asimilată de lege
stagiului de cotizare.
De asemenea, s-a reţinut că susţinerea pârâtei, conform
căreia revizuirea pensiei reclamantului s-a făcut în conformitate cu
 11

dispoziţiile art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2011 privind stabilirea unor

măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din
sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi art.3 din
anexa nr.3 – Metodologie de calcul privind revizuirea pensiilor
acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine
publică şi siguranţă naţională, care se prevede că „Constituie stagiu
de cotizare vechimea în serviciu şi, după caz, vechimea în muncă
valorificată în ultima decizie de pensie până la data încheierii
procesului de recalculare …”, nu poate fi reţinută, întrucât, pe de o
parte, în prezentul litigiu nu se analizează valabilitatea deciziei de
revizuire nr.43012/11.11.2011, emisă în baza acestor acte normative,
iar pe de altă parte textul nu face referire la vechimea în serviciu sau
în muncă ce a fost calculată greşit, ci la cea care rezultă din
înscrisurile eliberate în conformitate cu legislaţia în vigoare şi
stabilită în mod corect.
În ceea ce priveşte momentul de când reclamantul este
îndreptăţit la recalcularea pensiei şi plata veniturilor pierdute prin
neluarea în calcul a perioadei 29.09.1968-1.10.1971, s-a constatat că
în cuprinsul cererii de chemare în judecată se invocă dispoziţiile
art.107 din Legea nr.263/2010, care, la alin.1 şi 2 prevăd că: „În
situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie,
se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal
cuvenite, casa teritorială de pensii, respectiv casa de pensii
sectorială operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului,
modificările ce se impun, prin decizie de revizuire. Sumele rezultate
în urma aplicării prevederilor alin.(1) se acordă sau se recuperează,
după caz, în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la
data constatării diferenţelor”.
Întrucât situaţia reclamantului se încadrează în ipoteza
textului de lege citat, instanţa a apreciat că reclamantul este
îndreptăţit la recalcularea şi plata drepturilor de pensie restante pe o
perioadă de 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv începând
cu data de 23 decembrie 2012 şi, în temeiul dispoziţiilor O.U.G.
nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare
pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor
măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, reclamantul este
îndreptăţit şi la dobânda legală penalizatoare aferentă acestor sume,
începând cu data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective.
Având în vedere aceste considerente instanţa a admis
cererea şi a obligat pe pârâtă să revizuiască drepturile de pensie ale
reclamantului prin luarea în considerare a perioadei 29.09.1968-
1.10.1971, în care acesta a fost elev al Şcolii Militare de Muzică; să
recalculeze şi să plătească reclamantului toate veniturile băneşti
pierdute prin neluarea în calcul a perioadei menţionate anterior,
începând cu data de 23 decembrie 2012, precum şi la plata dobânzi
legale aferente acestor sume, începând cu data scadenţei fiecăreia şi
 12

până la data plăţii efective.

Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta C.S.P. a M.A.N.,
criticând-o pentru nelegalitate, din perspectiva aplicării greşite a
prevederilor art.17 alin.2 coroborat cu art.49 alin.1 lit.g) din Legea
nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Având în vedere dispoziţiile menţionate s-a susţinut că
perioada 29.09.1968-01.10.1971, când reclamantul era elev al unei
şcoli profesionale, nu putea fi valorificată pentru stabilirea
drepturilor de pensie, aceasta nefiind asimilată stagiului de cotizare
în sistemul public de pensii.
S-a susţinut în continuare că intenţia legiuitorului a fost
aceea de a include în categoria perioadelor asimilate numai acele
perioade în care asiguratul a urmat o şcoală militară de nivel
superior studiilor liceale, câtă vreme a prevăzut expres că se exclude
perioada liceului militar.
Prin decizia nr. 1972/05.10.2016, Curtea de Apel Piteşti,
Secţia I civilă, a admis apelul formulat de pârâtă şi a schimbat
sentinţa în sensul că respinge acţiunea.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
Reclamantul a fost absolvent al Şcolii Militare de Muzică –
promoţia 1973, urmând aşadar cursurile Şcolii Militare de Muzică în
perioada 01.10.1971-20.08.1973.
Potrivit prevederilor art.17 alin.2 coroborat cu art.49 alin.1
lit.g) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,
în sistemul public de pensii, se asimilează stagiului de cotizare şi
perioadele necontributive, denumite perioade asimilate, în care
asiguratul a fost elev al unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie
sau student al unei instituţii de învăţământ din sistemul de apărare
naţională, ordine publică şi siguranţă naţională pentru formarea
cadrelor militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special
din sistemul administraţiei penitenciare, cu excepţia liceului militar.
Din certificatul nr.DP1258/07.09.2015 emis de UM02405
Piteşti a rezultat că, în perioada 01.10.1971-20.08.1973, reclamantul
a avut calitatea de elev ciclul subofiţeri la Şcoala Militară de Muzică,
iar în perioada disputată 29.09.1968-01.10.1971 de elev ciclul
profesional la Şcoala Militară de Muzică.
Din interpretarea dispoziţiilor sus enunţate a rezultat că
intenţia legiuitorului a fost aceea de a include în categoria
perioadelor asimilate numai acele perioade în care asiguratul a
urmat o şcoală militară de nivel superior studiilor liceale, câtă vreme
a prevăzut expres că se exclude perioada liceului militar.
Prin urmare, perioada susmenţionată, de elev al unei şcoli
profesionale în perioada 29.09.1968-01.10.1971 nu poate fi
valorificată pentru stabilirea drepturilor de pensie, aceasta nefiind
asimilată stagiului de cotizare în sistemul public de pensii, potrivit
 13

dispoziţiilor art.17 alin.2 coroborat cu art.49 alin.1 lit.g) din Legea

nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările
şi completările ulterioare.
În plus, perioada în care reclamantul a urmat cursurile
şcolii profesionale poate fi considerată ca reprezentând vechime în
muncă şi stagiu de cotizare valorificabil în procedura de revizuire a
drepturilor de pensie, conform prevederilor art.107 din Legea
nr.263/2010, numai dacă s-a făcut dovada că pentru munca prestată
în perioada şcolii profesionale a beneficiat de salariu, iar angajatorul
a achitat contribuţia de asigurări sociale aferentă.
În condiţiile reţinute, în temeiul art.480 Cod de procedură
civilă, Curtea a admis apelul declarat de pârâtă, schimbând sentinţa,
în sensul că a respins acţiunea.

3. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana

salariatului – cauza reală şi serioasă a desfiinţării locului de
muncă.
Art.65 alin.2 Codul muncii

Contractul individual de muncă încetează prin

desfiinţarea efectivă a locului de muncă determinată de o
cauză reală şi serioasă.
Legalitatea măsurii concedierii depinde de condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească desfiinţarea locului de muncă,
respectiv suprimarea postului să fie efectivă şi să aibă o cauză
reală şi serioasă potrivit art.65 alin.2 Codul muncii, lipsa
oricăreia dintre condiţii fiind suficientă să afecteze
valabilitatea deciziei de încetare a contractului individual de
muncă.
Existenţa locului de muncă în organigrama angajatorului
până la data emiterii deciziei de concediere nu justifică
desfiinţarea efectivă a acestuia bazată pe o cauză serioasă,
deoarece măsura organizării activităţii angajatorului
apreciată ca una exclusivă pentru a fi reală şi serioasă trebuie
să fie anterioară datei concedierii, în caz contrar, poate să fie
presupusă ca una arbitrară şi de natură să atragă după sine
anularea măsurii concedierii.
(Decizia civilă nr. 1998/06.10.2016)

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la

data de 08.05.2015, P.E.M. a solicitat, în contradictoriu cu SC R. SRL
Rm. Vâlcea, anularea deciziei de concediere nr.470/06.05.2015, cu
consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, respectiv a
reintegrării în muncă a contestatorului şi a obligării intimatei să-i
plătească despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi
 14

actualizate începând cu data concedierii. Contestatorul a solicitat

obligarea intimatei la plata despăgubirilor morale.
În motivarea cererii s-a arătat că în baza contractului
individual de muncă nr.50/31.10.2013 contestatorul a ocupat în
cadrul intimatei funcţia de cameraman până la data emiterii deciziei
de concediere, când a încetat contractul de muncă în baza art.65
alin.2 din Codul muncii.
Decizia de concediere nu îndeplineşte condiţiile prevăzute
de lege, respectiv dispoziţiile art.65 alin.2 din Codul muncii, fiindcă
desfiinţarea postului ocupat nu a fost efectivă şi nu a avut la bază o
cauză reală şi serioasă.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea
contestaţiei ca nefondată, pentru motivele de fapt invocate în
conţinutul actului procedural.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.160 din 01
februarie 2016, a admis contestaţia în sensul că, a anulat decizia de
concediere şi a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut
anterior, căruia intimata a fost obligată să-i plătească drepturile
salariale indexate începând cu data concedierii şi până la
reintegrare; a fost respins capătul de cerere privind plata daunelor
morale.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a
reţinut că desfiinţarea postului ocupat de către contestator nu a fost
una efectivă, întrucât intimata a scos la concurs un post de
cameraman la scurt timp după măsura concedierii, susţinerea
acesteia în sensul că au fost angajaţi alţi salariaţi ca urmare a
demisiilor fiind nejustificată de proba cu acte administrată în cauză
şi nici de organigrama ori statutul de funcţii al angajatoarei.
Cu privire la cererea de plată a daunelor morale, instanţa
de fond a considerat că nu s-a făcut dovada condiţiilor răspunderii
civile de către contestator, simpla susţinere a lezării onoarei şi
demnităţii nefiind suficientă pentru o asemenea răspundere.
Împotriva sentinţei a formulat apel intimata, criticând-o
pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora, a arătat, în
esenţă, că tribunalul a făcut o apreciere greşită a condiţiilor
concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului,
respectiv a măsurii desfiinţării efective a postului de cameraman.
Desfiinţarea postului a fost dispusă din cauza dificultăţilor
economice în care s-a aflat intimata, neexistând nicio dovadă a
angajării după concediere a vreunei persoane în postul de
cameraman, aşa după cum a reţinut prima instanţă.
Prin întâmpinare, contestatorul a solicitat respingerea
apelului ca nefondat, pentru argumentele arătate pe larg în
conţinutul actului procedural.
 15

Prin decizia nr.1998/06.10.2016, Curtea de Apel Piteşti,

Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de intimata SC
R. SRL Râmnicu Vâlcea.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
Angajatorul poate să dispună concedierea salariatului,
cauza concedierii reprezentând-o desfiinţarea locului de muncă din
unul sau mai multe motive, fără nicio legătură cu persoana
salariatului.
De asemenea, desfiinţarea locului de muncă, potrivit art.65
alin.2 din Codul muncii, trebuie să îndeplinească condiţia efectivităţii
şi să fie determinată de o cauză reală şi serioasă.
Instanţa de fond a făcut aprecieri asupra legalităţii deciziei
de concediere numai sub aspectul caracterului efectiv al desfiinţării
locului de muncă, însuşire care presupune că locul de muncă al
salariatului a fost suprimat în mod real din organigrama
angajatorului.
Lipsa oricăreia dintre condiţiile măsurii desfiinţării locului
de muncă poate să constituie un motiv suficient pentru anularea
deciziei de concediere, atunci când nu îndeplineşte condiţiile
reglementate de art.65 alin.2 din Codul muncii.
Sub aspectul condiţiei ca desfiinţarea locului de muncă a
contestatorului să fi fost una efectivă, tribunalul a făcut o apreciere
corectă asupra faptului că aceasta nu a avut un caracter efectiv,
fiindcă organigrama anterioară concedierii confirma existenţa a 5
posturi de cameramani.
La data concedierii – 06.05.2015, intimata a întocmit o altă
organigramă în care figura un număr de 4 posturi cameramani, însă
ulterior acestei date a comunicat o listă cu locuri de muncă vacante
în perioada 09.12.2015 – 15.12.2015, din care rezulta un post de
cameraman.
Desfiinţarea postului în ziua emiterii deciziei de concediere
nu poate fi considerată ca una efectivă, întrucât această operaţie de
organizare a activităţii, care reprezintă într-adevăr un atribut
exclusiv al angajatorului cu condiţia să se bazeze pe o cauză reală şi
serioasă, trebuie să fie anterioară acestei date, fiindcă numai în
această măsură se va aprecia asupra existenţei sale reale, în caz
contrar, poate să fie trasă concluzia că a fost dispusă în mod
şicanatoriu sau pentru a confirma decizia luată cu privire la
încetarea contractului individual de muncă.
Procedând altfel, intimata nu a putut să dovedească
condiţia desfiinţării postului ocupat de către contestator pentru a
justifica legalitatea măsurii concedierii dispuse în baza art.65 alin.2
Codul muncii, astfel că, pentru toate aceste argumente s-a respins
apelul ca nefondat, în baza art.480 Cod procedură civilă şi a păstrat
soluţia primei instanţe.
 16

4. Aplicarea în timp a indicelui de corecţie la punctajul mediu

anual determinat în condiţiile art.95 din Legea nr.263/2010
privind sistemul unitar de pensii publice

Art.95 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar

de pensii publice

Modul de determinare a punctajului mediu anual realizat

de asigurat se calculează potrivit formulei de calcul
reglementată de art.95 din Legea nr.263/2010, privind
sistemul unitar de pensii publice.
Pentru persoanele înscrise la pensie după intrarea în
vigoare a legii unitare de pensii publice la punctajul mediu
anual se aplică un indice de corecţie calculat ca raport între
43,3% din câştigul salarial mediu brut realizat şi valoarea
unui punct de pensie în vigoare la data pensionării actualizat
în raport de rata inflaţiei pe anul 2011.
În timp indicele de corecţie se aplică o singură dată la
înscrierea iniţială la pensie potrivit art.170 alin.3 din Legea
nr.263/2010, de acest drept beneficiind şi persoanele înscrise
la pensie de invaliditate anterior intrării în vigoare a normei
juridice, transformată în pensie pentru limită de vârstă în
baza legii privind sistemul unitar de pensii publice.
(Decizia civilă nr.2061/13.10.2016)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de

18.01.2016, reclamantul D.F. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P.
Argeş, solicitând obligarea acesteia să-i recalculeze drepturile de
pensie prin:
1. valorificarea salariilor brute menţionate în adeverinţa
nr.39365/08.10.2015 emisă de OMV Petrom SA, precum şi să-i
plătească diferenţele de drepturi de pensie aferente începând cu
data de 1.11.2015;
2. acordarea indicelui de corecţie, prevăzut de art.170 din
Legea nr.263/2010, la punctajul mediu anual şi să-i achite diferenţele
de pensie, începând cu data de 11.08.2013, data înscrierii la pensie
pentru limită de vârstă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că a fost pensionat
pentru invaliditate în anul 2009, în temeiul Legii nr.19/2000, fiind
trecut la pensie pentru limită de vârstă în anul 2013, în temeiul Legii
nr.263/2010. Prin cererea nr.66703/15.10.2015, a solicitat pârâtei
recalcularea drepturilor de pensie prin valorificarea salariilor brute
evidenţiate în adeverinţa mai sus menţionată, însă aceasta i-a respins
cererea de recalculare a pensiei, prin decizia nr.319601/28.12.2015.
A susţinut reclamantul că, în mod neîntemeiat pârâta nu i-a
 17

recalculat drepturile de pensie prin valorificarea salariilor brute

menţionate în adeverinţa eliberată de angajator, având în vedere că,
aşa cum rezultă din conţinutul acesteia, a contribuit corespunzător la
bugetul de asigurări sociale.
S-a invocat, în susţinerea acţiunii, principiul
contributivităţii în raport de care, toate veniturile pentru care au fost
calculate şi reţinute contribuţii, se impun a fi avute în vedere la
stabilirea drepturilor de pensie.
Reclamantul a mai invocat şi faptul că, la trecerea la
pensie pentru limită de vârstă în condiţiile Legii nr.263/2010, nu i-a
fost acordat indicele de corecţie prevăzut de art.170, deşi îndeplinea
condiţia legală impusă de acest text.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii,
motivat de faptul că salariile brute menţionate în adeverinţa
nr.39365/8.10.2015 emisă de OMV Petrom SA nu pot fi valorificate la
recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului, în raport de
dispoziţiile art.165 din Legea nr.263/2010. Veniturile menţionate în
această adeverinţă nu pot fi valorificate deoarece cuprind şi sporuri
cu caracter nepermanent, care nu au făcut parte din baza de calcul a
pensiilor conform legislaţiei anterioare.
Pârâta nu a făcut apărări în ceea ce priveşte acordarea
indicelui de corecţie prevăzut de art.170 din Legea nr.263/2010.
Reclamantul a depus la dosar, în termenul legal prevăzut
de art.201 alin.2 NCPC, răspuns la întâmpinare prin care a solicitat
admiterea acţiunii pentru motivele invocate în cererea de chemare în
judecată.
Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi
asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1209/17.05.2016 a admis
acţiunea şi a obligat pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale
reclamantului luând în considerare salariile brute menţionate în
adeverinţa nr.39365/8.10.2015 eliberată de SC OMV Petrom SA.
Totodată, a fost obligată pârâta la plata diferenţelor de
pensie aferente acestei recalculări începând cu data de 1.11.2015 şi
să-i acorde reclamantului indicele de corecţie prevăzut de art.170
din Legea nr.263/2010, indice de corecţie aplicat la punctajul mediu
anual stabilit prin decizia nr.319601/30.08.2013, precum şi
diferenţele de pensie rezultate începând cu data de 11.08.2013.
De asemenea, a fost obligată intimata la plata cheltuielilor
de judecată în cuantum de 800 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
În raport de dispoziţiile art.107 alin.3 din Legea
nr.263/2010, potrivit cărora pensia poate fi recalculată prin
adăugarea veniturilor prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea
acesteia, prin cererea înregistrată la C.J.P Argeş sub
nr.66703/15.10.2015, reclamantul a solicitat recalcularea drepturilor
sale de pensie conform adeverinţei nr.39365/08.10.2015 emisă de
 18

OMV Petrom SA.

Prin decizia nr.319601/28.12.2015, pârâta i-a respins
cererea de valorificare a salariilor din adeverinţa menţionată,
apreciind că acestea nu pot fi luate în considerare deoarece nu au
făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei
anterioare datei de 01.04.2001, aşa cum este stipulat în anexa 15 la
normele de aplicare a Legii nr.263/2010.
Prin acţiunea de faţă reclamantul a solicitat, sub un prim
aspect, obligarea pârâtei să-i emită o nouă decizie de pensie prin
care să-i valorifice salariile brute, menţionate în adeverinţa
nr.39365/8.10.2015 emisă de OMV Petrom SA.
Analizând adeverinţa nr.39365/08.10.2015 emisă de OMV
Petrom SA, instanţa a constatat că prin aceasta se atestă salariile
brute realizate de reclamant în perioada iulie 1973 – martie 2001 în
meseriile de electromecanic a.m.a şi lăcătuş a.m.a, precum şi faptul
că pentru aceste salarii angajatorul a reţinut şi virat CAS.
Potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.3/1977, fondurile
necesare plăţii pensiilor de asigurări sociale de stat se constituie din
contribuţiile pe care le plătesc angajatorii, precum şi din sumele
alocate de la bugetul de stat.
Contribuţia individuală de asigurări sociale a fost
reglementată prin Decretul nr.389/1972, care în art.1 a prevăzut
obligativitatea pentru angajator de a vărsa la bugetul asigurărilor
sociale de stat, o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat
de personalul lor salariat, de persoanele care se califică la locul de
muncă sau care urmează cursuri de perfecţionare profesională,
precum şi asupra sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor
profesionale, pe timpul cât fac practică în producţie, indiferent de
forma în care se realizează aceste venituri, de fondul din care se
plătesc şi de durata contractului de muncă.
Textul de lege instituie obligaţia vărsării la bugetul
asigurărilor sociale de stat a contribuţiei asupra câştigului brut
realizat de angajat, indiferent de forma în care se realizează aceste
venituri. Se observă că textul de lege foloseşte sintagma „câştig
brut”.
Art.2 din Decretul nr.389/1972 enumera expres şi limitativ
drepturile băneşti pentru care nu se datora contribuţia pentru
asigurările sociale de stat, ceea ce înseamnă că pentru celelalte
venituri angajatorul plătea obligatoriu respectiva contribuţie.
De altfel, pentru salariile brute de care a beneficiat
reclamantul în perioada iulie 1973 – martie 2001 au fost reţinute şi
virate contribuţii la CAS de către angajator, datele relatate în
adeverinţa eliberată fiind extrase din arhiva societăţii.
Potrivit dispoziţiilor art.2 lit.c) din Legea nr.263/2010,
sistemul public se organizează şi funcţionează având ca bază
principiul contributivităţii, conform căruia, fondurile de asigurări
 19

sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele

fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de
asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări
sociale plătite.
Acest principiu de bază, este reluat în modul de calcul al
drepturilor de pensie, art.96 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010
statuând că, „(1) Punctajul anual al asiguratului se determină prin
împărţirea la 12 a sumei punctajelor lunare realizate în anul
calendaristic respectiv. (2) Punctajul lunar se calculează prin
raportarea câştigului salarial brut/solda brută sau, după caz, a
venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a
contribuţiei de asigurări sociale, la câştigul salarial mediu brut din
luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică.”
Constatând, aşadar, că pentru salariile brute realizate de
reclamant şi atestate în adeverinţa nr.39365/8.10.2015 emisă de
OMV Petrom SA, angajatorul a vărsat la bugetul asigurărilor sociale
de stat contribuţia la fondul de pensii, instanţa a apreciat că aceste
salarii trebuie avute în vedere de pârâta Casa Judeţeană de Pensii
Argeş la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului potrivit
dispoziţiilor art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010.
În raport de aceste considerente, instanţa a admis acţiunea
şi a obligat pe pârâtă să recalculeze drepturile de pensie ale
reclamantului prin luarea în considerare a salariilor brute
menţionate în adeverinţa nr.39365/8.10.2015 emisă de OMV Petrom
SA.
Ca urmare a recalculării dispuse a fost obligată pârâta să
plătească reclamantului diferenţele de drepturi de pensie începând
cu data de 1.11.2015, potrivit art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010.
De asemenea, tribunalul a apreciat că este întemeiat şi
capătul de cerere privind acordarea indicelui de corecţie potrivit
art.170 din Legea nr.263/2010, având în vedere că prima înscriere la
pensie pentru limită de vârstă a reclamantului a fost în anul 2013, în
temeiul Legii nr.263/2010.
Până la acest moment reclamantul a beneficiat de o pensie
de invaliditate, ce impune un caracter aleatoriu, întrucât intervine în
momentul în care persoana îşi pierde capacitatea de muncă, total sau
parţial, aspect care nu poate fi controlat de aceasta.
Potrivit art.170 din Legea nr.263/2010, pentru persoanele
înscrise la pensie, începând cu data intrării în vigoare a prezentei
legi, la punctajul mediu anual determinat în condiţiile art.95 se
aplică un indice de corecţie, o singură dată, la înscrierea iniţială la
pensie.
În acest sens, instanţa a apreciat că noţiunea de înscriere
iniţială la pensie la care se referă art.170 din Legea nr.263/2010,
presupune înscrierea la pensie pentru limită de vârstă, solicitată de
persoana în cauză la momentul îndeplinirii condiţiilor, sau anticipat
 20

şi anticipat parţial.
Pensia pentru invaliditate nu poate fi apreciată ca o
înscriere iniţială la pensie, având în vedere caracterul aleatoriu al
acesteia precum şi principiul egalităţii prevăzut de art.2 lit.d) din
Legea nr.263/2010, în raport de care tuturor participanţilor la
sistemul public de pensii, contribuabili şi beneficiari, li se asigură un
tratament nediscriminatoriu, între persoane aflate în aceeaşi situaţie
juridică, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de
lege.
În caz contrar s-ar ajunge la încălcarea acestui principiu,
întrucât elementul aleatoriu al pierderii capacităţii de muncă nu
justifică (dar creează) un tratament diferit între persoane pentru
care legea prevede aceleaşi condiţii de pensionare pentru limită de
vârstă.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin
decizia nr.680/2012, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art.73 alin.1 din Legea nr.263/2010, în considerentele
căreia se arată că legiuitorul nu poate impune condiţii nerezonabile
pentru persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din
capacitatea de muncă din cauza bolilor obişnuite şi a accidentelor
care nu au legătură cu munca, în privinţa acordării pensiei de
invaliditate.
Pentru aceste considerente, constatând refuzul pârâtei,
tribunalul a obligat pe pârâtă să aplice indicele de corecţie prevăzut
de art.170 din Legea nr.263/2010, la punctajul mediu anual stabilit
prin decizia nr.319601/30.08.2013 şi să-i plătească reclamantului
diferenţele de pensie rezultate începând cu data înscrierii la pensie
pentru limită de vârstă, respectiv 11.08.2013.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a
declarat apel pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş criticând-o
pentru nelegalitate şi invocând dispoziţiile art.466 şi următoarele din
noul Cod de procedură civilă, pentru următoarele considerente:
- prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală prin aceea
că a încălcat dispoziţiile art.165 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010,
precum şi menţiunile din Anexa nr.15 la Normele de aplicare a
acestei legi, potrivit cu care nu sunt luate în calcul la stabilirea
punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de
calcul, formele de retribuire în acord sau cu bucata, premiile anuale,
formele de retribuire pentru ore suplimentare; compensaţii acordate
conform Decretelor nr.46/1982 şi nr.240/1982, precum şi alte sporuri
care nu au avut caracter permanent;
- au fost încălcate şi dispoziţiile art.96 alin.2 din Legea
nr.263/2010, care defineşte sintagma „venit brut” sau „salariu brut”
şi acest lucru este atributul exclusiv al unităţii angajatoare, care
trebuie să elibereze adeverinţa conform dispoziţiilor legale precizate
mai sus, iar adeverinţa depusă la dosar nu îndeplineşte condiţiile
 21

prevăzute delege;
- instanţa de fond în mod greşit a aplicat dispoziţiile art.2
lit.c) din Legea nr.263/2010 privind principiul contributivităţii,
deoarece acesta nu retroactivează şi practic nu se referă la perioade
anterioare datei de 1.04.2001;
- soluţia este nelegală şi sub aspectul faptului că apelanta-
pârâtă a fost obligată să plătească intimatului-reclamant diferenţele
de drepturi de pensie actualizate cu indicele de inflaţie, neexistând
temei legal pentru aplicarea acestui indice.
- soluţia este nelegală şi în ceea ce priveşte obligarea
apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800
lei, atâta vreme cât motivarea instanţei de fond se bazează pe decizii
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, situaţie faţă de care nu există
culpă în sarcina apelantei-pârâte;
- prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală încălcând
dispoziţiile imperative prevăzute de art.170 alin.1 din Legea
nr.263/2010, în sensul că aceste dispoziţii nu puteau fi aplicabile în
favoarea intimatului-reclamant, atâta vreme cât acesta a fost înscris
la pensie de invaliditate începând cu data de 8.10.2009, iar Legea
nr.263/2010 nu retroactivează şi se aplică numai celor care s-au
pensionat odată cu intrarea în vigoare a acesteia;
- pe de altă parte, deşi în considerentele sentinţei apelate
instanţa invocă în mod justificat motivarea deciziei nr.437/2013 a
Curţii Constituţionale care arată că beneficiul dispoziţiilor art.170
din Legea nr.263/2010 persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au
deschis începând cu data de 1.01.2011, totuşi admite în mod
nejustificat acţiunea formulată de către intimatul-reclamant.
S-a depus întâmpinare de către intimatul-reclamant prin
care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea
sentinţei instanţei de fond pe considerentul că s-a pronunţat o soluţie
legală, având în vedere principiul contributivităţii şi respectându-se
modul de calcul al drepturilor de pensie conform art.96 alin.1 şi 2 din
Legea nr.263/2010, însă, în primul rând instanţa a avut în vedere
dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr.19/2011 pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că formele de
retribuire în acord global vor fi luate în considerare la recalcularea şi
stabilirea pensiilor, dacă pentru acestea s-a plătit contribuţia de
asigurări sociale la sistemul public de pensii, criteriu îndeplinit de
către intimatul-reclamant.
Prin decizia nr. 20161/13.10.2016, Curtea de Apel piteşti,
Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-
pârâtă, obligând-o să plătească intimatului-reclamant suma de 800
lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa ce apel a reţinut
următoarele:
Obligativitatea pentru angajator de a vărsa la bugetul
 22

asigurărilor sociale de stat o contribuție de 15% din câştigul realizat

de salariați, indiferent de forma in care se realizează aceste câștiguri
a fost prevăzuta, pentru perioada de referința in art. 1 din Decretul
nr.389/1972.
Astfel, veniturile obţinute suplimentar la retribuţia tarifară
de încadrare au avut caracter permanent în perioada reţinută de
către instanţa de fond, fiind cumulate cu salariul individual brut şi
inclusă alături de celelalte sporuri în baza de calcul a contribuţiei
individuale de asigurări sociale, achitându-se astfel lunar atât cotele
C.A.S., cât şi contribuţia la fondul pentru pensia suplimentară.
Introducerea acestor sporuri în baza de calcul a contribuţiei pentru
asigurări sociale se încadrează astfel în dispoziţiile art.23 din Legea
nr.19/2000 şi aceste sporuri sunt prevăzute de art.78 din aceeaşi
lege.
Deşi potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.4/2005 sumele
reprezentând acordul global sau alte adaosuri salariale nu s-ar fi luat
în calculul drepturilor de pensie, întrucât ele nu au făcut parte din
baza de calcul a pensiei conform legislaţiei anterioare, invocându-se
astfel imposibilitatea valorificării respectivelor venituri (venituri pe
care intimatul-reclamant le probează cu adeverinţa depusă la dosar),
rolul instanţei de judecată este nu doar de a constata şi cenzura
directa aplicare a O.U.G. nr.4/2005, ci şi de a interpreta astfel actul
normativ prin prisma Legii nr.19/2000, pentru că procedura de
calculare vizează tocmai înlăturarea discriminărilor, iar opinia este
aceea că sumele se impun a fi luate în calcul şi conform Deciziei
Curţii Constituţionale nr.736/2006.
Raţionamentul juridic care stă la baza formării acestei
convingeri a instanţei judecătoreşti este fundamentat astfel de forţa
juridică a legii faţă de ordonanţă, pe considerente de echitate şi
motive care ţin de preeminenţa principiilor în baza cărora un text de
lege a fost edictat în raport de excepţiile ce au la bază tratamente
discriminatorii.
Conform dispoziţiilor art.2 alin.1 din O.U.G. nr.4/2000,
modificată, recalcularea se efectuează prin determinarea punctajului
mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii cu respectarea Legii
nr.19/2000.
Din menţiunile arătate în adeverinţa depusă la dosar,
rezultă că intimatul-reclamant a realizat venituri suplimentare,
respectiv adaosuri salariale care au fost astfel incluse în baza lunară
de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi pensii
suplimentare. Pe toată această perioadă s-au achitat lunar cotele la
CAS, inclusiv contribuţia la pensia suplimentară conform cu
legislaţia în vigoare la acea dată, iar sporurile pentru care a prestat
muncă intimatul-reclamant au avut caracter de venit în înţelesul
Legii nr.57/1974.
Potrivit art.1 din Decretul nr.389/1972, angajatorii au
 23

vărsat contribuţia de 15% din câştigul brut realizat de personal,

indiferent de forma în care au fost realizate aceste venituri.
În conformitate cu dispoziţiile art.164 din Legea
nr.19/2000, la determinarea punctajelor se utilizează salariile brute
sau nete în baza înregistrărilor din carnetele de muncă, iar la alin.2
se stipulează că se au în vedere şi sporurile înregistrate în carnetele
de muncă. Aceasta nu înseamnă însă că sporurile neînregistrate în
carnetele de muncă şi care au intrat în bazele de calcul a contribuţiei
de asigurări sociale, nu ar putea fi luate în considerare, atâta vreme
cât se face dovada existenţei acestora prin adeverinţe, întrucât ar
atrage încălcarea uneia dintre principiile ce guvernează sistemul
public de asigurări sociale.
Cea de-a doua critică, care invocă faptul că nu au fost
respectate dispoziţiile art.96 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010, este
nefondată pentru următoarele considerente.
Astfel, prin decizia nr.19/17.10.2011 pronunţată într-un
recurs în interesul legii, Înalta Curte a reţinut că dispoziţiile pct.VI
din anexa la O.U.G. nr.4/2005 pot fi înlăturate, întrucât intră în
contradicţie atât cu prevederile anterioare din acelaşi act normativ,
cât şi cu Legea nr.19/2000, deoarece încalcă principiul fundamental
al contributivităţii anterior datei de 1 aprilie 2001.
Potrivit art.70 din Legea nr.27/1966 privind pensiile de
asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, intrată în vigoare la
1 ianuarie 1967, s-a instituit pentru angajaţi obligaţia plăţii unei
contribuţii în cuantum de 2% din salariul tarifar lunar de încadrare,
pentru pensia suplimentară, care, conform normei în cauză, se baza
pe "principiul mutualităţii între angajaţi".
Potrivit art.71 alin.1) din acelaşi act normativ, fondurile
necesare pentru plata pensiei suplimentare urmau să se formeze din
contribuţia tuturor angajaţilor.
Obligaţia de plată a contribuţiei pentru pensia
suplimentară s-a menţinut în sarcina angajaţilor până la intrarea în
vigoare a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale.
La momentul edictării normei, legiuitorul a înţeles să
întemeieze pensia suplimentară şi contribuţia corelativă pe
"principiul mutualităţii între angajaţi", date fiind condiţiile politice,
sociale şi economice de la acea vreme.
În realitate, astfel cum indică însăşi denumirea "contribuţia
pentru pensie suplimentară", această formă de asigurare socială a
reprezentat expresia unei forme, chiar primare, a principiului
contributivităţii.
Chiar dacă a fost instituită în sarcina angajaţilor, declarativ
pentru pensia suplimentară, o formă suplimentară de pensie faţă de
pensia de asigurări sociale de stat, această contribuţie a avut
menirea să sprijine statul să asigure angajaţilor venituri constante
 24

după încetarea raporturilor de muncă prin pensionare.

Cu alte cuvinte, atât angajatorul, cât şi salariatul
contribuiau la sistemul de asigurări sociale de stat, sistem
contributiv dualist care se regăseşte şi în reglementarea actuală.
Ulterior, prin art.164 din Legea nr.19/2000, s-a prevăzut că
la determinarea punctajelor anuale pentru perioada anterioară
intrării în vigoare a Legii nr.19/2000, în procedura de stabilire şi
recalculare a drepturilor de pensie, se iau în calcul salariile brute
sau nete, în conformitate cu modul de înregistrare în carnetul de
muncă, sporurile care au făcut parte din baza de calcul al pensiilor
conform legislaţiei anterioare şi sunt înregistrate în carnetul de
muncă şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1
aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul al pensiilor conform
legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă
sau care sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform
legislaţiei în vigoare.
Prin dispoziţiile Legii nr.19/2000 s-a realizat reformarea în
sens unitar a întregului sistem de asigurări sociale, prin luarea în
considerare a veniturilor realizate de asigurat pe parcursul vieţii
active ce constituie stagiu de cotizare, iar cuantumul pensiei se
determină în conformitate cu prevederile art.76 alin.1 din acest act
normativ prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat
în perioada de cotizare cu valoarea punctului de pensie.
Primul element ce face parte din algoritmul de calcul al
pensiei, respectiv punctajul mediu anual realizat de asigurat în
perioada de cotizare, se stabileşte potrivit dispoziţiilor art.77 alin.1
din Legea nr.19/2000, în sensul că se determină prin împărţirea
numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale
realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani
corespunzător stagiului complet de cotizare, prevăzut în anexa nr.3 a
acestei legi.
Punctajul anual se determină potrivit art.78 alin.(1) din
acelaşi act normativ, prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în
anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare
lună, iar numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin
raportarea salariului brut lunar individual (inclusiv sporurile şi
adaosurile) sau, după caz, a venitului lunar asigurat care a constituit
baza de calcul al contribuţiei individuale de asigurări sociale la
salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Institutul
Naţional de Statistică.
Baza lunară de calcul al contribuţiei individuale de
asigurări sociale este prevăzută la art.23 din Legea nr.19/2000,
modificată şi completată.
Aceste prevederi legale reprezintă o consecinţă directă şi
imediată a principiului contributivităţii, astfel cum acesta este
enunţat prin art.2 lit.e) din Legea nr.19/2000, fiind aplicabile în
 25

privinţa veniturilor realizate lunar după data de 1 aprilie 2001 de

persoanele asigurate în sistemul public de pensii.
În procedura de stabilire şi recalculare a drepturilor de
pensie nu vor putea fi avute în vedere acele venituri pentru care,
potrivit reglementării în vigoare la data realizării lor, angajatorul nu
a datorat contribuţii de asigurări sociale.
Toate cele arătate mai sus sunt strâns legate de dispoziţiile
art.96 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010, considerate în mod
nejustificat a fi încălcate de către prima instanţă.
Nici penultima critică nu este fondată şi anume aceea prin
care se invocă faptul că în speţa dedusă judecăţii nu s-ar aplica
principiul contributivităţii pentru următoarele considerente:
În baza art.2 lit.e) din Legea nr.19/2000, drepturile de
asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor şi asigurărilor
sociale plătite, iar veniturile la care a făcut referire au fost avute în
vedere la calcularea şi aplicarea contribuţiilor.
Nu se poate admite că baza de calcul a contribuţiei de
asigurări sociale să fie constituită şi din aceste sume, iar la stabilirea
pensiei cu prestaţie de asigurări sociale să nu se ia în considerare,
deoarece ne-am afla în situaţia în care această prestaţie nu ar fi
proporţională cu preţul plătit, creându-se o inechitate.
Mai mult, în aplicarea dispoziţiilor art.78 alin.4 din Legea
nr.19/2000, sunt şi dispoziţiile cuprinse în Ordinul nr.680/1 august
2007, pentru modificarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii
nr.19/2000 care, la punctul 19 de la Secţiunea I, prevede că prin
sintagma venit brut realizat lunar se înţelege venitul brut în bani
achitat din fondul de salarii, conform enumerărilor prevăzute la lit.a)-
l) din lege şi anume, cu titlu de exemplu: sporuri, indemnizaţii şi
sume acordate sub formă de procent pentru condiţii grele,
periculoase, nocive, premii anuale şi cele din cursul anului sub
diferite forme, sume plătite conform legii sau conform contractelor
colective de muncă, alte adaosuri la salarii aprobate prin lege sau
stabilite prin contractele colective de muncă, sume rezultate prin
„plata cu ora”, indemnizaţii de şedinţă ş.a.
Principiul aplicabil speţei este cel al contributivităţii,
potrivit căruia drepturile de asigurări sociale, inclusiv pensiile, se
cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.
Nu în ultimul rând jurisprudenţa CEDO a asimilat drepturi
care decurg din politici sociale, cu noţiunea de „bun” în sensul
dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1, în sensul că o reducere
substanţială a nivelului pensiei este considerată ca afectând
substanţa dreptului de proprietate atunci când persoana a plătit
cotizaţiile obligatorii, a îndeplinit condiţiile cerute de legea internă la
data respectivă, existând o relaţie directă între totalul cotizaţiilor
vărsata în decursul vieţii şi dreptul de a beneficia obligatoriu de o
fracţiune din patrimoniul de pensii.
 26

Şi prin decizia nr.872/25 iunie 2010 a Curţii

Constituţionale, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art.9 din Legea
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar sunt neconstituţionale, s-a statuat că dreptul la pensie este
un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului,
acesta fiind obligat prin lege să constituie la bugetul asigurărilor
sociale de stat procentual, raportat la nivelul venitului realizat.
Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a
vieţii individului să-i plătească o pensie al cărei cuantum să fie
guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind
intrinsec şi indisolubil legate.
Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă
a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vărsate de către acesta la
bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul principiului
contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a celor care
au dobândit acest drept în condiţiile legii. Astfel, statul are obligaţia
pozitivă de a lua absolut toate măsurile necesare realizării acestei
finalităţi şi de a se abţine de la orice comportament de natură a
limita în vreun fel dreptul la asigurări sociale.
Instanţa de fond, este chiar obligată în baza principiului
plenitudinii de jurisdicţie şi în baza dispoziţiilor art.6 din CEDO, care
reglementează dreptul la un proces echitabil şi rezonabil să
examineze şi eventual să cenzureze raportat la dispoziţiile legale în
materie, legalitatea şi temeinicia emiterii deciziilor de pensionare ale
recurentei.
De asemenea, tot instanţa de judecată este suverană în a
aprecia şi interpreta dispoziţiile legale în materia dreptului la pensie,
printr-o corelare corespunzătoare a textelor prevăzute de lege, în
conformitate cu jurisprudenţa constată a instanţelor judecătoreşti,
precum şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin decizia nr.19 din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, dispunându-se că în interpretarea dispoziţiilor
art.2 lit.e), art.78 şi art.164 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000 şi art.1
şi 2 din O.G. nr.4/2005 a stabilit că, formele de retribuire obţinute în
acord global prevăzute de art.12 alin.1 lit.a) din Legea nr.57/1974,
vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din
sistemul public dacă au fost incluse în salariul brut şi pentru acestea
s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii,
decizia fiind obligatorie potrivit dispoziţiilor art.330 7 alin.4 din Codul
de procedură civilă.
Nu în ultimul rând, Curtea constată că, prin decizia nr.19
din 10.12.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în
Monitorul Oficial la data de 23.01.2013, s-a stabilit că, în
interpretarea şi aplicarea prevederilor art.2 lit.e) şi art.164 alin.2 şi 3
 27

din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte

drepturi de asigurări sociale şi pct.V din Anexa la O.G. nr.4/2005,
sporurile şi alte venituri suplimentare realizate anterior datei de 1
aprilie 2001 vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea
pensiei din sistemul public dacă au fost incluse în baza de calcul
conform legislaţiei anterioare, respectiv sunt înregistrate în carnetul
de muncă sau în adeverinţele eliberate de unităţi şi pentru toate
acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, cum este cazul în
speţa dedusă judecăţii, decizia fiind absolut obligatorie pentru
instanţele judecătoreşti.
Nefondată este şi critica prin care se invocă faptul că în
mod greşit instanţa de fond a obligat-o pe apelantă la plata
diferenţelor de drepturi de pensie, actualizate cu indicele de inflaţie,
atâta vreme cât actualizarea priveşte înlăturarea efectelor
devalorizării monetare, în condiţiile procesului inflaţionist din
economie.
Actualizarea unei creanţe nu constituie astfel o
despăgubire în sensul dispoziţiilor art.1088 Cod civil, ci se subscrie
obligaţiei principale întrucât are menirea de a asigura îndeplinirea
exactă a acesteia.
Astfel, indicele de inflaţie, aşa cum în mod corect a stabilit
instanţa de fond, reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul
unui fenomen specific economiei de piaţă, prin intermediul căruia se
măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflaţi în circulaţie în
timp ce dobânda legală, noţiune distinctă de inflaţie, reprezintă
câştigul, folosul, profitul ce putea fi obţinut de creditor din investirea
acelei sume.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că legiuitorul a avut în
vedere în materie de pensii actualizarea sumelor cu indicele de
inflaţie, iniţial prin dispoziţiile art.80 din Legea nr.19/2000 şi ulterior
aceste dispoziţii au fost menţinute prin art.102* din Legea
nr.263/2010.
Nefondată este şi critica ce vizează obligarea la plata
cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei, atâta vreme cât
instanţa de fond în mod justificat a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor
art.453 NCPC raportat la culpa procesuală a apelantei, cu atât mai
mult cu cât deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt
obligatorii nu numai pentru instanţele judecătoreşti, ci şi în ceea ce
priveşte pe apelanta-pârâtă.
Şi celelalte critici sunt nefondate şi au fost respinse
raportat la următoarele considerente:
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.170 alin.1 din Legea
nr.263/2010, pentru persoanele înscrise la pensie începând cu data
intrării în vigoare a prezentei legi, la punctajul mediu anual
determinat în condiţiile art.95, se aplică un indice de corecţie
calculat ca raport între 43,3% din câştigul salarial mediu brut
 28

realizat şi valoarea unui punct de pensie în vigoare la data înscrierii

la pensie, actualizată astfel cu rata medie anuală a inflaţiei pe anul
2011.
Este adevărat că la data de 8.10.2009, intimatul-reclamant
a fost înscris la pensie de invaliditate gradul II, însă este evident că
la acea dată reclamantul nu a beneficiat de dispoziţiile art.170 din
Legea nr.263/2010 pentru simplul motiv că nu intrase în vigoare
această lege specială a pensiilor.
Intenţia legiuitorului a fost ca să acorde acest beneficiu o
singură dată şi pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile
prevăzute de lege pentru pensia la limită de vârstă şi sub acest
aspect Curtea constată că în înţelesul dispoziţiilor art.82 alin.1 din
Legea nr.263/2010 la data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea
pensiei pentru limită de vârstă, pensia de invaliditate devine pensie
pentru limită de vârstă.
Aşa fiind, cum intimatul-reclamant a trecut la pensie
pentru limită de vârstă începând cu data de 11.08.2013, deci după
intrarea în vigoare a Legii nr.263/2010, este evident că acesta
beneficiază de indicele de corecţie prevăzut de legiuitor în
dispoziţiile art.170 din Legea nr.263/2010.
Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale
nr.320/30.04.2015 s-a reţinut că, în privinţa pensiei de invaliditate
raţiunile care stau la baza reglementării unei vârste standard de
pensionare sau a unui stagiu de cotizare minim ori complet nu mai
subzistă şi pierderea totală sau cel puţin la jumătate din capacitatea
de muncă, din cauza bolilor sau a accidentelor este un eveniment
aleatoriu care nu poate fi controlat de către persoana în cauză, sens
în care stabilirea unei vârste şi a unui stagiu minim de cotizare la
care poate fi acordată această pensie de invaliditate nu se justifică.
Pe de altă parte, ca şi în situaţia intimatului-reclamant,
odată cu transformarea din oficiu din pensia de invaliditate în pensie
pentru limită de vârstă, raportat la dispoziţiile art.82 alin.1 din Legea
nr.23/2010, această trecere se face numai după îndeplinirea tuturor
condiţiilor prevăzute de lege.
Curtea a constatat astfel că legiuitorul a impus o condiţie
sine qva non pentru acordarea acestui beneficiu numai persoanelor
care se pensionează pentru limită de vârstă, nu şi în ceea ce priveşte
de exemplu pensia anticipată, pensia de urmaş sau alte categorii de
pensii, tocmai având în vedere principiul contributivităţii consacrat
de altfel în jurisprudenţă, precum şi principiul egalităţii şi
nediscriminării în ceea ce priveşte persoanele aflate în aceeaşi
situaţie juridică cu privire la drepturile şi obligaţiile prevăzute de
lege.
Referitor la invocarea de către apelanta-pârâtă a deciziei
nr.437/2013 a Curţii Constituţionale, care prevede în mod justificat
dobândirea dreptului privind aplicarea indicelui de corecţie prevăzut
 29

de art.170 din Legea nr.263/2010, persoanelor ale căror drepturi de

pensie s-au deschis după intrarea în vigoare a Legii nr.263/2010,
Curtea a constatat că în ceea ce priveşte acest aspect el nu a fost
negat nici de către instanţa de fond şi evident nici de către instanţa
de control judiciar, aceste dispoziţii ale legii fiind clare şi lipsite de
echivoc, însă aşa cum s-a precizat în critica anterioară, esenţial este
că intimatul-reclamant a îndeplinit toate condiţiile prevăzute de lege
pentru a trece de la pensie de invaliditate la pensie pentru limită de
vârstă, şi acest moment nu poate fi luat în considerare decât
începând cu data de 11.08.2013, deci evident după intrarea în
vigoare a Legii pensiilor.
Având în vedere aceste considerente, constatând ca sunt
nefondate criticile aduse sentinței, în baza art.480 Cod procedură
civilă a fost respins, ca nefondat, apelul de faţă şi, în baza art.453
NCPC, a fost obligată apelanta-pârâtă să plătească intimatului-
reclamant suma de 800 lei cheltuieli de judecată.

5. Modalitatea de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei

forestiere din păduri şi din afara acestora

Anexele nr.1-3 la OUG nr.85/2006

Art.25 alin.4 din OUG nr.96/1998
Ordinul nr. 715/2008 al Ministrului Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale

Evaluarea pagubelor produse vegetaţiei forestiere din

păduri şi din afara acestora se realizează în mod unitar
indiferent de natura proprietăţii, proprietar şi modul în care
s-a produs.
Valoarea despăgubirilor se stabileşte prin înmulţirea
factorului „K” specific prevăzut în anexele nr.1-3 la OUG
nr.85/2006, cu valoarea medie a unui metru cub de masă
lemnoasă pe picior stabilită potrivit prevederilor art.25 alin.4
din OUG nr.96/1998, privind reglementarea regimului silvic şi
administrarea fondului forestier naţional, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
Stabilirea despăgubirilor numai în raport de dispoziţiile
Ordinului nr. 715/2008 al Ministrului Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale, nu este una reală în lipsa dispoziţiilor OUG
nr.85/2006.
(Decizia civilă nr.230/11.10.2016)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de

06.06.2011, reclamanta R.N.P. – Romsilva prin D.S. Argeş a chemat
în judecată pe pârâtul B.F. pentru a fi obligat la plata sumei de
 30

77.026,70 lei, reprezentând contravaloarea pagubei produse în

Cantonul silvic nr.3 Cumpeniţa aparţinând reclamantei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâtul a avut
în gestiune Cantonul Silvic nr.3 Cumpeniţa, aparţinând O.S. Vidraru
şi cu ocazia inspecţiei efectuate în luna iulie 2009 au fost găsite
cioate nejustificate pentru 106 arbori, cu un volum de 183 mc,
prejudiciul total fiind în valoare de 77.026 lei.
Prin sentinţa civilă nr.2099/27.03.2013, pronunţată de
Tribunalul Argeş – Secţia civilă, au fost respinse excepţiile de
necompetenţă materială şi a lipsei calităţii procesuale active a
reclamantei, a fost admisă acţiunea acesteia şi s-a dispus obligarea
pârâtului la plata sumei de 77.026 lei, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî în această modalitate, în considerente s-a
reţinut că pârâtul s-a apărat invocând excepţiile lipsei competenţei
materiale a instanţei, cu motivarea că litigiul de faţă este unul de
drept comun, iar competenţa aparţine judecătoriei, şi lipsei calităţii
procesuale active a reclamantei.
Analizând cu prioritate cele două excepţii, tribunalul a
constatat că sunt neîntemeiate şi au fost respinse ca atare, reţinând
că litigiul este competenţa instanţei de contencios administrativ,
deoarece calitatea de personal silvic a pârâtului atrage competenţa
acestei instanţe, în temeiul art.58 din OUG nr.59/2000. Cu privire la
calitatea procesuală activă a reclamantei s-a reţinut că există în
cauză, întrucât Ocolul Silvic Vidraru şi Cantonul Silvic nr.3, în raza
cărora s-a produs prejudiciul, aparţin acesteia.
În legătură cu fondul cauzei, tribunalul a reţinut că pârâtul
a funcţionat ca pădurar, având atribuţii de gestionar în cadrul
Cantonului Silvic nr.3 Cumpeniţa, aparţinând de Ocolul Silvic
Vidraru din cadrul reclamantei.
Cu ocazia inspecţiei efectuate în luna iulie 2009, s-au
constatat cioate nejustificate pentru 106 arbori, cu un volum de 183
mc si o valoare de 33.959,53 lei, plus TVA. De asemenea, s-au
mai găsit cioatele a 86 arbori, cu un volum de 233,118 mc, în valoare
de 48.949, 36 lei, plus TVA.
Pârâtul a recunoscut că se face vinovat de producerea unei
pagube de 40.411, 96 lei, semnând un angajament de plată în acest
sens şi achitând suma de 21.635 lei.
Din actele de control întocmite de salariaţii reclamantei în
prezenţa viceprimarului comunei Valea Danului, ca delegat neutru, a
rezultat că valoarea prejudiciului neachitată până în prezent este
77.026 lei.
În consecinţă, în baza art.18 din Legea nr.554/2004, a fost
admisă acţiunea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei
despăgubiri civile în sumă de 77.026 lei.
Împotriva acestei soluţii, pârâtul a formulat recurs în
termen legal, iar prin decizia nr.2669/R-CONT/30.05.2014, Curtea de
 31

Apel Piteşti – Secţia a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal

l-a admis, cu consecinţa casării sentinţei şi trimiterii cauzei spre
rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Astfel, în privinţa excepţiei de necompetenţă materială,
inclusiv a lipsei calităţii procesuale active, s-a constatat că
recurentul se află în eroare în privinţa obiectului litigiului şi
temeiului de drept aplicabil. Obiectul litigiului nu se referă la
despăgubiri ce provin din răspunderea civilă delictuală, ci din
calitatea sa de salariat, aspecte reţinute şi de instanţa de fond, prin
indicarea art.58 din O.U.G. nr.59/2000, ca temei de drept şi
precizarea calităţii sale de gestionar în cadrul Cantonului Silvic nr.3
Cumpeniţa.
S-a mai reţinut de către instanţa de recurs faptul ca
instanţa de fond nu a administrat probe sub aspectul cuantumului
prejudiciului şi care este culpa efectivă a recurentului în crearea
pagubei. Este adevărat că prin calitatea de gestionar operează
prezumţia de culpă, însă până la proba contrarie, probă care în
cauză nu a fost încuviinţată. În condiţiile în care s-au făcut marcări
ale arborilor, urmate de tăieri, iar recurentul nu a putut cunoaşte şi
stabili ilegalitatea acestor operaţiuni sau dacă, cu maximul de
diligenţă nu a putut împiedica producerea pagubei, nu poate fi
angajată răspunderea acestuia.
Întrucât instanţa de fond şi-a însuşit doar punctul de
vedere al angajatorului, tribunalul a considerat că se impune casarea
cu trimitere spre rejudecare a cauzei, urmând ca instanţa de fond să
administreze probele solicitate, din care să rezulte valoarea pagubei
şi care este vinovăţia recurentului la producerea acesteia.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Argeş –
Secţia Civila, sub nr.2858/109/2011*.
Prin încheierea de şedinţa din data de 28.10.2014 a fost
admisă excepţia de necompetenţă funcţională a completului
specializat de contencios administrativ şi fiscal, iar cauza a fost
transpusă Secţiei de Litigii de Muncă şi Asigurări sociale din cadrul
Tribunalului Argeş.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.986/26.04.2016, a
respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, cu obligarea acesteia
la plata cheltuielilor de judecată, pentru considerentele ce vor fi
redate în continuare:
Din probele administrate în cauză (înscrisuri,
interogatoriu, proba testimoniala si expertiza contabila), tribunalul a
reţinut că pârâtul a fost salariatul reclamantei, în funcţia de pădurar,
având şi atribuţii de gestionar, în cadrul Cantonului Silvic nr.3
Cumpeniţa, aparţinând de Ocolul Silvic Vidraru.
Cu ocazia inspecţiei efectuate în luna iulie 2009, s-au
constatat cioate nejustificate pentru 106 arbori, cu un volum de 183
mc şi o valoare de 33.959,53 lei, plus TVA. De asemenea, s-
 32

au mai găsit cioatele a 85 arbori, cu un volum de 233,118 mc, în

valoare de 48.949, 36 lei, plus TVA.
Pârâtul a semnat un angajament de plată (având nr.2915)
la data de 03.09.2009, prin care a fost de acord să achite reclamantei
un prejudiciu în cuantum de 40.412 lei (fila 14 dosar
2858/109/2011), în mod eşalonat. Reclamanta a recunoscut că
pârâtul a achitat din această sumă doar 21.635 lei.
Din Ordonanţa de clasare pronunţată la data de
09.04.2014 în dosarul nr.1195/P/2009 al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Curtea de Argeş, reiese că tăierea ilegală a celor 191
arbori s-a efectuat în intervalul mai – 30 iulie 2008. Dintre aceştia,
106 arbori au fost tăiaţi nemarcaţi, iar pentru 85 de arbori s-a
constatat că cioatele au o amprentă circulară dubioasă.
Pentru clarificarea situaţiei de fapt instanţa a audiat un
martor, respectiv şeful direct al pârâtului, din declaraţia căruia a
reieşit că pârâtul singur nu putea efectua tăierile în cauză datorita
faptului că erau necesare utilaje speciale de care acesta nu dispunea.
A mai reieşit că în acea perioadă au fost efectuate tăieri de arbori de
către două societăţi ce deţineau autorizaţie în acest sens. Mai mult,
s-a subliniat de către martor că acest control de fond s-a efectuat
după un an de la tăierea efectivă, iar din cauza trecerii timpului pe
anumite cioate nici nu se putea vedea dacă au fost sau nu marcate.
Pentru instituirea răspunderii patrimoniale a salariatului
instanţa a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.254
alin.1 din Codul muncii, republicat.
Potrivit acestui text legal, salariaţii răspund patrimonial, în
temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale,
pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în
legătură cu munca lor.
Astfel, trebuie să existe o pagubă materială adusă
angajatorului, condiţie ce este îndeplinită prin faptul că la acea
inspecţie efectuată în luna iulie 2009 s-au constatat cioate
nejustificate pentru 191 arbori, prejudiciul fiind determinat de expert
contabil B.C. în valoarea totală de 98.191 lei. Din această sumă
pârâtul a achitat până la promovarea prezentei acţiuni suma de
21.635 lei.
Astfel, tribunalul a constatat că este îndeplinită condiţia
existenţei prejudiciului în ceea ce priveşte suma de 21.635 lei.
O altă condiţie ce trebuie îndeplinită este aceea ca paguba
sa fie produsa din vina angajatului si sa aibă legătură cu munca pe
care acesta o prestează în cadrul angajatorului.
Pârâtul a avut si calitatea de gestionar, iar potrivit art.23
din Legea nr.22/1969, „încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la
gestionarea bunurilor atrage răspunderea materială, disciplinară,
administrativă, penală sau civilă, după caz”. Articolele 24 şi 25 din
acelaşi act normativ prevăd că angajaţii răspund material, potrivit
 33

Codului muncii şi prevederilor prezentei legi, pentru pagubele

cauzate în gestiuni prin fapte ce nu constituie infracţiuni, iar
gestionarul răspunde integral faţă de angajator pentru pagubele pe
care le-a cauzat în gestiunea sa.
S-a constatat că dintre cei 191 de arbori un număr de 106
arbori, cu un volum de 183 mc, au fost tăiaţi nemarcaţi. Ţinând
seama de prevederile speciale instituite in sarcina gestionarilor,
pârâtul urmează sa acopere prejudiciul creat prin tăierea acestora.
La momentul tăierii celor 106 arbori erau in vigoare
prevederile Ordinului Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
nr.715/2008, care statuează în art.1 că „preţul mediu al unui metru
cub de masă lemnoasă pe picior este de 86 lei/mc”. Astfel, valoarea
celor 183 mc este de 18074 lei (183 înmulţit cu 86=15.738+19%
TVA=18.074 lei).
În afara celor 106 arbori au mai existat cioate provenind de
la alţi 85 de arbori, care erau marcaţi, însă amprenta circulară a fost
considerata ca fiind dubioasa. Din declaraţia martorului audiat in
cauza a reieşit însă ca amprenta putea suferi modificări datorita
condiţiilor de mediu. Ţinând seama de faptul ca de la momentul
tăierii si până la descoperirea cioatelor a trecut un an, dubiul că
marcajul ar fi fost sau nu corect nu poate decât să îi profite
angajatului care ar trebui obligat la acoperirea prejudiciului.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că prejudiciul cert,
real, pe care pârâtul trebuie să îl acopere este de 18.074 lei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen
legal, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva prin
Direcţia Silvică Argeş criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie
sub motivele de recurs prevăzute de disp. art.304 pct.9 şi art.304 1
Cod procedură civilă 1865 arătând, în esenţă, următoarele:
- în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile Ordinului
Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr.715/2008 şi ale
O.U.G. nr.85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a
pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara
acestora, în condiţiile în care instanţa de fond nu a avut în vedere şi
disp. art.2 al.3 şi respectiv art.3 al.2 din O.U.G. nr.85/2006, la
stabilirea valorii despăgubirilor acordate;
- pârâtul a recunoscut o parte din prejudiciu, respectiv
suma de 40.412 lei pentru cele 106 cioate, din care a achitat suma
de 21.635 lei, rămânând o diferenţă de 18.777 lei, pe care a fost de
acord să o plătească;
- în privinţa celor 86 cioate-arbori, nerecunoscute de pârât
şi care purtau mărci dubioase, s-a stabilit prin Ordonanţa din
09.04.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş că
acea conduită a numitului Boştinaru Florentin îmbracă formele
săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, pârâtul face parte din
categoria personalului silvic aplicându-i-se dispoziţiile O.U.G.
 34

nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic şi dispoziţiile O.U.G.

nr.85/2006 şi de asemenea acesta are şi calitatea de gestionar al
fondului forestier potrivit Legii nr.22/1969, dispoziţii legale în baza
cărora trebuie să răspundă material pentru cauzele pe care le-a
cauzat în gestiunea sa.
În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi
modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului
la plata despăgubirilor solicitate.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat
respingerea recursului ca nefondat cu motivarea că sentinţa este
legală şi temeinică.
Prin decizia nr. 230/11.10.2016, cu majoritate, Curtea de
Apel Piteşti, Secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantă,
a modificat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea; a obligat
pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 76.557 lei.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut
următoarele:
Criticile din recurs, întemeiate în drept art.304 pct.9 şi
1
art.304 Cod procedură civilă, sunt fondate pentru că, pe de o parte,
prima instanţă a stabilit o situaţie de fapt greşită, ce nu se sprijină pe
probele administrate în cauză, având în vedere şi decizia de casare
pronunţată anterior în cauză, iar pe de altă parte, dispoziţiile legale
au fost aplicate greşit în cauza de faţă.
Referitor la prima critică din recurs, privind stabilirea
greşită a despăgubirilor în ceea ce priveşte cele 106 cioate-arbori
recunoscute de pârât, trebuie reţinut că, pârâtul a fost de acord cu
suma de 40.412 lei, din care a achitat suma de 21.635 lei, rămânând
o diferenţă de 18.777 lei, pe care a fost de acord să o plătească.
În plus, despăgubirile calculate pentru acele 106 cioate-
arbori recunoscute nu puteau fi calculate prin aplicarea doar a
Ordinului M.A.D.R. nr.715/2008, ci şi a dispoziţiilor O.U.G.
nr.85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor
produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora.
Potrivit art.2 al.3 din O.U.G. nr.85/2006, „valoarea
despăgubirilor pentru pagubele prevăzute în prezenta ordonanţă de
urgenţă se stabileşte prin înmulţirea factorului k specific, prevăzut în
anexele 1-3, cu valoarea medie a unui metru cub de masă lemnoasă
pe picior”, iar potrivit art.3 alin.2, „valoarea factorului k se foloseşte
corespunzător categoriei de diametre în care se încadrează
diametrul determinat pentru arborele afectat/prejudiciat/tăiat şi
pentru specia sau grupa de specii a acestuia”.
Faţă de această situaţie de fapt şi de dispoziţiile legale sus-
menţionate, în mod greşit a stabilit instanţa de fond că, în cauză,
sunt îndeplinite cerinţele legale pentru răspunderea pârâtului doar
pentru suma achitată de acesta, impunându-se modificarea sentinţei
în sensul obligării pârâtului şi la plata diferenţei de 18.777 lei, astfel
 35

cum a fost calculată prin raportul de expertiză contabilă efectuat în

cauză, Anexa 1.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică din recurs, privind
despăgubirile pentru cei 85 arbori marcaţi şi nerecunoscuţi de pârât
trebuie reţinut că, faţă de calitatea de gestionar a pârâtului pentru
fondul forestier încredinţat de reclamantă, în sarcina acestuia
operează prezumţia de culpă, până la proba contrarie, care nu a fost
făcută de pârât.
Această concluzie se impune pentru că, pe de o parte, în
sarcina pârâtului s-a reţinut că acea conduită în calitatea sa de
gestionar, îmbracă formele săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în
serviciu, chiar dacă a intervenit prescripţia răspunderii penale, iar
pe de altă parte, deşi s-a trimis cauza spre rejudecare în vederea
suplimentării probatoriului, pârâtul nu a făcut dovada contrară
culpei acestuia, în producerea prejudiciului prin tăierea celor 85
arbori, de pe fondul forestier a cărui pază o avea pârâtul, nefăcându-
se nici un fel de dovezi privind sesizarea reclamantei, de către pârât
cu privire la tăierea acelor arbori, cioatele respective fiind
descoperite mult mai târziu cu ocazia unui control efectuat de
reclamantă.
Faţă de aceste considerente esenţiale, în mod greşit s-a
reţinut de prima instanţă că descoperirea arborilor tăiaţi după o
lungă perioadă de timp îi poate profita pârâtului, care nu a făcut
dovada contrară prezumţiei de culpă ce operează în sarcina sa, prin
neîndeplinirea atribuţiilor sale de pază asupra fondului forestier
încredinţat.
Având în vedere această situaţie de fapt şi disp. art.25 din
Legea nr.22/1968 republicată la disp. art.48 al.1 din O.U.G.
nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic şi la disp. art.6 al.1
din O.U.G. nr.85/2006, s-a constatat că se impune modificarea
sentinţei, în sensul obligării pârâtului şi la plata despăgubirilor în
sumă de 57.779 lei, astfel cum au fost calculate prin raportul de
expertiză contabilă efectuat în cauză, Anexa 2.
În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.2 Cod procedură
civilă, a admis recursul de faţă şi a modificat sentinţa în sensul că a
admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă
a sumei de 76.557 lei, cu titlu de despăgubiri.

6. Termenul depunerii actelor doveditoare ale dreptului de

proprietate şi a calităţii de moştenitor pentru restituirea unui
imobil în baza Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 –
22 decembrie 1989.

Art.23 din Legea nr.10/2001

 36

Potrivit art.23 din Legea nr.10/2001, actele doveditoare

ale dreptului de proprietate privind imobilul preluat în mod
abuziv sau a calităţii de moştenitor a persoanei îndreptăţită să
solicite restituirea se pot depune până la data soluţionării
notificării.
Termenul pentru depunerea actelor doveditoare nu are
caracter imperativ şi nu se referă strict la procedura
administrativă, sintagma „până la data soluţionării
notificării”, urmând să fie interpretată ca referindu-se, atât la
procedura administrativă, cât şi la procedura judiciară, fiindcă
legiuitorul nu a urmărit să-i restrângă dreptul persoanei
îndreptăţită la restituire de a face dovada proprietăţii sau a
calităţii de moştenitor după caz.
Interpretarea normei referitoare la data depunerii actelor
doveditoare într-un sens restrâns lipseşte de conţinut dreptul
persoanei la un proces echitabil, care presupune dreptul la
apărare în cursul judecăţii, una dintre manifestările acestuia
fiind şi aceea a propunerii de dovezi.

(Decizia civilă nr.2300/01.11.2016)

Constată că, prin cererea înregistrată la data de

17.04.2015 pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secţia I Civilă sub nr.
1456/90/2015, contestatoarea P.A. a solicitat anularea Dispoziţiei nr.
1.102 din 12 martie 2015 emisă de Primarul Municipiului Râmnicu
Vâlcea ca fiind nelegală şi netemeinică.
În motivarea contestaţiei a arătat petenta că în calitate de
moştenitoare a autorului P.Gh., a solicitat despăgubiri pentru un
imobil în suprafaţă de 1.620 mp, situat în municipiul Râmnicu
Vâlcea, str. Hacman nr. 33, trecut în proprietatea statului prin
expropriere, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 53/1980.
La data de 18.05.2015, pârâtul Primarul Municipiului
Râmnicu Vâlcea a formulat întâmpinare (filele 72 – 74 dosar), prin
care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a Primăriei
Municipiului Râmnicu Vâlcea în raport cu prevederile art. 77 din
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, potrivit cărora
primăria reprezintă o structură funcţională cu activitate permanentă
constituită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-
teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului, structură care
duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile
primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.
Cu privire la fondul cauzei, s-a arătat că este neîntemeiată
întrucât în urma analizării documentelor existente în dosarul
constituit în baza Legii nr. 10/2001 şi care au stat la baza emiterii
dispoziţiei contestate Comisia de Aplicare a Legii 10/2001 a
 37

constatat că la dosar nu există mai multe documente, necesare în

vederea soluţionării notificării.
Prin sentinţa civilă nr.886 din 20 mai 2016, Tribunalul
Vâlcea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de
Primăria Municipiului Rm. Vâlcea prin întâmpinarea de la fila 19
dosar; a respins acţiunea formulată de contestatoare faţă de
Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea ca fiind formulată împotriva
unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă; a respins
acţiunea formulată în contradictoriu cu intimatul Primarul
Municipiului Râmnicu Vâlcea, ca nefondată.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut
în esenţă că prin dispoziţia nr. 1102 din 12.03.2015 emisă de
Primarul Municipiului Rm. Vâlcea s-a respins notificarea nr.
244/2001 prin care petenta a solicitat în calitate de moştenitoare a
autorului P.Gh. despăgubiri pentru un imobil casă şi teren în
suprafaţă de 1620 mp situat în Municipiul Rm. Vâlcea str. Dr.
Hacman nr. 33, judeţul Vâlcea trecut în proprietatea statului român
prin expropriere, motivat de faptul că dosarul nu a fost completat în
termenul prevăzut de lege cu copie legalizată a certificatului de
moştenitor după autoarea P.M. sau negaţie de la Camera Notarilor
publici privind dezbaterea succesiunii.
Petenta nu şi-a îndeplinit această obligaţie nici în faţa
judecăţii contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei primarului la
care s-a făcut referire mai sus şi, ca atare, nu a intervenit nicio
modificare care să schimbe starea de fapt, după cum nu a fost
identificat din oficiu un alt motiv de nelegalitate de ordine publică al
actului administrativ menţionat.
Într-o atare situaţie, criticile invocate de petentă cu privire
la nelegalitatea Dispoziţiei nr.1102 din 12.03.2015 emisă de Primarul
municipiului Rm. Vâlcea nu se justifică, deoarece anterior emiterii
acesteia petenta a mai solicitat printr-o cerere separată restituirea în
natură a suprafeţei de 1620 mp la care face referire şi prin
dispoziţiile: nr. 2981 din 13.06.2005 i s-a restituit în natură prin
compensare imobilul teren în suprafaţă de 491 mp situat în Rm.
Vâlcea str. Nicolae Titulescu, jud. Vâlcea în calitate de moştenitoare
legală a autorului P.Gh.; nr. 2952 din 08.06.2005 i s-a restituit în
natură prin compensare imobilul teren în suprafaţă de 340 mp situat
în Rm. Vâlcea str. General Praporgescu în calitate de moştenitoare
legală a autorului Petrescu Gheorghe şi nr. 3949 din 02.11.2009 i s-a
restituit în natură prin compensare suprafaţa de 584 mp situat în
Rm. Vâlcea str. General Magheru, toate dispoziţiile menţionate fiind
emise în soluţionarea notificării nr. 244/2001, cu precizarea că i s-a
restituit în natură suprafaţa totală de 1379 mp din cei 1620 mp cât a
solicitat.
Autoritatea administrativă prin adresa de la filele 100-101
dosar a precizat că în prezent Municipiul Rm. Vâlcea nu dispune de
 38

bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare persoanelor

îndreptăţite la măsurii compensatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Or, în cauza dedusă judecăţii, s-a reţinut că petenta nu şi-a
îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau potrivit Legii nr.165/2013 privind
măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau
prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
regimului comunist în România, art. 32 dispunând expres că
persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri
dosarele depuse la entităţile investite de lege în termen de 120 de
zile.
Entitatea investită cu notificarea nr.244/2001 a comunicat
petentei prin adresele nr. 569/24.03.2014 şi nr. 569/04.12.2014, cu
confirmare de primire, să depună la dosar copie legalizată a
certificatului de moştenitor după autoarea Petrescu Maria sau
negaţie de la Camera Notarilor Publici privind dezbaterea
succesiunii, documente care nu au fost depuse în termenul
menţionat.
S-a apreciat că într-o atare situaţie, operează sancţiunea
decăderii ca urmare a depăşirii termenului de 120 de zile menţionat
de art. 32 din Legea nr. 165/2013 cum de altfel, în mod corect, a
constatat emitentul actului administrativ ce se contestă.
Faţă de cele arătate mai sus, s-a constatat că actul
administrativ ce se contestă este emis cu respectarea dispoziţiilor
legale, iar criticile de nelegalitate şi netemeinicie invocate de
contestatoare nu se justifică.
Împotriva sentinţei, în termen legal, a formulat apel
contestatoarea P.A., care a criticat soluţia pentru motive de
nelegalitate şi netemeinicie.
În fapt, contestatoarea a arătat că a formulat contestaţie
împotriva Dispoziţiei nr.1102 prin care a fost respinsă notificarea
nr.244/2001 depusă în baza Legii nr. 10/2001 în calitate de
moştenitoare a autorului P.Gh., despăgubiri pentru un imobil casă şi
teren în suprafaţă de 1620 m.p., situat în municipiul Râmnicu Vâlcea,
str. Hacman nr.33, trecut în proprietatea statului prin expropriere, în
baza Decretului Consiliului de Stat nr.53/1980. Cererea depusă a
primit titulatura de notificare cu nr.244/2001, fiind depusă în
termenul prevăzut de lege şi înregistrată la Prefectura Judeţului
Vâlcea sub nr.7504/1.08.2001 şi trimisă spre soluţionare Primăriei
Râmnicu Vâlcea primind numărul de dosar intern 569.
A susţinut apelanta că la prezentul dosar au fost depuse
toate documentele prevăzute de lege, apreciind că dosarul întocmit
este complet astfel că soluția instanței de fond este greşită.
Faţă de motivele invocate, s-a solicitat admiterea
contestaţiei şi anularea dispoziţiei nr.1102 emise de Primăria
municipiului Râmnicu Vâlcea.
 39

Prin întâmpinare, intimatul Primarul Municipiului Râmnicu

Vâlcea a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
Prin decizia nr. 2300/01.11.2016, Curtea de Apel Piteşti –
Secţia I civilă a admis apelul formulat de contestatoarea P.A.,
împotriva sentinţei civile nr.886 din 20 mai 2016, pronunţată de
Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.1456/90/2015, intimaţi fiind Primăria
Municipiului Râmnicu Vâlcea prin primar, şi Primarul Municipiului
Râmnicu Vâlcea; a schimbat sentinţa în sensul că a admis acţiunea, a
anulat dispoziţia nr.1102/12.03.2015 şi a constatat că reclamanta are
dreptul de a primi despăgubiri şi pentru suprafaţa de teren de 161
m.p.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Apelanta a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a
respins contestația deşi actele doveditoare privind calitatea de
persoană îndreptăţită la restituire, au fost depuse în faza
administrativă de soluţionare a notificării.
Dispoziţiile art.23 din Legea nr.10/2001, republicată,
prevăd că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi,
în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi
depuse până la data soluţionării notificării, numai că sintagma "până
la data soluţionării notificării" nu are în vedere numai etapa
administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la
soluţionarea notificării în oricare din cele două etape, administrativă,
înaintea entităţii notificate sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a
instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie
între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nicio prevedere a Legii nr.10/2001 nu interzice
completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar
însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie,
consacrat de art.21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor
administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării,
pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună
înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea
nr.10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite
de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de
art.22 alin.(5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a
notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către reclamantă, în calitate
de titular al notificării, a actelor doveditoare ale calității sale de
moștenitoare şi ale dreptului de proprietate, până la data soluţionării
notificării prin decizie, dispoziţie administrativă, avea drept
consecinţă doar pronunţarea dispoziţiei administrative pe baza
actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr.10/2001 şi
nicidecum imposibilitatea probării calităţii de moştenitoare şi,
 40

implicit, a calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituire în etapa

jurisdicţională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor
doveditoare din etapa administrativă.
Teza contrară, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar
lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de
esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce
implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei
apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul
satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii.
Întrucât administrarea probatoriului constituie
elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitate părţii ce
formulează contestaţie împotriva dispoziţiei, deciziei administrative
prin care s-a soluţionat notificarea de restituire să administreze
probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza
cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o
judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil, în sensul
dispoziţiilor art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, intimata a depus odată cu cererea de restituire a
imobilului înscrisuri doveditoare, completând probatoriul in faza de
judecată, cu înscrisuri, din care rezultă fără dubiu că autorul său,
Petrescu Gheorghe a fost expropriat în baza Decretului nr.53/1980
cu imobilul situat în str. DR. Hacman nr.33 din Rm. Vâlcea , compus
din teren de 1540 mp. şi construcție de 152,69 mp.
Potrivit dispoziţiilor art.24 din Legea nr.10/2001 „(1) În
absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea
dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul
normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării
abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În
aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare,
persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care
s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării
abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar."
Din economia textului rezultă că dreptul de proprietate şi
calitatea de moştenitor a persoanelor îndreptăţite se dovedesc cu
înscrisuri, sintagma „acte doveditoare" făcând trimitere la orice
înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau
administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care
generează o prezumţie relativă de proprietate, în favoarea persoanei
ce îl invocă.
Legiuitorul, ţinând seama de contextul socio-istoric al
perioadei adoptării actului normativ arătat, a constituit o prezumţie
relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptăţite prin art.24, în
sensul că în absenţa unor probe contrare se consideră că persoana
individualizată în actul normativ a deţinut imobilul sub nume de
proprietar, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate fiind cele
 41

înscrise în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare.
Aşadar, ceea ce trebuie analizat este dacă înscrisurile
depuse de reclamantă reprezintă acte doveditoare în sensul legii şi
dacă în raport de menţiunile decretului de expropriere dispoziţiile
art.3 alin.(1) lit.a) şi art.24 din Legea nr.10/2001 au fost corect
aplicate de instanţă.
Or, actul de autoritate prin care s-a dispus exproprierea,
respectiv Decretul nr.53/1980 (fila 33 fond) cuprinde în anexă
menţiunea că de la proprietarul Petrescu Gheorghe s-a expropriat
teren în suprafaţă de 1540 mp cu construcţie de 152,69 mp, din
Rm. Vâlcea, str. Dr. Hacman nr. 33.
În acelaşi timp, apelanta, cu înscrisul de la fila 10 dosar
fond a făcut dovada calității de moștenitoare a defunctului Petrescu
Gheorghe. In plus, in aceasta calitate a beneficiat de dispoziţiile
Legii nr. 10/2001, fiindu-i restituite din imobilul teren expropriat
din proprietatea autorului său in suprafața de 1540 mp, următoarele
suprafețe: 548 mp. prin dispoziţia nr. 3849/2004, 491mp. prin
dispoziţia nr. 2981/2005 şi 340 mp. prin dispoziţia nr. 2952/2005, in
total 1379 mp, rămânând nerestituit ternul de 161 mp, pentru care
apelanta are dreptul să primească despăgubiri.
Atâta timp cat apelanta a avut calitatea de moștenitoare a
autorului sau pentru suprafața de 1379 mp. din imobilul expropriat,
în mod greşit instanţa de fond a reţinut că aceasta nu mai are
calitate pentru diferenţa de 161 mp. care fac parte din acelaşi imobil.
Nu are relevanta calitatea apelantei în raport de autoarea Petrescu
Maria, atâta timp cât aceasta a dovedit calitatea de moștenitoare a
defunctului Petrescu Gheorghe, persoana de la care a fost preluat
imobilul expropriat.
Aşa fiind, Curtea în temeiul art.480 Cod procedura civilă a
admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul admiterii acţiunii,
anulând dispoziţia nr.1102/12.03.2015. A constatat că reclamanta
are dreptul de a primi despăgubiri şi pentru suprafaţa de teren de
161 m.p, fiind incidente disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001.

7. Criterii de individualizare a sancţiunii disciplinare în

dreptul muncii.

Art.250 alin.1 lit.a-c Codul muncii

Legalitatea individualizării sancţiunii disciplinare

depinde de stabilirea corectă a elementelor constitutive ale
abaterii disciplinare precum şi de gravitatea acesteia
rezultând din toate criteriile prevăzute de art.250 alin.1 lit.a-c
Codul muncii.
 42

Criteriile privitoare la gravitatea abaterii disciplinare

ajută angajatorul să aplice o sancţiune ale cărei efecte să se
afle într-un raport de proporţionalitate cu rezultatul încălcării
normelor legilor, regulamentul intern, contractul individual
sau colectiv de muncă.
Lipsa oricărui efect negativ a faptei salariatului de natură
să afecteze interesele angajatorului presupune un motiv de
înlăturare a sancţiunii aplicată, potrivit art.250 alin.1 lit. c din
Corul muncii.
(Decizia civilă nr. 2514/15.11.2016)

Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Vâlcea, contestatorul I.F.-C. a solicitat, în contradictoriu cu intimata
C.S. România S.A. anularea deciziei de desfacere disciplinară a
contractului individual de muncă nr. 57 din 17.07.2015 emisă de
intimată, reintegrarea în funcţia deţinută anterior concedierii
(mecanic de locomotivă) la fostul loc de muncă, conform art. 78 alin.
2 Codul Muncii, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egală
cu toate drepturile salariale, majorate, indexate şi actualizate, ce i se
cuvin până la reintegrarea efectivă în funcţia reţinută anterior
concedierii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, s-a solicită să fie înlocuită decizia de
desfacere disciplinară a contractului individual de muncă cu altă
sancţiune disciplinară mai blândă, şi anume reducerea salariului de
bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%.
În motivare, s-a arătat că la începutul anului 2015
contestatorul a introdus două cereri de chemare în judecată a
societăţii intimate, una pentru o diferenţă de salariu şi o alta pentru
recunoaşterea grupei speciale de muncă în care ar fi trebuit să fie
încadrat.
Societatea realizând că va câştiga şi că va urma un val de
cereri din partea celorlalţi angajaţi pentru aceeaşi problemă a grupei
speciale de muncă, val ce va avea repercusiuni financiare
importante, a început, prin angajaţii acesteia şi prin colaboratori, să-l
determine, să-şi retragă acţiunile în justiţie, fiind ameninţat chiar cu
concedierea.
Referitor la învinuirea din referatul nr.3721 din 06.07.2015
şi anume faptul că în jurul orei 14.5 în data de 06.07.2015 ar fi oprit
lucrul şi nu a continuat activitatea conform sarcinilor primite,
contestatorul a arătat că în data de 06.05.2015 în jurul orei 14.15
datorită temperaturii ridicate a oprit lucrul, cu scopul de a se
deplasa în incinta Secţiei Transporturi pentru a-și lua o sticlă cu apă,
deoarece nu se simţea bine şi apoi a merge la dispensarul societăţii.
În acele momente a căzut de pe bancă, leşinând și și-a revenit după
ce RTV-istul Cazacu Onica l-a stropit cu apă. Pentru aceste motive
 43

contestatorul a considerat că decizia de concediere nu este legală şi

nici temeinică.
Intimata S.C. C.S. România S.A., în temeiul art.205 şi
următoarele din Codul de procedură civilă, a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea în tot a cererii de chemare în
judecată, deoarece cercetarea disciplinară a salariatului reclamant a
avut loc ca urmare a unor referate întocmite de superiorii săi
ierarhici într-un interval de timp relativ scurt, referate care sesizează
încălcări ale Regulamentului intern şi nerespectarea sarcinilor şi
atribuţiilor de serviciu stabilite în fişa postului.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.679 din 18 aprilie
2016, a admis contestaţia, a dispus anularea parţială a deciziei nr.
57/17.07.2015 emisă de intimată şi înlocuirea sancţiunii de desfacere
disciplinară a contractului individual de muncă prev. de art. 61 alin.
1 lit. a Codul muncii cu sancţiunea prev. de art. 248 alin. 1 lit. c
Codul muncii, respectiv reducerea salariului de bază pe o durată de
3 luni cu 10%., obligând intimata să plătească petentului o
despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi
cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, din care vor fi scăzute
drepturile salariale corespunzătoare sancţiunii aplicate. A dispus,
totodată, reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior. A
fost obligată intimata la 700 lei cheltuieli de judecată către
contestator.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut
in esenţă că, prin Decizia nr. 57/17.07.2015 emisă de intimată,
contestatorului i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de
muncă, în baza art. 61 lit. a coroborat cu alin. 248 alin. 1 lit. e din
Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, pentru săvârşirea unor abateri
disciplinare repetate, consemnate în referatele întocmite de
superiorii săi ierarhici, respectiv încălcări ale Regulamentului intern
- Anexă la Contractul colectiv de muncă şi nerespectarea atribuţiilor
consemnate în fișa postului salariatului.
Astfel, în Referatul înregistrat cu nr. 3333/18.06.2015, s-a
arătat că în data de 18.06.2015, în jurul orei 8.00, contestatorul
Ionescu Felix-Costel, fiind liber, s-a prezentat la serviciu pentru a
solicita o zi liberă pentru data de 22.06.2015. După ce i-a fost
comunicat de către superior că nu i se poate acorda liber, pentru că
nu are cine să-1 înlocuiască, în jurul orei 10.30, a sustras graficele de
lucru pentru „ramura mişcare” din biroul impiegatului de mişcare şi
s-a prezentat cu ele în biroul numitului Bila Ilie să le copieze,
încălcând astfel prevederile Cap. IV 4, art. 6, punctele 6.6 şi 6.16 din
Regulamentul Intern valabil în Societate.
Graficele de lucru sustrase de reclamant nu vizau
activitatea acestuia, respectiv „ramura tracţiune”, ci erau graficele
de lucru ale altor salariaţi, de la „ramura mişcare”.
 44

Pentru lămurirea acestei situații de fapt, instanța a

încuviințat proba testimonială și din depozițiile martorilor G.R. și B.I.
a rezultat că petentul a luat din biroul impiegatului de mişcare
documentele referitoare la graficele de mișcare care nu îl priveau.
În Referatul înregistrat cu nr. 3341/19.06.2015, s-a arătat
că în data de 19.06.2015, contestatorul I.F.-C. nu s-a prezentat la
serviciu şi nici nu a anunţat conform fişei postului acest fapt,
încălcând astfel prevederile Cap. IV4, art. 1, punctul. 13 din
Regulamentul Intern valabil în Societate. Ulterior, în aceeași zi, în
jurul orei 10.30, a anunţat că este la spital şi că îşi va lua concediu
medical.
S-a reţinut ca fiind adevărat că afirmaţia contestatorului,
potrivit căreia că trebuie să găsească o altă modalitate de a obţine o
zi liberă, coroborata cu absenţa sa de la serviciu în data de
19.06.2015, neanunţată până la ora 10.30, şi cu declaraţia telefonică
că îşi va lua concediu medical, au generat suspiciunile superiorilor
ierarhici în legătură cu afecţiunile medicale pretinse de acesta.
Pentru motivarea absenţei de la serviciu începând cu data
de 19.06.2015, reclamantul a prezentat societăţii Certificatul de
concediu medical seria CCMAH nr. 1241397 eliberat de dr. P.C. din
cadrul Cabinetului de Neurochirurgie din Ambulatoriul Spitalului
Judeţean de Urgenţă Vâlcea prin care i se acordau acestuia 12 zile
de concediu medical pentru perioada 19.06.2015 - 30.06.2015.
La sesizarea intimatei, adresată C.A.S. Vâlcea, prin care s-
a solicitat să se verifice modul de acordare a Certificatului de
concediu medical seria CCMAH nr. 1241397, concluziile Casei de
Asigurări de Sănătate Vâlcea au fost că prin prescrierea şi eliberarea
Certificatului de concediu medical seria CCMAH nr.1241.397 s-au
încălcat prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 158/2005, prelungirea
concediului medical peste cele 90 de zile putând fi făcută doar cu
avizul medicului expert al asigurărilor sociale. Medicul a fost
sancţionat contravenţional pentru eliberarea certificatului medical
cu nerespectarea prevederilor legale, iar certificatul de concediu
medical seria CCMAH nr. 1241397 a fost anulat de dr. P. C..
O altă abatere disciplinară reținută în sarcina
contestatorului a fost întemeiată pe referatul înregistrat cu nr.
3692/03.07.2015, prin care s-a arătat că în data de 03.07.2015,
contestatorul I.F.-C. a refuzat să mai execute sarcinile de serviciu
conform fisei postului, încălcând astfel prevederile art. 3, pct. 3.5
cap. VIII din Regulamentul Intern valabil în societate.
Referatul înregistrat cu nr. 3721/06.07.2015, s-a arătat că
în data de 06.07.2015, salariatul I.F.-C. primind sarcina de serviciu
să cosească în intervalul orar 11.30-15.00, în zona din spatele clădirii
„Gara CFI”, însă nu a respectat programul şi a părăsit locul de
muncă la ora 14 și 15, încălcând astfel prevederile art. 3pct. 3.6 din
Regulamentul Intern valabil în Societate.
 45

Argumentele aduse de reclamant în justificarea conduitei

sale, şi anume că nu i s-ar fi acordat pauză de masă şi că i s-ar fi
făcut rău, au fost contrazise de declaraţiile date de martorii B.I. şi
G.R., potrivit cărora contestatorul a refuzat să ia pauză de masă şi de
odihnă, iar ulterior a întrerupt nejustificat lucrul, nu a avut o
comportare adecvată în relaţiile de serviciu, nu a respectat
indicaţiile şi dispozițiile superiorilor cu privire la perioada de odihnă
şi de masă, a vorbit la telefon în timpul lucrului, încălcând
prevederile art. 3, pct. 3.5 cap. VDI din Regulamentul Intern valabil
în societate.
Cât priveşte legalitatea deciziei contestate, tribunalul a
constatat că aceasta respectă cerinţele obligatorii instituite prin
prevederile art.252 alin.2 Codul Muncii şi nu poate fi pusă în discuţia
părţilor excepţia nulităţii absolute a acesteia pentru absenţa unor
condiţii de formă imperativ instituite de lege.
Însă, decizia nr.57/17.07.2015 emisă de intimată comportă
discuţii cu privire la temeinicia acesteia raportat la coroborarea
mijloacelor de probă administrate în cauză.
Cât priveşte abaterile disciplinare repetate reținute a fi
comise într-un termen relativ scurt din descrierea acestora,
coroborată cu mijloacele de probă administrate, instanţa de fond a
constatat că aceste fapte au fost comise, însă nu sunt de o asemenea
gravitate care să justifice desfacerea disciplinară a raporturilor
juridice de dreptul muncii.
Conform dispoziţiilor art. 247 alin. (2) din Codul muncii,
răspunderea disciplinară este atrasă prin săvârşirea unei fapte în
legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune
săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat
normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă
sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile
legale ale conducătorilor ierarhici. Această răspundere este atrasă
ope legis atunci când salariatul a săvârşit o faptă cu vinovăţie şi în
legătură cu munca sa, prin încălcarea normelor legale anterior
menţionate.
Prerogativa aplicării sancţiunilor disciplinare aparţine în
mod exclusiv angajatorului.
S-a reţinut, în acest sens, art. 248 din Codul muncii,
potrivit cărora: „(1) Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica
angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere
disciplinară sunt: a) avertismentul scris; b) retrogradarea din funcţie,
cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus
retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile; c)
reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%; d)
reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de
conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%; e) desfacerea
disciplinară a contractului individual de muncă. (2) În cazul în care,
 46

prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un

alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta. (3) Sancţiunea
disciplinară se radiază de drept în termen de 12 luni de la aplicare,
dacă salariatului nu i se aplică o nouă sancţiune disciplinară în acest
termen. Radierea sancţiunilor disciplinare se constată prin decizie a
angajatorului emisă în formă scrisă.”
În acelaşi timp, criteriile de individualizare a sancţiunilor
sunt prevăzute de art.250 din Codul muncii, respectiv împrejurările
faptei, gradul de vinovăţie al salariatului, consecinţele abaterii,
comportamentul general al salariatului la muncă, eventuale sancţiuni
anterioare suferite de salariat.
Prin decizia în interesul legii nr. 11/2013, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a statuat că disciplina muncii este o condiţie
obiectivă, necesară şi indispensabilă desfăşurării activităţii fiecărui
angajator. Necesitatea respectării unei anumite ordini, a unor reguli
care să coordoneze conduita indivizilor, pentru atingerea scopului
comun, se impune cu forţa evidenţei, raţionament valabil pentru
orice activitate umană desfăşurată în colectiv.
Punând în evidenţă importanţa îndatoririi de a respecta
disciplina muncii, Codul muncii o enunţă ca o obligaţie distinctă a
salariaţilor. Această obligaţie corespunde dreptului angajatorului,
prevăzut în art.247 alin. (1), de a aplica sancţiuni disciplinare
salariaţilor ori de câte ori constată că aceştia săvârşesc abateri
disciplinare.
În temeiul acestui principiu, disciplina muncii semnifică în
mod obiectiv un sistem de norme care reglementează comportarea
salariaţilor în desfăşurarea procesului muncii colective.
Din punct de vedere subiectiv, al salariatului, disciplina
muncii constituie o obligaţie juridică de sinteză, care înglobează şi
rezumă totalitatea obligaţiilor asumate prin încheierea contractului
individual de muncă.
Prin aceeaşi decizie în interesul legii s-a statuat că “în
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.252 alin.5 raportat la
art.250 din Codul muncii, instanţa competentă să soluţioneze
contestaţia salariatului împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de
către angajator, constatând că aceasta este greşit individualizata, o
poate înlocui cu o altă sancţiune disciplinară.”
Faţă de aceste considerente, tribunalul a reţinut că
sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă
este nejustificată în raport cu gravitatea abaterilor disciplinare
reținute în sarcina contestatorului.
Astfel, faptul că acesta a lipsit o zi de la serviciu, în data de
19.06.2015, însă pentru această dată a beneficiat de consultație
medicală și de eliberarea unui certificat medical reprezintă o
justificare a absenței sale, culpa anulării certificatului medical, în
 47

condițiile mai sus expuse, neputând fi reținută în sarcina

contestatorului.
Cât privește fapta de a nu presta activitate în data de 3
iulie 2015, în condițiile solicitate de angajator, și de a refuza servirea
mesei de prânz cu consecința imposibilității de a mai lucra, în
contextul comportamentului general la serviciu al contestatorului,
tribunalul a reţinut că nu este o abatere disciplinară de o gravitate
sporită. Pe cale de consecință, instanța a cenzurat măsura
sancţionatoare aplicată deja de angajator, asigurând un cadru de
protecţie a salariatului în raporturile sale cu angajatorul, cu
respectarea principiului proporţionalităţii, potrivit căruia orice
măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare
scopului urmărit.
S-a reţinut, astfel, că această soluţie este în acord şi cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la
aplicarea articolului 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului privind accesul efectiv la o instanţă imparţială şi dreptul la
un proces echitabil, ca obligaţie pozitivă a statelor în cadrul
procedurilor referitoare la litigiile de drept privat purtate fie între
particulari, fie între un particular şi stat, prin organele ori instituţiile
sale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în examinarea
respectării dreptului efectiv de acces în faţa unei instanţe superioare
a unui justiţiabil, a statuat că protecţia drepturilor individuale
înseamnă „protecţia unor drepturi concrete şi efective, iar nu
teoretice şi iluzorii” (Hotărârea Airey contra Irlandei), iar obligaţia
pozitivă a statelor semnatare este o obligaţie de a face, asociată în
mod tradiţional cu drepturile economice şi sociale, fiind aceea de „a
adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru protecţia drepturilor ce
revin individului” (Hotărârea Lopez Ostra contra Spaniei).
Sub aspect procesual, obligaţia pozitivă a statelor
semnatare include şi obligaţia de a asigura o procedură judiciară
echitabilă, care să permită tranşarea oricărui litigiu între persoanele
private (Hotărârea Sovtransavto Holding contra Ucrainei).
Mai mult, s-a reţinut că legislaţia naţională a statelor
semnatare nu trebuie să conţină prevederi care să încalce drepturile
protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ori să
permită terţilor o conduită contrară prevederilor Convenţiei, ceea ce
literatura de specialitate a denumit „efectul orizontal” al Convenţiei
(Hotărârea Ghibuşi contra României).
Curtea a mai statuat că în domeniul de aplicare al art. 6
din Convenţie se includ şi litigiile de muncă, inclusiv aşa-numitul
contencios disciplinar în faţa instanţelor disciplinare, iar instanţelor
le revine prerogativa de a efectua o examinare corespunzătoare a
afirmaţiilor, motivelor şi probelor (Hotărârea Buzescu contra
României).
 48

Împotriva sentinţei, în termen legal, a formulat apel

intimata C.S. R. S.A., care a criticat soluţia pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
Printr-o prima critică se arata ca instanţa de fond a
procedat în mod arbitrar la individualizarea sancţiunii şi a înlocuit
sancţiunea desfacerii contractului individual de muncă cu sancţiunea
reducerii salariului cu 10% pentru o perioadă de 3 luni, soluţia fiind
profund neîntemeiată. S-a susţinut că jurisprudența ICCJ şi CEDO
sunt nerelevante, iar disp. art. 250 din Codul muncii au fost aplicate
greşit.
Nu pot exist excepţii de la aplicarea normelor de disciplina
muncii, deoarece orice precedent creat va conduce la abordarea mai
puţin riguroasă din partea tuturor salariaţilor a raporturilor de
muncă.
Justificarea dată de prima instanţă absenţei reclamantului
de la serviciu în data de 19.06.2015 şi anume, că acesta a beneficiat
de consultaţie medicală şi eliberarea unui certificat medical, nu
poate fi primită, deoarece certificatul de concediu medical a fost
obţinut de reclamant prin dol, aspect confirmat de probele de la
dosar.
Afirmaţia instanţei de fond, conform căreia „(…) culpa
anulării certificatului medical în condiţiile mai sus expuse, neputând
fi reţinută în sarcina contestatorului (…)” este surprinzătoare şi
nejustificată.
A mai arătat apelanta că aprecierea instanţei că
nerespectarea sarcinilor de serviciu nu ar fi o abatere disciplinară de
o gravitate sporită, este nejustificată, în raport de situaţia de fapt,
gravitatea fiind sporită de caracterul repetitiv al abaterilor.
Faţă de motivele invocate, s-a apreciat că hotărârea primei
instanţe se vădeşte a fi eminamente greşită, pronunţată fără a avea
ca temei criterii reale şi justificate pentru individualizarea sancţiunii
aplicate salariatului, motiv pentru care se solicită admiterea apelului,
modificarea sentinţei atacate şi pe fond, respingerea acţiunii ca
neîntemeiată, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de
judecată.
Prin întâmpinare, intimatul contestator a solicitat
respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei atacate
ca fiind legală şi temeinică, apreciind că nu se face vinovat de
săvârşirea abaterilor reţinute în sarcina sa prin decizia de desfacere
disciplinară a contractului individual de muncă nr. 57 din
17.07.2015.
Prin decizia nr. 2514/15.11.2016, Curtea de Apel Piteşti –
Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de intimata S.C.
C.S. România S.A., intimat fiind contestatorul I.F.C.; a obligat
apelanta la plata sumei de 1.800 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
 49

Criticile vizează aspecte comune şi vor fi analizate

împreună.
Prin decizia nr. 57/2015, intimatului-reclamant i s-a
desfăcut disciplinar contractul de muncă, angajatorul apreciind ca a
săvârșit abateri grave de la disciplina muncii.
Potrivit dispoziţiilor art. 61 lit. a) C. muncii, concedierea
disciplinară poate să intervină în cazul în care salariatul a săvârşit o
abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a
muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă,
contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.
    Prin urmare, angajatorul poate dispune concedierea
disciplinară în cazul săvârşirii cu vinovăţie a unei singure fapte grave
- sub acest aspect statuându-se în teoria şi practica judiciară că
trebuie să fie vorba de o faptă care perturbă substanţial activitatea
unităţii, în sensul în care, din analiza tuturor elementelor de fapt,
rezultă că, în mod rezonabil, menţinerea în unitate a celui vinovat nu
este posibilă, precum şi în cazul încălcării repetate a obligaţiilor de
serviciu - situaţie care presupune săvârşirea a cel puţin două abateri
disciplinare, însă, dacă este întrunită această condiţie, nu criteriul
cantitativ, respectiv numărul de abateri, este hotărâtor, ci
componenţa lor calitativă.
    Reclamantului din prezenta cauză i s-a imputat faptul că
a sustras graficele de lucru privind Ramura Mișcare în data de
18.06.2015, nu s-a prezentat la serviciu in data de 19.06.2015, a
refuzat sa ia pauza de masa pe motiv ca nu i-a fost acordata de
superior şi a refuzat sa mai desfășoare activitate motivând ca nu mai
poate, refuzând sa cosească iarba din spatele clădirii, apelanta
apreciind că respectivele fapte constituie abateri disciplinare grave,
ce au determinat aplicarea măsurii desfacerii contractului de
munca.
Potrivit art. 250  din Codul muncii, „Angajatorul stabileşte
sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii
disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere
următoarele: a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;
   b) gradul de vinovăţie a salariatului;
   c) consecinţele abaterii disciplinare;
   d) comportarea generală în serviciu a salariatului;
   e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior
de către acesta.”
Stabilirea sancţiunii disciplinare este prevăzută imperativ
de legiuitor în art. 250 C. muncii după termenii utilizaţi la redactarea
textului. Acesta prevede că angajatorul stabileşte sancţiunea
disciplinară în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de
salariat avându-se în vedere criteriile prevăzute la lit. a-c ale
articolului menționat.
 50

Textul nu limitează dozarea sancţiunii la aspectul

încadrării faptei prin regulamentul intern, ci acordă relevanţă
criteriilor enumerate, sancţiunea stabilindu-se gradual în condiţiile
în care se reţine existenţa vreunuia sau a mai multor împrejurări,
căci gravitatea abaterii se stabileşte după analiza cumulativă a
criteriilor legale.
Curtea a apreciat că angajatorul trebuia să aibă în vedere
la aplicarea sancţiunii toate criteriile prevăzute la art. 250 C. muncii.
Astfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond faptele
reclamantului nu sunt de o gravitate sporită de natura a duce la
desfacerea disciplinara a contractului de muncă.
În plus, aceste fapte, analizate pe larg de instanţa de
fond, nu au avut nici o consecinţă materială sau morală asupra
angajatorului, nu s-a dovedit un comportament necorespunzător al
reclamantului în timpul derulării raporturilor de muncă şi nici că
aceasta nu a mai fost sancţionat disciplinar anterior.
Legalitatea sancţiunii disciplinare presupune nu numai
stabilirea corectă a elementelor constitutive a abaterii disciplinare în
sensul la care se referă art. 247 alin. (2) C. muncii, ci caracterul
sancţiunii sub aspectul conformităţii cu legea depinde şi de
modalitatea în care este individualizată, legiuitorul stabilind mai
multe feluri de sancţiuni de la cele mai uşoare până la cele mai
grave, dând posibilitatea angajatorului să aprecieze în raport de
gradul de pericol al faptei şi de efectele sale asupra raporturilor
juridice de muncă.
Verificând legalitatea sancţiunii, instanţa de judecată are
sarcina să aprecieze asupra criteriilor de individualizare pentru a se
stabili în mod corect raportul de echilibru între abaterea săvârşită şi
urmările sale.
Lipsa oricărui efect negativ de natură să afecteze
interesele angajatorului constituie un motiv suficient de serios să
conducă la concluzia potrivit căreia sancţiunea aplicată se află într-
un raport de disproporţionalitate faţă de gravitatea abaterii, fiind
apreciate în mod eronat criteriile sale de individualizare în raport de
dispoziţiile art. 250 C. muncii.
Având în vedere aceste aspecte, chiar coroborate cu
vinovăţia şi atitudinea reclamantului, Curtea, ca şi tribunalul, a
apreciat că, în raport de gravitatea faptelor, sancţiunea aplicată de
angajator, aceea de concediere, este mult prea severă iar soluţia de
înlocuire a acestei sancţiuni cu cea prevăzută de art. 248 lit. c) este
corectă.
Faţă de cele ce preced, apelul este nefondat şi a fi respins
potrivit disp. art. 480 Cod procedură civilă, iar în temeiul art. 453
Cod procedură civilă a fost obligată apelanta, care a pierdut
procesul, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1800 lei.
 51

8. Promovarea în grade sau trepte profesionale imediat

superioare a personalului plătit din fonduri publice
Art.26 alin.1 şi 4 din Legea nr.284/2010

Promovarea personalului în grade sau trepte profesionale

imediat superioare se face în raport de prevederile din statut
sau alte acte normative specifice, iar în lipsa acestora, pe baza
criteriilor reglementate în regulamentul – cadru aprobat prin
hotărârea Guvernului, potrivit art.26 alin.1 şi 4 din Legea
nr.284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit
din fonduri publice.
În lipsa unui post vacant pentru promovarea personalului
în grade sau trepte imediat superioare, postul în care este
încadrat salariatul se va transforma într-un post de nivel
superior, însă trecerea efectivă nu operează în mod automat şi
numai după evaluarea criteriilor de performanţă profesională
stabilite în condiţiile art.26 alin.1 şi 4 din Legea nr.284/2010,
în urma promovării unui concurs sau examen.
(Decizia civilă nr. 2520/15.11.2016)

Constată că prin acţiunea înregistrată sub

nr.1381/109/2015 pe rolul Tribunalului Argeş, Sindicatul Sanitas
Argeş, pentru R.N.F., a chemat în judecată pe pârâta D.G.A.S. şi
P.C., solicitând să fie obligată să o încadreze şi să o promoveze pe
reclamantă în funcţia de asistent medical generalist principal cu
studii superioare de scurtă durată SSD, prin transformarea postului,
începând cu data de 29.10.2013, cu consecinţa plăţii drepturilor
salariale corespunzătoare promovării reclamantei în funcţii şi grade
superioare, începând cu aceeaşi dată.
Reclamanta a arătat că este angajată a pârâtei în cadrul
C.R.R.P.H. CITO Tigveni, ca asistent medical generalist principal cu
studii post-liceale PL, în pofida faptului că din 26.09.2002 deţine
diploma nr.0008779 de absolvire a Universităţii de Medicină şi
Farmacie din Craiova - Colegiul Universitar de Medicină, care atestă
licenţa reclamantei pentru studii superioare de scurtă durată SSD.
Reclamanta a invocat dispoziţiile art.26 alin.3 din Legea
nr.284/2010 potrivit cărora „în situaţia în care nu există un post
vacant, promovarea personalului plătit din fonduri publice în funcţii,
grade sau trepte profesionale se va face prin transformarea postului
din statul de funcţii în care acestea sunt încadrate într-unul de nivel
imediat superior.”
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea
acţiunii ca nefondată, cu motivarea că la momentul înscrierii la
concurs în vederea ocupării unui post în cadrul CITO Tigveni (2009)
reclamanta cunoştea condiţiile de participare, inclusiv aspectul că
postul nu impunea condiţia obligatorie ca salariata să fie absolventă
 52

de studii universitare, ci doar studii de specialitate post-liceale de

asistent medical. Pe de altă parte, reclamanta a solicitat
recunoaşterea studiilor şi a refuzat participarea la examenele de
promovare pe post organizate la 10.05.2016 şi 12.06.2016, însă
promovarea personalului poate avea loc numai cu respectarea
încadrării în sumele aprobate din bugetul propriu al autorităţii
publice cu titlu de cheltuieli de personal, iar încadrarea în funcţia
corespunzătoare studiilor superioare se putea face numai în măsura
în care atribuţiile din fişa postului, cu implicarea şi recomandarea
Ministerului Sănătăţii, ar fi fost modificate în mod corespunzător,
păstrându-se gradaţia avută la data promovării. În altă ordine de
idei, studiile de scurtă durată erau reglementate, la data absolvirii
lor de către reclamantă, de Legea nr.461/2001 însă în prezent Legea
nr.288/2004 nu mai reglementează studiile superioare de scurtă
durată SSD, ci numai trei cicluri de studii: studii universitare de
licenţă, studii universitare de masterat şi studii universitare de
doctorat, un absolvent de SSD (situaţia reclamantei care nu deţine
cel puţin o diplomă de licenţă, ci numai una de absolvire) neputând fi
angajat pe un post ce necesită studii superioare.
Prin sentinţa nr.1394/01.06.2016 a fost admisă acţiunea şi
a fost obligată pârâta să o încadreze şi să o promoveze pe
reclamantă în funcţia de asistent medical generalist principal cu
studii superioare de scurtă durată (SSD), începând cu data de
29.10.2013 şi să îi plătească drepturile salariale corespunzătoare
acestei promovări începând cu data de 29.10.2013.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că
unul dintre motivele care au determinat-o pe pârâta să nu procedeze
la încadrarea şi promovarea reclamantei a fost că această măsură
precum şi plata drepturilor corespunzătoare depind în proporţie mai
mare de atribuţiile Ministerului Sănătăţii şi de gradul de implicare în
această problemă, dar şi de limita bugetului pe care acest minister îl
transmite bugetelor locale din care urmează a se face plata.
Potrivit art.26 alin.2 din Legea nr.284/2010 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,
promovarea personalului bugetar în funcţie, grad sau treaptă
profesională (. . .) se face de regulă pe un post vacant existent în
statul de funcţii, iar potrivit alin.3, în situaţia în care nu există un
post vacant, promovarea personalului plătit din fonduri publice în
funcţii, grade sau trepte profesionale se va face prin transformarea
postului din statul de funcţii în care acestea sunt încadrate într-unul
de nivel imediat superior. De asemenea, potrivit alin.6 al aceluiaşi
articol, activitatea profesională se apreciază anual, ca urmare a
evaluării performanţelor profesionale individuale, de către
conducătorul instituţiei publice, la propunerea şefului ierarhic, prin
acordare de calificative: „foarte bine”, „bine”, „satisfăcător” şi
„nesatisfăcător”. Ordonatorii principali de credite stabilesc criteriile
 53

de evaluare a performanţelor profesionale individuale conform

criteriilor prevăzute la art.5 lit.c (cunoştinţe şi experienţă;
complexitate, creativitate şi diversitatea activităţilor, judecata şi
impactul deciziilor; influenţă, coordonare şi supervizare; contacte şi
comunicare; condiţii de muncă; incompatibilităţi şi regimuri speciale)
şi pot stabili şi alte criterii de evaluare în funcţie de specificul
domeniului de activitate.
Având în vedere că ambele susţineri au drept temeiuri
legale art.4 alin.2 Cap. II anexa I la Legea nr.284/2010, precum şi
art.3 alin.1 din O.U.G. nr.162/2008 coroborat cu art.2 alin.1 lit.a şi c
din aceeaşi lege, tribunalul a apreciat că invocarea pârâtei în sensul
că nu ar putea stabili ce atribuţii concrete ar trebui să îndeplinească
cei promovaţi în funcţia de asistent medical generalist cu studii
superioare de scurtă durată, în plus sau diferit faţă de fişa postului
iniţială, reprezintă un formalism excesiv care afectează beneficiarul
în substanţa dreptului, lipsindu-l de efectele juridice.
Pe de altă parte, încadrarea şi promovarea personalului
bugetar în funcţie, grad sau treaptă profesională au drept temei
juridic art.26 alin.2 din Legea nr.284/2010, lege care nu
condiţionează expres aceste măsuri de nivelul sumelor din care să fie
făcute plăţile drepturilor salariale corespunzătoare.
În împrejurarea în care art.26 alin.6 din Legea nr.284/2010
nu condiţionează încadrarea şi promovarea de înscrierea şi
participarea la examen de promovare, ci prevede direct
transformarea postului din statul de funcţii în care acestea sunt
încadrate într-unul de nivel imediat superior, tribunalul a
concluzionat că motivul invocat de pârâtă în soluţionarea favorabilă a
cererii de recunoaştere a studiilor este nelegal, fiind suficientă o
evaluare a performanţelor profesionale individuale ale reclamantei în
legătură cu care nu s-a făcut proba incompetenţei acesteia.
În ceea ce priveşte aspectul că legislaţia în vigoare nu mai
prevede studiile de scurtă durată, instanţa a constatat că această
calificare este obţinută de reclamantă încă din anul 2002 când Legea
învăţământului nr.84/1995, în varianta în vigoare la acel moment,
reglementa la art.62-65 învăţământul universitar de scurtă durată,
aşa încât apărarea în sensul că un absolvent, iar nu un licenţiat, în
astfel de studii nu poate ocupa un post ce necesită studii superioare
nu poate fi reţinută, de vreme ce instruirea a fost făcut în cadrul unei
instituţii de învăţământ superior, în speţă Universitatea de Medicină
şi Farmacie din Craiova - Colegiul Universitar de Medicină, iar
absolvirea ei şi emiterea diplomei reprezintă garanţia pregătirii
profesionale în domeniu.
Astfel, s-a apreciat că toate apărările pârâtei nu au suport
legal pentru a putea fi reţinute în cauză, cu atât mai mult cu cât
dispoziţiile generale privind promovarea personalului plătit din
fonduri publice, pe funcţii, grade sau trepte profesionale, într-un post
 54

de nivel superior, regăsite în art.26 din Legea nr.284/2010, se

completează cu prevederi specifice domeniului de activitate în care
personalul îşi îndeplineşte atribuţiile.
Pentru personalul sanitar există o prevedere cuprinsă în
art.96 ind.1 alin.1 şi 2 din Legea nr.95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii cu modificările şi completările ulterioare, varianta
în vigoare la data formulării cererii de recunoaştere a studiilor de
scurtă durată, în sensul că asistenţii medicali încadraţi în sistemul
public în baza diplomei/certificatului de studii sanitare postliceale
sau superioare de scurtă durată de specialitate, care au absolvit
studii superioare în profilul acestora şi, ulterior, obţin gradul de
principal în profilul studiilor superioare absolvite, beneficiază de
încadrarea în funcţia de asistent medical principal corespunzătoare
studiilor superioare absolvite, cu menţinerea gradaţiei avute la data
promovării.
Tribunalul a reţinut şi că promovarea personalului de
specialitate în domeniul sanitar, absolvent al studiilor superioare, nu
este condiţionată de existenţa unor atribuţii noi corespunzătoare şi
nici de existenţa unor fonduri aprobate în buget pentru cheltuieli de
personal, dreptul reglementat fiind în favoarea absolvenţilor de a fi
promovaţi chiar şi în lipsa unui post vacant, deoarece legiuitorul a
prevăzut posibilitatea transformării postului din statul de funcţii în
care acesta este încadrat, într-un post de nivel imediat superior.
Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost admisă,
conform celor de mai sus.
În termen legal pârâta a formulat apel împotriva sentinţei
tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,
după cum urmează:
Reclamanta, absolventă în anul 2002 a Colegiului
Universitar de Medicină din cadrul U.M.F. Craiova, cu specialitatea
asistent medical specializat, a fost încadrată la unitatea pârâtă în
anul 2009, pe un post de asistent medical, studii postliceale,
deoarece postul nu impunea condiţia de studii universitare de scurtă
durată.
Ulterior, reclamanta a refuzat să participe la examenul de
promovare pe post din data de 10.06. şi 12.06.2014, deşi
participarea la acest examen era condiţia principală în vederea
încadrării şi salarizării reclamantei pe un post cu studii superioare
de scurtă durată.
A mai arătat apelanta-pârâtă că forma de învăţământ de
studii de scurtă durată, reglementată iniţial prin Legea nr.461/2001,
nu mai este prevăzută în prezent, Legea nr.288/2004 prevăzând
organizarea studiilor universitare pe trei cicluri: studii universitare
de licenţă, studii universitare de masterat şi studii universitare de
doctorat. În aceste condiţii, un absolvent de studii superioare de
 55

scurtă durată nu va putea fi încadrat pe un post ce necesită studii

superioare.
A concluzionat apelanta că este greşită soluţia tribunalului
de obligare la încadrarea şi promovarea reclamantei în funcţia de
asistent cu studii superioare de scurtă durată şi, pe cale de
consecinţă, şi soluția de obligare la plata drepturilor salariale
corespunzătoare acestui post.
Prin întâmpinarea formulată, reclamanta a solicitat
respingerea apelului ca nefondat, arătând că, potrivit art.26 alin.3
din Legea nr.284/2010, în situaţia în care nu există un post vacant,
promovarea personalului plătit din fonduri publice în funcţii, grade
sau trepte profesionale se va face prin transformarea postului din
statul de funcţii într-unul de nivel imediat superior. A mai susţinut
reclamanta că apelanta face o confuzie între studiile superioare de
lungă durată şi cele de scurtă durată, considerând în mod
neîntemeiat că ele reprezintă acelaşi lucru.
Prin decizia nr. 2520/15.11.2016, Curtea de Apel Piteşti –
Secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâta D.G.A.S.P.C. Argeş
şi a schimbat sentinţa în sensul că va respinge acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamanta a absolvit în anul 2002 Colegiul Universitar de
Medicină din cadrul Universității de Medicină şi Farmacie din
Craiova, obţinând titlul de asistent medical specializat, forma de
învăţământ fiind aceea a studiilor de scurtă durată de 3 ani.
Reclamanta este angajată a instituţiei pârâte din data de
1.01.2005, în funcţia de asistent medical, conform contractului
individual de muncă nr.855 de la filele 34-37 dosar fond.
În ceea ce priveşte învăţământul de studii de scurtă durată,
Curtea reţine că, potrivit art.10 1 alin.1 din Legea nr.461/2001,
formele de învăţământ pentru asistenţii medicali sunt: (…) b)
superioare, de scurtă durată, respectiv 3 ani, prin colegii
universitare medicale, absolventul colegiului universitar medical
fiind denumit asistent medical diplomat, conform art.10 2 din lege.
Legea nr.461/2001 a fost abrogată prin Legea nr.307/2004,
care a prevăzut în art.19 alin.1 că pregătirea asistenţilor medicali
generalişti şi asistenţilor medicali de alte specialităţi se realizează
prin următoarele forme de învăţământ: a) învăţământ superior
medical de scurtă şi lungă durată; (…), absolventul colegiului
medical fiind denumit asistent medical cu studii superioare de scurtă
durată sau asistent medical generalist cu studii superioare de scurtă
durată (art.19 alin.2).
Acest ultim act normativ a fost abrogat prin O.U.G.
nr.144/2008, care a prevăzut în art.72 alin.1 că pregătirea
asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi a asistenţilor medicali
se realizează prin următoarele forme de învăţământ: a) învăţământ
universitar; b) învăţământ sanitar postliceal. În acest sens sunt şi
 56

dispoziţiile Legii nr.228/2004 privind organizarea studiilor

universitare, care reglementează ca şi formă de învăţământ superior
studii universitare de licenţă şi studii universitare de masterat.
Chiar dacă în prezent legislaţia nu mai reglementează
învăţământul de studii de scurtă durată, totuşi Anexa 1 (lit.b) şi
Anexa 3 (lit.a) din O.U.G. nr.144/2008 recunosc titlul de asistent
medical şi pentru absolvenţii acestei forme de învăţământ.
În aceste condiţii apare ca nefondată susţinerea apelantei-
pârâte referitoare la imposibilitatea promovării reclamantei pe motiv
că în prezent nu mai este reglementată forma de învăţământ superior
de scurtă durată.
În altă ordine de idei, în ceea ce priveşte promovarea
solicitată de reclamantă, Curtea constată că potrivit art.22 alin.1 din
O.U.G. nr.144/2008, angajarea şi promovarea profesională a
asistentului medical generalist, a moaşei şi a asistentului medical în
sistemul sanitar public şi privat se realizează în condiţiile legii.
În acest sens, art.26 din Legea nr.284/2010 prevede:
„(1) Încadrarea şi promovarea personalului plătit din
fonduri publice pe funcţii, grade sau trepte profesionale se fac
potrivit prevederilor din statute sau alte acte normative specifice
domeniului de activitate, aprobate prin legi, hotărâri ale Guvernului
sau act administrativ al ordonatorului principal de credite.
(2) În situaţia în care promovarea personalului bugetar în
funcţie, grad sau treaptă profesională nu este reglementată prin
statute proprii, promovarea se face de regulă pe un post vacant
existent în statul de funcţii.
(3) În situaţia în care nu există un post vacant,
promovarea personalului plătit din fonduri publice în funcţii, grade
sau trepte profesionale se va face prin transformarea postului din
statul de funcţii în care acestea sunt încadrate într-unul de nivel
imediat superior.
(4) Promovarea în grade sau trepte profesionale imediat
superioare se realizează pe baza criteriilor stabilite prin regulament-
cadru, ce se aprobă prin hotărâre a Guvernului, dacă nu este
reglementată altfel prin statute sau alte acte normative specifice.
(5) Promovarea în grade sau trepte profesionale imediat
superioare se face din 3 în 3 ani, în funcţie de performanţele
profesionale individuale, apreciate cu calificativul "foarte bine", cel
puţin de două ori în ultimii 3 ani, de către comisia desemnată prin
dispoziţie a ordonatorului de credite bugetare, din care fac parte
sindicatele sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor.
(6) Activitatea profesională se apreciază anual, ca urmare
a evaluării performanţelor profesionale individuale, de către
conducătorul instituţiei publice, la propunerea şefului ierarhic, prin
acordare de calificative: "foarte bine", "bine", "satisfăcător" şi
"nesatisfăcător". Ordonatorii principali de credite stabilesc criteriile
 57

de evaluare a performanţelor profesionale individuale conform

criteriilor prevăzute la art.5 lit. c şi pot stabili şi alte criterii de
evaluare în funcţie de specificul domeniului de activitate.
(7) Ocuparea unui post vacant sau temporar vacant se
face prin concurs sau examen pe baza regulamentului-cadru ce
cuprinde principiile generale şi care se aprobă prin hotărâre a
Guvernului sau alte acte normative specifice.
(8) Ordonatorul principal de credite, în raport cu cerinţele
postului, stabileşte criterii de selecţie proprii în completarea celor
prevăzute la alin. (7)”.
Rezultă din textul de lege că, chiar dacă nu există un post
vacant, iar promovarea în funcţii, grade sau trepte profesionale se
face prin transformarea postului din statul de funcţii într-unul de
nivel imediat superior, totuşi o astfel de promovare nu se face de la
sine, ci numai în urma unei evaluări făcute de angajator, sau în urma
promovării unui concurs sau examen. Ca atare, apare ca nefondată
susţinerea reclamantei, în sensul că trebuia să fie promovată
automat, numai în virtutea faptului că este absolventă a unui colegiu
universitar, având studii superioare de scurtă durată. Aceasta cu atât
mai mult cu cât postul pe care s-a încadrat după absolvirea studiilor
superioare, nu a avut ca cerinţă condiţia de studii superioare.
În condiţiile în care reclamanta dorea să promoveze, ea
avea obligaţia să se prezinte la concursul organizat de angajator în
perioada 10 - 12 iunie 2014, concurs la care nu s-a prezentat, astfel
cu rezultă din înscrisurile de la filele 25 şi 31 din dosarul de fond.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că în speţă nu este
aplicabil textul de lege reţinut de tribunal, respectiv art.96 ind.1
alin.1 şi 2 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii cu modificările şi completările ulterioare. Textul prevede că
asistenţii medicali încadraţi în sistemul public în baza
diplomei/certificatului de studii sanitare postliceale sau superioare
de scurtă durată de specialitate, care au absolvit studii superioare în
profilul acestora şi, ulterior, obţin gradul de principal în profilul
studiilor superioare absolvite, beneficiază de încadrarea în funcţia de
asistent medical principal corespunzătoare studiilor superioare
absolvite, cu menţinerea gradaţiei avute la data promovării. În speţă
reclamanta nu a absolvit studii superioare după angajarea în cadrul
instituţiei pârâte, ea deţinând deja la acel moment o diplomă de
studii de scurtă durată, astfel că nu se încadrează în ipoteza textului
de lege.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a concluzionat
că promovarea reclamantei în funcţia de asistent medical generalist
cu studii superioare de scurtă durată nu se putea face fără ca
reclamantei să îi fie evaluate performanţele profesionale, evaluare
posibilă în cadrul concursului organizat de angajator, la care însă
reclamanta a refuzat să se prezinte. Pârâta nu are nicio obligaţie
 58

legală de a o încadra pe reclamantă pe post numai în virtutea

faptului că aceasta a absolvit un colegiu universitar, având studii
superioare de scurtă durată.
Ca atare, Curtea a admis apelul şi a schimbat sentinţa, în
sensul respingerii acţiunii, în temeiul art.278 din Codul muncii şi a
art.480 Cod procedură civilă.

9. Răspunderea limitată a persoanelor cu atribuţii de pază a

pădurilor

Art.6 alin.2 lit.a-c din OUG nr.85/2006

Art.4 alin.1 lit. a şi b din Ordinul nr.769/2006 al Ministrului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
Persoanele cu atribuţii de pază răspund patrimonial
pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure,
angajatorului, potrivit principiilor răspunderii civile
contractuale.
Răspunderea poate să fie una limitată, dacă persoana
interesată dovedeşte îndeplinirea cu responsabilitate şi bună-
credinţă a atribuţiilor de serviciu constând în paza pădurii,
precum şi luarea măsurilor necesare în vederea prevenirii de
pagube materiale.
De asemenea, domeniul de pază să-l reprezinte o pădure
formată din trupuri dispersate, cu grad de accesibilitate
ridicat şi din care să nu mai fi fost însuşii sau distruşi în mod
ilegal şi constant arbori, puieţi, pomi de crăciun, potrivit art.6
alin.2 lit.a-c din OUG nr.85/2006, privind stabilirea
modalităţilor de evaluarea a pagubelor produse vegetaţiei
forestiere din păduri şi din afara acestora.
Diligenţa personalului de pază rezultă şi din modul în
care sunt respectate dispoziţiile art.4 alin.1 lit. a şi b din
Ordinul nr.769/2006 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi
Dezvoltării Rurale, în sensul că acesta trebuie să aducă la
cunoştinţa angajatului paguba produsă în termen de 24 ore şi
să păstreze o condică de serviciu în care să înregistreze
pagubele constatate.

(Decizia civilă nr. 2548/16.11.2016)

Prin acţiunea înregistrată la data de 14.12.2015,

reclamanta R.N.P. – Romsilva prin D.S. Argeş a chemat în judecată
pe pârâtul T.I., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de
3236,81 lei.
În motivarea acţiunii s-a arătat că pârâtul a fost angajat al
O.S. Câmpulung, ocupând funcţia de pădurar, titular al Cantonului
nr.3 Bughiţa - Lereşti, district I, iar in urma inspecţiilor de fond,
 59

efectuate de organele de control, nr.2208/23.07.2015 şi

nr.2203/23.07.2015, acesta a înregistrat pagubă în gestiune, pe care
a recunoscut-o semnând angajamentele de plată în sumă de 477,021
lei, ce reprezintă contravaloare pagubă imputabilă pădurarului cu
aplicarea răspunderii limitate. Întrucât pădurarului nu i s-a acordat
răspunderea limitată privind valoarea pagubei, considerându-se că
acesta nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art.4 alin.1 pct.C din
O.M nr.769/2006, după recalcularea acesteia, a rămas de recuperat
suma de 3236,81 lei.
A mai arătat reclamanta că pârâtul s-a prezentat la sediul
ocolului şi a depus raportul nr.2737/31.08.2015, refuzând să
semneze angajament de plată pentru diferenţele rezultate din
recalcularea actelor – respectiv suma de 1286,95 lei, la actul de
control nr.2208/23.07.2015 şi suma de 1949,86 lei la actul de control
nr.2203/23.07.2015. Pârâtul nu mai este salariat al O.S. Câmpulung
şi a achitat cu chitanţele nr.0035025/07.09.2015 şi
nr.0035026/07.09.2015 doar sumele pentru care a semnat
angajamentele de plată nr.2204/23.07.2015 – 259 lei şi
nr.2211/23.07.2015 – 219 lei, rămânând de recuperat contravaloarea
pagubei de 3236,81 lei rezultată din cele două acte de control.
Paguba cauzată de către pârât instituţiei reclamante, datorită
neglijenţei de care a dat dovadă în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, a fost recunoscută prin semnarea actelor de inspecţie de
fond.
Pârâtul a formulat întâmpinare în cauză, solicitând
respingerea acţiunii ca nefondată.
În motivare, pârâtul a arătat că cele două controale:
nr.2208/23.07.2015 şi nr.2203/23.07.2015, potrivit legislaţiei în
vigoare, nu pot fi asimilate controlului de fond, fiind acte de control
parţiale. Analizând cele două acte de control, pe care reclamanta îşi
fundamentează acţiunea, se poate observa chiar din conţinutul
acestora că sunt acte de control parţial. Din conţinutul actului de
control nr.2208/23.07.2015 rezultă o valoare totală a pagubei de
1099,19 lei, din care justificată este suma de 922,65 lei. S-a reţinut
de asemenea, că pârâtul a completat corespunzător condica de
serviciu şi s-a stabilit un prejudiciu total de 176,54 lei fără TVA.
Din conţinutul actului de control nr.2203/23.07.2015,
rezultă aceleaşi aspecte şi anume că pârâtul şi-a îndeplinit în mod
corespunzător sarcinile de serviciu, iar prejudiciul a fost de
208,15 lei fără TVA.
După întocmirea celor două acte de control parţial, O.S.
Câmpulung, prin persoana desemnată a întocmi referatul
nr.2210/23.07.2015 privind acordarea răspunderii limitate, a
menţionat în conţinutul acestui referat că pârâtul şi-a îndeplinit cu
grijă, diligenţă şi bună-credinţă sarcinile de serviciu, propunând
acordarea răspunderii limitate pentru un volum de 9.729 mc. Pentru
 60

actele de control parţial din 23.07.2015, pârâtul a semnat

angajamentul de plată respectiv pentru suma de 258.106 lei cu TVA
şi pentru suma de 218.915 lei cu TVA. Ulterior, după desfacerea
disciplinară a contractului individual de muncă, s-a dispus în mod
nejustificat reevaluarea actelor de control nr.2203 şi 2208 din
23.07.2015, această reevaluare a ,,prejudiciului’’ fiind făcută în lipsa
pârâtului şi în totală contradicţie cu normele legale în materie,
apreciindu-se în mod nelegal şi netemeinic că acesta nu trebuie să
beneficieze de acordarea răspunderii limitate din cauza ,,neglijenţei
de care a dat dovadă în exercitarea atribuţiilor de serviciu”.
Prin sentinţa civilă nr.1817 din 29 iunie 2016, Tribunalul
Argeş a respins acţiunea, reţinând în considerente următoarele:
Pârâtul a fost angajat al O.S. Câmpulung, ocupând funcţia
de pădurar, având în gestiune Cantonul nr.3 Bughiţa-Lereşti, district
I, iar în sarcina sa, potrivit fişei postului depusă la dosarul cauzei,
putea fi antrenată răspunderea administrativă sau penală pentru
orice înstrăinare sau prejudiciu adus fondului forestier de stat, aflat
în cantonul pe care îl gestiona, precum şi pentru pagubele
nedescoperite sau neraportate la timp şi neregulile constatate în
cantonul său, fiind răspunzător pentru întreaga gestiune a cantonului
silvic.
Prin prezenta acţiune, reclamanta a solicitat obligarea
pârâtului la plata sumei de 3236,81 lei, reprezentând lipsă masă
lemnoasă aflată în gestiunea sa, ca urmare a încălcării dispoziţiilor
legale în materia regimului silvic, invocând drept temei juridic al
acţiunii dispoziţiile art.254 din Codul muncii, art.23-25 din Legea
nr.22/1969, O.U.G. nr.85/2006 şi Legea nr.46/2008.
Este de necontestat faptul că pârâtul avea atribuţii de
gestionar, în înţelesul art.1 din Legea nr. 22/1969, invocată în
acţiune, fiind acel angajat care are ca atribuţii principale de serviciu
primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri în administrarea,
folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a unei societăţi, indiferent
de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile, care
constituie o garanţie în numerar şi în sarcina căruia poate fi
antrenată răspunderea patrimonială pentru pagubele cauzate în
gestiunea sa.
De asemenea, prin excepţie de la regula cu caracter
general instituită de art.272 din Codul muncii, conform căreia
angajatorului îi revine sarcina probei, este real că Legea specială
nr.22/1969 instituie în art.25 o prezumţie de culpă în sarcina
gestionarului de fapt sau de drept căruia i s-a constatat o lipsă în
gestiune, motiv pentru care acestuia îi revine obligaţia de a răsturna
prezumţia de culpă, făcând dovada contrară prin acte legale care
probează inexistenţa lipsurilor sau prin dovedirea unor cauze
obiective care exclud culpa sa.
 61

Instanţa a reţinut că pârâtul a răsturnat prezumţia relativă

de culpă instituită în sarcina sa de textele legale amintite, dovedind
prin probele administrate în prezenta cauză că pentru paguba
pretinsă de reclamantă, în valoare de 3236,81 lei, nu poate fi
răspunzător patrimonial, ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare
a atribuţiilor de serviciu.
Astfel, din conţinutul actului de control nr.2208/23.07.2015
rezultă o valoare totală a pagubei de 1099,19 lei, din care justificată
este suma de 922,65 lei. S-a reţinut că pârâtul a completat
corespunzător condica de serviciu şi s-a stabilit un prejudiciu total de
176,54 lei fără TVA. Din conţinutul actului de control
nr.2203/23.07.2015, rezultă aceleaşi aspecte şi anume că pârâtul că
şi-a îndeplinit în mod corespunzător sarcinile de serviciu, iar
prejudiciul a fost de 208,15 lei fără TVA.
După întocmirea celor două acte de control parţial, O.S.
Câmpulung, prin persoana desemnată a întocmi referatul
nr.2210/23.07.2015 privind acordarea răspunderii limitate, a
menţionat în conţinutul acestui referat că pârâtul şi-a îndeplinit cu
grijă, diligenţă şi bună-credinţă sarcinile de serviciu, propunând
acordarea răspunderii limitate pentru un volum de 9.729 mc. Pentru
actele de control parţial din 23.07.2015, pârâtul a semnat
angajamentul de plată respectiv pentru suma de 258.106 lei cu TVA
şi pentru suma de 218.915 lei cu TVA.
Nemaifiind angajat al O.S. Câmpulung, pârâtul a achitat cu
chitanţele nr.0035025/07.09.2015 şi nr.0035026/07.09.2015 sumele
pentru care a semnat angajamentele de plată nr.2204/23.07.2015 –
259 lei şi nr.2211/23.07.2015 – 219 lei.
Potrivit art.6 din O.U.G. nr.85/2006, ,,1) Personalul cu
atribuţii de pază a pădurilor răspunde patrimonial, în conformitate
cu prevederile cap. III al titlului XI din Legea nr. 53/2003 - Codul
muncii, cu modificările şi completările ulterioare, pentru pagubele
produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, constatate
şi evaluate în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) Răspunderea persoanelor cu atribuţii de pază a
pădurilor, care fac dovada că şi-au îndeplinit cu responsabilitate şi
cu bună-credinţă obligaţiile de serviciu şi au luat măsurile necesare
pentru evitarea producerii pagubelor, poate fi limitată în
următoarele situaţii: a) din aceeaşi pădure se constată că se
distrug/însuşesc ilegal, în mod constant, arbori, puieţi, lăstari sau
pomi de Crăciun, după caz;b) trupurile de pădure care fac obiectul
pazei de către aceeaşi persoană sunt dispersate;c) pădurile au
accesibilitate ridicată.
(3) Dispoziţiile alin.(2) se aplică de persoana juridică
angajatoare a persoanei cu atribuţii de pază a pădurilor sau de către
şeful ocolului silvic, în cazul în care paza se asigură prin ocoale
silvice, cu respectarea metodologiei privind limitarea răspunderii
 62

patrimoniale a personalului de pază a pădurilor, elaborată cu

consultarea reprezentanţilor proprietarilor de păduri, ai
administratorilor de păduri, indiferent de forma de proprietate a
acestora. Metodologia se aprobă prin ordin al conducătorului
autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură”.
Or, în conţinutul referatului nr.2210/23.07.2015 privind
acordarea răspunderii limitate, se menţionează că pârâtul şi-a
îndeplinit cu grijă, diligenţă şi bună-credinţă sarcinile de serviciu,
propunându-se acordarea răspunderii limitate pentru un volum de
9.729 mc.
În raport de aceste considerente, constatându-se că în
cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art.254 alin.1 Cod procedură
civilă în vederea angajării răspunderii patrimoniale a pârâtului,
acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal,
reclamanta R.N.P.-R. prin D.S. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie astfel:
În mod greşit s-a reţinut de instanţa de fond că pârâtul nu
poate fi răspunzător patrimonial, ca urmare a neîndeplinirii
corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu şi că şi-a îndeplinit cu
diligenţă şi bună credinţă sarcinile ce îi reveneau.
Arată apelanta că pârâtul face parte din categoria
personalului silvic, acestuia aplicându-i-se dispoziţiile OUG
nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic şi OUG nr.85/2006,
privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse
vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora.
Conform art.6 alin.1 din OUG nr.85/2006, „Personalul cu
atribuţii de pază a pădurilor răspunde patrimonial, în conformitate
cu prevederile cap. III al titlului din Legea nr.53/2003 - Codul
muncii, cu modificările şi completările ulterioare, pentru pagubele
produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, constatate
şi evaluate în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă”.
În ceea ce priveşte acordarea răspunderii limitate, se
menţionează că aceasta se acorda potrivit dispoziţiilor art.6 alin.2
din OUG nr.85/2006, in condițiile art. 4 din același act normativ, or,
în cazul de faţă se poate constata cu uşurinţă că intimatul-pârât nu a
îndeplinit cele trei cerinţe prevăzute de metodologie, paguba cauzată
de către acesta apelantei datorită neglijenţei de care a dat dovadă în
exercitarea atribuţiilor de serviciu fiind recunoscută prin semnarea
actelor de inspecţie de fond. Prin urmare, paguba este în valoare de
3236,81 lei.
S-a mai arătat de către apelantă că în urma inspecţiilor de
fond efectuate de organele de control, nr.2208/23.07.2015 şi
nr.2203/23.07.2015, intimatul a înregistrat o pagubă în gestiune pe
care a recunoscut-o semnând angajamentele de plată în valoare de
477,021 lei, sumă ce reprezintă contravaloare pagubă imputabilă
 63

pădurarului cu aplicarea răspunderii limitate. Această răspundere

limitată a fost numai cerută, prin persoana desemnată a întocmi
referatul nr.2210/23.07.2015 din cadrul Ocolului Silvic Câmpulung,
însă nu a fost acordată.
Mai mult decât atât, împotriva pârâtului există un dosar
penal pentru săvârşirea mai multor infracţiuni care privesc
sustragerea ilegală de arbori din fondul forestier proprietate publică
a statului.
Apelanta menţionează şi dispoziţiile art.48 alin.1 din OUG
nr.59/2000, conform cărora, personalul care încalcă legile şi
regulamentele specifice domeniului silviculturii, îndatoririle ce-i
revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi normele de
comportare aducând astfel daune intereselor silviculturii şi
prestigiului instituţiei pe care o reprezintă, răspunde disciplinar,
contravenţional, civil sau penal, în funcţie de fapta săvârşită şi de
gravitatea acesteia. De asemenea, răspunderea pădurarului, care are
şi calitatea de gestionar al fondului forestier este reglementată şi de
dispoziţiile Legii nr.22/1969, iar potrivit art.25 alin.1 din acest act
normativ, gestionarul răspunde integral pentru pagubele pe care le-a
cauzat în gestiunea sa.
S-a solicitat admiterea apelului aşa cum a fost formulat.
Intimatul-reclamant T.I.M a formulat întâmpinare prin care
a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a reluat susţinerile
din cererea de apel.
Prin decizia nr. 2548/16.11.2016, Curtea de Apel Piteşti -
Secţia i civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă şi
a obligat pe apelantă la 1000 lei cheltuielilor de judecată către
intimat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut
următoarele:
În cauză nu se contesta faptul ca pârâtul avea atribuţii de
gestionar, în înţelesul art.1 din Legea nr. 22/1969, ci se pune
problema daca acesta putea beneficia sau nu de dispozițiile
privitoare la limitarea răspunderii patrimoniale a personalului de
paza a pădurilor, reglementate de art. 6 alin 2 din OUG 85/2006 si de
Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, cu
nr. 769/2006.
Art. 1 din acest ordin prevede ca răspunderea patrimonială
a persoanelor cu atribuţii de pază a pădurilor, care fac dovada că şi-
au îndeplinit cu diligenţă şi cu bună-credinţă obligaţiile de serviciu şi
au luat măsurile necesare pentru evitarea producerii pagubelor,
poate fi limitată în situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea
modalităţii de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din
păduri şi din afara acestora, conform prezentei metodologii.
 64

Potrivit art. 4 alin (1) Personalul care asigură paza pădurii

poate solicita limitarea răspunderii patrimoniale dacă îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii: a) aduce la cunoştinţa persoanei
juridice - angajator, în scris, în termen de 24 de ore de la constatare,
pagubele produse; b) deţine condică de serviciu şi are înregistrate
pagubele produse în suprafaţa de pădure pe care o are în pază; c) şi-
a îndeplinit cu diligenţă şi bună-credinţă obligaţiile de serviciu
privitoare la paza pădurii în care s-au produs pagubele, aspect care
rezultă din documentele întocmite în conformitate cu Regulamentul
pentru paza fondului forestier şi cu Planul de pază, aprobate în
condiţiile legii, şi au luat măsurile necesare pentru evitarea
producerii pagubelor. (2) Răspunderea patrimonială nu se limitează
în cazul în care se constată implicarea personalului cu atribuţii de
pază a pădurilor în producerea pagubelor.
Conform alineatului 4, dacă este solicitată limitarea
răspunderii patrimoniale, conducătorul persoanei juridice care
asigură paza pădurii dispune întocmirea documentaţiei din care să
rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de solicitare şi situaţiile de
limitare a acesteia, documentație care trebuie sa cuprindă copie
după documentele prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) si referatul
responsabilului compartimentului de pază, din care să rezulte că
personalul care solicită limitarea răspunderii patrimoniale şi-a
îndeplinit cu diligenţă şi bună-credinţă obligaţiile de serviciu
privitoare la paza pădurii în care s-au produs pagubele şi că se
găseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006.
În cauza, potrivit referatelor nr. 2210/23.07.2015 si nr.
2205/23.07.2015, întocmite de către responsabilul activității de pasa
a pădurilor din cadrul Ocolului Silvic Câmpulung, in urma
solicitărilor intimatului de acordare a răspunderii limitate,
înregistrate sub nr. 2143/20.07.2015 si nr. 1856/29.06.2015, paratul
si-a îndeplinit cu diligenta si buna credința sarcinile de serviciu (filele
24-25 si 38 dosar fond).
Totodată, în speța nu s-a imputat neîndeplinirea condițiilor
prevăzute de art. 4 alin 1 lit. a si b, respectiv aducerea la cunoştinţa
persoanei juridice - angajator, în scris, în termen de 24 de ore de la
constatare, a pagubelor produse si deţinerea condicii de serviciu şi a
înregistrărilor pagubelor produse în suprafaţa de pădure avuta în
pază.
In aceste condiții, adresa nr. 9323/07.08.2015 emisa de
Direcția Silvica Argeș in care se arata ca din analiza Ordinului nr.
769/2006 coroborat cu activitatea profesionala si comportamentul
intimatului din ultima perioada, acesta nu îndeplinește condiția
prevăzuta de art. 4 alin 1 pct. c din ordin, este lipsita de suport-fila
12 dosar fond.
Apelanta, in respectiva adresa, nu detaliază aspectele din
 65

care reiese neîndeplinirea cu diligenţă şi bună-credinţă a obligaţiilor

de serviciu, astfel încât, faţă de referatul în sens contrar întocmit de
responsabilul activității de pasa a pădurilor din cadrul Ocolului Silvic
Câmpulung, Curtea apreciază, ca si instanța de fond, ca nu se
justifica refuzul acordării limitarea răspunderii patrimoniale.
Pe de alta parte, trimiterea făcuta de apelanta la
dispozițiile art. 4 alin 2 din Ordin, conform căruia răspunderea
patrimonială nu se limitează în cazul în care se constată implicarea
personalului cu atribuţii de pază a pădurilor în producerea
pagubelor, nu poate fi reținuta, atâta vreme cat aceasta condiție nu a
stat la baza refuzului acordării limitării răspunderii, potrivit adresei
menționate anterior, iar existenta unui dosar penal în care pârâtul ar
avea calitatea de suspect nu face dovada implicării lui in producerea
pagubei, neexistând o hotărâre judecătoreasca in acest sens.
Având în vedere considerentele expuse, constatând că sunt
neîntemeiate criticile aduse sentinţei, în baza art.480 Cod procedură
civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art.453 alin.1 Cod procedură civilă
şi art.451 alin.1 Cod procedură civilă, a fost obligată apelanta la
plata către intimat a cheltuielilor de judecată în cuantum de
1000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

10. Încetarea contractului individual de muncă prin demisie.

Art.55 lit. b din Codul muncii
Art.81 alin.1 Codul muncii

Demisia reprezintă actul unilateral de voinţă al

salariatului prin intermediul căruia încetează contractul
individual de muncă, manifestarea de voinţă fiind adusă la
cunoştinţa angajatorului prin intermediul unei notificări.
Intenţia de încetare a contractului individual de muncă
trebuie să fie una expresă, angajatorul având obligaţia să
înregistreze demisia ale cărei efecte se produc de drept la
împlinirea termenului de preaviz, potrivit art.81 alin.1 Codul
muncii, fără acordul angajatorului.
Acordul angajatorului la încetarea contractului individual
de muncă şi lipsa unei intenţii neechivoce a salariatului de a
demisiona poate să conducă la concluzia potrivit cu care
raporturile de muncă au încetat în condiţiile art.55 lit.b din
Codul muncii, prin acordul părţilor.

(Decizia civilă nr.2364/08.11.2016)

La data de 05.01.2016, contestatoarea V.L. a formulat

contestaţie împotriva deciziei nr.732/01.12.2015 emisă de intimata
 66

SC V.C. SRL, solicitând anularea acesteia şi reintegrarea la locul de

muncă.
În motivare, contestatoarea a arătat că a fost angajata
intimatei pe postul de muncitor necalificat, pe perioadă
nedeterminată, iar prin decizia nr.732/01.12.2015 intimata a decis
încetarea contractului de muncă în baza art.81 alin.1 din C.muncii,
decizie ce i-a fost adusă de o persoană la domiciliu, fără a cunoaşte
motivul emiterii sale.
A învederat contestatoarea că în perioada 21.08.2015 –
02.09.2015 a fost internată la Spitalul Judeţean Argeş cu
diagnosticul „tulburare mixtă de personalitate decompensată
depresiv” şi „tentativă suicidară” şi, deşi a urmat şi urmează
tratamentul prescris, starea acesteia este depresivă, astfel că nu
cunoaşte motivele care au condus la încetarea contractului de muncă
în modalitatea indicată de intimată.
Contestatoarea a susţinut că intimata a profitat de starea
acesteia şi de faptul că nu avea capacitatea de a analiza aspectele
legate de încetarea contractului de muncă, dispunând încetarea
acestuia. Totodată a precizat că nu-şi aminteşte să fi solicitat demisia
şi nici nu a semnat vreo cerere în acest sens.
La data de 02.03.2016 intimata a depus la dosarul cauzei
întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca
neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că la data de
19.11.2015 contestatoarea a solicitat intimatei un formular tipizat de
cerere de încetare a contractului individual de muncă, pe care l-a
completat şi în care a solicitat încetarea contractului începând cu
data de 01.12.2015, fără respectarea termenului de preaviz stipulat
în contract, cerere înregistrată la sediul intimatei sub
nr.810/19.11.2015. În raport de cererea contestatoarei, intimata a
emis decizia nr.732/01.12.2015 prin care a dispus încetarea
contractului individual de muncă al contestatoarei.
Apreciază intimata că decizia contestată este temeinică şi
legală, fiind emisă în baza dispoziţiilor art.81 alin.1 din C.muncii,
reprezentând în primul rând acordul unilateral al contestatoarei,
exprimat în scris prin cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015.
Prin sentinţa civilă nr.1633 din 16 iunie 2016, Tribunalul
Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.732/01.12.2015 emisă
de intimată şi a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut
anterior concedierii.
A fost obligată intimata să plătească contestatoarei o
despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data
concedierii până la reintegrarea efectivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a
reţinut in esenţă că, începând cu data de 10.07.2013, conform
 67

înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, contestatoarea a fost angajata

intimatei în funcţia de muncitor necalificat, iar prin decizia
nr.732/01.12.2015 intimata a dispus încetarea contractului individual
de muncă al acesteia în baza art.81 alin.1 din C.muncii, începând cu
data de 01.12.2015.
În decizia nr.732/01.12.2015 s-a făcut menţiunea că la
emiterea acesteia a fost avută în vedere cererea înregistrată sub
nr.810/19.11.2015 prin care contestatoarea a solicitat încetarea
contractului individual de muncă prin demisie, însă analizând
cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015 şi depusă de intimată la
dosarul cauzei, instanţa a reţinut, în primul rând, că această cerere
nu reprezintă o notificare de demisie în sensul dispoziţiilor art.81
alin.1 din C.muncii, întrucât demisia este actul unilateral de voinţă al
salariatului exprimat în scris, prin intermediul căruia se aduce la
cunoştinţa angajatorului încetarea contractului de muncă după
împlinirea unui termen de preaviz.
Or, prin cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015
contestatoarea nu aduce la cunoştinţa angajatorului demisia sa, ci
solicită încetarea contractului individual de muncă începând cu data
de 01.12.2015, ceea ce conduce la concluzia că ar fi vorba despre o
cerere de încetare a contractului prin acordul părţilor. De altfel, pe
această cerere există şi un acord al intimatei la încetarea
contractului individual de muncă începând cu data de 01.12.2015,
ceea ce nu se întâmplă în cazul demisiei, întrucât demisia nu trebuie
aprobată de angajator.
Dincolo de aceste aspecte, instanţa a reţinut că cererea
înregistrată sub nr.810/19.11.2015 reprezintă un formular tipizat pe
care apare semnătura contestatoarei, iar nu o notificare scrisă în
integralitate de contestatoare prin care aceasta să îşi exprime
neechivoc manifestarea de voinţă a încetării contractului individual
de muncă prin demisie.
În al doilea rând, din înscrisurile medicale depuse de
contestatoare la dosarul cauzei rezultă că aceasta a fost
diagnosticată cu „tulburare mixtă de personalitate decompensată
depresiv” şi „tentativă suicidară”, a fost internată în spital în
perioada 29.08.2015 – 02.09.2015 şi a fost externată cu
recomandările de continuare a tratamentului medicamentos, control
psihiatric periodic în ambulatoriu şi concediu medical la externare de
14 zile.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză,
contestatoarea a susţinut că angajatorul a avut cunoştinţă de starea
sa de sănătate, întrucât în perioadele 29.08.2015-31.08.2015,
01.09.2015-02.09.2015, 03.09.2015-16.09.2015, 17.09.2015-
23.09.2015 şi 09.11.2015-13.11.2015 s-a aflat în concediu medical,
aspect care nu a fost infirmat de intimată.
 68

În condiţiile în care contestatoarea s-a aflat în concediu

medical până la data de 13.11.2015, se pretinde de către intimată că
la mai puţin de o săptămână de la revenirea sa la serviciu, aceasta ar
fi solicitat din proprie iniţiativă un formular tipizat de încetare a
contractului individual de muncă prin demisie. Prin răspunsul la
întrebarea nr.1 din interogatoriul administrat în cauză (fila 42),
contestatoarea a infirmat susţinerea intimatei potrivit căreia la data
de 19.11.2015 ar fi solicitat un formular tipizat de cerere de
încetarea a contractului individual de muncă, susţinând că a fost
forţată să semneze „un preaviz” la şefa de secţie în birou.
Pe de altă parte, prin răspunsul la întâmpinare
contestatoarea a susţinut că anterior datei încetării contractului de
muncă a fost mărită norma de lucru, astfel încât să nu mai poată fi
îndeplinită, precum şi faptul că angajaţii erau jigniţi şi ameninţaţi cu
concedierea, problemele de sănătate ale acesteia fiind generate de
atmosfera de la locul de muncă.
Aceste aspecte au fost confirmate de martora Grecu
Marcela Irina (fila 45), care a menţionat că la locul de muncă se
lucra în stres, întrucât nu se îndeplinea norma de lucru, iar angajaţii
erau ameninţaţi că dacă nu îşi îndeplinesc norma sunt daţi afară,
ceea ce s-a şi întâmplat în unele cazuri. Martora a declarat şi faptul
că a văzut-o pe contestatoare de mai multe ori supărată şi chiar
plângând ca urmare a stării de lucruri de la locul de muncă.
Potrivit aceleaşi declaraţii, chiar martora a fost în situaţia
de a fi dată afară, întrucât nu şi-a îndeplinit norma, iar cu această
ocazie a fost pusă să semneze o foaie prin care îşi dădea demisia,
foaie pe care a semnat-o, dar fără să ştie că era vorba despre o
cerere de demisie. Întrucât a reuşit până la urmă să-şi îndeplinească
norma de lucru, nu a mai fost dată afară.
Or, aceleaşi susţineri cu privire la încetarea contractului
individual de muncă din iniţiativa angajatorului, iar nu ca urmare a
voinţei sale le-a făcut şi contestatoarea prin cererea de chemare în
judecată şi prin răspunsul la întâmpinare.
De altfel, martora G.M.I. a relatat că de la alte colege a
auzit că, „contestatoarea ar fi plecat din unitate întrucât nu-şi făcea
norma”.
Coroborând toate probele administrate în cauză, instanţa a
reţinut că în realitate a intervenit o concediere a contestatoarei
pentru necorespundere profesională, respectiv o încetare a
contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, pentru
motive care ţin de persoana salariatului, iar nu o încetarea a
contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului.
Or, pentru concedierea contestatoarei pentru o eventuală
necorespundere profesională, intimata trebuia să respecte procedura
prevăzută de art..64 din C.muncii, ceea ce nu s-a întâmplat.
 69

Aşa fiind, constatându-se că intimata a emis o decizie de

încetare a raporturilor de muncă nelegală, contestaţia a fost admisă,
fiind anulată decizia nr.732/01.12.2015.
În baza dispoziţiilor art.80 alin.2 din C.muncii, instanţa a
dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei
contestate, în sensul reintegrării contestatoarei pe postul deţinut
anterior concedierii, iar în temeiul disp. art.80 alin.1 din C.muncii a
fost obligată intimata să plătească contestatoarei o despăgubire
egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de
care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la
reintegrarea efectivă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal
intimata S.C. V.C. S.R.L., criticând-o în esenţă pentru nelegalitate şi
netemeinicie sub următoarele aspecte:
Instanţa de fond dă o interpretare eronată a cererii
formulate de către contestatoare, înregistrată sub nr. 810/2015,
reţinând că nu este o demisie, deşi înscrisul exprima voinţa şi purta
semnătura acesteia.
Greşit s-a reţinut ca formularul tipizat completat şi semnat
de intimată nu ar reprezenta o notificare prin prisma art. 81 din
Codul muncii, deşi cuprinde toate elementele unei notificări.
Printr-o alta critică se susţine că, instanţa de fond, printr-o
interpretare eronată a probelor administrate a reţinut greşit ca
starea psihica a intimatei nu i-a permis să-şi exprime liber voinţa,
fiind constrânsa să completeze formularul.
Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea apelului,
desfiinţarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea contestaţiei.
În drept, apelul a fost întemeiat pe disp. art.466-470 Cod
procedură civilă.
Intimata-contestatoare a formulat întâmpinare la data de
23 septembrie 2016, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a
reiterat susţinerile din apel, iar la data de 7 noiembrie 2016 a depus
şi note scrise.
Prin decizia nr. 2364/08.11.2016, Curtea de Apel Piteşti –
Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul, reţinând următoarele:
Criticile vizează aspecte comune, respectiv modalitatea in
care instanţa, pe baza probatoriului administrat a interpretat
înscrisul ce a stat la baza emiterii deciziei de încetare a raporturilor
de muncă dintre apelanta şi intimată şi vor fi analizate împreună.
Potrivit art. 81 din Codul Muncii, - (1) „Prin demisie se
înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o
notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului
individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.”
 70

Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că salariatul are

dreptul de a nu motiva demisia, dar manifestarea sa de voinţă in
acest sens trebuie să fie clara, precisă, lipsita de echivoc.
În plus, demisia nu trebuie aprobata de către angajator şi
nici nu este necesara emiterea unei decizii privind încetarea
contractului de muncă, acesta încetând de drept la data expirării
termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de
către angajator la termenul respectiv.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, înscrisul de la
fila 18 din dosarul de fond nu exprimă intenţia intimatei de a-şi da
demisia din funcţie, ci solicita încetarea contractului individual de
muncă, angajatorul fiind de acord cu solicitarea acesteia.
Potrivit art. 55 lit. b din Codul muncii, contractul
individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la
data convenită de acestea.
Din modalitatea in care a fost redactat înscrisul precum şi
faţă de poziţia apelantei, care a fost de acord cu încetarea
raporturilor de muncă, ne putem afla în situaţia încetării
contractului individual de munca prin acordul părţilor, instituire
reglementată de art. 55 lit. b din Codul muncii şi nicidecum în cazul
de demisie reglementat de art. 81 din cod.
Cum în cauză nu s-a dovedit clar, fără echivoc faptul ca
intenţia intimatei a fost să demisioneze, in condiţiile art. 81 din
Codul muncii, corect a reţinut instanţa de fond că decizia
nr.732/2015 este nelegală.
Mai mult decât atât, pentru clarificarea raporturilor dintre
părţi, instanţa de fond a administrat atât proba cu înscrisuri cât şi
proba testimonială din care a rezultat că intimata avea probleme de
sănătate, respectiv tulburări mixte de personalitate, decompensată
depresiv, tentativa suicidala, iar mediul în care își desfăşura
activitatea era stresant, fiind ameninţată cu desfacerea contractului
de muncă pentru neîndeplinirea normei stabilite.
Potrivit art.6 - (1) din Codul muncii, „orice salariat care
prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate
activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate
în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale,
fără nici o discriminare”, iar conform art.8 din cod, „relaţiile de
muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe.”
Rezultă cu certitudine din probatoriul administrat că în
raporturile de muncă dintre apelantă şi intimată nu au fost
respectate principiile mai sus menţionate, apelanta profitând de
starea de sănătate a intimatei pentru a deghiza desfacerea
contractului de muncă din vina salariatului, într-o demisie, aşa cum
corect a reţinut instanţa de fond.
Faţă de cele ce preced, apelul a fost respins ca nefondat,
potrivit disp. art. 480 Cod procedură civilă.
 71

11. Obligaţia angajatorului să informeze salariaţii cu privire la

condiţiile de muncă, precum şi asupra elementelor care
privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă

Art.34 alin.5 din Codul muncii

Art.40 alin.2 lit. a) din Codul muncii
Art.260 alin.1 lit. b) din Codul muncii

Angajatorul are obligaţia să emită la cererea salariatului

un document, care să ateste activitatea desfăşurată, durata
acesteia, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în
specialitate, potrivit art.34 alin.5 şi art.40 alin.2 lit. a) din
Codul muncii.
Obligaţia angajatorului de a informa salariatul asupra
condiţiilor de muncă şi a elementelor care privesc
desfăşurarea relaţiilor de muncă este prevăzută sub
sancţiunea răspunderii contravenţionale, în sensul că pentru
încălcarea obligaţiilor prevăzute de art.34 alin.5 din Codul
muncii, angajatorul poate să fie sancţionat cu amendă de la
300-1000 lei, reglementată de art.260 alin.1 lit.b) din Codul
muncii.
Condiţionarea emiterii adeverinţei de plată a unei taxe
stabilită de către angajator este contrară intereselor
salariatului şi prevederilor care instituie în sarcina acestuia
obligaţia de informare, astfel că refuzul eliberării
documentului pentru neplata taxei este considerat ca fiind
nejustificat.
(Decizia civilă nr. 2904/12.12.2016)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de

18.01.2016, reclamantul M.Gh. a chemat în judecată pe pârâtul
RATEN – I.C.N., solicitând obligarea pârâtei să îi elibereze o
adeverinţă din care să rezulte veniturile brute realizate în fiecare
luna în perioada 11.01.1974-16.12.2000 şi din care să reiasă dacă
pentru veniturile menţionate au fost reţinute şi virate contribuţiile
către asigurările sociale de stat, şi eliberarea acestei adeverinţe fără
plata unei taxe, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat ca prin cererile
nr.8221/8.05.2015 şi nr.10909/17.06.2015 a solicitat pârâtului
eliberarea acestei adeverinţe însă i s-a răspuns prin adresa
nr.12294/1.07.2015 că i-au mai fost eliberate şi alte adeverinţe cu
sporurile ce au avut caracter permanent, motiv pentru care nu se va
elibera o adeverinţa nouă. A revenit cu solicitări pentru a obţine o
adeverinţa din care să reiasă toate veniturile obţinute, fie că au avut
caracter de permanenţă sau nu, însă pârâtul a refuzat eliberarea
 72

acesteia. Reclamantul a arătat ca este nemulţumit de faptul ca

pârâtul nu-i permite să dovedească că pe lângă salariul tarifar înscris
în carnetul de muncă şi pe lângă cele câteva sporuri, a beneficiat şi
de prime, compensaţii, concedii, ore suplimentare, zile de sărbători
legale, zile de sâmbătă şi duminică, pentru care unitatea i-a reţinut şi
virat contribuţiile către asigurările sociale de stat. Pârâtul nu are
dreptul să-i cenzureze eliberarea unei adeverinţe cu veniturile brute,
neavând autoritatea să stabilească ce venituri vor fi luate în calcul la
determinarea drepturilor sale de pensie.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii,
arătând că i-a eliberat deja reclamantului 6 adeverinţe
(nr.13495/2005, nr.13496/2005, nr.881/2007, nr.882/2007,
nr.19082/2014 şi nr.19083/2015) cu sporurile şi retribuţia tarifară
care nu fost înscrise în carnetul de munca. Cu adresa
nr.18851/14.10.2015 i s-a comunicat reclamantului că i s-a întocmit
adeverinţa solicitată cu venitul brut realizat lunar, însă fiind o
adeverinţă suplimentară faţă de cele eliberate conform legii, trebuie
să achite o taxa de 500 lei la casieria unității sau în contul acesteia,
urmând ca după achitarea taxei adeverinţa să îi fie eliberată. S-a mai
susţinut că unitatea a stabilit această taxă de 500 lei în baza art.40
alin.1 lit.a) ce îi conferă „dreptul să stabilească organizarea şi
funcţionarea unităţii”. Măsura stabilirii acestei taxe a apărut ca
urmare a faptului ca salariaţii care întocmesc aceste adeverinţe au
solicitat venituri suplimentare pentru munca suplimentară pe care o
efectuează.
Prin sentinţa nr.1350/31.05.2016, Tribunalul Argeş a admis
acţiunea, a obligat pârâtul să elibereze reclamantului, fără
perceperea vreunei taxe, o adeverinţa din care să reiasă veniturile
brute obţinute de către acesta în perioada 11.01.1974-16.12.2000, cu
indicarea expresă a faptului dacă pentru acestea au fost reţinute şi
virate contribuţiile către asigurările sociale de stat, precum şi să-i
plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 600 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut
următoarele:
Reclamantul a fost angajatul institutului pârât în perioada
11.01.1974-16.12.2000, după cum reiese din menţiunile înscrise în
carnetul de muncă al acestuia.
Reclamantul a formulat pârâtului mai multe solicitări,
înregistrate sub nr.1476/2005, nr.14028/2006, nr.17663/2014, în
urma cărora i s-au eliberat adeverinţele nr.13495/2005,
nr.13449/2005, nr.881/2007, nr.882/2007, nr.19082/2014 şi
nr.19083/2014.
Ulterior, prin cererile nr.8221/8.05.2015 şi
nr.10909/17.06.2015 reclamantul a solicitat pârâtului eliberarea unei
adeverinţe din care sa rezulte câştigurile brute pe luni şi ani
realizate în perioada lucrată în institut. Prin adresa
 73

nr.12294/1.07.2015, pârâtul a răspuns reclamantului aducându-i la

cunoştinţa că i-a eliberat deja 6 adeverinţe şi că poate elibera pentru
recalcularea drepturilor de pensie doar adeverinţe privind sporurile
cu caracter permanent şi grupe de munca.
Pârâtul a transmis reclamantului adresa nr.18851 prin care
i-a adus la cunoştinţă că i s-a întocmit o adeverinţă suplimentară
care conţine salariul brut realizat în perioada 11.01.1974-
16.12.2000, însă eliberarea acesteia va fi efectuată numai după ce
reclamantul va achita o taxă în cuantum de 500 lei.
Nemulţumit de modul de soluţionare al cererilor sale şi de
faptul că i s-a solicitat achitarea acestei taxe pentru eliberarea
adeverinţei la care se consideră îndreptăţit reclamantul a formulat
cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului la
eliberarea respectivei adeverinţe fără perceperea vreunei taxe.
Tribunalul a apreciat ca solicitările reclamantului sunt
întemeiate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.34 alin.5 din Codul muncii, republicat, „(5) La
solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este
obligat să elibereze un document care să ateste activitatea
desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă,
în meserie şi în specialitate.” Pe de altă parte, prin art.40 alin.2 lit.f)
şi h) din Codul muncii, se instituie în sarcina angajatorului obligaţia
de plata a contribuţiilor şi impozitelor aflate în sarcina sa, precum şi
să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi,
în condiţiile legii, precum şi obligaţia de a elibera, la cerere, toate
documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului.
Coroborând aceste texte legale tribunalul a apreciat că
angajatorului îi revine obligaţia de a-i elibera fostului salariat
documentele necesare care vizează activitatea pe care acesta a
desfăşurat-o cât a fost angajatul său, printre acestea fiind şi obligaţia
de eliberare a unei adeverinţe.
Angajatorul nu poate cenzura conţinutul acesteia pe motiv
că cele solicitate de către fostul salariat nu ar putea să-i fie acestuia
de ajutor. De asemenea, nu poate percepe o taxă pe motiv că
angajaţii care au ca atribuţii completarea acestor adeverinţe ar
solicita drepturi salariale suplimentare, în condiţiile în care
legiuitorul instituie în sarcina sa obligaţia de eliberare a
documentelor.
Împotriva sentinţei a formulat apel în termen legal pârâtul
R.A.T.E.N.-I.C.N. Piteşti criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, astfel:
În mod greşit instanţa de fond a obligat-o pe apelantă să
elibereze o adeverinţă din care să reiasă veniturile brute ale
intimatului-reclamant pe perioada solicitată, fără a pune în discuţie
necesitatea şi utilitatea acestei adeverinţe, câtă vreme C.J.P. Argeş,
în răspunsul dat apelantei la cererea acesteia a arătat că faţă de
 74

dispoziţiile art.165 din Legea nr.263/2010 şi Anexa nr.15 la Normele

metodologice de aplicarea prevederilor Legii nr.263/2015, aprobate
prin H.G. nr.257/2011, la determinarea punctajelor anuale, anterior
datei de 1.04.2001, se utilizează salariile astfel cum au fost
înregistrate în carnetul de muncă, sporul de vechime în procentele şi
pentru perioadele prevăzute de lege şi alte sporuri cu caracter
permanent care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor,
conform legislaţiei anterioare.
Hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art.34 alin.5
din Codul muncii, reţinându-se eronat că apelantul refuză să
elibereze reclamantului adeverinţa solicitată. În realitate, apelantul a
solicitat reclamantului achitarea unei taxe pentru a elibera
adeverinţa reclamantului, taxă instituită conform Hotărârii
nr.15/2015 a Comitetului de Direcţiei împreună cu Sindicatul I.C.N.,
invocând în acest sens prevederile art.40 lit.a) din Codul muncii care
conferă angajatorului dreptul să stabilească organizarea şi
funcţionarea unităţii.
Prin obligarea apelantului la eliberarea adeverinţei, fără
achitarea taxei impusă de către acesta, instanţa de fond a cenzurat
organizarea şi funcţionarea unităţii apelante.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat
respingerea apelului ca nefondat.
Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a reiterat criticile
cuprinse în motivele de apel.
Prin decizia civilă nr. 2904/12.12.2016, Curtea de Apel
Piteşti – Secţia civilă a respins ca nefondat apelul civil declarat de
pârâtul R.A.T.E.N. – I.C.N. şi a obligat apelantul - pârât să plătească
intimatului-reclamant suma de 800 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte critica ce vizează greşita dispunere, de
către instanţa de fond, a obligaţiei în sarcina apelantului, de a
elibera adeverinţa, în raport de faptul că instanţa nu a apreciat
necesitatea şi utilitatea acestui document, se constată că este
neîntemeiată.
Astfel, apelantul în calitatea sa de fost angajator al
reclamantului îşi justifică refuzul de a elibera o adeverinţă care să
menţioneze veniturile brute realizate de acesta în perioada
11.01.1974-16.12.2000, pe faptul că documentul nu i-ar procura un
folos practic solicitantului, câtă vreme Casa Judeţeană de Pensii
Argeş i-a comunicat că veniturile brute nu pot fi avute în vedere la
determinarea punctajelor anuale anterioare datei de 1.04.2001,
invocând prevederile art.165 din Legea nr.263/2010 şi Anexa nr.15
din Normele de aplicare ale acestei legi.
Punând în discuţie utilitatea eliberării adeverinţei, în
raport de justificarea arătată, apelantul a cenzurat şi a stabilit el
 75

însuşi ce venituri, dintre cele de care a beneficiat reclamantul, sunt

luate sau nu în considerare, la calculul drepturilor de pensie ale
acestuia.
Or, apelantul nu are o astfel de competenţă de a stabili
modul de aplicare a prevederilor art.165 din Legea nr.263/2010 şi
ale Anexei nr.15 la Normele de aplicare ale legii, aprobate prin H.G.
nr.257/2011, competenţa exclusivă având-o Casa Judeţeană de Pensii
Argeş, ale cărei decizii emise în acest sens sunt cenzurate de către
instanţele judecătoreşti.
Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normei
prevăzută în art.34 alin.5 din Codul muncii ce impune în sarcina
angajatorului obligaţia să elibereze un document care să ateste
activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul,
vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate, la solicitarea
salariatului.
Aşadar, norma instituie dreptul salariatului de a solicita de
la angajator adeverinţa care să ateste activitatea desfăşurată de
acesta pe perioada menţionată şi salariul brut pe care l-a primit în
perioada respectivă, şi corelativ obligaţia ce-i incumbă angajatorului
de a elibera un astfel de document.
Cum norma evocată nu distinge între salariul brut sau net
şi nici cu privire la modul de utilizare a adeverinţei de către salariat,
acesta din urmă este îndrituit să solicite angajatorului, iar
angajatorul să-i emită adeverinţa care să ateste veniturile brute
pentru perioada lucrată menţionată.
În ceea ce priveşte critica ce vizează greşita obligare a
apelantei de a emite adeverinţa fără achitarea unei taxe de către
reclamant, de asemenea este neîntemeiată.
Dispoziţiile art.260 alin.1 lit.b) din Codul muncii califică
drept contravenţie şi sancţionează încălcarea de către angajator a
prevederilor art.34 alin.(5), cu amendă de la 300 lei la 1.000 lei.
Condiţionarea de către angajator a emiterii adeverinţei de
plată a unei taxe, chiar dacă este dispusă printr-o hotărâre a
Comitetului de Direcţie, reprezintă o dispoziţie vădit nelegală şi care
contravine normelor mai sus evocate, astfel încât aceasta nu poate fi
considerată o prerogativă pe care să i-o confere angajatorului
prevederile art.40 lit.a) din Codul muncii, ce se referă la dreptul
acestuia de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii.
Conferind angajatorului dreptul de a stabili organizarea şi
funcţionarea unităţii, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea acestuia
de a dispune, în exercitarea acestor prerogative, dispoziţii care să
contravină prevederilor legale, în speţă normelor mai sus evocate.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor
art.480 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
 76

În temeiul dispoziţiilor art.453 Cod procedură civilă, a fost

obligat apelantul să plătească intimatului suma de 800 lei cheltuieli
de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

12. Pensie de urmaş, dovada decesului autorului a cărui

succesiune a fost deschisă în străinătate

Art.83 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar

de pensii publice
Art.41 alin.3 din Legea nr.119/1996 republicată, cu
privire la actele de stare civilă

Dreptul la pensia de urmaş se cuvine copiilor şi soţului

supravieţuitor dacă autorul, la data decesului, avea calitatea
de pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei
pensii, potrivit art.83 din Legea nr.263/2010, privind sistemul
unitar de pensii publice.
Persoana interesată pentru plata pensiei de urmaş
trebuie să facă dovada faptului morţii susţinătorului, precum
şi a condiţiei că acesta, la data deschiderii succesiunii, era
pensionar sau îndeplinea criteriile pentru deschiderea
dreptului la pensie.
Dovada decesului susţinătorului a cărui succesiune a fost
deschisă în străinătate se poate face cu orice mijloc de probă
în cazul în care din motive obiective nu s-a putut efectua
înscrierea sau transcrierea în registrele de stare civilă române
a actului de deces eliberat de autorităţile străine, pentru a se
conferi actului putere doveditoare, potrivit dispoziţiilor art.41
alin.3 din Legea nr.119/1996 republicată, cu privire la actele
de stare civilă.
Moartea persoanei, reprezentând un fapt juridic, poate să
fie dovedită cu orice mijloc de probă, certificatul de deces
eliberat de autoritatea străină reprezentând un început de
dovadă scrisă în acest sens.
(Decizia civilă nr. 2912/12.12.2016)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de

29.10.2015, contestatoarele A.S.A.M.S. şi A.S.A.M.N.-S., au chemat
în judecata pe intimatele C.J.P. Argeş şi C.N.P.P. Bucureşti,
contestând decizia nr.R-19578/2.04.2015 emisă de către C.J.P. Argeş
şi solicitând anularea deciziei şi obligarea la emiterea unei decizii de
înscriere la pensie de urmaş şi să se constate refuzul nejustificat al
CNPP de a soluţiona în termen contestaţia împotriva deciziei de
respingere a solicitării de înscriere la pensie de urmaş.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că s-a solicitat
înscrierea la pensie de urmaş a urmare a decesului tatălui
 77

reclamantelor: A.S.A.M.G., însă C.J.P. Argeş le-a respins solicitarea

cu motivarea că în evidentele C.L. Piteşti, tatăl acestora, A.S.A.M.G.
nu figurează în Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor ca fiind
decedat, conform copiei certificatului de deces eliberat de Republica
Arabă Siriană. Decizia de respingere a cererii de înscriere la pensie
de urmaş este nelegală deoarece a fost îndeplinită şi condiţia
existenţei decesului, alături de celelalte condiţii.
Prin întâmpinare, intimatele au solicitat respingerea
contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că contestatoarele au solicitat
înscrierea la pensie de urmaş, ca urmare a decesului tatălui lor, A
A.S.A.M.G. Printre actele necesare obţinerii unei astfel de pensii se
afla şi certificatul de deces (original şi copie). Actele de stare civilă
ale cetăţenilor români întocmite de către autorităţi străine, au putere
doveditoare în România numai dacă au fost transcrise în registrele
de stare civila române. Aparţinătorul unui cetăţean român care a
decedat în străinătate are obligaţia că în termen de 6 luni să ceara
transcrierea certificatului/extrasului de deces la primăria de
domiciliu a solicitantului. La momentul formulării cererii de înscriere
la pensie de urmaş contestatoarele nu deţineau un certificat de deces
al defunctului lor tata, în conformitate cu dispoziţiile legale în
materie.
Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi
asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1655/21.06.2016 a admis
contestaţia, a anulat decizia nr.R-19578/2.04.2015 emisă de către
intimata CJP Argeş şi a obligat pe intimată C.J.P. Argeş să emită
contestatoarelor decizie de înscriere la pensie de urmaş de pe urma
defunctului tata, A.S.A.M.G., decedat la data de 11.04.2012.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin decizia nr.R-19578/2.04.2015, CJP Argeş a respins
solicitarea reclamantelor de înscriere la pensie de urmaş, cu
motivarea că „în evidenţele C.L. Piteşti - S.P.C.L.E.P. Piteşti, domnul
A.S.A.M.G. nu figurează în Registrul Naţional de Evidenţă a
Persoanelor că fiind decedat conform copiei de deces eliberat de
Republica Arabă Siria”.
Întrucât contestatoarele au fost nemulţumite de această
decizie, potrivit procedurii instituită de art.149 din Legea
nr.263/2010, au contestat decizia la C.C.C. din cadrul CNPP, însă
până la momentul pronunţării prezentei hotărâri, comisia nu se
pronunţase asupra contestaţiei.
Potrivit art.83 din Legea nr.263/2010, „Pensia de urmaş se
cuvine copiilor şi soţului supravieţuitor, dacă susţinătorul decedat
era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.”
Tatăl contestatoarelor, cetăţean sirian, avea şi cetăţenie
română, iar ultimul loc de muncă al acestuia, a fost în cadrul SC T.D.
SA, începând cu data de 12.01.2011.
La data de 11.04.2012, tatăl contestatoarelor a decedat în
 78

Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă, fiind emis de

către autorităţile acestui stat şi certificatul de deces (f. 12; traducere
autorizată la f. 10). În baza acestui document eliberat de către
autorităţile libiene s-a înregistrat decesul tatălui contestatoarelor
sub nr.631/2.05.2012 şi în Republica Arabă Siriană (f. 6), în
registrele decedaţilor din Republica Arabă Siriană, aflat în Damasc,
secretariatul Salheya. O copie a acestuia ultim document a fost pus
la dispoziţia contestatoarelor de către Ambasada României - Secţia
Consulară - Damasc, la data de 22.05.2012. Încă din iunie 2012
mama contestatoarelor a început demersurile legale pentru
clarificarea situaţiei, adresând o cerere scrisă M.A.E., care a răspuns
abia la 18.03.2015 (f. 35). Acest răspuns însă nu clarifică situaţia
expusă de către mama contestatoarelor, ci prin acesta se solicitau
detalii privind petiţia iniţială. Astfel, instanţa a constatat cum
autorităţile statului nu au făcut nimic pentru ca cele două
contestatoare să poată respecta cerinţele legale instituite de Legea
nr.119/1996, republicată (art.41 alin.3 şi 4 din actul normativ
anterior menționat: „(3) Actele de stare civilă ale cetăţenilor români,
întocmite de autorităţile străine, au putere doveditoare în ţară numai
dacă sunt înscrise sau transcrise în registrele de stare civilă române.
Transcrierea certificatelor şi a extraselor de stare civilă se
efectuează cu aprobarea primarului unităţii administrativ-teritoriale
de la locul de domiciliu al solicitantului, cu avizul prealabil al
serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanei.
Cetăţeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la
întoarcerea în ţară sau de la primirea din străinătate a certificatului
sau a extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea acestor acte la
serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau la
primăria unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază domiciliază.
(4) Înscrierea sau transcrierea în registrele de stare civilă
române a certificatelor sau a extraselor de stare civilă eliberate de
autorităţile străine, care nu conţin toate rubricile prevăzute de
certificatele de stare civilă române, se efectuează pe baza
documentului original emis de autorităţile străine şi a altor înscrisuri
autentice, emise de autorităţile publice competente române sau,
după caz, străine, care fac dovada datelor ce trebuie înscrise la
rubricile respective, prezentate de solicitant.”).
Data fiind pasivitatea autorităţilor competente, nu li se
poate imputa nimic contestatoarelor, iar în acelaşi timp acestea nu
pot fi private de drepturile ce li se cuvin. Astfel, tribunalul a
constatat că singurul motiv pentru care cererea de înscriere la
pensie de urmaş a fost respinsă a fost acela că nu s-a făcut dovada
decesului tatălui contestatoarelor.
Instanţa a constatat şi faptul că la dosar exista copii ale
actelor care fac dovada decesului tatălui contestatoarelor, emise de
către două state străine, respectiv de către statul unde a avut loc
 79

decesul şi de către statul al cărui cetăţean era şi unde a avut loc

înhumarea. De asemenea, contestatoarele au făcut dovada că în
numele lor mama a încercat obţinerea acului în original însă
demersul sau nu a fost finalizat de către M.A.E..
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că sunt suficiente
dovezi şi că cele două contestatoare au făcut şi dovada decesului
susţinătorului de pe urma cărora solicita pensie de urmaş, astfel că a
fost admisă contestaţia formulată, în modul arătat mai sus.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal
C.N.P.P. şi C.J.P. Argeş, criticând-o pentru următoarele motive:
În mod greşit s-a reţinut că reclamantele au fost private de
dreptul la pensia de urmaş datorită pasivităţii autorităţilor
competente, întrucât acestea trebuiau să solicite instituţiilor abilitate
eliberarea certificatului de deces, conform Legii nr.119/2006, astfel
că se prevalează de propria lor culpă pentru a-şi valorifica dreptul
prevăzut de lege.
În baza de date a evidenţei populaţiei, tatăl reclamantelor
nu figurează decedat şi prin urmare acestea nu pot solicita pensie de
urmaş.
În lipsa certificatului de deces emis de autorităţile române,
reclamantele pot solicita pensia de urmaş atunci când decesul va fi
oficializat de către statul român prin emiterea unui certificat de
deces.
Prin întâmpinare, intimatele – reclamante au solicitat
respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 2912/12.12.2016, Curtea de Apel
Piteşti, Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de
pârâtele C.N.P.P. şi C.J.P. Argeş.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Solicitarea reclamantelor de a li se acorda drepturile de
pensie de urmaş a fost respinsă de către apelante cu motivarea că
autorul acestora nu figurează în Registrul Naţional de Evidenţă a
Persoanelor ca fiind decedat.
Înregistrarea decesului în Registrul Naţional de Evidenţă a
Persoanelor se realizează numai prin transcrierea certificatului de
deces eliberat într-o ţară străină, transcriere ce se face pe baza
actului original.
Această procedură administrativă nu a putut fi îndeplinită,
deşi în cauză s-a făcut dovada diligenţei reclamantelor în acest sens,
aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
În lipsa imposibilităţii reclamantelor de a-şi îndeplini
obligaţiile în procedura administrativă, acestea s-au adresat instanţei
judecătoreşti pentru valorificarea dreptului la pensie de urmaş.
Potrivit dispoziţiilor art.83 din Legea nr.263/2010, pensia
de urmaş se cuvine…dacă susţinătorul decedat era pensionar sau
îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.
 80

Aşadar, instanţa de fond în mod corect a verificat existenţa

dovezii elementului esenţial pentru realizarea dreptului la pensie al
reclamantelor, şi anume, decesul susţinătorului acestora.
Dovada decesului s-a făcut cu certificatul de deces emis de
Republica Arabă Siriană (fila 6) dosar fond şi extras după evidenţa de
deces – certificat de deces emis de Marea Jamahirie Arabă Libiană
Populară Socialistă (filele 10-12), copia documentului fiind pusă la
dispoziţia contestatoarelor de către Ambasada României – Secţia
Consulară Damasc la data de 22.05.2012, iar demersurile pentru
obţinerea drepturilor de pensie a început încă din luna iunie 2012
prin adresarea unei cereri Ministerului Afacerilor Externe, cerere la
care s-a primit răspuns la 18.03.2015, răspuns care nu a clarificat
însă situaţia.
Având în vedere situaţia de notorietate a existenţei stării
de război în Libia şi Siria, reclamantele nu şi-au putut îndeplini
obligaţiile formale în sensul solicitat de către pârâte, acestea făcând
însă dovada că au depus toate diligenţele către autorităţile
competente pentru obţinerea înscrisurilor necesare valorificării
dreptului la pensie de urmaş.
Cum în speţă s-a făcut dovada faptului juridic al decesului
susţinătorului reclamantelor şi cum există certificatul de deces
eliberat de către autorităţile Republicii Arabe Siriene, care atestă
decesul tatălui reclamantelor în Republica Arabă Libiană, se constată
îndeplinirea condiţiei esenţiale a decesului persoanei ai cărui urmaşi
solicită înscrierea la plata pensiei.
Pentru toate aceste argumente, apelul a fost respins ca
nefondat, în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă.

13. Răspunderea delictuală privind dreptul persoanei la

propria imagine – condiţii.

Art.73 alin.1 şi 2 Cod civil

Orice persoană are dreptul la propria imagine, în sensul

că poate să interzică sau să împiedice reproducerea înfăţişării
sale fizice, a vocii, respectiv utilizarea unei asemenea
reproduceri, potrivit art.73 alin.1 şi 2 Cod civil.
Lipsa consimţământului persoanei de a-i fi publicată
fotografia într-un ziar nu este de natură să atragă în mod
automat răspunderea civilă pentru încălcarea dreptului la
propria imagine dacă persoana în cauză s-a aflat într-un loc
public.
Preluarea imaginei persoanei de pe o reţea de socializare
- Facebook, care permite accesul mai multor persoane,
presupune consimţământul tacit al acesteia de reproducere a
înfăţişării sale fizice, astfel încât să fie cunoscută în mod
 81

public, manifestare care nu atrage după sine răspunderea

civilă delictuală pentru încălcarea dreptului la propria
imagine.
(Decizia civilă nr. 2818/07.12.2016)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de

29.11.2013, reclamanţii H.I.R. şi H.I.O. au chemat în judecată pe
pârâtele B.D. - redactor la, ”Evenimentul Muscelean" şi SC A.A.G.
SRL solicitând:
1.- obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 100.000
lei euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin
lezarea onoarei, reputaţiei, demnităţii şi vieţii de familie în urma
afirmaţiilor cu conţinut defăimător apărute în ziarul menţionat şi prin
publicarea fără acord a unei poze care înfăţişează pe reclamată şi
copilul acesteia, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de
judecată;
2.- obligarea pârâtelor de a publica, pe cheltuiala lor, pe
prima pagină a ziarului „Evenimentul Muscelean” în termen de 30 de
zile de la pronunţarea sentinţei, a unui material prin care să se
adreseze scuze publice reclamantei, pentru atingerile grave aduse
prestigiului profesional, imaginii publice şi reputaţiei în societatea în
care îşi desfăşoară activitatea, onoarei, demnităţii şi vieţii de familie.
În motivare, s-a arătat că, în conţinutul ziarului
Evenimentul Muscelean nr.1817 din 27-30 septembrie 2013 a fost
publicat articolul „Aici nu este vorba de malpraxis, malpraxisul se
opreşte la un punct, aici e vorba de crimă”, cu referire la decesului
lui A.G.N., care a fost tratat de reclamantă, ca medic psihiatru al
acestuia, articol care are o tentă defăimătoare şi insultătoare la
adresa sa prin limbajul folosit, fie direct, fie ironic, articolul respectiv
fiind de natură să îi prejudicieze imaginea în societate.
De asemenea, s-a arătat că informaţiile prezentate sunt
mincinoase şi deosebit de grave, reclamanta fiind prezumată a fi
nevinovată în legătură cu presupusa vinovăţia a sa în provocarea
decesului pacientului său, marcându-se percepţia publicului în sensul
sublinierii vinovăţiei sale, aspecte care îi aduc atingere gravă
prestigiului profesional, imaginii sale în societate, onoarei, demnităţii
şi vieţii de familie, prin folosirea acestor informaţii defăimătoare în
cadrul unui ziar de largă circulaţie şi accesibil tuturor, precum şi
postarea pe internet a respectivului articol care a înregistrat un
număr mare de vizualizări.
S-a mai arătat şi faptul că prin acuzaţiile grave aduse ar fi
expusă la sancţiuni penale sau cel puţin disciplinare, fiindu-i afectată
cariera profesională, pârâtele dând dovadă de rea-credinţă, întrucât
nu i s-a cerut şi o opinie acesteia cu privire la faptele imputate
anterior publicării articolului. În articolul menţionat s-a publicat şi o
fotografie a reclamantei împreună cu fiul său minor fără
 82

consimţământul său sau al soţului, provocându-se astfel o încălcare a

dreptului la propria imagine şi un prejudiciu vieţii sale de familie,
întrucât a fost supusă oprobriului public în localitatea în care
domiciliază de mai mulţi ani şi unde este cunoscută prin prisma
profesiei sale.
Prin faptele ilicite săvârşite de către pârâte s-a adus
atingere şi vieţii private a reclamantei şi familiei sale, fiind încălcate
dispoziţiile art.8 din CEDO prin publicarea unei fotografii fără
consimţământul reclamanţilor, întrucât art.10 din aceeaşi convenţie
şi art.30 din Constituţia României garantează dreptul la exprimare
însă fără a afecta reputaţia şi drepturile altei persoane printr-o
exercitare abuzivă a acestuia.
În acest sens s-a arătat că pârâta B.D. a exercitat o
activitate abuzivă în exercitarea dreptului său la liberă exprimare, în
scopul de a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor legitime ale
reclamanţilor garantate prin CEDO şi Constituţia României,
caracterul ilicit fiind statuat fără echivoc şi prin dispoziţiile art.76
alin.1 şi 2 şi art.69 lit.j) din Legea nr.3/1974.
În cauză s-a invocat şi faptul că, prin publicarea articolului
de ziar nu s-au prezentat nişte simple judecăţi de valoare, ci nişte
fapte care trebuiau probate şi care trebuiau să aibă la bază
informaţii credibile şi verificate, fiindu-i afectată imaginea ca medic
şi chiar simplu cetăţean, informaţiile fiind preluate şi de alte
publicaţii naţionale sau locale fără un minim de documentare şi fără
ca investigaţia penală să fie încheiată.
Prin întâmpinare, pârâta B.D. a solicitat respingerea
acţiunii cu motivarea că titlul articolului cât şi aproape 90% din
conţinutul acestuia sunt redactate pe baza declaraţiei ce aparţine
tatălui persoanei decedate, fiind reproduse cu ghilimele de rigoare,
acesta asumându-şi cele redate prin articol prin declaraţia pe propria
răspundere dată în faţa unui notar, astfel că pârâta nu se face
vinovată de săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
S-a mai arătat că reclamanta H.R. este cercetată penal şi
disciplinar, iar pârâta nu a făcut altceva decât să informeze şi să
relateze despre susţinerile tatălui pacientului decedat ce a fost tratat
de către reclamantă în calitate de medic, fără ca pârâta să facă
referire la vinovăţia acesteia şi fără a folosi un limbaj ironic sau
insinuant cu tentă defăimătoare de natură să-i prejudicieze imaginea
în societate
Referitor la publicarea fotografiei împreună cu fiul său
minor s-a arătat că, ziarul a menţionat ca sursă reţeaua de
socializare facebook, fiind preluată o fotografie afişată de către
reclamantă pe internet într-un spaţiu public, astfel că şi sub acest
aspect nu s-a dovedit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
În plus, reclamanţii au mai postat şi alte fotografii cu
copilul lor minor, fără a fi protejate printr-o setare de
 83

confidenţialitate, fiind publicată o imagine în care minorul se află cu

spatele, astfel că faţa îi este protejată, iar scopul postării fotografiei
nu este acela de a o acuza, ci dimpotrivă de a o apăra de oprobriul
public, iar reacţiile la articolul publicat nu au fost în sensul de a
provoca indignare, ci dimpotrivă au existat comentarii prin care
diverse persoane au compătimit-o pe reclamantă de situaţia în care a
ajuns, în condiţiile în care chiar pârâta Benea Daniela i-a luat
apărarea acesteia.
S-a mai arătat şi că, i s-a solicitat un punct de vedere
telefonic, însă nu s-a putut lua legătura cu aceasta, întrucât a fost
refuzată categoric de către reclamantă exprimarea unei opinii în
legătură cu subiectul articolului, fiind totuşi prezentată această
poziţie relatată de reclamantă prin preluare de la un post local de
televiziune, unde aceasta a declarat că nu se face vinovată de
moartea tânărului care a fost îngrijit corespunzător.
În articolul publicat s-a arătat că a fost redată şi fotografia
tatălui pacientului decedat alături de cea a reclamantei împreună cu
fiul său minor, tocmai pentru a păstra neutralitatea şi echilibrul
părţilor în prezentarea subiectului, numeroase publicaţii relatând
despre acest caz înaintea articolului menţionat, astfel că nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1381 - 1386 NCC, întrucât nu
s-a produs un prejudiciu vieţii de familie, onorarei şi demnităţii
reclamantei precum şi a imaginii în societate a acesteia, iar cauzele
invocate în faţa Curţii Europene nu sunt identice cu prezenta speţă,
articolul publicat fiind în concordanţă cu legile în vigoare.
De asemenea, s-a invocat excepţia lipsei calităţii
procesuale active a reclamantului H.I.O., fiind depuse la dosar
înscrisuri în susţinerea celor menţionate în întâmpinare.
Pârâta SC A.A.G. SRL a formulat întâmpinare prin care a
solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de
judecată, invocându-se în esenţă aceleaşi aspecte ca şi pârâta B.D.
arătându-se că, prin articolul publicat nu s-a adus atingere imaginii,
onorarei şi demnităţii reclamantei, precum şi prestigiului profesional
al acesteia, ci dimpotrivă au fost prezentate fapte în raport de
informaţiile furnizate de către tatăl persoanei decedate, fiindu-i luată
apărarea reclamantei, iar în ceea ce priveşte publicarea fotografiei
reclamantei împreună cu fiul său minor, se arată că scopul postării
nu a fost acela de a o acuza, ci dimpotrivă de a o apăra de oprobriul
public, minorul fiind prezentat cu faţa protejată, fotografia putând ci
accesată de orice persoană de pe contul de facebook al reclamantei,
având caracter public, întrucât nu a fost restricţionată accesului,
fiind depuse în susţinere şi înscrisuri în dovedirea acestor aspecte.
Prin sentinţa civilă nr.232/19.06.2014, Tribunalul Argeş a
admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâte să plătească
reclamanţilor suma de 10.000 lei daune morale şi au fost respinse
celelalte capete de cerere.
 84

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar în ziarul Evenimentul
Muscelean din 27-30.09.2013 a fost publicat sub semnătura pârâtei
Benea Daniela în calitate de ziarist, articolul de ziar „Aici nu este
vorba de malpraxis, malpraxisul se opreşte la un punct, aici e vorba
de crimă” din conţinutul căruia rezultă că numitul A.G.N. în vârstă
de 32 de ani a decedat, în timp ce se afla sub tratamentul prescris de
către medicul psihiatru, reclamanta H.I.R., aceasta fiind acuzată de
părinţii tânărului că se face vinovată de moartea acestuia, fiind
dispusă şi o anchetă penală în acest sens.
Din conţinutul articolului publicat în ziar rezultă că,
informaţiile prezentate despre acest incident au fost obţinute în
urma discuţiei dintre ziarist şi tatăl tânărului decedat, numitul N.V.,
fiind preluate relatările acestuia cu privire la evenimentele
petrecute, începând cu 2006 când fiul său a suferit primul episod
psihotic, arătându-se modul în care s-a ajuns la medicul psihiatru
care i-a administrat un tratament cu un medicament, în legătură cu
care tatăl persoanei decedate a precizat că a manifestat efecte
secundare care au dus la decesul fiului său, fiind menţionate şi
demersurile ulterioare decesului la autorităţile abilitate pentru
efectuarea de verificări în legătură cu suspiciunile legate de culpa
medicului în prescrierea şi administrarea tratamentului.
Toate aceste aspecte au fost relatate şi prezentate de către
ziar prin intermediul articolului respectiv în care se menţionează că,
informaţiile sunt obţinute în urma declaraţiilor numitului N.V.,
arătându-se că, toate faptele descrise ce au precedat moartea
tânărului au fost expuse de către tatăl acestuia, pârâta B.D.
manifestând în articolul respectiv o îndoială în ceea ce priveşte
existenţa culpei reclamantei prin prezentarea dubiului în ceea ce
priveşte rezultarea din cele relatate de către martor a
incorectitudinii actului medical al reclamantei.
Prin urmare, modul în care este conceput articolul de ziar
se referă la preluarea declaraţiei tatălui tânărului decedat, lăsându-i
posibilitatea cititorului să aprecieze, în raport de modul de derulare
al evenimentelor, dacă rezultă sau nu culpa medicală a reclamantei
în aplicarea tratamentului pacientului său.
De asemenea, s-a relatat şi faptul că sunt efectuate şi
cercetări penale, cât şi cercetări disciplinare la nivelul C.M. Argeş şi
D.S.P. Argeş fiind prezentate doar suspiciunile martorului N.V. care
a declanşat prin plângerile penale şi cercetarea penală la nivelul
D.N.A., cum că acest caz nu s-ar putea finaliza cu o soluţie corectă,
deşi a fost catalogat ca şi moarte suspectă, însă până în prezent nu
s-a primit niciun răspuns.
Toate aceste aspecte relatate nu au necesitat intervenţia în
vreun fel a ziaristului implicat în interviu, respectiv a pârâtei B.D.,
aceasta rezumându-se doar la reproducerea celor relatate de către
 85

martorul N.V., fără ca aceasta să emită judecăţi de valoare în

legătură cu situaţia de fapt şi fără a se putea reţine că au fost
reproduse aspecte care necesitau un minimum de verificări, ci doar
au fost prezentate întâmplările anterioare evenimentului astfel cum
au fost percepute de către martor, motiv pentru care nu se poate
reţine fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de către pârâta
B.D. prin intermediul ziarului Evenimentul Muscelean în ceea ce
priveşte relatările ce privesc descrierea evenimentului respectiv.
În finalul articolului menţionat, pârâta B.D. a relatat de
asemenea aspecte obiective legate de actualul loc de muncă al
reclamantei, menţionând că aceasta a declarat la o altă televiziune
locală că nu se face vinovată de moartea tânărului, îndeplinindu-şi
toate obligaţiile ca medic curant, făcându-se o referire personală de
către pârâtă în ceea ce priveşte atitudinea reclamantei faţă de
rezultatul nefericit al actului medical prestat, fără ca prin aceasta să
se aducă atingere onoarei, demnităţii şi prestigiului profesional al
reclamantei, toate acuzaţiile de malpraxis sau chiar de crimă fiind
lansate numai de către martorul Niţescu Viorel, care au fost
prezentate în contextul în care contactată fiind reclamanta a refuzat
să-şi exprime un punct de vedere în legătură cu acuzaţiile aduse.
Prin urmare, în cauză s-a constatat că, prin relatările
preluate din depoziţia martorului nu s-a făcut altceva decât să se
prezinte un punct de vedere al acestuia cu privire la derularea
faptelor anterioare decesului, precum şi percepţia personală a
acestuia şi suspiciunile legate de o eventuală culpă medicală, fără a
se folosi un limbaj defăimător; modul în care s-au prezentat
evenimentele s-au încadrat într-o conduită corespunzătoare a unui
ziarist care a înţeles să informeze opinia publică în legătură cu
poziţia unui părinte nemulţumit de modul în care se desfăşoară
anchetele penale şi disciplinare, precum şi punctul de vedere al
acestuia în legătură cu actul medical prestat de reclamantă. Din
înscrisurile depuse la dosar nu s-a reţinut reaua-credinţă a pârâtelor,
întrucât acestea au încercat să obţină un punct de vedere al
reclamantei în legătură cu subiectul articolului, însă aceasta a
refuzat să-l prezinte acestei publicaţii.
În cauză, s-a mai constat şi faptul că, fotografia menţionată
a fost preluată de pe contul de facebook al reclamantei, care permite
unui public relativ restrâns să acceseze această informaţie, însă în
cauză nu se pune în discuţie vizualizarea acesteia, ci dreptul unei
publicaţii de a prelua această fotografie şi de a o folosi într-un
anumit context, fără consimţământul persoanei în cauză.
Viața privată aparține patrimoniului moral al oricărei
persoane fizice, iar protecția vieții private face parte din ocrotirea
drepturilor personalității. Astfel, atingerile aduse respectului datorat
vieții private prin imixtiuni ilegale, pot cauza persoanei prejudicii
morale grave, iar titularul dreptului încălcat este îndreptățit să
 86

pretindă daune morale.

În ce privește aria persoanelor care sunt titulare ale
dreptului la viața privata în art.8 al Convenției se prevede că „orice
persoană” are dreptul la viața personală, iar sub aspectul ocrotirii
exercitării acestui drept, art.14 al aceleași Convenții prevede:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta
convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată în
special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine națională sau socială, apartenenta la o minoritate
națională, avere, naștere sau orice altă situaţie”. Cea mai cunoscută
definiție dată noţiunii de „viața privată” de către literatura de
specialitate din occident, este aceea potrivit cu care dreptul la viața
personală, este dreptul individului la o viață restrânsă şi anonimă. De
asemenea, asupra conținutului conceptului de „viaţa privată” s-a
promovat şi Adunarea consultativă a Consiliului Europei care la 23
ianuarie 1970, a adoptat Rezoluția 428 ce prevede: „În limitele sale
esențiale, dreptul la respectarea vieții private constă în posibilitatea
persoanei de a-si duce viața aşa cum doreşte, cu un minim de
ingerințe. Acest drept se refera la viața privată, la viaţa familială şi la
aceea a căminului, la integritatea fizică şi morală, la onoare şi
reputație, la faptul de a nu fi prezentat într-o lumina falsă, la
nedivulgarea unor fapte inutile şi jenante, la publicarea fără
autorizare a unor fotografii private, la protecția împotriva spionajului
şi a indiscrețiilor nejustificate sau inadmisibile, la protecție împotriva
utilizării abuzive a comunicațiilor private, la protecția împotriva
informațiilor confidențiale comunicate sau primite de către un
particular. În aceeași problema a conținutului dreptului la „viaţa
privată” Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Raportul asupra
cauzei Van Oostervijk vs.Belgia s-a pronunțat astfel: „dreptul la
respectarea vieții private este dreptul de a trăi atât cât vrei la
adăpost de privirile celor străini. Aceasta cuprinde, într-o anumita
măsura, dreptul de a stabili şi de a întreține relații cu alte ființe
umane, cu deosebire în domeniul afectiv, pentru dezvoltarea şi
realizarea propriei personalităţi. Având în vedere toate aceste
elemente, cu mențiunea ca acestora li s-ar putea adăuga şi altele, se
poate concluziona că noțiunea de „viaţa privată” este un concept
sintetic care înglobează în conținutul sau tot ce ţine de viața privata a
persoanei, de individualitatea sa, de ceea ce exprimă individualitatea
şi libertatea cuiva. În considerarea conținutului noțiunii de viaţă
privată nu trebuie omise şi elemente subiective. În cazul anumitor
categorii de indivizi, dreptul la protecția vieții private tinde să se
atenueze, iar în cazul altora situația este contrară. De exemplu, viața
privată a unui actor sau a unui politician este prin natura profesiei şi
prin propria voință mai limitată decât viața privată a unui individ
oarecare, în cazul de faţă nefiind vorba de o asemenea persoană,
care îşi asumă anumite riscuri în legătură cu divulgarea unor aspecte
 87

intime ale vieţii de familie.

Este evident că, prin folosirea acestei fotografii s-au
divulgat anumite informaţii în legătură cu reclamanta şi fiul său
minor, intrând în mod necesar în sfera unor legături de familie
determinate şi care face parte din conţinutul noţiunii de viaţă privată
personală.
S-a constatat că respectiva fotografie nu o prezintă pe
reclamantă într-un cadru strict profesional, eventual într-un cabinet
medical, ci într-o postură ce nu ţine de exercitarea profesiei sale, ci
fotografia în cauză o prezintă pe aceasta într-un cadru intim, într-un
moment puternic de afecţiune faţă de fiul său minor având o expresie
de bucurie maternă, care însă contrastează în mod evident cu titlul
articolului şi contextul în care a fost publicat, respectiv cel al
relatării decesului unei persoane tinere şi relatarea durerii fireşti a
părinţilor care şi-au văzut astfel fiul decedat înainte de împlinirea
vârstei de 32 de ani.
Este evident că, folosirea unei asemenea fotografii în acest
context nu este întâmplătoare, pârâta semnatară a articolului şi
responsabilă cu conceperea acestuia, determinând în mod conştient
un puternic sentiment de indignare prin prezentarea comparativă a
două stării sufleteşti în discrepanţă a celor persoane în calitate de
părinţi, conducând la ideea că reclamanta, suspectată a fi vinovată
de moartea tânărului, îşi continuă viaţa sa de familie, spre deosebire
de martor, care este profund afectat de moartea fiului său.
În cauză, s-a invocat de către reclamantă faptul că,
publicaţia respectivă deţinea o fotografie a sa realizată în cabinetul
său medical care avea legătură directă cu activitatea sa de medic,
aspect necontestat de către pârâţi, fotografie pe care aceştia puteau
să o utilizeze fără a crea astfel un puternic sentiment de indignare
cititorului în legătură cu evenimentele produse. De altfel, prin
articolul publicat s-a urmărit crearea unor stări puternice celui care
lecturează ziarul, tocmai din dorinţa de a atrage cât mai mulţi cititori
însă aceasta nu trebuie să se realizeze cu încălcarea dispoziţiilor
art.71-74 alin.1 lit.d) din noul Cod civil, potrivit cu care orice
persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi la propria
imagine, fiind considerată o atingere adusă vieţii private difuzarea de
imagini care prezintă o persoană în spaţiul său privat chiar dacă
respectiva fotografie poate fi doar vizualizată pe un cont de
socializare ce permite accesarea de un număr mai mare de
utilizatori.
În acest sens, s-a avut în vedere şi faptul că, pârâtele au
prezentat în cursul soluţionării cauzei proba cu numărul 13 aflată la
dosar la filele 141-145 şi care atestă o înclinaţie deosebită a acestora
pentru vizualizarea unor imagini personale şi prezentarea lor chiar
acestea nu au nici o legătură cu subiectul articolului publicat în ziar,
urmărindu-se doar prezentarea reclamantei într-un cadru intim, fără
 88

acordul expres al acesteia.

În cauză, s-a dovedit faptul că reclamanta a fost contactă
pentru exprimarea unui punct de vedere în legătură cu acuzaţiile ce i
se aduc, însă aceasta a refuzat să comenteze aceste aspecte, însă
această situaţie nu poate justifica modul în care pârâţii au înţeles să
prezinte opiniei publice informaţii în legătură cu viaţa privată a
reclamantei prin publicarea fotografiei în articolul respectiv în care
apar atât aceasta cât şi fiul său, fără a fi protejată imaginea
minorului, astfel că şi sub acest aspect fapta săvârşită de către pârâţi
apare ca având caracter ilicit cauzator de prejudicii.
În plus, în cauză s-a constatat că, prin publicarea
fotografiei în care este prezentat în mod direct şi minorul se aduce
atingere şi dreptului acestuia la protejarea imaginii sale publice şi a
vieţii sale intime private de familie, atribute esenţiale protejate de
imixtiuni prin art.22 din legea nr.272/2004.
În legătură cu calitatea procesuală activă a reclamantului
H.I.O., tribunalul a reţinut că acesta, alături de reclamantă, figurează
ca reprezentant legal al minorului, fiul părţilor, astfel că sub acest
aspect s-a respins excepţia invocată de către pârâţi.
În aceste condiţii, tribunalul a reţinut că, drepturile
personale nepatrimoniale privind viaţa privată şi de familie au fost
încălcate cu consecinţa producerii unui prejudiciu moral, aceasta
atrăgând răspunderea civilă delictuală conform art.1381-1386 C. civ.
şi art.1373 C. civ., fiind întrunite condiţiile generale atât pentru fapta
proprie a pârâtei B.D. cât şi a răspunderii comitentului SC A.A.G.
SRL pentru fapta prepusului său, astfel că a admis în parte acţiunea
formulată de reclamanţi şi a obligat pe pârâte să plătească în solidar
reclamanţilor suma de 10.000 lei reprezentând daune morale.
Referitor la capătul de cerere ce vizează obligarea
pârâţilor la publicarea în ziar a unui material prin care să se aducă
scuze publice reclamanţilor, tribunalul a reţinut că, în raport de
admiterea în parte a acţiunii numai în ceea ce priveşte încălcarea
dreptului la viaţă privată a reclamantei şi de imagine a minorului nu
se impune şi această reparaţie prin publicarea de scuze publice,
având în vedere că nu se poate face o trimitere exactă la publicarea
fotografiei, fiind necesară tocmai înlăturarea acesteia de la
accesarea acesteia de către public, astfel că acest capăt de cerere a
fost respins.
Împotriva sentinţei civile nr.232/2014 a Tribunalului Argeş
au formulat apel pârâtele.
Pârâta SC A.A.G. SRL a criticat sentinţa în sensul că
instanţa de fond nu a făcut o verificare a cererii de regularizare în
temeiul art.200 NCPC şi nu a statuat asupra cadrului procesual.
Motivarea cererii de chemare în judecată cu privire la
prejudiciul produs este deficitară şi ambiguă şi nu se arată în concret
suma solicitată cu titlu de daune morale pentru minor.
 89

S-a invocat faptul că instanţa nu a pus în discuţie excepţia

lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Herişanu Ion Ovidiu,
excepţie pe care a respins-o.
În mod greşit prima instanţă a obligat pârâţii la 10.000 lei
către cei doi reclamanţi.
Instanţa de fond nu motivează atingerea adusă dreptului la
viaţă privată raportat la art.71, art.73 şi art.74 NCC.
La data de 12.08.2014 a formulat apel şi pârâta B.D.
criticând sentinţa civilă nr.232/2014 pentru nelegalitate şi
netemeinicie şi precizând că la momentul publicării nu se ocupă de
tehnoredactarea ziarului şi de editarea pozei, de articol se ocupa
redactorul şef B.M., în prezent director al ziarului.
Apelanta a mai precizat că nu s-a făcut dovada culpei sale
în publicarea fotografiei.
Prin decizia civilă nr.1265/2014, pronunţată de Curtea de
Apel Piteşti au fost admise apelurile, a fost anulată sentinţa civilă
nr.232/2014 a Tribunalului Argeş şi trimisă cauza spre rejudecare,
pentru a se preciza cadrul procesual sub aspect activ, respectiv să
precizeze dacă înţeleg ca minorul, să figureze în proces prin
reprezentanţii legali, pentru a fi legal citat.
În rejudecare, la termenul din 6.10.2015, reclamanta a
precizat că a învestit instanţa cu o acţiune în răspunderea delictuală
prin lezarea onoarei, reputaţiei, demnităţii şi vieţii, de familie în
urma afirmaţiilor cu conţinut defăimător apărute la ziarul
Evenimentul Muscelean din Câmpulung Muscel şi publicarea fără
acord a unei fotografii care înfăţişează pe reclamantă şi copilul său,
iar cu privire la prejudiciul suferit pe care îl apreciază la 100.000
euro urmează a fi defalcat astfel: 50% adică 50.000 euro pentru
reclamantul minor reprezentat de către cei doi părinţi şi 50% pentru
reclamantă 50.000 euro.
Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă
nr.31/27.01.2016 a admis în parte acţiunea şi a obligat în solidar pe
pârâte la plata sumei de 10.000 lei daune morale în favoarea
reclamantei H.I.R., fiind respinsă acţiunea faţă de reclamantul H.A.–
M. prin reprezentantul său legal H.I.O.. Totodată, au fost obligate
pârâtele la plata sumei de 2.050 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Instanţa a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă
delictuală prin care a fost lezată onoarea, reputaţia, demnitatea
reclamantei, medic specialist în Câmpulung, în urma afirmaţiilor cu
conţinut defăimător apărute în teritoriul Muscelean din Câmpulung
şi publicarea unei fotografii care o înfăţişează pe reclamanta
împreună cu copilul producându-i şi acestuia un prejudiciu c privire
la prelucrarea fotografiei de familie fără consimţământul reclamantei
care a publicat fotografia pe pagina de facebook, pe o reţea de
socializare care permite vizionarea multor persoane. Însă faptul că
 90

aceea fotografie a fost publicată în ziar alături de ştirea morţii unui

bolnav psihic, astfel contextul în care a fost prelucrată fotografia şi
raportat la ştirea prezentată creează un puternic sentiment de
indignare comparând cele două stări sufleteşti, una cu privire la
moartea tânărului şi suferinţa părinţilor, alta cu privire la bucuria
reclamantei care se afla în braţe cu copilul său. Astfel că nu
publicarea fotografiei este relevantă în cauză, ci contextul în care a
fost folosită aceasta pentru a produce indignare cititorilor, folosind
acest lucru pentru atragerea persoanelor care să citească ştirile
senzaţionale.
Concluzionând că din acest punct de vedere i s-a creat un
prejudiciu reclamantei ca urmare a interpretărilor date în ziar prin
care pe de o parte se prezintă decesul persoanei bolnave psihic iar
pe altă parte se publică poza reclamantei cu fiul său producând un
impact emoţionat atât pentru familia reclamantei cât şi pentru
familia persoanei decedate.
Cu privire la aspectele legate de culpa medicală aceasta
poate fi apreciată decât în contextul dosarului penal aflat pe rol
astfel că aspecte de această natură nu sunt la îndemâna nici a
ziariştilor şi nici a altor persoane
Pentru aceste considerente tribunalul a reţinut că
drepturile persoanelor privind viaţa privată şi de familie au fost
încălcate producându-i-se reclamantei un prejudiciu real şi fiind
încălcate disp.art.1381 – 1386 NCPC.
Cu privire la prejudiciul suferit de către minor ca urmare a
prelucrării fotografiei, tribunalul a reţinut că acesta este un
prejudiciu viitor şi întrucât nu s-a făcut dovada prejudiciului actual
acesta nici nu poate fi cuantificat, situaţie în care sub acest aspect
acţiunea a fost respinsă.
Pentru toate aceste considerente şi întrucât s-a făcut
dovada dispoziţiilor art.1381 – 1386 NCPC, tribunalul a admis în
parte acţiunea împotriva pârâţilor în solidar la plata sumei de 10.000
lei daune morale în favoarea reclamantei H.I.R. şi a respins acţiunea
faţă de reclamantul H.A.M. prin reprezentantul său legal H.I.O.
Cu privire la obligarea în solidar a pârâtelor, tribunalul
reţinut faptul că pârâta B.D. cu ocazia formulării apelului la Curtea
de Apel la pag.35 în dosar a arătat că acţiunea trebuia admisă numai
cu privire la ziar practic achiesând la pretenţiile reclamantei sub
acest aspect.
Cu privire la capătul de cerere privind publicarea în ziar a
unui material, instanţa a apreciat că este nefondată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele SC
A.A.G. SRL Câmpulung şi Ţ. (fostă B.) D..
Pârâta Ţ.(B.)D. a formulat apel la data de 27.04.2016, prin
care a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei apelate.
Pârâta SC A.A.G. SRL a criticat sentinţa pentru greşita
 91

admitere a acţiunii reclamantei H.I.R. şi obligarea pârâţilor în solidar

la plata sumei de 10.000 lei daune morale în favoarea acesteia,
susţinând că instanţa de fond a motivat în mod ambiguu hotărârea
atunci când a reţinut existenţa prejudiciului produs reclamantei.
Din acest punct de vedere, s-a arătat că hotărârea instanţei
de fond este insuficient motivată, întrucât nu se poate distinge dacă
prejudiciul rezultă din publicarea fotografiei reclamantei sau din
atingerea adusă reputaţiei profesionale a acesteia, ceea ce
echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
S-a criticat hotărârea pentru greşita reţinere în
considerente a faptului că publicarea fotografiei în ziar, alături de
ştirea morţii unui bolnav a produs un asemenea impact emoţional ce
a determinat producerea prejudiciului reţinut, chiar dacă instanţa a
arătat că nu publicarea fotografiei ar avea relevanţă în cauză.
În acest sens, apelanta a arătat că atâta vreme cât
reclamanta nu a susţinut în cuprinsul acţiunii că a fost prejudiciată
de publicarea fotografiei, alături de ştirea morţii unui bolnav,
statuarea instanţei de fond în acest sens, excede limitelor învestirii.
Instanţa de fond nu a cercetat dacă prin publicarea
fotografiei reclamantei, fără acordul său, i s-a încălcat dreptul la
propria imagine, ci doar incidental s-a pronunţat asupra acestui
aspect, în sensul că această fotografie a fost publicată de reclamantă
pe o reţea de socializare, fără a analiza în ce măsură această postare
încalcă dreptul la imagine.
Apelanta a mai susţinut că utilizarea fotografiei prin
preluarea de pe o reţea de socializare, în care a fost postată de către
reclamantă, nerestricţionat, a dat caracter public acesteia, astfel că
nu poate fi invocată vreo atingere adusă vieţii intime şi private, în
condiţiile în care persoana însăşi îşi face publice aspecte legate de
viaţa sa intimă şi privată, într-un spaţiu public.
S-a arătat că în acest mod nu există o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii, după cum nu există prejudiciu pretins de
către reclamantă, ca urmare a fotografiei publicate.
Cu privire la susţinerea reclamantei potrivit căreia
articolul are caracter defăimător, instanţa de fond s-a rezumat la a
arăta în ce constă culpa medicală, neputându-se determina dacă
instanţa a apreciat sau nu existenţa sau inexistenţa faptei ilicite
cauzatoare de prejudiciu sub acest aspect, astfel că hotărârea este
nemotivată.
Informaţiile prezentate în conţinutul articolului au fost
obţinute în urma discuţiei dintre cealaltă pârâtă şi tatăl tânărului
decedat, lăsându-se cititorului, în raport de modul de prezentare a
faptelor, posibilitatea de a aprecia în legătură cu modul de derulare
a evenimentului, dacă din susţinerile tatălui rezultă sau nu culpa
medicală.
S-a mai arătat că instanţa nu a motivat care este temeiul
 92

obligării în solidar a apelantei cu cealaltă pârâtă.

O altă critică vizează obligarea apelantei la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au solicitat
respingerea apelului ca nefondat.
Cu privire la apelul declarat de pârâta Ţ.(B.) D. a fost
invocată din oficiu de către Curte excepţia de tardivitate a formulării
apelului.
Prin decizia civilă nr. 2818/07.12.2016, Curtea de Apel
Piteşti a admis apelul declarat de pârâta S.C. A.A.G. S.R.L.
Câmpulung, a schimbat sentinţa în sensul că respinge acţiunea; a
respins ca tardiv apelul formulat de pârâta Ţ.(fostă B.) D., împotriva
aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că apelul declarat
de această pârâtă este tardiv formulat, întrucât sentinţa i-a fost
comunicată, conform dovezii de la fila 93 dosar fond, la data de
4.03.2016 la domiciliul ales, respectiv cabinetul de avocat, conform
cererii formulate la fila 10 din acelaşi dosar, iar calea de atac a fost
declarată la data de 27.04.2016, prin fax, conform dovezii de la fila
30 dosar apel, cu depăşirea termenului de 30 zile prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte solicitarea apelantei de a se califica
calea de atac declarată ca apel incident, se apreciază ca
neîntemeiată; titularul apelului incident este intimatul care tinde la
schimbarea hotărârii primei instanţe după împlinirea termenului de
apel, apelul incident fiind formulat de intimat împotriva apelantului
principal.
Cum apelanta Ţ.(B.) D. nu are calitatea de intimat în
această fază procesuală, şi cum apelul acesteia nu este îndreptat
împotriva celuilalt apelant, pe care îl apreciază ca apelant principal,
SC A.A.G. SRL, nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.472
Cod procedură civilă pentru ca apelul formulat de către pârâtă să fie
calificat drept apel incident.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta SC A.A.G.
SRL, Curtea l-a apreciat ca fondat, pentru argumentele ce se vor
arăta în continuare.
Prin sentinţa civilă nr.232/19.06.2014, instanţa de fond a
reţinut inexistenţa faptei ilicite atât a pârâtei comitente, cât şi a
ziaristul-prepus al celeilalte pârâte, în ceea ce priveşte publicarea
articolului în care se pretinde relatarea unor afirmaţii cu conţinut
defăimător, reţinându-se, că reclamanţii au suferit un prejudiciu,
doar în legătură cu celălalt aspect invocat de reclamanţi, legat de
publicarea în acelaşi articol de ziar a fotografiei în care apare
reclamanta cu fiul său minor.
Prin decizia civilă nr.1265/9.12.2014, pronunţată de
această Curte, au fost admise apelurile declarate de ambele pârâte şi
s-a dispus anularea integrală a sentinţei nr.232/19.06.2014, cu
 93

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru a se

stabili cadrul procesual în sensul de a fi conceptat ca parte şi
minorul reprezentat de părinţii săi, reclamanţii H.I.R. şi H.I.O., în
calitate de reclamant, urmare precizărilor reclamanţilor.
În rejudecarea cauzei, aşa cum rezultă din considerentele
sentinţei apelate, instanţa de fond a cercetat cererea reclamanţilor
numai cu privire la existenţa prejudiciului moral cauzat pentru fapta
pârâtelor de a publica fotografia reclamantei împreună cu fiul
acesteia, preluată de pe o reţea de socializare, instanţa reţinând că s-
a produs reclamantei H.I.R. un prejudiciu rezultat din publicarea
fotografiei, fără a se statua cu privire la atingerea adusă onoarei,
reputaţiei profesionale a acesteia, prin conţinutul articolului
publicat.
Apelanta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de fond şi sub
aspectul existenţei prejudiciului pentru fapta de încălcare a limitelor
libertăţii de exprimare prin presă, însă în lipsa unei soluţii dată de
instanţa de fond cu privire la acest aspect, nu se poate analiza o
asemenea critică, fiindcă apelanta nu justifică niciun interes câtă
vreme instanţa de fond nu a reţinut în sarcina acesteia o faptă ilicită
care să fi produs un prejudiciu reclamantei prin publicarea
articolului al cărui conţinut se pretinde a leza onoarea, reputaţia şi
prestigiul profesional al reclamantei H.I.R..
Reclamanţii erau singurele părţi care puteau să solicite în
termen completarea sentinţei şi cu privire la soluţia privind obligaţia
la plata despăgubirilor pentru fapta pârâtelor de a publica în ziar
articolul al cărui conţinut îl pretind defăimător şi de natură să-i
lezeze reclamantei prestigiul profesional.
Obiectul apelului îl reprezintă soluţia pronunţată de
instanţa de fond pentru fapta publicării fără drept a fotografiei ce
reprezintă imaginea reclamantei H.I.R., avându-se în vedere faptul
că a fost respinsă acţiunea formulată de către minor prin
reprezentanţii săi legali, apreciindu-se că prejudiciul suferit de către
acesta ca urmare a publicării fotografiei, este un prejudiciu viitor şi
pentru că nu s-a făcut dovada prejudiciului actual, acesta neputând
fii cuantificat.
Sub acest aspect, reclamanţii nu au formulat apel, astfel că
hotărârea, în ceea ce priveşte această statuare, a intrat în puterea
lucrului judecat.
Analizând criticile formulate de apelanta-pârâtă cu privire
la soluţia instanţei de a o obliga, în solidar cu cealaltă pârâtă la plata
despăgubirilor morale în favoarea reclamantei H.I.-R., pentru faptul
publicării fotografiei acestei reclamante în ziar, alături de ştirea
morţii unui pacient, Curtea le-a apreciat ca întemeiate.
Cererea reclamantei de a se aprecia asupra încălcării
dreptului la imagine prin publicarea unei fotografii a acesteia, este
neîntemeiată.
 94

Potrivit art.73 Cod civil, orice persoană are dreptul la

propria imagine; în exercitarea dreptului la propria imagine ea poate
să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării
sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea
reproduceri.
Lipsa consimţământului reclamantei la publicarea
fotografiei în ziar nu conduce în mod automat la stabilirea unui
comportament ilegal. În aprecierea faptului de a se stabili cum pot fi
echilibrate libertatea presei şi dreptul publicului de a afla, pe de o
parte, şi dreptul la viaţa privată pe de altă parte, instanţa de
judecată trebuie să aibă în vedere şi rolul presei într-o societate
democratică. Consimţământul persoanei cu privire la publicarea
imaginii acesteia poate fi expres sau tacit. Se consideră că,
întotdeauna când persoana în cauză se află într-un loc privat,
consimţământul trebuie să fie expres. Pentru a determina dacă
fotografierea unei persoane intră în domeniul de protecţie instituit
de art.8 din CEDO, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că trebuie
examinat dacă această activitate s-a realizat în locuri publice sau cu
ocazia unor incidente publice, astfel că în situaţia în care un
reclamant ar figura pe o fotografie luată cu ocazia unei manifestaţii
publice, într-un loc public, nu există o ingerinţă în exerciţiul
dreptului la viaţa privată al persoanei în cauză.
În speţă, publicarea fotografiei reclamantei s-a făcut ca
urmare a preluării acestei imagini de pe o reţea de socializare-
facebook, reţea care are, notoriu, caracter public, astfel că nu se
poate reţine lipsa consimţământului reclamantei de a-i fi utilizată
fotografia.
În contextul publicării fotografiei pe reţeaua de socializare
şi a vizualizării acesteia, se presupune că folosirea imaginii fizice a
reclamantei nu s-a făcut fără voia acesteia, care a acceptat prin
postarea pozei sale pe un site de socializare să fie cunoscută
imaginea sa de publicul larg, fapta pârâtelor de publicare a imaginii
reclamantei neavând caracter ilicit.
Pentru toate aceste argumente, în temeiul dispoziţiilor
art.480 Cod procedură civilă s-a admis apelul declarat de pârâta SC
AAG SRL şi faţă de dispoziţiile art.73 Cod civil s-a respins acţiunea
ca neîntemeiată.
În temeiul dispoziţiilor art.480 raportat la art.468 Cod
procedură civilă, s-a respins ca tardiv apelul formulat de pârâta Ţ
(fostă B) D.

14. Admisibilitatea cererii de încadrare în condiţii speciale sau

deosebite de muncă după 01.04.2001
Art.3 alin.3 din HG nr.1025/2013
Legea nr.226/2006, privind încadrarea unor locuri de
muncă în condiţii speciale
 95

Înscrierea activităţii în lista celor nominalizate ca fiind

desfăşurate în condiţii deosebite sau speciale de muncă nu
presupune o recunoaştere de drept a fiecărui loc de muncă în
care a fost desfăşurată o asemenea activitate, ci este necesară
validarea încadrării în urma procedurii administrative
reglementată de HG nr.1025/2013, privind suplimentarea
bugetului Ministerului Culturii pe anul 2013 pentru plata
unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect
acordarea de drepturi salariale şi Legea nr.226/2006, privind
încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale,
finalizată cu obţinerea avizului de nominalizare.
În cazul pasivităţii angajatorului de a declanşa procedura
de încadrare în condiţii speciale sau deosebite de muncă
potrivit art.3 alin.3 din HG nr.1025/2013, sindicatele
reprezentative, reprezentanţii angajaţilor în cadrul
comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori
responsabilul cu protecţia muncii aveau obligaţia să sesizeze
inspectoratele teritoriale de muncă pentru a verifica locurile
de muncă în termenul limită prevăzut de lege.
În lipsa avizului de încadrare, salariatul nu are deschisă
acţiunea în constatare a activităţii desfăşurată în condiţii
deosebite şi speciale de muncă, întrucât instanţele de
judecată nu se pot substitui autorităţilor cu atribuţii în
procedura administrativă, ceea ce ar echivala cu un exces de
putere.
(Decizia civilă nr. 2903/12.12.2016)

Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Argeş, la data de 10.07.2015, reclamanţii D.I., M.S., S.M., P.F., G.C.
au chemat în judecată pârâta C.N.C.F. „CFR” S.A.- S.R.C.F. Craiova,
solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să li se recunoască
grupa I de munca începând cu data de 01.04.2001 si până in prezent,
obligarea pârâtei la înscrierea menţiunilor corespunzătoare în
carnetul de munca si in REVISAL, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt încă
salariaţii pârâtei, în funcţia de „electromecanic”. De la data angajării
si până la 01.04.2001 au beneficiat de recunoaşterea grupei I de
munca, cu toate consecinţele ce decurgeau din acest fapt. După data
de 01.04.2001 nu le-a mai fost recunoscuta încadrarea in aceasta
grupa de munca deşi condiţiile de lucru au rămas neschimbate.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea acţiunii ca neîntemeiata, susţinând că înainte de
01.04.2001 reclamanţii au beneficiat de încadrarea in grupa I de
munca conform reglementarilor specifice căii ferate. Pentru
încadrarea persoanelor in locuri de munca in condiţii speciale era
 96

necesar sa fie întrunite cumulativ mai multe condiţii, metodologia

fiind cea prevăzuta de art. 3 alin. 1 din HG 1025/2003. Astfel,
C.N.C.F. CFR S.A. - SCREIR CF Craiova nu a parcurs metodologia de
reevaluare a locurilor de munca in vederea încadrării in condiţii
speciale iar ITM Dolj nu a acordat avizul pentru încadrarea locurilor
de munca in condiţii deosebite, întrucât SRCF Craiova nu întruneşte
criteriile cumulate din HG 261/2001.
Prin sentinţa nr. 1779/28.06.2016, Tribunalul Argeş a
respins acţiunea formulată de reclamanţi, reţinând următoarele:
Reclamanţii sunt salariaţii societăţii pârâte, în funcţia de
„electromecanic” şi au beneficiat de încadrarea activităţii lor în
grupa I de muncă până la data de 01.04.2001, astfel cum a
recunoscut chiar si pârâta.
Însă la data de 01.04.2001 a intrat în vigoare Legea nr.
19/2000, privind pensiile publice, lege care prin articolele 19 şi 20
clasifică locurile de muncă în condiţii deosebite şi în condiţii
speciale, renunţându-se la noţiunea de grupă de muncă.
Totodată, începând cu data intrării în vigoare a acestei noi
legi, Ordinul MM nr.50/1990, precum şi celelalte acte normative
subsecvente acestuia şi-au încetat aplicabilitatea, Legea nr. 19/2000
prevăzând expres că metodologia şi criteriile de încadrare a locurilor
de muncă în condiţii deosebite sau speciale se stabilesc prin hotărâre
a Guvernului.
De asemenea, art.20 alin.2 din Legea nr. 19/2000 prevede
că alte locuri de muncă în condiţii speciale pot fi stabilite numai prin
lege.
În baza dispoziţiilor Legii nr.19/2000, a fost adoptată H.G.
nr. 1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a
persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, precum şi HG nr.
261/2001, înlocuită de HG nr. 246/2007, privind metodologia şi
criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii
deosebite.
Potrivit acestor acte normative, pentru încadrarea
persoanelor în locurile de muncă în condiţii speciale sau deosebite
era necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe criterii, iar
metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale
sau deosebite includea mai multe etape, ce trebuiau parcurse în
ordinea cronologică indicată expres în aceste acte.
De asemenea, încadrarea persoanelor în locurile de muncă
în condiţii speciale sau deosebite se putea face numai cu avizul
Comisiei special înfiinţate, respectiv cu avizul Inspectoratului
Teritorial de Muncă.
În speţă, locurile de muncă ale reclamanţilor nu au fost
avizate în condiţii speciale de muncă.
Concluzionând, tribunalul a reţinut din întreaga
reglementare a problematicii încadrării locurilor de muncă în condiţii
 97

speciale sau deosebite că instanţele de judecată nu au competenţe în

stabilirea acelor activităţi ce se avizează în astfel de condiţii de
muncă.
Altfel spus, instanţele de judecată asigură respectarea
ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor, aplicarea legii şi garantarea
supremaţiei acesteia, acţionând numai în limitele acesteia.
În speţă, chestiunea încadrării locurilor de muncă în
condiţii speciale ţine exclusiv de marja de apreciere a legiuitorului,
nefiind vorba de libertăţi fundamentale ale omului, ci reprezentând o
expresie a puterii legiuitorului de a stabili condiţiile de exercitare şi
limitele unor drepturi.
În concret, legiuitorul este cel care stabileşte căror
activităţi acordă beneficiul condiţiilor speciale de muncă şi care sunt
criteriile şi metodologia identificării în concret a acestor locuri de
muncă.
Iar adoptarea metodologiei prin hotărâre de Guvern,
publicată în Monitorul Oficial, coroborat cu acordarea în cadrul
acesteia de competenţe inclusiv salariaţilor, prin sindicatele
reprezentative sau prin reprezentanţii angajaţilor, respectă
exigenţele impuse de un stat de drept.
De asemenea, metodologia şi criteriile de încadrare a
persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale sau deosebite au
la bază condiţiile efective de muncă ale activităţilor avizate, astfel
cum rezultă cu claritate din actele normative din domeniu.
În plus, angajatorii au obligaţia legală de a lua toate
măsurile necesare protecţiei sănătăţii salariaţilor, context în care
este normal ca nu toate locurile de muncă ce anterior puteau fi
încadrate în grupe superioare de muncă să se regăsească în condiţii
speciale sau deosebite de muncă, angajatorii luând măsuri ca nivelul
noxelor să fie mai scăzut sau ca salariaţii să aibă echipamente de
protecţie adecvate.
A rezultat, deci, că activităţile desfăşurate de reclamanţi
nu implică astfel de condiţii speciale de muncă, după criteriile
stabilite de legiuitor.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel în termen legal
reclamanţii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel:
În mod greşit a fost respinsă acţiunea, instanţa apreciind
nelegal că li s-a retras dreptul de a beneficia de grupa specială de
muncă de care beneficiaseră reclamanţii anterior datei de
01.04.2001, concluzia instanţei de fond în sensul că instanţele de
judecată nu au competenţe în stabilirea acelor activităţi ce se
avizează în condiţii de muncă specială sau deosebite, fiind greşită.
Locul de muncă al reclamanţilor a fost identificat ca fiind
loc de muncă în care sunt prezenţi factori de risc, de accidentare şi
 98

îmbolnăvire profesională, ceea ce denotă că este îndeplinit criteriul

prevăzut de art.2 alin.1 lit.c din HG nr.1025/2003.
S-a constatat că activitatea se desfăşoară în condiţii de
muncă similare condiţiilor speciale, pe întreaga durată a
programului de lucru, fiind îndeplinit şi criteriul prevăzut de art.2
alin.1 lit.b din acelaşi act normativ.
Cum activitatea reclamanţilor, anterior datei de
01.04.2001 a fost încadrată în grupa I de muncă şi cum potrivit
raportului de expertiză din punct de vedere al sănătăţii şi securităţii
în muncă a capacității de muncă şi stării de sănătate sunt efecte
confirmate de medicina muncii, instanţa trebuia să constate
îndeplinite criteriile pentru încadrarea acestei activităţi în condiţii
speciale.
Împrejurarea că angajatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de
a finaliza procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii
speciale, respectiv procedura de obţinere a avizului prevăzut de HG
nr.1025/2003, nu poate fi imputată apelanţilor – reclamanţi şi nu
poate conduce la nerecunoaşterea condiţiilor speciale de muncă ale
acestora.
De asemenea, potrivit anexei nr.1 pct.7 din legea
nr.226/2006 se încadrează în condiţii speciale activitatea desfăşurată
de personalul din siguranţa circulaţiei care îndeplineşte funcţia de
mecanic de locomotivă şi automotor, mecanic ajutor şi mecanic
instructor.
În anexa nr.2 pct.7 la Legea nr.263/2010 se regăseşte lista
locurilor de muncă încadrate în condiţii speciale, menţionându-se că
se încadrează activitatea desfăşurată de personalul din siguranţa
circulaţiei şi în Ordinul nr. 1256/2013 în anexa nr.2 se menţionează
funcţia reclamanţilor.
Intimata, prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului
ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 2903/12.12.2016, Curtea de Apel
Piteşti – Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de
reclamanţi, reţinând următoarele:
Conform art.20 din Legea nr.19/2000 locurile de muncă în
condiţii speciale sunt cele prevăzute în alin.1 al acestui text de lege
enumerate, precum şi cele care potrivit alin.2 pot fi stabilite numai
prin lege ( în acest sens fiind adoptată Legea nr. 226/2006).
Metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de
muncă în condiţii speciale s-au stabilit prin HG nr.1025/2003 şi prin
Legea nr.226/2006.
Condiţiile speciale de muncă au fost definite în art.1 lit.a
din HG nr.1025/2003, respectiv în art.3 alin.1 lit.h din legea
nr.263/2010; în esenţă pentru încadrarea persoanelor în locuri de
muncă în condiţii speciale se impuneau a fi îndeplinite cumulativ
criteriile prevăzute în art.2 alin.1 din HG nr.1025/2003.
 99

Criticile apelanţilor privind aprecierea ca greşită a

statuării instanţei de fond în sensul că instanţele de judecată nu au
competenţe în stabilirea acelor activităţi ce se avizează în condiţii
speciale de muncă, sunt neîntemeiate faţă de decizia pronunţată în
recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, prin decizia nr.12/2016, ÎCCJ a examinat
posibilitatea constatării pe cale judiciară sau a obligării angajatorului
la încadrarea activităţii desfăşurate în condiţii deosebite sau speciale
de muncă după 01.04.2001 şi a decis că „în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 20 alin. (2) si (3) din Legea nr. 19/2000, cu
modificările si completările ulterioare, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) si
(2) si art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor
locuri de munca in condiții speciale, raportate la prevederile art. 2-6,
art. 9, 13 si 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind
metodologia si criteriile de încadrare a persoanelor in locuri de
munca in condiții speciale, cu modificările si completările ulterioare,
precum si a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr.
263/2010, cu modificările si completările ulterioare, in ceea ce
privește condițiile speciale, acest tip de acțiuni nu sunt deschise,
atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea
activității si a unităţii angajatoare in anexele nr. 1 si 2 la Legea nr.
226/2006 si, respectiv, in anexele nr. 2 si 3 la Legea nr. 263/2010, cu
modificările si completările ulterioare”.
În speţă, s-a făcut dovada că angajatorul nu a parcurs
metodologia de evaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale
conform HG nr.1025/2003, susţinând că această reevaluare s-a
efectuat în 2001 conform HG nr.261/2001, iar ITM Dolj nu a acordat
avizul pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite
pentru neîndeplinirea criteriilor legale, în sensul că nu au fost
înregistrate boli profesionale pe raza acesteia.
Aşadar, angajatorul nu a mai întocmit documentaţia
privind reevaluarea locurilor de muncă în vederea încadrării în
condiţii speciale în conformitate cu HG nr.1025/2003.
Î.C.C.J. a statuat prin decizia susmenţionată pronunţată în
recurs în interesul legii că, chiar dacă activitatea se regăseşte în lista
celor nominalizate ca fiind desfăşurată în condiţii deosebite/speciale,
aceasta nu echivalează cu recunoaşterea de jure a fiecărui loc de
muncă în care se desfăşoară o atare activitate ca aparţinând
categoriei condiţiilor deosebite/speciale de muncă, o astfel de
recunoaştere operând doar în urma validării încadrării prin
procedura administrativă prevăzută de HG nr.1025/2003, Legea
nr.226/2006, finalizată cu obţinerea avizului, respectiv nominalizarea
unităţii în anexa legii.
Prin urmare, dacă unitatea nu a obţinut avizul de încadrare
şi ca urmare a acestei situaţii nu s-a exercitat de către persoana
interesată calea de atac administrativă prevăzută de lege, respectiv
 100

nu a fost înscrisă în anexa nr.2 la Legea nr.226/2006, un salariat al

acestei unităţi nu are deschisă o acţiune la instanţa de drept comun
pentru a obţine, prin eludarea căii speciale, beneficiul ce urma a fi
acordat în procedura administrativă prin emiterea avizului pentru
acel loc de muncă sau înscrierea unităţii cu locul de muncă respectiv
în anexa legii.
În ipoteza pasivităţii angajatorului de a declanşa procedura
de încadrare în condiţii deosebite, potrivit art.3 alin.3 din HG
nr.1025/2003, sindicatele reprezentative, reprezentanţii angajaţilor
în cadrul Comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori
responsabilul cu protecţia muncii aveau posibilitatea de a sesiza
inspectoratele teritoriale de muncă pentru verificarea locurilor de
muncă în interiorul termenului limită prevăzut de metodologie în
acest sens.
Cum aceste dispoziţii speciale, derogatorii de la regimul
juridic de drept comun în materia litigiilor de muncă, instanţa
specializată în această materie nu se poate substitui autorităţilor
special reglementate cu atribuţii în procedura administrativă şi nu
poate adăuga la lege, pe calea interpretării, prin crearea unei situaţii
juridice noi, neavută în vedere de către legiuitor la momentul
legiferării, eludând procedura ce intră în competenţa acestor
autorităţi, pentru a recunoaşte apartenenţa unor locuri de muncă la
categoria celor aflate în alte condiţii decât cele normale, întrucât
aceasta ar echivala cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti
prin imixtiunea în sfera puterii executive care se exercită prin
autorităţile publice implicate în metodologie.
Ca atare, nerespectarea demersurilor ce se referă la
procedura de evaluare şi clasificare a acestor locuri de muncă nu
poate fi suplinită, pe cale jurisdicţională, de un litigiu promovat în
contradictoriu cu angajatorul şi calificat ca un conflict de muncă.
Aceasta pentru că, prin natura mecanismului instituit, constituirea
dreptului salariatului are loc exclusiv în procedura administrativă
anterior descrisă, care, în lipsa unei dispoziţii legale, nu poate fi
substituită de către instanţă cu o procedură judiciară.
Probele administrate în faţa instanţei, chiar dacă, în
principiu, confirmă existenţa unor condiţii de muncă dăunătoare,
pentru care s-au achitat sporuri salariale de compensare a lucrului în
aceste condiţii, nu pot fi valorificate în favoarea salariatului pe calea
dreptului comun, întrucât această constatare reprezintă doar o
cerinţă, alături de alte condiţii care, cumulat, fac dovada cerută de
lege pentru acordarea de către autoritatea competentă a avizului.
Regimul juridic actual instituit prin Legea nr.263/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, nu mai prevede o procedură
de emitere de noi avize, respectiv de completare a listei cu noi
înscrieri, ci doar de reevaluare a locurilor de muncă din unităţile
 101

deja înscrise, pentru a verifica dacă condiţiile ce au atras încadrarea

iniţială mai subzistă.
Dacă etapa de acordare a avizului nu a fost finalizată prin
emiterea unui aviz susceptibil a fi reînnoit, nu sunt îndeplinite nici
condiţiile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr.246/2007, cu
modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea Guvernului
nr.1014/2015, pentru demararea procedurii de reevaluare a locului
de muncă, având în vedere menţiunea expresă potrivit căreia
procedura de reevaluare se aplică exclusiv unităţilor ce deţin avizul
de încadrare.
În consecinţă, excedează abilitării instanţei de drept
comun a statua asupra încadrării/reevaluării locului de muncă,
întrucât legiuitorul nu a deschis, în această situaţie, calea dreptului
comun, abilitând instanţa de judecată să preia atribuţiile organului
administrativ din respectiva procedură (în ceea ce priveşte
constatarea tehnico-ştiinţifică şi medicală şi avizarea locului de
muncă ca fiind încadrabil în condiţii deosebite/speciale).
În cazul de faţă nu există nicio prevedere legală sau
constituţională care să confere instanţelor judecătoreşti competenţa
de a înlătura normele juridice instituite prin lege care vizează
procedura administrativă dată în competenţa organelor specializate
ale statului şi termenele de desfăşurare, întrucât printr-o asemenea
practică s-ar încălca principiul separaţiei puterilor, consacrat în art.
1 alin.4 din Constituţia României.
Cum decizia evocată este obligatorie pentru instanţe,
potrivit dispoziţiilor art.517 alin.4 Cod procedură civilă, se constată
că soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii pentru
considerentul că instanţele judecătoreşti nu au abilitarea de a statua
asupra încadrării şi evaluării locului de muncă al reclamanţilor în
condiţii speciale faţă de lipsa procedurii administrative, respectiv a
avizului, apelul a fost apreciat ca nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor
art.480 Cod procedură civilă, a fost respins.

15. Calitatea persoanei care poate să primească plata

Art.1475 Cod civil

Plata se consideră ca fiind valabilă dacă este făcută

creditorului, reprezentantului legal sau convenţional,
persoanei indicate de acesta sau autorizată de instanţă să o
primească, potrivit art.1475 Cod civil.
Persoana împuternicită de administratorul judiciar să
semneze contractul şi să urmărească executarea acestuia are
calitatea de a primi plata, fiind considerată ca un reprezentant
al creditorului, chiar dacă nu i-a fost dată o împuternicire în
mod expres în acest sens, obligaţia de plată reprezentând unul
dintre efectele contractului.
 102

(Decizia civilă nr. 2937/12.12.2016)

Constată că, la data de 3.09.2015, reclamanta SC T.C., prin

SCP A.E. S.P.R.L., reprezentată prin P.G. - lichidator judiciar a
chemat în judecată pe pârâţii Ș.I. şi C.D.I.D. pentru ca prin hotărârea
judecătorească ce se va pronunţa să se constate:
- rezoluţiunea contactului de vânzare cumpărare
autentificat sub nr.294/21.05.2013 de BNP C.M. şi să se dispună ca
părţile să fie repuse în situaţia anterioară mai puţin obligaţia
reclamantei de a restituit avansul achitat de cumpărătoare; să se
dispună restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară,
intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al
reclamantei asupra bunului ce a constituit obiect al contractului,
predarea bunului imobil către reclamantă sau evacuarea pârâtei din
imobil;
- să se constate nulitatea absolută a declaraţiei
autentificată sub nr.521/16.08.2013 de BNP C.M. sau să se dispună
anularea declaraţiei, precum şi a oricăror acte de înstrăinare sau
grevare, subsecvente contractului de vânzare cumpărare;
- obligarea cumpărătoarei Ș.I. să plătească suma de
35.827,20 euro sau echivalentul în lei cu titlu de diferenţă preţ, la
care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenţei plăţii;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, s-a arătat că, în perioada de reorganizare
judiciară reclamanta a înstrăinat mai multe apartamente ce se aflau
în patrimoniul debitoarei, printre care şi apartamentul nr.29 pentru
care nu s-a achitat preţul acestuia de cumpărătoarea Ş.I., respectiv
suma de 35.827,2 euro.
S-a mai arătat că la data de 16.08.2013, pârâtul C.D.I.D.
care a susţinut că este reprezentantul reclamantei a dat o declaraţie
în faţa notarului public în sensul că diferenţa de preţ de 35.827,2
euro a fost achitată de către pârâta Ş.I. prin virament în contul
vânzătoarei, declaraţie care însă nu corespunde realităţii, întrucât
această sumă nu a fost virată în mod real.
În acest sens s-a arătat că se impune a se constata
rezoluţiunea contractului fiind inserat un pact comisoriu expres de
gradul IV potrivit art.1553, 1554 Cod civil cu pierderea sumei
achitată cu titlu de avans de către cumpărătoare, impunându-a se şi
restabilirea situaţiei anterioare prin radiera dreptului de proprietate
a pârâtei Şelaru Ioana din cartea funciară şi intabularea dreptului de
proprietate al reclamantei cu privire la acest imobil.
Cu privire la anularea declaraţiei notariale autentificată
sub nr.521/16.08.2013 s-a arătat că nu există nici o dovadă privind
achitarea de pârâta cumpărătoare Ș.I. a diferenţei de preţ în contul
reclamantei şi nici factură fiscală sau ordin de plată în acest sens.
De asemenea, înscrisul autentic se bucură de prezumţia de
 103

autenticitate şi validitate, şi are valoare probatorie numai cu privire

la menţiunile ce reprezintă constatările personale ale agentului
instrumentator, iar în legătură cu menţiunile ce privesc declaraţiile
părţilor în faţa acestora sunt susţinute de actul autentic până la
proba contrară.
S-a mai arătat că din actul notarial nu rezultă calitatea de
reprezentant legal statutar sau convenţional a pârâtului C.I.D. pentru
SC T.C. SRL, iar împuternicirea din data de 15.04.2010 nu lămureşte
cine este mandantul, societatea fiind reprezentată de către
administratorul judiciar în faţa notarului public iar după deschiderea
procedurii în insolvenţă, administratorul special al acestuia este Z.F..
În subsidiar, se solicită obligarea pârâtei Ş.I. să plătească
suma de 35.827,2 euro cu titlu de preţ al imobilului, precum şi
dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data scadenţei
până la plata efectivă a debitului.
Prin întâmpinare, pârâta Ş.I. a solicitat respingerea
acţiunii ca nefondată cu motivarea că la data de 16.08.2013 aceasta
a achitat diferenţa de preţ al imobilului cumpărat în sumă de 35.827
euro,astfel că şi-a îndeplinit obligaţia de plată potrivit art.1469 Cod
civil
Şi pârâtul C.D.I. a formulat întâmpinare prin care a invocat
excepţia de necompetenţă materială invocându-se competenţa
Tribunalului Specializat Argeş, iar pe fond se arată că diferenţa de
preţ a fost achitată de către cumpărătoare, dovada fiind chitanţa
depusă la dosar eliberată de acesta în virtutea împuterniciri pe care
o avea de la administratorul judiciar la acel moment, respectiv N.B.,
arătând că nu cunoaşte modul în care s-au înregistrat şi distribuit
încasările ulterior.
Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă
nr.119/10.03.2016 a respins ca neîntemeiată acţiunea, fiind obligată
reclamanta să plătească pârâtului C.D.I.D. cheltuielile de judecată în
sumă de 1.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin
contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.294/21.05.2013,
reclamanta prin administratorul judiciar L.I. IPURL – N.B. a vândut
pârâtei Ş.I. imobilul apartament nr.29 situat în municipiul Piteşti,
Calea Craiovei nr.152, bloc TG1, sc.B,etaj 7, judeţul Argeş
menţionându-se că suma de 15.334 euro a fost achitată cu titlu de
avans la data autentificării, urmând ca diferenţa de 35.827,2 euro să
fie achitată în termen de 12 luni în contul vânzătoarei, în caz contrar
urmând ca prezentul contract să fie rezoluţionat de plin drept, fără
punere în întârziere şi fără nici o altă formalitate.
Pentru avansul achitat s-a emis factura cu
nr.7628/3.05.2013, respectiv pentru suma de 15.334 euro.
Ulterior prin declaraţia autentică nr.521/16.08.2013 de
către BNP C.M., pârâtul C.D.I. în calitate de reprezentant al
 104

reclamantei în baza împuternicirii nr.14/15.04.2010 a arătat că a

primit prin virament bancar în contul deschis la Raifeissen Bank
Sucursala piteşti suma de 35.827,2 euro reprezentând diferenţă de
preţ pentru apartamentul nr.29, sumă achitată de pârâta Ş.I., fiind
eliberat şi chitanţa cu nr.303/16.08.2013 de către societatea
reclamantă prin acelaşi reprezentant.
Potrivit înscrisurilor comunicate de BNP C.M. a rezultat că
declaraţia autentică cu nr.521/2013 a fost întocmită având în vedere
şi împuternicirea dată de administratorul judiciar SCP L.I. IPURL la
data de 15.04.2010 prin care îl împuterniceşte pe pârâtul C.I.D.
angajat al SC T. C. SRL în funcţia de director general să semneze
contractele aflate în derulare şi să încaseze sumele rezultate ce vor fi
utilizate pentru acoperirea masei credale, împuternicire ce va fi
oferită terţilor la încheierea contractelor în conformitate cu art.45
alin.3 din Legea nr.85/2006 modificată şi completată.
Prin urmare, în cauză s-a constatat că la întocmirea
declaraţiei autentice nr.521 din16.08.2013, notarul public a
identificat reprezentantul legal al societăţii aflate în reorganizare,
prin împuternicirea depusă la dosar dată de administratorul judiciar
directorului general al societăţii care a încasat diferenţa de preţ al
vânzării ce trebuia achitată conform, contractului de vânzare
cumpărare, motiv pentru care sub acest aspect se constată că pârâta
Ş.I. şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului integral privind
cumpărarea apartamentului, plată ce a fost dovedită potrivit art.1469
şi urm. Cod civil, respectiv plata fiind făcută creditorului prin
reprezentantul său potrivit art.1045 Cod civil.
Faţă de aceste aspecte, tribunalul a constatat că pârâta Ş.I.
şi-a îndeplinit obligaţia contractuală prevăzută de art.1719 alin. b
Cod civil, astfel că în cauză nu poate interveni sancţiunea prevăzută
de art.1724 rap la art.1549 şi 1553 Cod civil pentru a se dispune
rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare în situaţia în care
cumpărătorul nu a plătit preţul
Pe cale de consecinţă a fost respins capătul de cerere
privind restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, precum şi
cererea formulată în subsidiar de plată a diferenţei de preţ.
Cu privire la capătul de cerere ce vizează nulitatea
absolută a declaraţiei autentificate sub nr.521/16.08.2013 de BNP
C.M. şi care se referă la actul juridic al plăţii cu privire la executarea
obligaţiei asumate prin contract privind diferenţa de preţ a
imobilului, tribunalul a reţinut că în cauză nu s-a dovedit niciun
motiv de nulitate absolută care să lipsească de efecte juridice acest
act juridic în condiţiile în care pe baza declaraţiilor părţilor
identificate în faţa notarului public s-a consemnat faptul că
vânzătoarea prin reprezentantul său a primit suma ce reprezintă
întregul preţ al vânzării de la pârâta Ş.I., fără ca acest fapt să fie
constatat de către notarul public.
 105

Prin urmare, declaraţiile părţilor cuprinse în actul autentic

fac dovada până la proba contrară atât între părţi, cât şi faţă de orice
alte persoane potrivit art.270 alin.2 Cod procedură civilă.
Astfel, tribunalul a apreciat că prin cererea de chemare în
judecată s-a invocat ca şi motiv de nulitate a declaraţiei notariale
faptul că nu există nici o dovadă privind achitarea de către pârâta
cumpărătoare a diferenţei de preţ, fără însă a se invoca în mod
concret vreun caz de nulitate absolută sau relativă potrivit art.1250
-1251 Cod civil.
În cauză, s-a invocat faptul că împuternicirea din
15.04.2010 nu i-ar conferi pârâtului C.I.D. calitatea de reprezentant
al reclamantei aflate în reorganizare, deşi la momentul respectiv
administratorul judiciar la împuternicit pe acesta în mod expres să
negocieze, să semneze şi să urmărească pentru fiecare contract
sumele datorate ca urmare a derulării acestora, împuternicirea fiind
întocmită şi opozabilă terţilor conform art.45 alin3 din Legea
nr.85/2006.
Prin urmare, în cauză nu s-a reţinut existenţa unui motiv
de nulitate în legătură cu exercitarea drepturilor şi obligaţiilor
persoanei juridice prin organele sale de administrare în condiţiile
speciale prevăzute de Legea nr.85/2006, astfel că şi sub acest aspect
cererea de chemare în judecată a fost respinsă, fiind respinsă pe cale
de consecinţă şi cererea privind anularea actelor de înstrăinare sau
grevare subsecvente contractului de vânzare cumpărare.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal,
reclamanta criticând-o pentru următoarele motive:
Fără fundament juridic, instanţa de fond a reţinut că
pârâta Ş.I. a achitat diferenţa de preţ. Chitanţa fiscală ce atestă
primirea de către pârâtul C.I.D. de la pârâta Ş.I. a diferenţei de preţ,
nu atestă o plată valabilă în sensul art.1.475 Cod civil. Aceasta
deoarece plata nu s-a făcut prin virament bancar în contul
creditoarei şi nici în numerar la casieria creditoarei la data
presupusei plăţi, reprezentant legal al debitoarei era fostul
administrator judiciar al creditoarei, care nu a încasat suma, şi care
nu l-a împuternicit pe pârâtul C.I.D. să încaseze diferenţa de preţ;
plata nu a fost făcută la sediul creditorului, conform art.1.494 alin.1
lit.a) Cod civil.
În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.1.478 Cod civil,
în sensul că plata s-ar fi făcut unui creditor aparent, întrucât pârâta-
debitoare nu a susţinut că ar fi existat elemente care să o conducă la
concluzia că celălalt pârât ar fi un mandatar al creditorului.
În mod greşit prima instanţă a reţinut că împuternicirea
din 15.04.2010 îi dădea drept pârâtului să încaseze în numerar
diferenţe de preţ de la 6 cumpărători de apartamente şi să dea
declaraţii notariale în acest sens.
În mod greşit s-a respins cererea privind nulitatea
 106

declaraţiei autentice, întrucât în acest înscris s-a menţionat că

pârâtul o reprezintă pe creditoare în baza împuternicirii nr.14 din
15.04.2010 care are natura juridică a unui mandat special, notarul
public avea obligaţia de a verifica mandatul şi de a constata că
acesta nu poate sta la baza întocmirii şi autentificării declaraţiei,
refuzând întocmirea actului.
În mod nelegal s-a respins proba cu relaţii de la notariat şi
proba testimonială.
Prin decizia civilă nr. 2937/12.12.2016, Curtea de Apel
Piteşti – Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de
reclamanta S.C. T.C. S.R.L. (societate în faliment) şi a obligat
reclamanta să plătească pentru fiecare intimat-pârât suma de 500 lei
cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Prin acţiune s-a solicitat rezoluţiunea contractului de
vânzare-cumpărare, invocându-se ca temei al cererii de rezoluţiune,
neexecutarea de către pârâta Ş.I. a obligaţiei de plată a diferenţei de
preţ de 35.827,2 euro.
Cu chitanţa nr.303/16.08.2013, al cărei original a fost
prezentat instanţei de apel, pârâta-debitoare a făcut dovada achitării
diferenţei de preţ către creditoare. Chitanţa poartă semnătura
celuilalt pârât şi ştampila societăţii-creditoare.
La interogatoriul administrat în instanţa de apel, pârâta
debitoare a arătat că a predat suma celuilalt pârât, plata fiind făcută
la sediul societăţii creditoare, iar creditoarea i-a eliberat chitanţa
liberatorie.
Apărarea reclamantei în sensul că suma nu s-a regăsit în
contul acesteia nu are relevanţă cu privire la cererea de rezoluţiune
a contractului de vânzare-cumpărare, câtă vreme s-a făcut dovada că
pârâta şi-a respectat obligaţia de plată izvorâtă din contract.
Pârâtul C.I.D. a fost împuternicit de către administratorul
judiciar SCP L.I. IPURL la data de 15.04.2010, în funcţia de director
general, să semneze contractele aflate în derulare şi să încaseze
sumele rezultate ce vor fi utilizate pentru acoperirea masei credale,
împuternicire ce va fi oferită terţilor la încheierea contractelor în
conformitate cu dispoziţiile art.45 alin.3 din Legea nr.85/2006,
modificată şi completată.
Aşadar, s-a constatat că au fost respectate dispoziţiile
art.1.475 Cod civil, referitor la persoanele care pot primi plata,
întrucât debitoarea a făcut plata reprezentantului creditorului.
Contrar susţinerilor apelantei, plata diferenţei de preţ s-a
făcut în numerar la casieria creditoarei, aşa cum s-a stipulat în
contract, convenţia cuprinzând clauza potrivit cu care
cumpărătoarea trebuie să achite preţul prin virament în contul
vânzătoarei, diferenţa de preţ putându-se achita fie cu ordin de plată,
emis de cumpărător, fie cu chitanţă de plată în numerar, emisă de
 107

vânzătoare.
Cum pârâta Ş.I., în calitate de cumpărător şi-a executat
obligaţia principală de plată a preţului vânzării, prevăzută de
art.1.719 lit.b) Cod civil, vânzătoarea-apelantă nu este
îndreptăţită să solicite rezoluţiunea contractului de vânzare-
cumpărare ca sancţiune a neplăţii preţului, în condiţiile
art.1.724 din acelaşi cod, astfel că în mod corect instanţa de fond a
respins petitul de acţiune privind rezoluţiunea contractului de
vânzare-cumpărare.
Şi cererea privind nulitatea declaraţiei autentice a fost în
mod corect respinsă de instanţa de fond, întrucât nu s-a dovedit
existenţa vreunui motiv de nulitate absolută, care să lipsească acest
act de efectele juridice, în condiţiile în care notarul public a
consemnat, pe baza declaraţiilor părţilor că vânzătoarea, prin
reprezentantul său, a primit suma ce reprezintă întregul preţ al
vânzării de la pârâta Şelaru Ioana.
Potrivit art.270 alin.2 Cod procedură civilă, declaraţiile
părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba
contrară, atât între părţi, cât şi faţă de alte persoane.
Contrar susţinerilor apelantei, pe baza împuternicirii din
15.04.2010, pe care administratorul judiciar i-a dat-o pârâtului
Cristea Iulian Dan, acesta din urmă a eliberat chitanţa ce atestă
plata diferenţei de preţ de către pârâta-debitoare.
Şi critica privind greşita respingere a solicitării de a se
comunica relaţii de la notariat, referitor la actele ce au stat la baza
încheierii contractului de vânzare-cumpărare este nefondată,
apreciindu-se în mod corect inutilitatea acestei probe, în raport de
petitul cu care instanţa a fost învestită.
Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că
apelul este nefondat în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură
civilă, urmează să fie respins.
În temeiul dispoziţiilor art.453 Cod procedură civilă, a fost
obligată apelanta să plătească pentru fiecare intimat-pârât suma de
500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat,
conform chitanţelor de la filele 83 şi 94 dosar apel
 108

Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

1. Repunere în termen.
Art. 149 din Legea nr.85/2006
Art.186 Noul Cod de procedură civilă

Curtea a constatat că judecătorul sindic a interpretat

corect şi dispoziţiile art.186 Noul Cod de procedură civilă,
care, în conformitate cu art.149 din Legea nr.85/2006,
complinesc dispoziţiile legii speciale. Aşadar, potrivit
acestuia, în cazul în care partea care a pierdut un termen
procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că
întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, scop
în care va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la
încetarea împiedicării, cerând, totodată, repunerea sa în
termen. Textul legal enunţat impune aşadar obligaţia pentru
partea care a pierdut termenul procedural să se adreseze cu
cerere în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, fără
ca prin aceasta să se înţeleagă că repunerea în termen
operează de drept prin intervenţia instanţei de judecată.
Ca atare, nefiind formulată o astfel de cerere, judecătorul
sindic nu putea, din oficiu, să analizeze imposibilitatea în care
s-a aflat apelanta în privinţa termenului de contestare a
 109

procesului verbal de şedinţă şi să dispună repunerea acesteia

în termenul procedural de contestare.

(Decizia nr. 569/A-COM/06 Octombrie 2016)

Prin cererea formulată la data de 7 decembrie 2015,

creditoarea Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova
– Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea a solicitat în
contradictoriu cu debitoarea SC E SRL – prin lichidator judiciar C
SPRL – Filiala Craiova – ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză
să se dispună anularea procesului-verbal al adunării creditorilor din
06.11.2015 şi reconvocarea adunării creditorilor.
În motivarea cererii s-a arătat că ordinea de zi a şedinţei
ţinută în data de 06.11.2015 a constat în aprobarea raportului de
evaluare şi stabilirea modalităţii de vânzare a bunurilor mobile şi
imobile din patrimoniul debitoarei, aprobarea onorariului
evaluatorului în sumă de 8.800 lei, confirmarea lichidatorului şi
stabilirea onorariului acestuia.
Susţine creditoarea că această adunare a creditorilor este
nelegală întrucât unul dintre creditorii votanţi, respectiv SC C SA şi-
a exprimat votul prin administratorul judiciar N, fără a avea acordul
creditorilor pentru a reprezenta şi vota în această adunare, în
considerarea faptului că această firmă este în insolvenţă din data de
02.10.2013, conform sentinţei nr.5459/02.10.2013 pronunţată de
Tribunalul Vâlcea.
Pe de altă parte, se solicită a nu se ţine cont de votul
creditorului menţionat anterior şi pentru faptul că a fost contestată
creanţa acestuia, contestaţie nefinalizată în prezent.
Un alt motiv de nelegalitate al şedinţei adunării
creditorilor îl constituie faptul că lichidatorul judiciar C SPRL nu a
consemnat în mod corect punctul de vedere exprimat de creditorul
bugetar prin adresa nr.VL-216331/06.11.2015, motiv pentru care se
susţine că acesta trebuia să proroge şedinţa până la clarificarea
valorii creanţelor pentru a stabili dreptul de vot al fiecărui creditor.
Or, se învederează că în procesul verbal al adunării
creditorilor, publicat în BPI nr.20719/02.12.2015 nu se menţionează
dacă adunarea creditorilor a fost sau nu statutară.
Se mai susţine că în data de 17.10.2014 s-a tranşat
problema de la pct.3 de pe ordinea de zi a adunării creditorilor din
06.11.2015, astfel că aceasta nu mai trebuia discutată, cu atât mai
mult cu cât la acest punct adunarea nu a fost statuară.
Astfel, se impune, susţine creditoarea, desfiinţarea acestei
hotărâri şi punerea în vedere lichidatorului să reconvoace adunarea
creditorilor.
Prin întâmpinarea formulată la 04.01.2016 lichidatorul
judiciar Capital Insol SPRL a invocat excepţia tardivităţii formulării
 110

prezentei cereri, raportată la prevederile art.14 alin.7 din Legea

nr.85/2006, învederând că hotărârea adunării creditorilor a cărei
anulare se solicită, consfinţită prin procesul-verbal al adunării
creditorilor din 06.11.2015, trebuia contestată în termen de 5 zile de
la data ţinerii acesteia, or, prezenta cerere s-a formulat abia în data
de 07.12.2015, cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de lege.
Pe fond a susţinut că este nefondată susţinerea creditoarei
pe considerentul că votul C SA nu putea fi condiţionat de aprobarea
adunării creditorilor, raportat la art.20 din Legea nr.85/2006 privind
atribuţiile administratorului judiciar, iar faptul că nu a fost
soluţionată încă o contestaţie împotriva creanţei înscrisă în tabelul
preliminar nu este de natură a suspenda dreptul acesteia de a fi
înscrisă în tabel şi de a vota în consecinţă.
Referitor la procentul de vot susţine că A.J.F.P. Vâlcea
deţinea un procent de 7,73%, în timp ce creditoarea C SA un procent
de 67,06%, motiv pentru care eroarea din procesul verbal privind
neînscrierea procentului fiecărui creditor participant la adunarea
respectivă nu poate influenţa faptul că adunarea a fost sau nu
statutară.
În fine, susţine că judecătorul sindic poate desfiinţa o
adunare a creditorilor numai pentru motive de nelegalitate şi nu de
netemeinicie, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa nr.273/22.02.2016 a
respins contestaţia creditoarei ca tardiv formulată.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, prima instanţă a
reţinut că şedinţa adunării creditorilor ţinută în data de 06.11.2015 a
fost consemnată în procesul verbal al adunării creditorilor, publicat
în BPI nr.20719/02.12.2015, depus la dosarul de fond la data de
04.12.2015.
Creditoarea de faţă a expediat contestaţia prin poştă la
data de 04.12.2015.
Reţine prima instanţă că, într-adevăr, potrivit art.14 alin.7
şi 8 din Legea nr.85/2006, hotărârea adunării creditorilor poate fi
desfiinţată de judecătorul sindic pentru nelegalitate la cererea
creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au
făcut să se consemneze aceasta în procesul verbal al adunării,
precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la
procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării
creditorilor.
În continuare, în alin.8 din articolul menţionat anterior se
arată că, această cerere va fi depusă la dosarul cauzei în 5 zile de la
data adunării creditorilor şi va fi soluţionată în Camera de consiliu,
cu citarea celui care a introdus cererea, a administratorului judiciar
sau, după caz, a lichidatorului şi a creditorilor.
Astfel, se reţine că în cauză şedinţa adunării creditorilor a
avut loc în data de 06.11.2015, aspect cunoscut şi de către
 111

contestatoare, întrucât şi-a exprimat votul în scris pentru data

respectivă, dar contestaţia a fost formulată la 04.12.2015, cu mult
peste termenul de 5 zile prevăzut de art.14 alin.8 din Legea
nr.85/2006.
Reţine prima instanţă că procesul verbal al adunării
creditorilor trebuia depus prin grija administratorului judiciar la
dosarul cauzei în termen de 2 zile lucrătoare de la data adunării
creditorilor, obligaţie neîndeplinită în cauză, faţă de aspectul că
înscrisul a fost întocmit în data de 13.11.2015 şi depus la dosar în
data de 04.12.2015, după ce în prealabil a fost publicat în BPI din
02.12.2015, dar cu toate acestea defecţiunile în activitatea
lichidatorului nu duc la prorogarea termenului de contestare de la o
altă dată decât cea menţionată în art.14 alin.8 din Legea nr.85/2006,
deoarece legiuitorul nu leagă curgerea termenului de momentul
depunerii procesului verbal al şedinţei, ci de momentul ţinerii
şedinţei adunării creditorilor.
Se mai reţine că această creditoare nu a uzat nici de
instituţia repunerii în termen, având în vedere întârzierea pricinuită
de atitudinea administratorului judiciar, în sensul prevăzut de
art.186 Cod de procedură civilă, astfel că faţă de faptul că această
instituţie funcţionează numai la cerere instanţa nu poate dispune din
oficiu repunerea părţii în beneficiul termenului procedural pierdut.
Împotriva acestei sentinţe s-a formulat apel, în termen
legal, de către creditoarea D.G.R.F.P. Craiova – A.J.F.P. Vâlcea în
temeiul art.466 şi urm. Noul Cod de procedură civilă coroborate cu
dispoziţiile art.8 din Legea nr.85/2006, solicitând admiterea apelului,
modificarea sentinţei în sensul admiterii contestaţiei, aşa cum a fost
formulată.
Susţine apelanta că raportat la obligaţiile judecătorului
sindic, între care şi aceea de a veghea asupra legalităţii actelor
depuse în procedură, chiar şi în ipoteza în care creditorul bugetar nu
ar fi făcut contestaţie, acesta tot avea obligaţia să analizeze procesul
verbal din punct de vedere al legalităţii, precum şi toate aspectele ce
ţin de votul creditorilor şi de respectarea de către lichidatorul
judiciar a termenelor prevăzute de Legea nr.85/2006.
Astfel, învederează că, întrucât prin încălcarea art.13 alin.6
din Legea nr.85/2006, procesul verbal al adunării creditorilor a fost
depus peste termenul legal şi că acesta, cu rea voinţă a invocat
excepţia tardivităţii, se impunea ca judecătorul sindic să analizeze
motivele care au determinat introducerea contestaţiei în data de
04.12.2015.
Susţine că dacă lichidatorul s-ar fi conformat prevederilor
legale, într-adevăr, vina pentru neformularea cererii de repunere în
termen şi formularea unei contestaţii peste termenul legal, aparţinea
creditorului bugetar.
 112

În continuare, apelanta reia criticile din contestaţie,

referitoare la faptul că în mod eronat şi cu rea-credinţă la pct.3 a
precizat că a fost „confirmat lichidatorul judiciar”, menţiune care nu
este obiectivă, că unul dintre creditorii votanţi SC C SA şi-a exprimat
votul prin administratorul judiciar N, fără a avea acordul creditorilor
din procedura în care se află şi această creditoare, că aceasta din
urmă a votat în şedinţă, deşi creanţa sa a fost contestată, iar
contestaţia nu a fost încă soluţionată, precum şi că lichidatorul
judiciar nu a consemnat în mod corect punctul de vedere exprimat de
creditorul bugetar prin adresa nr.VL-216331/06.11.2015.
O altă critică regăsită în contestaţia introductivă de
instanţă se referă la faptul că în procesul verbal al adunării
creditorilor din 06.11.2015 nu este menţionat faptul că adunarea
creditorilor a fost statutară sau nu şi nu este menţionat procentul de
vot deţinut de fiecare creditor în parte.
Astfel, se impune anularea măsurilor adunării creditorilor
ţinută în data de 06.11.2015, întrucât este de natură să prejudicieze
creditorii din tabelul creanţelor.
Aşadar, judecătorul sindic trebuia să-i pună în vedere
lichidatorului judiciar reconvocarea adunării creditorilor la SC Edivil
SRL.
Prin întâmpinarea din 01.07.2016 lichidatorul judiciar a
solicitat respingerea apelului ca nefondat pentru aceleaşi
considerente regăsite în punctul de vedere exprimat în faţa primei
instanţe, în data de 04.01.2016.
Curtea, examinând apelul prin prisma criticilor aduse pe
temeiul invocat, reţine în fapt următoarele.
În cauză, în data de 06.11.2015 a fost ţinută adunarea
creditorilor debitoarei SC Edivil SRL, cu ordinea de zi, constând în
aprobarea raportului de evaluare şi stabilirea modalităţii de vânzare
a bunurilor din patrimoniul debitoarei, aprobarea onorariului
evaluatorului, confirmarea lichidatorului şi stabilirea onorariului
acestuia.
Măsurile stabilite în cadrul acestei adunări au fost
consemnate în procesul-verbal al şedinţei creditorilor nr.1984
întocmit în data de 13.11.2015 şi publicat în BPI
nr.20719/02.12.2015 (filele 2-4 dosar fond).
Împotriva măsurilor luate în această şedinţă a creditorilor
debitoarei SC Edivil SRL, a formulat contestaţie creditoarea
D.G.R.F.P. Craiova, pe considerentul că unul dintre creditorii votanţi,
respectiv SC Conexvil SA nu avea îndrituirea legală să participe la
vot, în primul rând pentru că aceasta se afla la rândul său în
insolvenţă, iar administratorul judiciar Nick nu avea acordul
creditorilor pentru a vota, iar în al doilea rând creanţa acestuia se
afla în procedura contestării, contestaţie nesoluţionată până la data
votului.
 113

O altă critică vizează faptul că în procesul verbal respectiv

lichidatorul judiciar nu a menţionat dacă adunarea creditorilor a fost
statuară sau nu şi nici nu s-a menţionat procentul de vot pe care îl
deţine fiecare creditor, ceea ce conduce la nulitatea de drept a
procesului verbal astfel întocmit.
Punctul de vedere exprimat de lichidatorul judiciar al
debitoarei SC Edivil SRL a fost în sensul respingerii contestaţiei ca
tardiv formulată, punct de vedere însuşit de judecătorul sindic, care
a respins contestaţia prin admiterea acestei excepţii.
În acest context, analizând cu prioritate excepţia invocată,
Curtea constată că, într-adevăr, potrivit art.14 alin.7 din Legea
nr.85/2006, hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de
judecătorul sindic pentru nelegalitate, fie la cererea creditorilor care
au votat împotriva hotărârii şi au solicitat să se consemneze aceasta
în procesul verbal, fie la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe
la procedura insolvenţei, dar care au lipsit motivat de la şedinţa
adunării creditorilor.
În continuare la alin. 8 al aceluiaşi articol, se prevede că
această cerere prin care se urmăreşte desfiinţarea adunării
creditorilor se depune la dosarul cauzei în termen de 5 zile de la data
ţinerii adunării creditorilor, urmând a fi soluţionată în Camera de
consiliu, cu citarea celui care a introdus cererea, a administratorului
judiciar şi a creditorilor.
În cauza de faţă se recunoaşte că adunarea creditorilor a
avut loc în data de 06.11.2015, contestatoarea de faţă exprimându-şi
votul în scris, dar se justifică depunerea contestaţiei în data de
04.12.2015 pe neîndeplinirea obligaţiilor impuse de lege
lichidatorului judiciar, care, cu încălcarea art.13 alin.6 din Legea
nr.85/2006 a depus procesul verbal al şedinţei adunării creditorilor
cu nr.1984 în data de 13.11.2015, publicat în BPI
nr.20719/02.12.2015, iar la dosarul cauzei, în data de 04.12.2015.
Însă, susţinerea apelantei creditoare nu poate fi primită
întrucât, aşa cum corect a reţinut judecătorul sindic, termenul
prevăzut de art.14 alin.8 din Legea nr.85/2006, este un termen
imperativ, atât în ceea ce priveşte perioada de timp de exercitare a
dreptului de contestare, respectiv 5 zile, cât şi în ceea ce priveşte
momentul de la care se calculează, respectiv de la data ţinerii
adunării creditorilor şi nu de la data întocmirii procesului verbal şi
depunerii acestuia la dosar.
Apelanta-contestatoare cunoştea data ţinerii adunării
creditorilor, având în vedere că şi-a exprimat în scris votul cu privire
la ordinea de zi a acestei adunări, astfel că, din această perspectivă
apărările sale cu privire la depăşirea termenului procedural impus de
textul legal enunţat, sunt nejustificate.
Deosebit de aceasta, Curtea a constatat că judecătorul
sindic a interpretat corect şi dispoziţiile art.186 Noul Cod de
 114

procedură civilă, care, în conformitate cu art.149 din Legea

nr.85/2006, complinesc dispoziţiile legii speciale. Aşadar, potrivit
acestuia, în cazul în care partea care a pierdut un termen procedural
va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se
datorează unor motive temeinic justificate, scop în care va îndeplini
actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării,
cerând, totodată, repunerea sa în termen. Textul legal enunţat
impune aşadar obligaţia pentru partea care a pierdut termenul
procedural să se adreseze cu cerere în termen de 15 zile de la
încetarea împiedicării, fără ca prin aceasta să se înţeleagă că
repunerea în termen operează de drept prin intervenţia instanţei de
judecată.
Ca atare, nefiind formulată o astfel de cerere, judecătorul
sindic nu putea, din oficiu, să analizeze imposibilitatea în care s-a
aflat apelanta în privinţa termenului de contestare a procesului
verbal de şedinţă şi să dispună repunerea acesteia în termenul
procedural de contestare.
Nici susţinerea apelantei-creditoare referitoare la greşita
respingere a contestaţiei sale, pe o excepţie, fără a analiza fondul
acesteia, încălcând rolul activ al judecătorului, nu poate fi primită,
deoarece între atribuţiile judecătorului sindic, prevăzute expres de
art.11 din Legea nr.85/2006, nu se regăseşte şi aceea de a verifica
din oficiu temeinicia ţinerii şedinţei adunării creditorilor, ci doar
legalitatea acesteia, de aceea legiuitorul a prevăzut în beneficiul
creditorilor contestarea procedurilor de ţinere a adunării creditorilor
şi a măsurilor luate în cadrul acestora, fără a stabili aşadar în
obligaţia judecătorului sindic această analiză.
Faţă de considerentele expuse şi reţinerea ca întemeiată a
excepţiei tardivităţii introducerii contestaţiei de către creditorul
bugetar, nu se mai impune a fi analizate celelalte critici regăsite în
prezenta cale de atac.
În consecinţă, Curtea, în temeiul art.480 coroborat cu art.8
din Legea nr.85/2006, a respins apelul ca nefondat.

2. Calitatea de pensionar în sistemul public de pensii.

Din actele de la dosar rezultă că reclamantul în calitatea

de pensionar militar şi membru al Uniunii de creaţie
interpretativă a muzicienilor din România, aflat sub incidenţa
prevederilor Legii nr. 8/2006, a beneficiat de dreptul la o
indemnizaţie lunară în această calitate, aşa cum rezultă din
decizia nr.78315/06.12.2012, însă prin intrarea în vigoare a
Legii nr. 223/2015, la data de 01.01.2016, la art. 109 alin. 1 s-
a stipulat că pensiile militarilor recalculate în baza Legii nr.
119/2010, revizuite în baza O.U.G. nr. 1/2011 (...) devin pensii
 115

militare de stat şi se recalculează potrivit prevederilor acestei

legi.
Curtea constată că începând cu data de 01.01.2016,
pensiile militarilor nu mai fac parte din sistemul public de
pensii, motiv pentru care pensionarii militari nu mai pot
beneficia de indemnizaţia stipulată prin Legea nr. 8/2006 şi, în
mod legal pârâta a procedat la încetarea plăţii indemnizaţiei
respective, prin emiterea deciziei nr. 78315/05.01.2016),
pentru neîndeplinirea condiţiilor de către reclamant, prin
pierderea calităţii de pensionar în sistemul public de pensii.

(Decizia nr. 1413/R-CONT/18 octombrie 2016)

Prin acţiunea înregistrată la dat de 03.03.2016,

reclamantul CV a chemat în judecată pe pârâta Casa de Pensii
Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale, solicitând anularea
deciziei nr. 78315/05.01.2016, repararea pagubei cauzate prin
repunerea în drepturile avute anterior emiterii deciziei, obligarea la
plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în prezent
este pensionar militar conform deciziei nr. 78315/05.01.2016 emisă
de pârâtă, iar prin Legea 8/2006 s-a instituit dreptul la o
indemnizaţie lunară în beneficiul pensionarilor sistemului public de
pensii care sunt membrii ai uniunilor de creatori legal constituite şi
recunoscute ca persoane juridice.
Reclamantul a solicitat pârâtei stabilirea şi plata
indemnizaţiei prevăzută de Legea nr.8/2006, iar prin decizia nr.
78315/05.01.2016 s-a stabilit indemnizaţia pe care a primit-o până în
luna dec.2015.
Prin decizia a cărei anulare se solicită s-a dispus încetarea
plăţii indemnizaţiei, arătându-se că nu îndeplineşte condiţiile legale
întrucât prin intrarea în vigoare a Legii nr.223/2015, reclamantul a
pierdut calitatea de pensionar al sistemului public de pensii.
Împotriva acestei decizii a formulat plângere prealabilă, ce a fost
respinsă.
A considerat reclamantul că intrarea în vigoare a Legii
nr.223/2015 nu constituie un temei pentru refuzul la plata
indemnizaţiei. Faptul că militarii în rezervă trebuie să beneficieze de
aceleaşi drepturi de asigurări sociale, indemnizaţii necontributive în
aceleaşi condiţii ca şi civilii, este statuat prin Decizia Curţii
Constituţionale nr.90/2005.
La data de 23.03.2016, pârâta a depus întâmpinare
solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată deoarece prin Legea
223/2015, s-a prevăzut că pensiile militarilor, poliţiştilor cu statut
special devin pensii militare de stat, prin urmare nu mai este
aplicabil art.1 lit.a din Legea 119/2010, pensiile militare de stat
 116

nefiind considerate ca făcând parte din sistemul public de pensii,

având statutul de pensii speciale.
Prin sentinţa civilă nr.491 din 16 mai 2016, Tribunalul
Argeş a admis, în parte, acţiunea, a anulat Decizia nr.
78315/05.01.2016 şi a obligat pârâta să plătească reclamantului,
începând cu 07 mai 2016, drepturile cuvenite conform art. 1 şi art.9
ind.1 din Legea nr. 8/2006.
Totodată, a fost respins capătul de cerere privind
cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut
următoarele:
Prin Decizia nr. 78315/05.01.2016 i s-a acordat
reclamantului, pensionar al Casei de Pensii Sectoriale Bucureşti din
cadrul M.A.N., indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 8/2006 începând
cu 01 august 2012. Ulterior, prin Decizia nr. 78315/05.01.2016 s-a
dispus încetarea plăţii indemnizaţiei de mai înainte, motivându-se că
reclamantul nu mai are calitatea de pensionar al sistemului public de
pensii, devenind pensionar al sistemului pensiilor militare de stat.
Împotriva acestei din urmă decizii reclamantul a formulat plângere
prealabilă, aflată în curs de soluţionare.
Prin încetarea plăţii indemnizaţiei lunare stabilite în
beneficiul pensionarilor care sunt membrii ai Uniunilor de Creatori
legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate
publică, s-a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului,
respectiv calităţii de membru al Uniunii De Creaţie Interpretativă a
Muzicienilor din România, pe care nu a pierdut-o iar profesia de
muzician a exercitat-o pe toată perioada cât a activat în cadrul
Ministerului Apărării Naţionale.
Din dispoziţiile art.5 din Legea nr.223/2015, rezultă că
sunt acoperite în sistemul pensiilor militare de stat contravaloarea
pensiilor militare şi a altor drepturi de asigurări sociale, sumele
necesare organizării şi funcţionării sistemului pensiilor militare de
stat şi a altor prestaţii prevăzute de lege.
Pensionarilor militari li se recunosc între alte prestaţii şi
cele aplicabile în sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale , deci şi dreptul la o indemnizaţie lunară în
beneficiul pensionarilor sistemului public de pensii care sunt
membrii ai Uniunilor de Creatori legal constituite şi recunoscute ca
persoane juridice de utilitate publică, drept prevăzut de disp.art.1
din Legea nr.8/2006.
Stabilirea acestui drept nu poate fi făcută de casa de pensii
în sistemul reglementat de Legea nr.263/2010, întrucât drepturile de
pensie nu au fost recunoscute şi deschise în acest sistem ci în
sistemul reglementat de Legea nr.164/2001 şi Legea nr.179/2004,
fiind preluate de actuala Lege nr.223/2015.
 117

Dacă pensia de bază ca prestaţie de asigurări sociale a fost

stabilită de Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării
Naţionale, rezultă că şi celelalte prestaţii se stabilesc tot de această
casă.
Într-adevăr, s-a reţinut că prin sistarea plăţii indemnizaţiei
a fost încălcat atât principiul dreptului de proprietate cât şi al
drepturilor câştigate, aceasta constituind şi o măsură discriminatorie
în raport cu ceilalţi pensionari din sistemul public, însă art.5 din
Legea nr.223/2015 este clar şi nu lasă loc la interpretări,
reclamantul pierzând, ca urmare a intrării acestei legi în vigoare,
calitatea de pensionar în sistemul public, făcând parte din sistemul
pensiilor militare de stat .
Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art.12 din
legea 223/2015, care statuează că în sistemul pensiilor militare de
stat se acordă pe lângă pensiile militare de stat şi alte drepturi de
asigurări sociale.
Prin urmare, s-a reţinut că această lacună a legii îl lipseşte
pe reclamant de beneficiile acordate prin Legea nr.8/2006. Prin
intrarea în vigoare a Legii nr.83/2016, care a prevăzut introducerea
unui nou articol, respectiv art. 9 ind.1 din Legea nr.8/2006, s-a
îndreptat această situaţie, tribunalul apreciind că începând cu
07.05.2016 – data intrării în vigoare, reclamantului i se cuvine
indemnizaţia prevăzută de Legea nr.8/2006.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Casa
de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale, invocând
prevederile art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, solicitând admiterea
recursului, casarea sentinţei şi respingerea cererii reclamantului.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile
art. 488 pct. 6 NCPC, recurenta susţine că la data de 01.01.2006 a
intrat în vigoare Legea nr. 223/2015, care la art. 109 alin. 1 prevede
că pensiile militarilor recalculate în baza Legii nr. 119/2010,
revizuite în baza O.U.G. nr. 1/2011, aprobată prin Legea nr.
165/2011, pensiile plătite în baza Legii nr. 241/2013, precum şi cele
stabilite în baza Legii nr. 80/1995 devin pensii militare de stat şi se
recalculează potrivit prevederilor prezentei legi în raport cu
vechimea valorificată prin ultima decizie de pensie şi baza de calcul
stabilită conform prevederilor art. 28, actualizată în temeiul
prevederilor legale care reglementează salarizarea militarilor,
poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special la data intrării în
vigoare a prezentei legi.
Arată astfel că începând cu 01.01.2016, pensiile militarilor
nu mai fac parte din categoria pensiilor din sistemul public de pensii,
revenind în categoria pensiilor speciale.
Ca atare, având în vedere că indemnizaţia prevăzută de
art. 1 din Legea nr. 8/2006 este un drept a cărui acordare este
condiţionată de calitatea de pensionar în sistemul public de pensii,
 118

începând cu 01.01.2016 pensionarii militari nu mai pot beneficia de

această indemnizaţie.
Dovada că începând cu 01.01.2016 pensionarii militari nu
mai îndeplineau condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/2006 susţine
recurenta, că o reprezintă introducerea art. 9 indice 1 în Legea nr.
8/2006, prin care legiuitorul a prevăzut acordarea acestei
indemnizaţii şi pensionarilor din sistemul pensiilor militare.
În contextul dat, susţine recurenta că în mod corect pentru
perioada ianuarie – mai 2016, când a intervenit modificarea Legii nr.
8/2016, pensionarii militari nu puteau beneficia de această
indemnizaţie, neavând calitatea de pensionari în sistemul public de
pensii.
Totodată, arată că potrivit art. 9 indice 1 din Legea nr.
83/2016, pensionarii militari pot beneficia de indemnizaţie, dar cu
respectarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 8/2006, respectiv la
cerere începând cu luna următoare celei în care a fost depusă
cererea la Casa Teritorială de Pensii.
Examinând recursul prin prisma criticilor aduse, raportat
la prevederile legale în materie şi probatoriul administrat în cauză,
reţine că acesta este fondat, pentru cele ce se vor expune în
continuare.
Deşi temeiul legal al prezentei căi de atac este indicat ca
fiind art. 488 pct. 6 NCPC, raportat la conţinutul criticilor care
privesc greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor
legale aplicabile în materie, Curtea apreciază că se încadrează în
prevederile pct.8 al art. 488 NCPC, recurenta nefăcând nicio
remarcă în privinţa nemotivării sentinţei de către prima instanţă,
pentru a fi incidentă prevederea art. 488 pct. 6 NCPC.
Din actele de la dosar rezultă că reclamantul în calitatea
de pensionar militar şi membru al Uniunii de creaţie interpretativă a
muzicienilor din România, aflat sub incidenţa prevederilor Legii nr.
8/2006, a beneficiat de dreptul la o indemnizaţie lunară în această
calitate, aşa cum rezultă din decizia nr.78315/06.12.2012, însă prin
intrarea în vigoare a Legii nr. 223/2015, la data de 01.01.2016, la
art. 109 alin. 1 s-a stipulat că pensiile militarilor recalculate în baza
Legii nr. 119/2010, revizuite în baza O.U.G. nr. 1/2011 (...) devin
pensii militare de stat şi se recalculează potrivit prevederilor acestei
legi.
Curtea constată că începând cu data de 01.01.2016,
pensiile militarilor nu mai fac parte din sistemul public de pensii,
motiv pentru care pensionarii militari nu mai pot beneficia de
indemnizaţia stipulată prin Legea nr. 8/2006 şi, în mod legal pârâta a
procedat la încetarea plăţii indemnizaţiei respective, prin emiterea
deciziei nr. 78315/05.01.2016), pentru neîndeplinirea condiţiilor de
către reclamant, prin pierderea calităţii de pensionar în sistemul
public de pensii.
 119

Nu poate fi primită susţinerea intimatului - reclamant

potrivit căreia prin încetarea plăţii indemnizaţiei în discuţie s-ar fi
adus atingere dreptului său de proprietate recunoscut şi garantat de
art. 1 din Primul Protocol adiţional al C.E.D.O., încetarea plăţii
datorându-se inexistenţei unui temei juridic în baza căruia
reclamantul să poată beneficia de acest drept, Legea 8/2006 vizând
ca beneficiari ai indemnizaţiei exclusiv pensionarii sistemului public
de pensii.
Ulterior, prin Legea nr. 83/2016 de la data de 7 mai 2016,
legiuitorul a apreciat necesară introducerea art. 9 indice 1 în Legea
nr. 8/2006, potrivit căruia „(1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică în
mod corespunzător şi pensionarilor sistemului pensiilor militare de
stat şi alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării
naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale, indiferent de data
înscrierii la pensie, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta
lege”.
Curtea constată că în mod greşit s-a apreciat că este
îndreptăţit reclamantul la acordarea indemnizaţiei prevăzută de
Legea nr. 8/2006 de la 01.01.2016, dată la care a intervenit Legea
nr. 223/2015, acest drept putând fi acordat reclamantului, doar la
cerere şi doar după data de 07.05.2016, prin modificarea adusă Legii
nr. 8/2006 şi recunoaşterea acordării indemnizaţiei în ceea ce îi
priveşte pe pensionarii militari.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 496
NCPC, a admis recursul, a casat sentinţa şi în rejudecare a respins
cererea reclamantului.

3. Boală profesională. Cauze vătămătoare.

Art.5 alin.1 lit h) din Legea nr.319/2006

Art.2 din HG 1083/2016

Potrivit dispoziţiilor art.5 alin.1 lit h) din Legea

nr.319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, boala
profesională este „afecţiunea care se produce ca urmare a
exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi
fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă,
precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme
ale organismului, în procesul de muncă;”
Conform Fişei de declarare a cazului de boală
profesională BP2 depusă la dosar (9) cauza bolii
reclamantului a reprezentat-o expunerea la zgomot şi
microclimat nefavorabil.
Ori, expunerea la zgomot sau praf nu pot fi reţinute ca şi
cauze vătămătoare în sensul dispoziţiilor art.2 din HG
1083/2016
 120

Această boală profesională, chiar dacă a fost de natură să

producă o invaliditate de gradul III, a fost cauzată de cu totul
alte împrejurări decât cele avute în vedere de textul HG
1083/2008 , astfel că nu răspunde cerinţelor art.4 din HG
1083/2008.

(Decizia nr. 1415/R-CONT/18 octombrie 2016)

Prin acţiunea înregistrată la data de 19.01.2016

reclamantul IC a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul de
Poliţie al Judeţului Argeş, solicitând obligarea pârâtului la plata
despăgubirii prevăzute de art.4 alin.2 lit.c din HG nr.1083/2008, în
cuantum de 6.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, cu cheltuieli
de judecată.
Prin sentinţa civilă nr.459 din 10 mai 2016, Tribunalul
Argeş a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut
că reclamantul a fost poliţist în cadrul IPJ Argeş, iar prin decizia
medicală nr.274/06.10.2015, Comisia centrală de expertiză medico-
militară a MAI l-a clasat inapt pentru îndeplinirea serviciului de
poliţie şi l-a încadrat în gradul III de invaliditate.
În această decizie s-au menţionat ca diagnostice clinice şi
funcţionale: hipoacuzie mixtă profundă US, hipoacuzie
neurosenzorială moderată UD, otoscleroză labirintizată US
protezată, menţionându-se la legătura de cauzalitate/cauza
invalidităţii că este boală profesională (conform art.68 alin.1 lit.a din
Legea 263/2010).
Conform art.3 din HG nr.1083/2008, se acordă despăgubiri
poliţiştilor pentru următoarele categorii de riscuri: a) rănirea
poliţistului; b) invaliditate de gradul I; c) invaliditate de gradul II; d)
invaliditate de gradul III; e) deces ; f) prejudicii aduse bunurilor.
Potrivit art.2 lit.b şi c din acelaşi act normativ poliţistul
rănit este poliţistul supus în timpul sau în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu, independent de voinţa lui, efectelor unor
cauze vătămătoare, în urma cărora îi este afectată integritatea
anatomică şi/sau funcţională a organismului; poliţist invalid este
poliţistul rănit clasat inapt pentru serviciul poliţienesc de către
comisiile de expertiză medicală şi evaluare a capacităţii de muncă.
Tribunalul a reţinut, din interpretarea acestei dispoziţii
legale, că pentru a beneficia de despăgubiri pentru invaliditate de
gradul III, în care a fost încadrat prin decizia medicală , este necesar
ca acesta să facă în prealabil dovada că se încadrează în categoria
poliţiştilor răniţi.
Aşa cum s-a arătat mai sus, noţiunea de poliţist rănit
presupune că acesta să fi fost supus în timpul sau în legătură cu
exercitarea atribuţiilor de serviciu, independent de voinţa lui,
 121

efectelor unor cauze vătămătoare, în urma cărora îi este afectată

integritatea anatomică şi/sau funcţională a organismului.
Contactarea unor boli profesionale precum cele cu care a
fost diagnosticat reclamantul nu poate justifica încadrarea acestuia
în categoria poliţiştilor răniţi, deoarece în această categorie intră, a
apreciat instanţa, doar acei poliţişti care în timpul sau în legătură cu
serviciul au fost victima unei agresiuni care a avut drept consecinţă
afectarea integrităţii anatomice şi/sau funcţionale a organismului.
Determinarea ariei de cuprindere a noţiunii de cauze
vătămătoare la care face trimitere definiţia poliţistului rănit rezultă
în mod implicit din interpretarea gramaticală a noţiunii de poliţist
rănit, interpretare care, în mod lipsit de echivoc presupune existenţa
unei răni produse în urma unei agresiuni exercitate asupra
poliţistului.
În sprijinul acestei interpretări vin şi prevederile Ordinului
nr.35/2014 care definesc poliţistul rănit ca fiind poliţistul încadrat
într-un grad de invaliditate ca urmare a rănirii printr-un accident de
muncă, cercetat şi înregistrat conform legislaţiei în vigoare.
Bolile profesionale contactate pe parcursul exercitării
profesiei nu reprezintă accidente de muncă, astfel că, în urma
contactării acestora, persoana în cauză nu este îndreptăţită să
solicite despăgubiri în condiţiile HG nr.1083/2008, riscurile pentru
care acestea se acordă fiind expres şi limitativ prevăzute, iar o
interpretare extensivă în sensul celei dorite de reclamant nu a putut
fi primită, deoarece ar deturna textul legal de la scopul avut în
vedere de legiuitor.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii s-a arătat că sentinţa instanţei este
nelegală, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de
drept material, potrivit art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.
Arată recurentul că, raportat la speţa dedusă judecăţii,
îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea despăgubirii
prevăzute de acest act normativ, întrucât a fost încadrat în gradul III
de invaliditate, a fost clasat inapt pentru îndeplinirea serviciului în
poliţie, de către Comisia de expertiză medicală a M.A.I.,
inaptitudinea şi încadrarea în grad de invaliditate datorându-se
efectelor unor cauze vătămătoare la care a fost supus, în timpul şi în
legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, independent de
voinţa sa, ce i-au afectat integritatea funcţională a organismului, prin
surditate.
Hotărârea nr.1083/2008, privind asigurarea despăgubirilor
de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor, a fost emisă tocmai pentru
a despăgubi poliţistul în cazul producerii riscurilor prevăzute de
acest act normativ.
 122

Instanţa de fond, în loc să analizeze definiţia poliţistului

rănit aşa cum este prevăzută de Hotărârea nr. 1083/2008, a susţinut
că definiţia poliţistului rănit este aceea din Ordinul MAI nr.35 din 13
martie 2014 privind măsurile de sprijin acordate poliţiştilor încadraţi
într-un grad de invaliditate şi familiilor acestora, precum şi familiilor
poliţiştilor decedaţi.
Cele două acte normative sunt diferite, Ordinul MAI nr. 35
din 13 martie 2014 cuprinde măsuri de sprijin acordate poliţiştilor
încadraţi într-un grad de invaliditate şi familiilor acestora, precum şi
familiilor poliţiştilor decedaţi, pe când Hotărârea nr. 1083/2008,
reglementează asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri
ale poliţiştilor, cele două acte normative având condiţii şi drepturi
distincte, unul referindu-se la măsuri de sprijin poliţiştilor încadraţi
în grad de invaliditate, iar celălalt privind acordarea de despăgubiri
de viaţă, sănătate şi bunuri.
Faţă de motivele invocate, se solicită admiterea recursului,
cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 20 din Legea nr.
554/2004, art. 488 pct. 8 şi următoarele Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului
ca nefondat.
Prevederile art. 28, alin. 1, lit. m din Legea 360/2012, cu
modificările şi completările ulterioare, statuează faptul că, poliţistul
are dreptul la: asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri,
în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, în aplicarea acestor
prevederi fiind emisă HG nr.1083/2008, privind asigurarea
despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor.
Astfel, conform, art. 1 pct. 2 din HG nr.1083/2008,
acordarea despăgubirilor se face în situaţia producerii „riscurilor
specifice activităţii de poliţie”.
Or, în situaţia în care acordarea acestor despăgubiri se
face în considerarea riscurilor specifice activităţii de poliţie, nu
poate fi încadrată situaţia care a generat gradul de invaliditate a
recurentului, în categoria riscurilor specifice activităţii de poliţie.
În susţinerea celor de mai sus, intimatul a evidenţiat în faţa
instanţei de fond şi prevederile OMAI nr.35/2014 privind măsurile de
sprijin acordate poliţiştilor încadraţi într-un grad de invaliditate şi
familiilor acestora, precum şi familiilor poliţiştilor decedaţi, care
stabilesc în art. 2 înţelesul sintagmei „poliţist rănit” ca fiind
„poliţistul încadrat într-un grad de invaliditate, ca urmare a rănirii
printr-un accident de muncă, cercetat şi înregistrat conform
legislaţiei în vigoare;”
Au fost invocate şi prevederile Legii nr.319/2006 a
securităţii şi sănătăţii în muncă, care definesc următorii termeni la
art. 5 lit.g) accident de muncă - vătămarea violentă a organismului
precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul
 123

procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi

care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile
calendaristice, invaliditate ori deces; h) boala profesională -
afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau
profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici
caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea
diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de
muncă;
Din analizarea acestor prevederi, prin perspectiva
despăgubirilor acordate de HG nr.1083/2008, rezultă faptul că
legiuitorul a distins cu privire la categoriile de poliţişti invalizi,
beneficiari ai despăgubirilor prevăzute de lege, având în vedere
acordarea de despăgubiri numai acelor poliţişti clasaţi inapt pentru
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu în poliţie, ca urmare a
contractării stării de invaliditate prin rănire, în timpul şi din cauza
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.
Aspectele invocate de către recurent, referitoare la faptul
că HG nr.1083/2008 şi OMAI nr.35/2014 sunt două acte normative
diferite nu reprezintă un argument în admiterea acţiunii promovate
de către recurentul-reclamant, fiind evident faptul că atâta timp cât
şi unul şi celălalt act normativ vizează categoria „poliţistului invalid”,
noţiunea necomportând sensuri diametral opuse, ci realizându-se
doar o întregire a înţelesului acestei sintagme, a face abstracţie de
maniera în care s-a dorit de către legiuitor să se acorde aceste
beneficii, ar reprezenta o interpretare restrictivă, care nu are nicio
legătură cu voinţa legiuitorului.
Astfel, pentru justa şi corecta aplicare a normelor juridice,
pentru atingerea scopului pentru care au fost elaborate, se impune
cunoaşterea exactă a prevederilor şi înţelegerea conţinutului lor.
Aşadar, argumentul invocat de către recurent, nu poate fi
primit de către instanţa de recurs, întrucât aceasta este obligată să
judece cauza dedusa judecaţii, având drept criteriu clar, voinţa
legiuitorului.
Faţă de motivarea reclamantului din cuprinsul acţiunii,
respectiv a căii de atac, referitoare la faptul că nu poate fi conceput
ca vreo persoană să îşi dorească afectarea în mod intenţionat a
integrităţii anatomice şi funcţionale a organismului, intimatul arată
că instituţia pârâtă nu a îmbrăţişat această motivare, ci doar
aspectul legat de faptul că ansamblul condiţiilor în care reclamantul
şi-a desfăşurat activitatea au fost cunoscute de la început de către
acesta.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.205 şi
următoarele, art.483 şi următoarele Cod procedură civilă, Legea
nr.554/2004, HG nr.1083/2010 şi OMAI nr.35/2014.
 124

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, a

apărărilor formulate, a materialului probator administrat şi a
dispoziţiilor legale incidente, se apreciază ca fiind nefondat.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat
obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş la
plata despăgubirii prevăzute de art.4 alin.2 lit.c din HG
nr.1083/2008, în cuantum de 6.000 euro, echivalentul în lei la data
plăţii, cerere respinsă de instanţa de fond.
A criticat recurentul sentinţa instanţei de fond, susţinând
că a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind
incident motivul de casare prevăzut de art.488 pct.8 Cod procedură
civilă.
Astfel, a susţinut că instanţa a reţinut greşit dispoziţiile
Ordinul MAI nr.35 din 13 martie 2014, câtă vreme acest act
normativ reglementează alte situaţii decât cele avute în vedere de
HG 1083/2008 şi care a constituit temeiul juridic al pretenţiei sale.
În esenţă, critica recurentului vizează interpretarea
noțiunii de polițist rănit şi polițist invalid în sensul dispoziţiilor HG
1083/2008, în opinia sa boala profesională pentru care a fost
încadrat în gradul III de invaliditate reprezintă o invaliditate de
natură să atragă aplicarea dispoziţiilor art.4 din HG 1083/2008.
Critica recurentului nu poate fi primită, instanţa de fond
făcând o interpretare corectă a dispoziţiilor Legii 360/2002 şi HG
1083/2008.
În primul rând, menţionarea dispoziţiilor Ordinului MAI
nr.35/2014 nu poate fi reţinută ca motiv de nelegalitate a hotărârii.
Atât dispoziţiile HG 1083/2008 cât şi dispoziţiile Ordinului
MAI nr.35/2014 au în vedere acelaşi poliţist rănit/invalid, ceea ce
diferă este natura măsurilor reglementate, primul act normativ
reglementează cuantumul şi modalitatea de acordare a
despăgubirilor băneşti, iar cel de-al doilea stabileşte măsuri de
sprijin de altă natură.
Conform art.3 din HG nr.1083/2008 „Ministerul Internelor
şi Reformei Administrative acordă despăgubiri poliţiştilor pentru
următoarele categorii de riscuri: a) rănirea poliţistului; b) invaliditate
de gradul I; c) invaliditate de gradul II; d) invaliditate de gradul III;
e) deces; f) prejudicii aduse bunurilor”.
Potrivit art.4 alin.2 lit.c) din HG nr.1083/2008, „În situaţia
producerii unuia dintre riscurile prevăzute la art. 3 lit. b) - d),
poliţistului i se acordă despăgubiri în sumă de: (…) c) pentru
invaliditate de gradul al III-lea - 6.000 euro, echivalent în lei la data
plăţii.
Prin acelaşi act normativ, mai precis prin dispoziţiile art.2
sunt definite noţiunile de poliţist rănit şi poliţist invalid.
Poliţistul invalid, conform art.2 lit.c) , este poliţistul rănit
clasat inapt pentru serviciul poliţienesc de către comisiile de
 125

expertiză medicală şi evaluare a capacităţii de muncă, iar potrivit

art.2 lit.b) poliţistul rănit este poliţistul supus în timpul sau în
legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, independent de
voinţa lui, efectelor unor cauze vătămătoare, în urma cărora îi este
afectată integritatea anatomică şi/sau funcţională a organismului.
Cauza vătămătoare, în sensul textului de lege, trebuie să
fie o acţiune fizică externă, eveniment neprevăzut, un accident de
natură să producă o rănire, o vătămare fizică, traumă, etc.
Recurentul-reclamant a fost diagnosticat cu hipoacuzie
mixtă profundă US, hipoacuzie neurosenzorială moderată UD,
otoscleroză labirintizată US protezată, actul medical calificând acest
diagnostic ca fiind o boală profesională în sensul art.68 alin.1 lit.a
din Legea 263/2010.
Potrivit dispoziţiilor art.5 alin.1 lit h) din Legea
nr.319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, boala
profesională este „afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării
unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori
biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de
suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în
procesul de muncă;”
Conform Fişei de declarare a cazului de boală profesională
BP2 depusă la dosar (9) cauza bolii reclamantului a reprezentat-o
expunerea la zgomot şi microclimat nefavorabil.
Ori, expunerea la zgomot sau praf nu pot fi reţinute ca şi
cauze vătămătoare în sensul dispoziţiilor art.2 din HG 1083/2016
Această boală profesională, chiar dacă a fost de natură să
producă o invaliditate de gradul III, a fost cauzată de cu totul alte
împrejurări decât cele avute în vedere de textul HG 1083/2008 ,
astfel că nu răspunde cerinţelor art.4 din HG 1083/2008.
Faţă de aceste considerente, Curtea, apreciind legală
sentinţa instanţei de fond , în temeiul art.496 cod proc.civ., a respins
recursul ca nefondat.

4. Conflictul de interese în care se află un funcţionar public

constituie abatere disciplinară şi temei al răspunderii de
această natură.

Art.77 alin.2 lit.j) al Legii nr.188/1999

Această interpretare se impune şi în raport de prevederile

Legii nr.188/1999, lege ce constituie reglementarea aplicabilă
la care trimite art.25 alin.3 din Legea nr.176/2010, şi se
impune a fi reţinute dispoziţiile art.77 alin.2 lit.j) potrivit
cărora „Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: (…)
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri,
incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite
 126

prin lege pentru funcţionarii publici;”, precum şi dispoziţiile

art.101 potrivit cărora „(1) Destituirea din funcţia publică se
dispune, în condiţiile art. 78, prin act administrativ al
persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia
publică, ca sancţiune disciplinară aplicată pentru motive
imputabile funcţionarului public, în următoarele cazuri: a)
pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a
unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave; b) dacă
s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul
public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen
de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de
incompatibilitate.”
Încetarea raporturilor de serviciu în condiţiile Legii
privind Statutul Funcţionarului Public se face, fie în
conformitate cu dispoziţiile art.99, fie cele ale art.101
precitate. Niciuna din aceste prevederi legale nu legiferează
eliberarea sau destituirea din funcţia publică pentru
săvârşirea faptei de conflict de interese, fără ca aceasta să fie
tratată ca o abatere disciplinară. Situaţia la care se referă
lit.b) a art.101 din lege nu are în vedere conflictul de interese,
ci numai starea de incompatibilitate, cu circumstanţierea însă
şi a acesteia. Conflictul de interese poate fi asimilat unei fapte
de natura celei la care se referă lit.a) a textului, deci o abatere
disciplinară gravă sau mai puţin gravă, aspect ce urmează să
fie însă verificat de către comisia de disciplină, cea care, după
parcurgerea procedurii, face propunerea de sancţionare către
persoana competentă.
Din ansamblul acestor dispoziţii legale se apreciază că se
impune concluzia potrivit căreia conflictul de interese în care
se află un funcţionar public constituie abatere disciplinară şi
temei al răspunderii de această natură, fiind posibilă aplicarea
unei sancţiuni, cu respectarea însă a reglementărilor speciale,
respectiv cele din Legea nr.188/1999, HG nr.1344/2007 şi
Ordinul nr.2217/2013.

(Decizia nr. 432/R-CONT/19 Octombrie 2016)

Prin sentinţa nr.252 pronunţată de Tribunalul Vâlcea la

17.02.2015 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată
de reclamantul GG în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, prin Raportul
de evaluare nr.42542/G/II din 27 septembrie 2012, Agenţia Naţională
de Integritate a reţinut existenţa unui conflict de interese în
persoana reclamantului, act administrativ menţinut, în urma
 127

contestării sale în instanţă, atât prin hotărârea Curţii de Apel Piteşti,

cât şi prin cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În urma pronunţării deciziei de către această din urmă
instanţă a fost emis Ordinul nr.2492/13.08.2014 prin care pârâta a
dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică de conducere
teritorială a A.J.F.P. Vâlcea.
Din coroborarea dispoziţiilor Legii nr.176/2010 cu cele ale
Legii nr.188/1999, tribunalul a reţinut că cea dintâi are caracter de
normă specială, iar posibilitatea calificării conflictului de interese
drept abatere disciplinară nu intervine decât în situaţia în care
raportul de evaluare nu a fost contestat. În măsura în care el a fost
contestat şi a fost parcursă procedura de verificare a raportului, nu
devin incidente dispoziţiile art.99 alin.1 din Legea nr.188/1999, iar
fapta constituie temei pentru eliberare din funcţie.
În aceste condiţii nu se pune problema efectuării unei
cercetări prealabile, aşa încât criticile aduse actului administrativ
sunt, sub acest aspect, neîntemeiate. Tot astfel, trebuie calificată şi
susţinerea privind nemotivarea ordinului, ordin care răspunde
cerinţelor de legalitate şi cuprinde suficiente elemente pentru a
permite persoanei vizate să cunoască şi să evalueze temeiurile sale.
Prima instanţă a apreciat şi că nu a operat decăderea
pârâtei din dreptul de a propune sancţiunea, termenul de 6 luni
curgând de la rămânerea definitivă a raportului de evaluare,
sancţiune aplicată în urma sesizării persoanei competente de către
comisia de disciplină din cadrul pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul,
invocând dispoziţiile art.20 din Legea nr.554/2004 şi critici încadrate
în prevederile art.488 alin.1 pct.8 din Codul de procedură civilă. În
esenţă, s-a susţinut că:
- a fost soluţionat greşit raportul dintre Legea nr.176/2010
şi Legea nr.188/1999, reţinându-se că cea dintâi are valoare de
normă specială, deşi art.25 alin.3 din aceasta trimite în mod expres
la Legea nr.188/1999, act normativ care, sub aspectul aplicării
sancţiunii, respectiv a răspunderii disciplinare, are valoarea unei
norme speciale. Aprecierea se impune şi pentru că Legea
nr.176/2010 nu stabileşte sancţiunea, ci trimite la o reglementare
aplicabilă, care are valoare de normă specială;
- instanţa a nesocotit dispoziţiile art.22, art.25 şi art.26
alin.1 lit.j) din Legea nr.176/2010, printr-o interpretare străină
raţiunilor legiuitorului, făcând o distincţie de regim juridic între
situaţia contestării şi cea a necontestării raportului de evaluare
întocmit de către A.N.I. Urmând raţionamentul instanţei s-ar ajunge
la concluzia că A.N.I. nu mai are temei pentru sesizarea organelor de
disciplină, atunci când raportul de evaluare a fost contestat. Or, în
cauză, o astfel de sesizare s-a formulat.
 128

Textele invocate drept cauză a cererii de chemare în

judecată determină aprecierea potrivit căreia faptele constatate de
A.N.I. sunt, fie temei pentru eliberarea din funcţie, fie abatere
disciplinară. De altfel, şi Legea nr.188/1999, califică nerespectarea
regulilor privind incompatibilitatea şi conflictul de interese drept
abatere disciplinară care, trebuie sancţionată conform reglementării
aplicabile fiecărei funcţii.
În cazul funcţionarilor publici fapta raportat la care s-a
constatat starea de conflict de interese nu poate constitui decât
abatere disciplinară care se cercetează de comisia specială şi se
poate ajunge la aplicarea unei sancţiuni, cu respectarea însă a
dispoziţiilor H.G. nr.1344/2007 şi Ordinului nr.2217/2013.
- se impunea ca instanţa să reţină decăderea pârâtei din
dreptul de a mai emite ordinul, câtă vreme de la data pronunţării
sentinţei nr.67/F-Cont/06.03.2013 a curs un termen mai mare de 6
luni, termen impus de dispoziţiile art.26 alin.3 din Legea
nr.176/2010, date fiind şi prevederile art.377 alin.1 pct.1 Cod
procedură civilă de la 1865;
- art.99 din Legea nr.188/1999 reglementează expres şi
limitativ cazurile pentru care se dispune eliberarea din funcţie,
precum şi persoanele care au competenţa de a dispune o astfel de
măsură. Deşi nemotivat ordinul atacat pare să aibă în vedere un
motiv imputabil reclamantului şi acesta este un altul decât
incompetenţa, câtă vreme în perioada 2010-2013 reclamantul a
primit calificativul de „foarte bine”. În această enumerare nu se
regăsesc solicitarea A.N.I. şi nici conflictul de interese;
- potrivit art.50 alin.3 din HG nr.1344/2007 şi art.18 alin.2
din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr.2217/2013, actul
administrativ de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea
nulităţii, elemente ce nu se regăsesc în ordinul contestat. Aceeaşi
sancţiune este stabilită prin hotărârea de Guvern şi pentru
neîndeplinirea obligaţiei de a anexa actului administrativ raportul
comisiei de disciplină;
- legea privind statutul funcţionarilor publici prevede
obligativitatea unei cercetări prealabile, cercetare care are ca scop
respectarea dreptului la apărare şi care, în cauză, nu s-a realizat;
- nu se regăseşte în cauză niciuna din situaţiile la care se
referă art.101 alin.1 din Legea nr.188/1999;
- au fost încălcate normele de drept material cuprinse în
dispoziţiile art.1 şi 8 din Legea nr.554/2004 prin aceea că încetarea
raporturilor de serviciu a fost dispusă în condiţii neclare, cu
consecinţe incerte asupra carierei profesionale şi asupra drepturilor
dobândite pe parcursul acesteia, drepturi ce depind de caracterul
imputabil sau neimputabil al eliberării din funcţie.
Examinând criticile formulate se constată că ele sunt
fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
 129

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat

instanţei să dispună anularea Ordinului nr.1492 emisă de pârâtă la
13 august 2014, cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară şi
reparării pagubei prin obligarea la plata despăgubirilor reprezentând
drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate, precum şi
toate celelalte drepturi de care a fost lipsit, inclusiv cele de asigurări
sociale, începând cu 01.09.2014 şi până la reluarea raporturilor de
serviciu.
Prin cererea din 15.12.2015 reclamantul a precizat
întinderea despăgubirilor la suma de 137.813 lei, despăgubiri
calculate până la 30.09.2015, potrivit raportului de expertiză
contabilă întocmit în cauză, menţinându-şi pretenţiile în continuare
până la reluarea raporturilor de serviciu.
Ordinul contestat a fost emis, aşa cum se precizează în
cuprinsul său, în conformitate cu prevederile art.25 alin.3 din Legea
nr.176/2010, respectiv a faptului că în urma cercetării judecătoreşti
a fost menţinut raportul de evaluare, întocmit de Agenţia Naţională
de Integritate, prin care se constata existenţa unui conflict de
interese cu privire la persoana reclamantului aşa cum rezultă şi din
răspunsul dat de pârâtă recursului graţios exercitat de către
reclamant.
Prin acelaşi răspuns s-a susţinut punctul de vedere, însuşit
de altfel de către instanţă de fond, potrivit căruia în situaţia în care
raportul de evaluare este contestat, iar în urma cercetării
judecătoreşti este menţinută constatarea stării de conflict de
interese, nu mai există temei legal pentru demararea procedurii de
cercetare administrativă în cadrul comisiei de disciplină constituită
la nivelul A.N.A.F.
Aceasta este, în esenţă, prima chestiune ce se impune a fi
cenzurată de către instanţă, dat fiind că, de modul în care ea este
rezolvată, depinde verificarea sau nu a celorlalte critici invocate de
către reclamant în cererea de chemare în judecată şi în prezenta cale
de atac. Aprecierea este susţinut de faptul că în situaţia în care se
reţine un alt punct de vedere decât cel împărtăşit de către pârâtă şi
prima instanţă, urmează a se verifica parcurgerea sau nu a
procedurii administrative de către comisia de disciplină, procedură
la care trimit dispoziţiile art.78 alin.3 din Legea nr.188/1999 şi HG
nr.1344/2007.
Astfel, este real că potrivit art.25 din Legea nr.176/2010
„(3) Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de
incompatibilitate sau de conflict de interese constituie temei pentru
eliberarea din funcţie ori, după caz, constituie abatere disciplinară şi
se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei
sau activităţii respective.”
Textul reglementează, aşadar, ca posibile efecte ale
constatării stării de incompatibilitate sau de conflict de interese
 130

eliberarea din funcţie „ori, după caz,”, aprecierea faptei, ca fiind

abatere disciplinară şi sancţionarea ei potrivit dispoziţiilor legale
aplicabile.
În economia Legii nr.176/2010, precum şi a celorlalte acte
normative incidente, nu există o distincţie expresă pe care legiuitorul
să o fi făcut între situaţia contestării sau necontestării raportului de
evaluare întocmit de către A.N.I., în planul sancţiunii aplicabile, iar
interpretarea în sensul unei astfel de diferenţieri nu poate pleca
decât de la aprecierea că prin verificarea efectuată cu ocazia
soluţionării unei contestaţii instanţa se pronunţă nu doar asupra
existenţei conflictului de interese (cum este cazul în speţă), ci şi
asupra sancţiunii disciplinare ce se cuvine a fi aplicată, sancţiune ce
se determină însă raportat la mai multe elemente implicate de
raportul de serviciu.
De principiu, o astfel de premisă nu poate fi acceptată, nu
doar pentru că ea nesocoteşte principii şi competenţe pe care
legiuitorul român le-a introdus în cele două materii, dar şi pentru că
încetarea unor raporturi de serviciu nu are în reglementarea
analizată valoarea unei sancţiuni complementare, iar dreptul la
apărare al persoanei vizate a fost exercitat numai în planul verificării
conflictului de interese.
Dincolo de principii, în mod neîndoielnic textul trimite la
două situaţii distincte, cea în care fapta poate constitui abatere
disciplinară datorită naturii raporturilor juridice în care se află
persoana care a săvârşit-o şi cea în care nu poate primi o astfel de
calificare întrucât funcţia ocupată nu implică o astfel de răspundere
(este situaţia, de exemplu, a funcţiilor eligibile).
Atunci când însă persoana se află în raporturi juridice care
implică răspunderea disciplinară, menţinerea raportului de evaluare
privind conflictul de interese are drept consecinţă cercetarea faptei
ca abatere disciplinară şi sancţionarea ei în coordonatele stabilite de
lege pentru aceasta.
În aceste condiţii trimiterea pe care textul precitat o face
la reglementările aplicabile funcţiei sau activităţii respective
transferă caracterul special al răspunderii către actului normativ în
care se regăseşte o astfel de reglementare şi care, în cauză, este
Legea nr.188/1999.
Aprecierea de mai sus este susţinută nu doar de norma
legală enunţată, dar şi de celelalte dispoziţii legale care vin să
realizeze o reglementare coerentă a situaţiei de fapt dedusă
judecăţii.
Astfel, urmează a fi observate şi dispoziţiile art. 26 din
Legea nr.176/2010 potrivit cărora „(1) Agenţia va comunica raportul
de evaluare, după cum urmează: … j) pentru funcţionarii publici -
comisiei de disciplină sau consiliului de disciplină, care propune
autorităţii prevăzute de lege aplicarea unei sancţiuni, potrivit legii;
 131

(…) (3) Prin derogare de la dispoziţiile legilor speciale care

reglementează răspunderea disciplinară, sancţiunea poate fi aplicată
în termen de cel mult 6 luni de la data rămânerii definitive a
raportului de evaluare, potrivit prevederilor legale. În cazul în care
cauza de incompatibilitate a încetat înainte de sesizarea Agenţiei,
sancţiunea disciplinară poate fi aplicată în termen de 3 ani de la
încetarea cauzei de incompatibilitate, dacă legea nu dispune altfel."
Aşadar, pentru situaţia contestării raportului, textul
impune în sarcina A.N.I. obligaţia de sesizare a comisiei de disciplină
pentru funcţionarii publici care au săvârşit fapte de natura celor
reţinute în raportul de evaluare, or, o astfel de sesizare devine
nejustificată în măsura în care nu ar fi urmată de cercetarea
administrativă pentru aplicarea unei sancţiuni disciplinare.
Textul nu este contrazis de prevederile art.22 din acelaşi
act normativ, prevederi în care legiuitorul a reglementat termenele
şi demersurile pe care A.N.I. le face după expirarea termenului de
contestare a raportului de evaluare şi în absenţa unei astfel de
proceduri, demersuri printre care se numără şi cel de declanşarea a
procedurii disciplinare.
Cele două texte sunt distincte, nu conţin o dublă
reglementare, iar art.26 nu este o reluare a dispoziţiilor art.22 din
Lega nr.176/2010, referitoare la sesizarea comisiei de disciplină. Din
coroborarea lor rezultă în mod neîndoielnic că şi în situaţia
contestării şi în situaţia necontestării raportului de evaluare A.N.I.
are obligaţia sesizării comisiei de disciplină, sesizare care însă se
face în termene ce curg de la momente diferite.
Această interpretare se impune şi în raport de prevederile
Legii nr.188/1999, lege ce constituie reglementarea aplicabilă la
care trimite art.25 alin.3 din Legea nr.176/2010, şi se impune a fi
reţinute dispoziţiile art.77 alin.2 lit.j) potrivit cărora „Constituie
abateri disciplinare următoarele fapte: (…) j) încălcarea prevederilor
legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese
şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;”, precum
şi dispoziţiile art.101 potrivit cărora „(1) Destituirea din funcţia
publică se dispune, în condiţiile art. 78, prin act administrativ al
persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică,
ca sancţiune disciplinară aplicată pentru motive imputabile
funcţionarului public, în următoarele cazuri: a) pentru săvârşirea
repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare
care a avut consecinţe grave; b) dacă s-a ivit un motiv legal de
incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru
încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data
intervenirii cazului de incompatibilitate.”
Încetarea raporturilor de serviciu în condiţiile Legii privind
Statutul Funcţionarului Public se face, fie în conformitate cu
dispoziţiile art.99, fie cele ale art.101 precitate. Niciuna din aceste
 132

prevederi legale nu legiferează eliberarea sau destituirea din funcţia

publică pentru săvârşirea faptei de conflict de interese, fără ca
aceasta să fie tratată ca o abatere disciplinară. Situaţia la care se
referă lit.b) a art.101 din lege nu are în vedere conflictul de interese,
ci numai starea de incompatibilitate, cu circumstanţierea însă şi a
acesteia. Conflictul de interese poate fi asimilat unei fapte de natura
celei la care se referă lit.a) a textului, deci o abatere disciplinară
gravă sau mai puţin gravă, aspect ce urmează să fie însă verificat de
către comisia de disciplină, cea care, după parcurgerea procedurii,
face propunerea de sancţionare către persoana competentă.
Din ansamblul acestor dispoziţii legale se apreciază că se
impune concluzia potrivit căreia conflictul de interese în care se află
un funcţionar public constituie abatere disciplinară şi temei al
răspunderii de această natură, fiind posibilă aplicarea unei sancţiuni,
cu respectarea însă a reglementărilor speciale, respectiv cele din
Legea nr.188/1999, HG nr.1344/2007 şi Ordinul nr.2217/2013.
În cauză o astfel de procedură administrativă nu a fost
parcursă de către pârâtă, deşi în sesizarea pe care A.N.I. a adresat-o
comisiei de disciplină s-au făcut referiri exprese la conflictul de
interese ca abatere disciplinară.
Neparcurgerea procedurii administrative, cu toate etapele
prevăzute pentru aceasta, este confirmată în mod implicit de către
pârâtă prin susţinerea din întâmpinare potrivit căreia cercetarea
disciplinară nu se impunea în cauză.
Or, potrivit dispoziţiilor art.78 alin.3 din Legea
nr.188/1991 „Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după
cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea
funcţionarului public. Audierea funcţionarului public trebuie
consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii.”. Sancţiunea nulităţii la
care se referă textul nu poate privi decât actul administrativ emis
fără parcurgerea procedurii administrative, sancţiune ce se impune
şi în cauză ca efect al nesocotirii dreptului la apărare şi a
dispoziţiilor legale privind cercetarea prealabilă a faptei prin prisma
caracterului său de abatere disciplinară.
Pentru toate aceste considerente se apreciază că este
întemeiată calea de atac, precum şi pretenţia privind nulitatea
ordinului nr.2492 emis de A.N.A.F. la 13 august 2014, aşa încât, în
baza art.1 şi 18 alin.1 din Legea nr.554/2004, urmează a se dispune
anularea lui şi reintegrarea reclamantului pe funcţia publică din care
a fost eliberat.
În conformitate cu alin.3 din art.18 al legii, urmează ca
pârâta să fie obligată şi la plata despăgubirilor morale solicitate,
respectiv la îndemnizarea prejudiciului încercat de reclamant
începând cu data de 01.09.2014 şi până la reluarea raporturilor de
serviciu.
 133

În ceea ce priveşte aceste despăgubiri materiale ele

urmează a fi cuantificate la momentul încetării acţiunii
prejudiciabile, reţinând că suma solicitată prin precizarea la cererea
de chemare în judecată acoperă dauna încercată până la 30
septembrie 2015 (aşa cum a fost determinată prin raportul de
expertiză contabilă), fără ca această limită de timp să coincidă cu
momentul reluării raporturilor de serviciu.
Dincolo de acest aspect reluarea raporturilor de serviciu
presupune nu doar plata drepturilor salariale de care reclamantul a
fost lipsit, dar şi reactivarea unor drepturi - cărora le corespund
obligaţii în sarcina pârâtei - în strânsă dependenţă cu calitatea de
funcţionar public, în planul asigurărilor sociale.
Concluzionând în sensul că reclamantul este îndreptăţit la
indemnizarea prejudiciului material încercat ca urmare a emiterii
actului administrativ a cărui anulare urmează a se dispune, va fi
admisă şi cererea de despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate şi recalculate, precum şi celelalte drepturi de care acesta a
fost lipsit.
Reţinând temeinicia criticilor analizate şi caracterul
superfluu al verificării celorlalte motive de recurs, în baza art.496 şi
art.498 din Codul de procedură civilă, a fost admisă calea de atac,
casată sentinţa şi, în rejudecare, admisă cererea de chemare în
judecată.

5. Modul de încadrare în categoria deficienţei funcţionale

grave care să necesite asistent personal.

Ordinul nr. MMFES 762/1.992/2007

Din motivele de recurs rezultă că se susţine greşita

evaluare a stării de sănătate, stabilirea unui diagnostic fiind
necesar a se realiza pe fondul unei opriri a administrării
medicamentelor.
Curtea a reţinut însă, pe de o parte, că în contestaţia
iniţială adresată instanţei nu se critică asemenea aspecte, iar
pe de altă parte, că în procedura de faţă este posibilă numai
analizarea încadrării în gradul de handicap faţă de
documentele medicale întocmite, iar nu o expertizare
medicală.
Ca atare, nu se poate reţine că situaţia reclamantei,
relevată de actele medicale, ar putea determina o încadrare în
deficienţă funcţională gravă, criteriile medico-psiho-sociale
reglementate în ordin fiind obligatorii, modul de încadrare în
categoria deficienţei funcţionale ţinând de valorile impuse
prin lege, care nu pot fi modificate, ci numai constatate şi
analizate de către instanţă.
 134

Aşa cum a reţinut şi tribunalul, faptul că reclamanta are

nevoie de ajutor permanent, aspect relevat de înscrisurile
aflate la dosar, nu determină automat încadrarea în
prevederile Ordinului nr. 762/1.992/2007 la deficienţa
funcţională gravă care să necesite asistent personal, atare
încadrare fiind condiţionată şi de limitele scorurilor MMSE şi
GAFS, care nu sunt lăsate de lege la aprecierea instanţei.

(Decizia nr. 1450/R-CONT/ 20 Octombrie 2016)

Prin cererea formulată la data de 24.07.2015, înregistrată

pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. 3409/109/2015, reclamanta AV a
solicitat în contradictoriu cu pârâtele Comisia Superioara de
Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap şi Comisia de Evaluare a
Persoanelor Adulte cu Handicap Argeş anularea Deciziei nr.
808/5.02.2015.
Pârâta Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu
Handicap Argeş a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei
calităţii procesual pasive, faţă de împrejurarea că reclamanta a
înţeles să conteste Decizia nr. 7288/13.05.2015 emisă de Comisia
Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap –
Bucureşti.
S-a mai invocat şi excepţia inadmisibilităţii formulării
acţiunii cu motivarea că în faţa instanţei de contencios administrativ
nu poate fi contestată decât decizia emisă de Comisia Superioară de
Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap.
La 25.11.2015 reclamanta a formulat cerere adiţională
completatoare (f. 46 dosar fond), solicitând anularea atât a
Certificatului nr. 808/5.02.2015, cât şi a Deciziei nr.
7288/13.05.2015.
Prin sentinţa nr. 389/18 Aprilie 2016 Tribunalul Argeş a
respins excepţiile şi a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţei a declarat recurs AE pentru AV,
solicitând admiterea acestuia.
Se arată că reclamanta are dreptul la asistent personal,
boala psihică de care suferă nu-i permite să se îngrijească singură,
necesitând prezenţa altei persoane pentru supraveghere, hrănire,
ocrotire, întreţinere.
Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap
Argeş nu a ţinut cont de boala de care suferă reclamanta, pe care
familia nu a internat-o într-un azil de bătrâni sau într-un spital de
boli psihice, îngrijind-o după posibilităţi.
Nu au fost luate în calcul evaluarea psihologică şi
examenul psihiatric, reclamanta aflându-se permanent sub tratament
cu antidepresive, datorită comportamentului agitat şi imprevizibil pe
care îl are în lipsa administrării medicamentelor.
 135

Pentru ca scorul GAFS să fie real, bolnava ar trebui

examinată în lipsa medicamentelor, însă tratamentul nu poate fi
întrerupt.
Fiica reclamantei şi-a afectat tot timpul îngrijirii bolnavei,
ceea ce determină necesitatea recunoaşterii dreptului la asistent
personal, din motive de siguranţă şi ocrotire, aşa cum rezultă şi din
evaluările psihologice, în care se arată că reclamanta necesită ajutor
şi supraveghere permanentă din partea aparţinătorilor.
Se solicită încadrarea corectă şi reală în gradul de
handicap, ţinându-se seama de faptul că stabilirea unui diagnostic
precis şi real trebuie să se realizeze pe fondul opririi administrării
calmantelor, niciuna din comisii neputând susţine că o boală psihică
poate fi evaluată corect şi că evoluţia acesteia nu are un caracter
agravant.
Se arată că faţă de lipsa de discernământ şi de starea
precară a bolnavei nu s-a putut obţine o altă procură pentru
susţinerea drepturilor sale sociale.
Au fost depuse la dosar: sentinţa atacată, actele contestate
şi act de identitate al reclamantei.
Ministerul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor
vârstnice a formulat cerere prin care a solicitat introducerea în
cauză a Autorităţii Naţionale pentru Persoane cu Dizabilităţi, faţă de
prevederile O.U.G. nr. 40/2016 care a modificat Legea nr. 48/2006.
La 15.07.2016 au fost depuse la dosar: procura
autentificată sub nr. 4828/18.12.2007, certificatul de deces AA.
Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Dizabilităţi –
Comisia superioară de evaluare a persoanelor cu handicap pentru
adulţi a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca
nefondat.
Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap
Argeş a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca
nefondat.
La 14.09.2016 s-a formulat pentru reclamantă întâmpinare,
în care se reiau aspectele din cererea de recurs, însoţită de actele
atacate şi înscrisuri medicale.
La termenul din 20 octombrie 2016, Curtea faţă de
dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând
completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele
ale Noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile
formale ale recursului, potrivit art.486 Cod procedură civilă.
Faţă de situaţia specială în care se regăseşte reclamanta,
pentru care nu s-a dovedit punerea sub interdicţie, văzând procura
autentificată sub nr. 4828/18.12.2007 şi certificatul de deces depuse
la filele 24-25 dosar recurs, analizând semnăturile de pe cererea de
recurs, Curtea constată că este îndeplinită condiţia prevăzută de art.
486 alin. 1 lit. e) Cod procedură civilă.
 136

Analizând sentinţa atacată, prin prisma temeiurilor de

drept aplicabile şi a criticilor invocate, în raport de probatoriul
administrat în cauză, Curtea constată că recursul nu poate fi primit,
pentru următoarele considerente:
Faţă de conţinutul cererii de recurs, în care nu se indică
niciun temei de drept, văzând prevederile art. 489 rap. la art.22 Cod
procedură civilă, Curtea reţine că motivele invocate de recurentă
sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură
civilă, respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material, în speţă, Ordinul MMFES şi
MSP nr. 762/1.992/2007 şi Legea nr. 448/2006.
Curtea constată că prin Certificatul de încadrare în grad de
handicap nr. 808/5.02.2015, reclamanta a fost încadrată în gradul de
handicap „accentuat”, cu valabilitate permanentă.
Contestaţia formulată împotriva certificatului menţionat a
fost respinsă prin Decizia nr. 7288/13.05.2015, în care s-a reţinut că
au fost respectate criteriile medico-psihosociale aprobate prin
Ordinul nr.762/1.992/2007.
Nemulţumirea reclamantei vizează gradul de handicap în
care a fost încadrată, încadrare care, dacă ar fi schimbată în
deficienţă funcţională gravă ar determina şi dreptul la un însoţitor
personal.
Curtea constată că reclamanta a fost diagnosticată cu
demenţă mixtă, tulburare afectivă organică, care, din perspectiva
criteriilor medico-psiho-sociale reglementate în Ordinul nr.
762/1.992/2007 determină încadrarea în grad de handicap accentuat.
Astfel, potrivit Anexei I, cap. 1, pct. II din Ordinul nr.
762/1.992/2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe
baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap, la
evaluarea persoanelor cu regresie (deteriorare) a funcţiilor
intelectuale în vederea încadrării în grad de handicap se prevede că
deficienţei accentuate îi corespunde un handicap accentuat, cu un
scor MMSE 10 -14 şi un scor GAFS 31 -50.
Totodată, pentru deficienţa gravă căreia îi corespunde un
handicap grav, scorul MMSE este mai mic sau egal cu 9. Scorul
GAFS care se situează între 21 - 30 este fără asistent personal, iar
scorul GAFS între 1 - 20 grav, cu asistent personal.
În documentarul de expertiză medicală a persoanelor cu
handicap care necesită protecţie specială se reţine un diagnostic
clinic ce susţine un handicap accentuat permanent, însă acestea
vizează o afecţiune ortopedică care nu este în discuţie în raport de
codul bolii reţinut în Certificatul nr. 808/2015.
Însă, reclamanta a fost diagnosticată şi cu demenţă mixtă,
tulburare afectivă organică, în documentarul de evaluare a
persoanelor cu handicap care necesită protecţie specială reţinându-
se la gradul de handicap MMSE 11 puncte (f. 82 dosar fond).
 137

Examenele psihologice relevă o boală care determină

necesitatea ajutorului din partea altor persoane, ancheta socială
arătând că bolnava depinde de alţii atât la prepararea hranei, cât şi
la activităţile gospodăreşti, dar îşi poate aduce aminte instrucţiunile
şi le poate îndeplini mai târziu.
În acest context, faţă de criteriile medico-psiho-sociale sus
menţionate, rezultă că reclamanta are nevoie de sprijin în
desfăşurarea activităţilor cotidiene, însă nu se încadrează în criteriile
legale pentru a beneficia de asistent personal.
Din motivele de recurs rezultă că se susţine greşita
evaluare a stării de sănătate, stabilirea unui diagnostic fiind necesar
a se realiza pe fondul unei opriri a administrării medicamentelor.
Curtea reţine însă, pe de o parte, că în contestaţia iniţială
adresată instanţei nu se critică asemenea aspecte, iar pe de altă
parte, că în procedura de faţă este posibilă numai analizarea
încadrării în gradul de handicap faţă de documentele medicale
întocmite, iar nu o expertizare medicală.
Ca atare, nu se poate reţine că situaţia reclamantei,
relevată de actele medicale, ar putea determina o încadrare în
deficienţă funcţională gravă, criteriile medico-psiho-sociale
reglementate în ordin fiind obligatorii, modul de încadrare în
categoria deficienţei funcţionale ţinând de valorile impuse prin lege,
care nu pot fi modificate, ci numai constatate şi analizate de către
instanţă.
Aşa cum a reţinut şi tribunalul, faptul că reclamanta are
nevoie de ajutor permanent, aspect relevat de înscrisurile aflate la
dosar, nu determină automat încadrarea în prevederile Ordinului nr.
762/1.992/2007 la deficienţa funcţională gravă care să necesite
asistent personal, atare încadrare fiind condiţionată şi de limitele
scorurilor MMSE şi GAFS, care nu sunt lăsate de lege la aprecierea
instanţei.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 Cod
procedură civilă, rap. la art. 8 din Legea nr. 554/2004, Curtea a
respins recursul ca nefondat.

6. Desfiinţarea hotărârii adunării creditorilor

Art. 13-15 din Legea nr. 85/2006
Art. 14 alin. 7 din Legea nr. 85/2006

Conform art. 14 alin. 7 din Legea nr. 85/2006 hotărârea

adunării creditorilor poate fi desfiinţată pentru nelegalitate la
cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii
respective şi au făcut să se consemneze această în procesul-
verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor
îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au
lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.
 138

Pornind de la dispoziţiile legale enunţate, Curtea reține

că prin acest articol se stabilesc nu doar persoanele care au
legitimare procesuală activă în formularea cererii de anulare
a hotărârii adunării creditorilor, ci şi limitele controlului ce
urmează a fi efectuat de judecătorul sindic.
Astfel, desfiinţarea hotărârii adunării creditorilor poate
interveni numai pentru motive de nelegalitate care vor fi
apreciate în raport cu prevederile art. 13-15 din Legea nr.
85/2006.
În speţă, aşa cum corect a precizat şi prima instanţa,
judecătorul sindic nu poate cenzura, în temeiul Legii nr.
85/2006, opțiunea creditorilor de a nu vota planul de
reorganizare propus, cât vreme judecătorul analizează doar
legalitatea unei hotărâri adoptate prin de adunarea generală a
creditorilor.

(Decizia nr. 643/A-COM/14 Noiembrie 2016)

La data de 02.07.2015, DG ş.a. au formulat contestaţie

împotriva procesului-verbal al Adunării Generale a Creditorilor
încheiat la data de 26.06.2015 şi a Hotărârii Adunării creditorilor,
solicitând desfiinţarea (anularea) acestora, în ceea ce priveşte
respingerea planului de reorganizare.
În motivare se arată că planul de reorganizare propus de
societatea debitoare SC S SRL indică perspectivele de redresare în
raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu
mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta
debitorului şi că atribuţiile judecătorului-sindic sunt mai extinse
raportat la dispoziţiile art.101 alin.1 lit.E care prevăd că planul va fi
confirmat doar dacă respectă şi prevederile art.95 din Legea
insolvenţei.
În aceste condiţii, se arată că planul cuprinde elemente
concrete care susţin ideea că, în baza planului de reorganizare
propus de societatea debitoare, ar putea fi acoperite creanţele din
tabel şi ar putea fi redresată activitatea debitoarei.
În continuare sunt invocate prevederile art.101 alin.1) lit.C
şi art.101 alin.2) din Legea insolvenţei, în plan fiind menţionat faptul
că plata creanţelor se va face din încasările din activitatea
desfăşurată, o previziune viabilă în condiţiile economice actuale, cu
precizarea că, în caz de faliment, creditorii chirografari nu ar primi
nimic, iar celelalte categorii nu ar recupera integral creanţele, aşa
cum prevede planul de reorganizare.
În final, se arată că, în cuprinsul procesului-verbal atacat
se face referire la o altă societate comercială, informaţiile puse la
dispoziţia creditorilor fiind astfel eronate, ceea ce a condus la
exprimarea unui vot în necunoştinţă de cauză.
 139

La data de 07.10.2015 a fost depusă o precizare a

contestaţiei, menţionându-se faptul că societatea creditoare E SRL
nu avea drept de vot în cadrul Adunării Generale a Creditorilor,
întrucât s-a promovat cerere de revizuire a titlului de creanţă deţinut
de către această creditoare, cerere înregistrată sub numărul
7525/288/2015 cu termen de judecată la data de 26.10.2015.
În cuprinsul cererii de revizuire s-a invocat împrejurarea
că societatea creditoare nu a prestat niciun serviciu în favoarea
debitoarei, din moment ce nu era autorizată să presteze asemenea
servicii silvice, astfel că, în mod ilegal şi în vederea fraudării
debitoarei a reuşit să se înscrie la masa credală, folosindu-se de o
hotărâre judecătorească obţinută prin inducerea în eroare a instanţei
de judecată.
A fost ataşată cererea de revizuire în copie, autorizaţia
0265/05.04.2011 şi înscris „Informaţii dosar” obţinut din sistemul
ECRIS al Judecătoriei Rm. Vâlcea.
La data de 13.01.2016, administratorul judiciar a depus un
înscris din care rezultă soluţia adoptată în dosarul 7525/288/2015,
instanţa respingând cererea de revizuire formulată de către
societatea debitoare.
Prin sentinţa nr. 434/16.03.2016, Tribunalul Vâlcea a
respins contestaţia, aşa cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reţinut că, aşa
cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal nr.926/26.06.2015, în
cadrul Adunării creditorilor convocată pentru votarea Planului de
reorganizare propus de către debitoarea S SRL, creditorul bugetar
DGRFP-AJFP Argeş a votat împotriva planului(în consecinţă, planul
fiind respins de categoria creanţelor bugetare), iar din categoria
creditorilor bugetari creditorii FNGCIMM SA, CEC Bank SA şi P au
votat, de asemenea, împotriva planului propus. Creditorii
chirografari DG ş.a. şi societatea M SRL au votat în favoarea planului
de reorganizare propus de către debitoare. S-a reţinut că, având în
vedere că au votat împotriva planului creditori chirografari care
deţin 58,82% din creanţele prezente din această categorie, condiţii
în care, faţă de dispoziţiile art.101 alin.1) din Legea 85/2006, s-a
concluzionat că planul de reorganizare nu a fost votat de către
adunarea creditorilor.
S-a mai constatat de instanța de fond că motivele de
nelegalitate invocate de către cei trei creditori sunt legate de
oportunitatea măsurilor de redresare menţionate în cuprinsul
planului de reorganizare de către societatea debitoare, de
menţionarea greşită în procesul-verbal a denumirii societăţii
debitoare de către administratorul judiciar şi de contestarea calităţii
de creditor chirografar a societăţii E CG SRL.
Raportat la primul motiv al contestaţiei, instanţa a reţinut
că legiuitorul a reglementat atribuţiile judecătorului sindic în ceea ce
 140

priveşte confirmarea planului de reorganizare judiciară, prin

prevederile art.101 din Legea nr.85/2006, din examinarea căruia a
rezultat că judecătorul-sindic verifică respectarea prevederilor art.95
şi viabilitatea planului de reorganizare propus, aşa cum se susţine de
către creditorii-contestatori, dar numai cu prilejul confirmării
planului, iar nu în cadrul procesual propus de către cei trei creditori.
În ceea ce priveşte eroarea strecurată în Procesul-verbal
nr.926/26.06.2015, judecătorul-sindic a observat că administratorul
judiciar a menţionat că „La şedinţa participă creanţe reprezentând
70,33% din totalul creanţelor împotriva averii debitoarei SC T SRL.”,
în loc de SC S SRL, eroare îndreptată ulterior, aşa cum rezultă din
Procesul-verbal depus la dosar, la data de 29.06.2015. Această
eroare nu afectează însă condiţiile de legalitate în care a avut loc
procedura de votare a planului de reorganizare propus de către
societatea debitoare. Cvorumul menţionat în procesul-verbal este cel
real, la şedinţă participând creanţe reprezentând 70,33% din totalul
creanţelor asupra averii debitoarei S SRL, cu respectarea
prevederilor art.15 alin.1) din Lege, prevederi potrivit cărora „Cu
excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială, şedinţele
adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe
însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra
averii debitorului(…)”
În legătură cu ponderea voturilor exprimate în categoria
creanţelor chirografare în favoarea planului de reorganizare,
instanţa a constatat că această problemă constituie un aspect ce
trebuie analizat de către instanţă tot cu prilejul confirmării planului
de reorganizare, în conformitate cu dispoziţiile art.101 din Lege. Prin
urmare, cele două proceduri – legalitatea adunării creditorilor,
respectiv confirmarea planului de reorganizare – sunt etape distincte
ale procedurii insolvenţei care, deşi sunt interdependente, nu se
confundă, fiecare dintre acestea presupunând verificarea îndeplinirii
unor condiţii distincte de legalitate.
Tribunalul a mai reţinut că ceea ce interesează pentru
legalitatea hotărârii adunării generale este respectarea dispoziţiilor
legii referitoare la convocarea şi desfăşurarea adunării creditorilor,
precum şi la cvorumul necesar pentru adoptarea hotărârii, sediul
materiei fiind art.100 din Legea 85/2006, completat cu dispoziţiile
generale ale art. 13-15 din lege. Pentru confirmarea planului, una
dintre condiţiile care trebuie verificată este cea referitoare la votarea
acestuia, la care se adaugă şi celelalte condiţii prevăzute la art. 101
din lege, cele două motive invocate de către creditorii-contestatori în
susţinerea contestaţiei şi examinate anterior, înscriindu-se între
acestea.
Judecătorul-sindic a concluzionat, reţinând că, având în
vedere această succesiune de etape, criticile vizând viabilitatea
planului de reorganizare şi votarea planului trebuie valorificate în
 141

cadrul procesual al confirmării de către judecătorul-sindic a planului

de reorganizare.
Împotriva acestei sentinţe, DG ş.a. au formulat apel,
criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Se susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.
425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă, potrivit cărora hotărârea
trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format
convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat
cererile părţilor. Judecătorul-sindic în considerentele sentinţei nu a
analizat motivele invocate de contestatori şi nu a dat eficiență
înscrisurilor întocmite pro causa de intimaţii-pârâţi, ceea ce
determină imposibilitatea controlului judiciar şi nulitatea hotărârii.
Dispoziţia legală prin care s-a consacrat principiul general
potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, a fost edictată în
scopul de a asigura o bună administrare a justiţiei, de a întări
încrederea justiţiabililor în hotărârile judecătoreşti şi de a da
posibilitatea instanţelor superioare să exercite controlul judiciar.
În jurisprudenţă, nemotivarea hotărârii a fost asimilată
unei soluţionări a procesului fără a se intra în judecata fondului, de
natură să justifice anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre
rejudecare la prima instanţă.
Pe fondul cauzei, se susţine că în mod eronat a respins
instanţa de fond contestaţia, ca neîntemeiată, întrucât, aşa cum s-a
arătat prin cererea introductivă, planul propus de SC S SRL indică
perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul
activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu
cererea pieţei faţă de oferta debitorului.
Privind planul prin perspectiva cerinţelor art. 95 din Legea
nr.85/2006, rezultă că planul cuprinde elemente concrete care să
susţină ideea că în baza acestui plan de reorganizare ar putea fi
acoperite creanţele din tabel şi ar putea fi redresată activitatea
debitoarei.
În cuprinsul procesului - verbal atacat se face referire la o
altă societate, informaţiile puse la dispoziţie de administratorul
judiciar fiind eronate şi conducând la exprimarea unui vot în
necunoştinţă de cauză. Ulterior, s-a întocmit de către lichidatorul
judiciar un proces - verbal prin care a susţinut că a îndreptat eroarea
materială, însă acest înscris a fost întocmit pro causa. Astfel, nu s-a
făcut o informare reală a creditorilor societăţii, aceştia fiind puşi în
imposibilitatea de a-şi prezenta punctul de vedere în cunoştinţă de
cauză şi de a da un vot care are la bază o informaţie corectă şi
concisă.
De asemenea, susţin apelanţii, SC ECG SRL nu avea drept
de vot în adunarea generală a creditorilor, astfel că procesul - verbal
al adunării generale a creditorilor încheiat la data de 26.06.2015 şi
Hotărârea adunării creditorilor sunt lovite de nulitate absolută.
 142

SC E CG SRL, în mod vădit ilegal şi în vederea fraudării

apelanţilor şi a societăţii S SRL a reuşit să se înscrie la masa credală
folosindu-se ode o hotărâre judecătorească obţinută prin inducerea
în eroare a magistraţilor, deoarece această societate nu a prestat
niciun fel de serviciu către contestatori.
Cvorumul menţionat în cuprinsul procesului - verbal atacat
nu este real, întrucât, în urma demersurilor efectuate, creanţele
reţinute la masa credală au fost modificate şi, implicit, şi drepturile
titularilor de creanţe.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate
şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată
următoarele:
În ce privește critica de apel privind nemotivarea hotărârii
instanței de fond Curtea reține că hotărârea criticată respectă
exigențele prevăzute de art.425 C.proc.civ. în condițiile în care s-a
răspuns argumentat de instanța de fond la fiecare din motivele de
nelegalitate invocate de către contestatori.
În ce privește critica privind greșita aplicare a legii Curtea
reține că este de asemenea neîntemeiată.
Conform art. 14 alin. 7 din Legea nr. 85/2006 hotărârea
adunării creditorilor poate fi desfiinţată pentru nelegalitate la
cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii
respective şi au făcut să se consemneze această în procesul-verbal al
adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la
procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării
creditorilor.
Pornind de la dispoziţiile legale enunţate, Curtea reține că
prin acest articol se stabilesc nu doar persoanele care au legitimare
procesuală activă în formularea cererii de anulare a hotărârii
adunării creditorilor, ci şi limitele controlului ce urmează a fi
efectuat de judecătorul sindic.
Astfel, desfiinţarea hotărârii adunării creditorilor poate
interveni numai pentru motive de nelegalitate care vor fi apreciate în
raport cu prevederile art. 13-15 din Legea nr. 85/2006.
În speţă, aşa cum corect a precizat şi prima instanţa,
judecătorul sindic nu poate cenzura, în temeiul Legii nr. 85/2006,
opțiunea creditorilor de a nu vota planul de reorganizare propus, cât
vreme judecătorul analizează doar legalitatea unei hotărâri adoptate
prin de adunarea generală a creditorilor.
În ce privește cadrul procesual pentru analiza încălcării
unor dispoziții legale cu ocazia aprobării/respingerii unui plan de
reorganizare de către adunarea creditorilor conform art.99 si 100
din Legea nr.85/2006, în mod corect s-a reținut că acestea pot fi
invocate în caz de respingere a planului prin intermediul căi de atac
ce se va exercita împotriva hotărârii prin care se dispune intrarea în
faliment în condițiile art.107 alin (1) lit.A c) din Legea nr.85/2006.
 143

De astfel este de constatat că creditorul DG a exercitat o

astfel de cale de atac specială prin care a invocate inclusiv aspecte
de nelegalitate ale hotărârii adunării creditorilor din data de 26 mai
2015, respectiv apelul împotriva sentinței civile nr.435/16.03.2016 a
Tribunalului specializat Argeș, prin care s-a dispus începerea
procedurii falimentului, cale de atac care a fost respinsă prin decizia
civilă nr.520/22.09.2016 a Curții de Apel Pitești, pronunțată în
dosarul nr3779/90/2013/a10.
Or, raportat la această hotărâre Curtea reține că
participanții la procedură nu mai pot repune în discuție aspectele
tranșate raportat la dispozițiile art.431 C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.1
NCPC, Curtea a respins apelul ca nefondat.

7. Compunerea completului de judecată în cazul conflictelor

de muncă. Calea de atac în astfel de litigii.
Art.266 din Codul muncii
Art.55 din Legea nr.304/2004
Art.214 din Legea nr.62/2011

Pentru aceste considerente se apreciază că litigiul dedus

judecăţii este un litigiu de muncă, raportat şi la dispoziţiile
art.266 din Codul muncii şi, pe cale de consecinţă,
compunerea completului de judecată este cea la care se referă
art.55 din Legea nr.304/2004, respectiv un judecător şi doi
asistenţi judiciari.
Respectarea compunerii completului de judecată este
obligatorie având în vedere raţiunile pentru care în materia
conflictelor de muncă şi de asigurări sociale s-a derogat de la
norma de drept comun şi, mai mult, judecarea cauzei cu
respectarea normelor precitate are consecinţe şi asupra căii
de atac pe care partea nemulţumită de hotărârea pronunţată o
poate exercita.
Potrivit art.214 din Legea nr.62/2011, calea de atac în
astfel de litigii este apelul şi nu recursul, apel în care partea
are posibilitatea să formuleze critici de natură să devolueze
fondul, nefiind supusă restricţiilor la care se referă art.488
din Codul de procedură civilă la care se raportează art.20 din
Legea nr.554/2004.

(Decizia nr. 1509/R-CONT/02 Noiembrie 2016)

Prin sentinţa civilă nr.319 pronunţată de Tribunalul Argeş

la 4 aprilie 2016 a fost respinsă cererea de chemare în judecată
formulată de reclamantul DI în contradictoriu c u pârâta Regia
Naţională a Pădurilor – ROMSILVA – Direcţia Silvică Argeş.
 144

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că încetarea

contractului de muncă al reclamantului a avut loc la momentul
emiterii deciziei de pensionare pe caz de boală, respectiv septembrie
2012, moment de la care acesta beneficia de drepturile la care se
referă art.172 din Contractul colectiv de muncă 2012-2014 şi care
trebuiau valorificate într-un termen de 15 zile.
Faptul că în septembrie 2015 reclamantul s-a pensionat
pentru limită de vârstă nu îl pune în situaţia de a beneficia de
drepturile menţionate în Contractul colectiv 2015-2017, deoarece nu
mai avea calitatea de salariat la momentul emiterii acestei din urmă
decizii.
Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul, pentru
motive încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod de
procedură civilă susținând, în esenţă, următoarele:
- prin decizia de pensionare pe caz de boală, reclamantul
nu a avut tranşată situaţia încetări oricăror raporturi de muncă prin
pensionare, de vreme ce decizia medicală era revizuibilă şi până la
împlinirea vârstei de 65 ani exista posibilitatea de a lucra cu normă
redusă. Art.173 din Contractul colectiv de muncă nu menţionează
pierderea dreptului de a beneficia de sumele compensatorii în
situaţia pensionării pentru limită de vârstă, ceea ce presupune că
reclamantul a continuat să menţină acest drept;
- decizia prin care au fost tranşate definitiv aspectele
privind pensionarea reclamantului este cea din 19 septembrie 2015
şi în raport de aceasta se discută dreptul la cele 10 salarii
compensatorii menţionate în Contractul colectiv de muncă 2015-
2017, reţinând că recurentul a făcut dovada unei vechimi de peste 35
de ani în unităţi silvice;
- instanţa nu a clarificat natura juridică a termenului de 15
zile menţionat în Contractul colectiv de muncă 2012-2014, contract
care de altfel nu era aplicabil în cauză.
La dosar s-a depus întâmpinare de către pârâta-intimată,
iar recurentul a formulat precizări şi clarificări ale motivelor de
recurs.
Examinând calea de atac se apreciază că ea se impune a fi
admisă pentru un aspect de ordine publică pus în discuţie din oficiu
de către instanţă şi care face inutilă cercetarea aspectelor deduse
judecăţii de către părţi.
Astfel, în discuţia părţilor s-a pus natura juridică a litigiului
şi în raport de aceasta greşita compunere a completului de judecată,
motiv de nelegalitate la care se referă dispoziţiile art.488 alin.1 pct.1
din Codul de procedură civilă.
Sub un prim aspect se apreciază că motivul de nelegalitate
la care se referă pct.1 al art.488 din legea de procedură este distinct
de cel menţionat la pct.3, referitor la încălcarea competenţei de
 145

ordine publică, care poate fi valorificat numai în măsura în care

excepţia a fost invocată în condiţiile legii.
În ceea ce priveşte greşita compunere a instanţei de
judecată legiuitorul nu a înţeles să condiţioneze valorificarea acestei
critici de invocarea nelegalităţii într-un anumit termen şi având în
vedere că alcătuirea instanţei şi în mod special a completului de
judecată constituie aspecte de ordine publică se apreciază că ele pot
fi invocate din oficiu de către instanţă, în condiţiile art.489 alin.3 din
Codul de procedură civilă.
Stabilirea compunerii completului de judecată nu poate fi
făcută decât în raport de determinarea naturii juridice a litigiului,
aspect de natură să determine şi căile de atac pe care părţile le pot
valorifica.
Sub acest aspect se impune să se reţină că pretenţiile
reclamantului privesc neacordarea de către pârâtă a 10 salarii
compensatorii, drept ce îşi are temeiul în dispoziţiile Contractului
colectiv de muncă. Celelalte pretenţii din cererea de chemare în
judecată, respectiv anularea adreselor prin care pârâta comunica
refuzul de plată, refuz exprimat în calitatea sa de angajator,
actualizarea sumei şi plata dobânzii legale, ca de altfel şi a daunelor
cominatorii, constituie cereri accesorii, faţă de pretenţia principală,
aşa cum sunt ele definite de dispoziţiile art.39 alin.4 din Codul de
procedură civilă.
Aşadar, ceea ce se încearcă a se valorifica în principal de
către reclamant este dreptul la plata unor sume compensatorii
recunoscute de Contractul colectiv de muncă cu ocazia ieşirii la
pensie a foştilor salariaţi ai Regii Naţionale a Pădurilor.
Este real că potrivit art.58 din OUG nr.59/2000 „(1)
Personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanţă
de urgenţă nu dispune altfel.”,normă în raport de care se poate
susţine natura de contencios administrativ a litigiilor privind
raporturile de muncă ale personalului silvic.
În cauză se apreciază însă că reclamantul doreşte să
valorifice un drept ce nu-şi găseşte suportul decât în Contractul
colectiv de muncă (fiind fără relevanţă pentru stabilirea naturii
juridice dacă este vorba de contractul pentru anii 2012-2014 sau cel
aferent anilor 2015-2017). Or, în absenţa unor reglementări ale
dreptului dedus judecăţii în Legea nr.188/1999, ca act normativ de
drept comun în materia exercitării unor activităţi de interes public şi
chiar în OUG nr.59/2000, se impune aprecierea că natura juridică a
litigiului se stabileşte în raport de izvorul dreptului ce constituie
obiectul dedus judecăţii. Un astfel de izvor este Contractul colectiv
de muncă şi legislaţia muncii, legislaţie ce se aplică în completarea
dispoziţiilor Legii nr.188/1999.
 146

Potrivit dispoziţiilor art.278 alin.2 din Legea nr.53/2003

„Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi
acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract
individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu
sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul
raporturilor de muncă respective.”
Textul recunoaşte valoarea de drept comun a legislaţiei
muncii chiar în absenţa unui contract individual de muncă,
impunându-se cu atât mai mult în situaţia în care există un astfel de
contract, iar norma specială a Legii nr.188/1999 şi a OUG nr.59/2000
nu conţine reglementări proprii în materia dedusă judecăţii.
În această ordine de idei se impune a fi observată şi soluţia
pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii
(Decizia nr.3/2014) care a reţinut posibilitatea derogării de la
dispoziţiile art.58 din OUG nr.59/2000, în cazul răspunderii
patrimoniale a personalului silvic, acordând prioritate dreptului
comun şi caracterizând litigiul ca având natura unui contencios
social şi nu administrativ.
Pentru aceste considerente se apreciază că litigiul dedus
judecăţii este un litigiu de muncă, raportat şi la dispoziţiile art.266
din Codul muncii şi, pe cale de consecinţă, compunerea completului
de judecată este cea la care se referă art.55 din Legea nr.304/2004,
respectiv un judecător şi doi asistenţi judiciari.
Respectarea compunerii completului de judecată este
obligatorie având în vedere raţiunile pentru care în materia
conflictelor de muncă şi de asigurări sociale s-a derogat de la norma
de drept comun şi, mai mult, judecarea cauzei cu respectarea
normelor precitate are consecinţe şi asupra căii de atac pe care
partea nemulţumită de hotărârea pronunţată o poate exercita.
Potrivit art.214 din Legea nr.62/2011, calea de atac în
astfel de litigii este apelul şi nu recursul, apel în care partea are
posibilitatea să formuleze critici de natură să devolueze fondul,
nefiind supusă restricţiilor la care se referă art.488 din Codul de
procedură civilă la care se raportează art.20 din Legea nr.554/2004.
Concluzionând în sensul că litigiul dedus judecăţii se
supune jurisdicţiei muncii şi că hotărârea criticată a fost pronunţată
cu încălcarea normelor privind compunerea completului de judecată,
în baza art.496 şi art.498 din Codul de procedură civilă, Curtea a
admis calea de atac, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre
competentă soluţionare la Tribunalul Argeş – Secţia de conflicte de
muncă şi asigurări sociale, statuare în raport de care a devenit
inutilă verificarea celorlalte susţineri ale părţilor.

8. Suspendarea provizorie a executării sentinţei.

Art.316 raportat la art.280 alin.5 Cod procedură civilă

 147

Art.403 alin.4 raportat la art.300 alin.3 Cod procedură

civilă

Totodată, potrivit art.316 Cod procedură civilă,

dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi
în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice
celor cuprinse în acest capitol. Ca atare, instanţa poate
dispune suspendarea provizorie a executării sentinţei, chiar
înainte de primul termen de judecată şi chiar dacă dosarul nu
a fost înaintat instanţei de pentru soluţionarea căii de atac,
potrivit art.316 Cod procedură civilă. În acest contest, Curtea
constată că instanţa poate dispune suspendarea provizorie a
executării sentinţei fără citarea părţilor, până la soluţionarea
cereri de suspendare formulată împreună cu recursul.
Admisibilitatea cererii este condiţionată de depunerea
cauţiunii prevăzută de art.403 alin.4 Cod procedură civilă,
condiţie îndeplinită faţă de înscrisurile depuse la dosar
recurs.
Măsura suspendării executării sentinţei, solicitată prin
cerere, are caracter vremelnic în condiţiile în care, în temeiul
art.403 alin.4 raportat la art.300 alin.3 Cod procedură civilă,
produce efecte numai până la soluţionarea cererii de
suspendare formulată odată cu recursul, aşa cum rezultă din
dovada de la fila 10 dosar.
(Decizia nr.1531/R-CONT/03 Noiembrie 2016)

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la

13.10.2016, PEF a solicitat emiterea unei ordonanţe preşedinţiale
prin care să se dispună, fără citarea părţilor, suspendarea provizorie
a efectelor sentinţei nr.1274/06.10.2016 pronunţată de Tribunalul
Vâlcea, în dosarul nr.1688/90/2009, prin care s-a dispus intrarea în
faliment a societăţii debitoare CM SRL, până la soluţionarea cererii
de suspendare formulată odată cu cererea de recurs, înregistrată la
Tribunalul Vâlcea.
În motivare se arată că petentul are calitatea de creditor
salariat al societăţii CM SRL conform Contractului individual de
muncă din 09.02.2014, formulând recurs şi cerere de suspendare
împotriva sentinţei nr.1274/06.10.2016, prin care s-a dispus trecerea
societăţii la procedura falimentului.
Se susţine că sunt îndeplinite condiţiile art.997 Cod
procedură civilă privind admisibilitatea cererii de ordonanţă
preşedinţială, reclamantul susţinând aparenţa de drept în sensul
textului, raportat la nelegalitatea sentinţei menţionate.
Procedura de citare a creditorilor nu a fost legal îndeplinită
pentru termenul din 6 octombrie 2016 şi nici pentru termenele
anterioare, când s-a pus în discuţie cererea formulată de creditorul
 148

bugetar pentru trecerea la faliment. La 26 mai 2016, faţă de cererea

depusă de creditorul bugetar, întemeiată pe art.47 alin.5 şi art.105
din Legea nr.85/2006, după ce a declarat închise dezbaterile,
instanţa a dispus amânarea pronunţării pentru 30 iunie 2016, dată la
care a dispus repunerea cauzei pe rol, stabilind termen la 6
octombrie 2016. Pentru acesta din urmă nu a fost însă îndeplinită
procedura de citare, conform art.149 din Legea nr.85/2006 raportat
la art.153 Cod procedură civilă, deoarece la repunerea cauzei pe rol
instanţa este obligată să dispună citarea părţilor întrucât acestea nu
mai aveau termen în cunoştinţă.
A fost încălcat principiul contradictorialităţii recunoscut şi
în procedura insolvenţei, cu atât mai mult cu cât soluţionarea cererii
prevăzute de art.105 din Legea nr.85/2006 nu presupune un cadru
procesual restrâns, care să se limiteze doar la citarea petentului, a
debitorului – prin administrator special şi a administratorului
judiciar.
Intrarea în faliment este o măsură care vizează toţi
creditorii, astfel că cererea trebuia pusă în discuţie tuturor părţilor
în procedură.
De asemenea, lipsa procedurii de citare conform Codului
de procedură civilă şi prin B.P.I. nu a fost acoperită, întrucât nu a
fost prezent sau reprezentat în instanţă la 06.10.2016.
Judecătorul-sindic nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei
de interes invocată de societatea A SRL, în întâmpinarea depusă
pentru termenul din 23 iunie 2016.
A fost încălcat principiul dreptului la un proces echitabil
deoarece instanţa avea obligaţia să analizeze în mod real şi serios
toate aspectele pricinii, inclusiv existenţa interesului în formularea
unei cereri în cadrul procedurii de insolvenţă.
Condiţiile de admisibilitate a cererii de trecere la faliment
nu sunt îndeplinite faţă de dispoziţiile art.107 alin.1 lit.c) raportat la
art.105 din Legea nr.85/2006, nefiind îndeplinite ipotezele prevăzute
de text, de vreme ce debitoarea s-a conformat întocmai schimbărilor
de structură şi măsurilor prevăzute prin plan, îndeplinind toate
obligaţiile asumate în programul de plăţi, fiind acoperite toate
creanţele prevăzute în acest act de procedură.
Nu se poate reţine nici că activitatea desfăşurată aduce
pierderi averii debitoarei, în condiţiile în care în bilanţul din
31.12.2015 societatea a raportat profit.
Debitoarea este deţinătoarea unei Licenţe de exploatare
nr.16507/31.07.2013, emisă potrivit Legii nr.85/2003, activitatea
minieră desfăşurată fiind una complexă, care presupune, pentru
obţinerea unor venituri din producţie, efectuarea unor cheltuieli
aferente localizării, explorării, dezvoltării sau oricărei activităţi
pregătitoare pentru exploatarea resurselor naturale.
 149

Au fost efectuate plăţi către bugetul de stat, creditoarea

bugetară învederând existenţa unei creanţe de 1.828.524 lei,
reprezentând creanţă curentă născută în perioada de reorganizare,
însă prin raportul de activitate depus de administratorul judiciar
rezultă că au fost efectuate plăţi în contul acesteia, într-un total de
920.158 lei.
Pe de altă parte, în patrimoniul debitoarei nu există bunuri
care să se poată valorifica, astfel că nu există un folos practic pentru
A.J.F.P. Vâlcea să solicite trecerea la faliment.
Se susţine că cerinţa caracterului provizoriu al măsurii
rezultă din efectele produse de aceasta până la momentul
soluţionării cererii de suspendare, odată cu cererea de recurs.
Caracterul urgent al cererii rezultă din consecinţele pe
care le poate produce intrarea în faliment asupra existenţei
societăţii, cu atât mai mult cu cât debitoarea este deţinătoarea unei
Licenţe de exploatare nr.16507/31.07.2013, emisă potrivit Legii
nr.85/2003.
Neprejudecarea fondului, ca şi cerinţă de admisibilitate,
este îndeplinită deoarece, numai în cadrul cererii de suspendare
propriu-zisă instanţa are posibilitatea de a analiza condiţiile de
formulare a acesteia, coroborându-le cu motivele de recurs.
În cadrul prezentei, faţă de caracterul urgent al procedurii,
instanţa trebuie să aibă în vedere numai aspecte de suprafaţă ale
speţei, fără să constate că în favoarea petentului există sau nu
dreptul şi fără a analiza în profunzime toate criticile de fapt care
urmează să fie analizate de instanţa de recurs.
Arată că a fost depusă cauţiune cu recipisa seria TA-
3151996/11.10.2016, în drept fiind învederate prevederile art.997
rap.la art.450 Cod procedură civilă, coroborate cu Legea nr.85/2006.
În susţinerea cererii au fost depuse la dosar taxă de
timbru, recipisă de consemnare a cauţiunii, cerere de recurs
împotriva sentinţei nr.1274/2016, certificat emis în dosarul
nr.1688/90/2009, extrase site Tribunalul Vâlcea şi BPI, cerere depusă
de creditorul A SRL, balanţă sintetică de verificare la 31.12.2015,
situaţia cărbunelui energetic extras şi vândut de debitoare în
perioada 2010-2016, cererea de trecere la faliment depusă de
creditorul bugetar şi situaţia datoriilor bugetare.
A fost ataşată sentinţa nr.1274/06.10.2016 a cărei
suspendare provizorie se solicită.
Prealabil, Curtea constată că, faţă de temeiurile de drept
invocate în cerere (art.280 Cod procedură civilă anterior, respectiv
art.450 alin.5, art.997 şi art.999 alin.2 Cod procedură) se impune a
se lămuri faptul că prezenta cerere se supune reglementării
procedurale anterioare, respectiv Codul de procedură civilă de la
1865, având în vedere faptul că dosarul nr.1688/90/2009 este
anterior datei de 15.02.2013, când au intrat în vigoare noul Cod de
 150

procedură civilă şi Legea nr.76/2012, cu toate modificările

determinate de acestea, inclusiv asupra Legii nr.85/2006.
Asupra cererii de suspendare provizorie, Curtea reţine că,
potrivit art.8 alin.4 şi alin.5 lit.c) din Lega nr.85/2006, în forma în
vigoare la data deschiderii procedurii, prin derogare de la
prevederile art.300 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, cu
modificările şi completările ulterioare, hotărârile judecătorului-sindic
nu vor putea fi suspendate de instanţa de recurs, însă aceste
prevederi nu se aplică în cazul judecării recursului împotriva
sentinţei prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în
condiţiile art. 107.
Prin urmare, sentinţa de trecere la faliment poate fi
suspendată, dispoziţiile aplicabile fiind art.300 alin.2 şi alin.3 din
Codul de procedură civilă anterior, prin trimiterea realizată de
art.149 din Legea nr.85/2006.
Curtea reţine că, potrivit art.300 alin.2 Cod procedură
civilă, la cerere, instanţa sesizată cu judecarea recursului, poate
dispune motivat suspendarea executării hotărârii recurate. Art.300
alin.3 Cod procedură civilă, impunând condiţiile suspendării
executării hotărârii atacate, referitoare la cauţiune şi procedura de
judecată, arată că dispoziţiile art.403 alin.3 şi alin.4 Cod procedură
civilă se aplică în mod corespunzător. Art.403 alin.4 Cod procedură
civilă prevede că în cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea,
preşedintele instanţei poate dispune, prin încheiere şi fără citarea
părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea
cererii de suspendare de către instanţă. Încheierea nu este supusă
niciunei căi de atac. Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum
de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 500 lei (RON) pentru
cererile neevaluabile în bani.
Totodată, potrivit art.316 Cod procedură civilă, dispoziţiile
de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de
recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest
capitol. Ca atare, instanţa poate dispune suspendarea provizorie a
executării sentinţei, chiar înainte de primul termen de judecată şi
chiar dacă dosarul nu a fost înaintat instanţei de pentru soluţionarea
căii de atac, potrivit art.316 raportat la art.280 alin.5 Cod procedură
civilă. În acest contest, Curtea constată că instanţa poate dispune
suspendarea provizorie a executării sentinţei fără citarea părţilor,
până la soluţionarea cereri de suspendare formulată împreună cu
recursul.
Admisibilitatea cererii este condiţionată de depunerea
cauţiunii prevăzută de art.403 alin.4 Cod procedură civilă, condiţie
îndeplinită faţă de înscrisurile depuse la dosar recurs.
Măsura suspendării executării sentinţei, solicitată prin
cerere, are caracter vremelnic în condiţiile în care, în temeiul art.403
alin.4 raportat la art.300 alin.3 Cod procedură civilă, produce efecte
 151

numai până la soluţionarea cererii de suspendare formulată odată cu

recursul, aşa cum rezultă din dovada de la fila 10 dosar.
Condiţiile ordonanţei preşedinţiale impun şi cerinţa
urgenţei măsurii, specificul procedurii insolvenţei şi consecinţele
trecerii la faliment determinând concluzia că măsura solicitată se
impune.
Astfel, prin sentinţa nr.1274/06.10.2016 s-a dispus
trecerea la procedura falimentului debitoarei CM SRL Drăgăşani,
fiind stabilite toate măsurile specifice acestei faze a procedurii,
inclusiv dizolvarea societăţii debitoare şi ridicarea dreptului de
administrare, sigilarea bunurilor din averea debitoarei şi îndeplinirea
operaţiunilor de lichidare.
Curtea reţine că, faţă de obiectul de activitate al societăţii,
de faptul că aceasta a continuat să deruleze activitatea specifică,
trecerea la faliment ar avea consecinţe definitive, grave, imposibil de
recuperat în ipoteza în care s-ar produce efectele sentinţei
nr.1274/2016.
Din perspectiva neprejudecării fondului, Curtea constată
că, într-adevăr, în cererea de suspendare provizorie a executării
sentinţei, instanţa nu analizează temeinicia motivelor de recurs şi
legalitatea hotărârii atacate, însă, într-o analiză sumară, poate
constata că în raport de procedura derulată în faţa primei instanţe se
impune măsura suspendării atât pentru a evita efectele negative şi
ireversibile pe care le poate produce trecerea la faliment, cât şi
pentru a conferi posibilitate tuturor participanţilor în procedură de a
exprima, în condiţii de contradictorialitate, punctul de vedere cu
privire la trecerea la faliment.
Ca atare, deşi nu se vor analiza susţinerile concrete
referitoare la neefectuarea procedurii de citare potrivit legii pentru
repunerea cauzei pe rol, respectiv la condiţiile de admisibilitate a
cererii de trecere la faliment, Curtea reţine că, faţă de specificul
procedurii cu care este învestită, argumentele susmenţionate susţin
atât admisibilitatea cât şi necesitatea măsurii suspendării.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.149 din Legea
nr.85/2006 raportat la art.300 alin.3 teza finală şi art.403 alin.4 Cod
procedură civilă anterior, Curtea a admis cererea şi a dispus
suspendarea provizorie a sentinţei nr.1274/06.10.2016, până la
soluţionarea cererii de suspendare în recurs.

9. Inexistenţa discriminării faţă de ceilalţi funcţionari publici.

Art.5 alin (3) din OUG nr.83/2014

Decizia CCR nr.201 din 7 aprilie 2016

Nu se poate reţine că prin aplicarea dispoziţiilor art.5 alin

(3) din OUG nr.83/2014 se instituie o discriminare faţă de
 152

ceilalţi funcţionari publici. În acest sens, în jurisprudenţa

Curţii Constituţionale (CCR, decizia nr.201 din 7 aprilie 2016,
publicata in M.Of. nr.483 din 23 iunie 2016) s-a reţinut că
art. 56 din Legea nr. 188/1999 prevede următoarele modalităţi
de ocupare a funcţiei publice: promovare, transfer,
redistribuire, recrutare şi alte modalităţi prevăzute expres de
lege. De asemenea s-a mai reținut de instanța constituțională
că fiecare funcţie publică, atât în reglementarea anterioară
Legii-cadru nr. 284/2010, cât şi după intrarea în vigoare a
acesteia, este supusă unor diferenţieri ce corespund
sistemului de evoluţie gradată în carieră a funcţionarului
public, diferenţieri ce ţin cont atât de performanţele
înregistrate în timp de acesta, cât şi de vechimea sa în
funcţie. Astfel, potrivit legislaţiei anterioare Legii-cadru nr.
284/2010, anume a Legii-cadru nr. 330/2009, în cadrul fiecărei
funcţii de execuţie se distingeau 4 grade - asistent, principal
şi superior şi debutant -, iar pentru fiecare grad, cu excepţia
celui de debutant, existau 3 trepte de salarizare. De
asemenea, în cadrul fiecărei trepte de salarizare, existau cinci
gradaţii în funcţie de vechimea în muncă. Prin urmare, o
persoană care avansa în cariera de funcţionar public urma să
parcurgă toată această succesiune de grade, trepte şi gradaţii,
pornind de la nivelul inferior către cel superior. Aşa fiind,
persoanele nou-încadrate ori promovate într-o funcţie publică
de execuţie nu puteau primi un salariu superior treptei 3 de
salarizare, de vreme ce aceasta era prima treaptă de salarizare
într-o funcţie cu un anumit grad, iar avansarea în treptele
superioare se făcea numai după îndeplinirea unor criterii de
performanţă profesională individuală şi vechime în treapta de
salarizare [art. 7 alin. (2) şi (3) din anexa nr. III la Legea-
cadru nr. 330/2009].
S-a concluzionat de instanța constituțională modalitatea
de determinare a cuantumului drepturilor salariale se face, în
prezent, pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei
anterioare anului 2010, iar pentru determinarea salariului
funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi pe funcţie
se ia ca punct de reper cuantumul drepturilor salariale ce
corespundea treptei trei de salarizare, aşa cum era acesta
stabilit în anul 2010, chiar dacă, potrivit Legii-cadru nr.
284/2010, dispoziţiile referitoare la salarizarea pe trepte a
funcţionarilor publici au fost abrogate.

(Decizia nr. 1538/R-CONT/14 Noiembrie 2016)

Prin acţiunea înregistrată la data de 21.10.2015 şi

precizată ulterior, reclamanţii PG ş.a. au chemat în judecată pe
 153

Pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Argeş, Consiliul

Judeţean Argeş şi Preşedintele Consiliului Judeţean Argeş - GFT,
solicitând: obligarea pârâtului Preşedintele Consiliului Judeţean
Argeş la stabilirea pentru fiecare reclamant de la momentul
promovării în grad profesional, salariul de bază prin raportare la
salariul similar în plată pentru acelaşi grad profesional, la nivelul
maxim al fiecărui grad profesional al funcţionarilor publici din
instituţie; obligarea pârâţilor să calculeze şi să plătească fiecărui
reclamant diferenţele rezultate dintre drepturile stabilite în alineatul
de mai sus şi cele efectiv plătite, începând cu data promovării
fiecăruia în grad profesional, împreună cu dobânda legală
corespunzătoare şi să aloce fondurile necesare plăţii acestor drepturi
salariale.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt
funcţionari publici în cadrul Consiliului Judeţean Argeş, iar până la
01.01.2011 salarizarea funcţionarilor publici s-a făcut prin raportare
la clasa din care făcea parte funcţia în care erau încadraţi, gradul
profesional prev. de art.15 din Legea nr.188/1999. Potrivit art.2 din
Legea nr.285/2010 începând cu anul 2011, promovarea în grad
profesional sau în funcţie, se face la nivelul de salarizare aflat în
plată pentru funcţiile similare din instituţia publică respectivă.
Fiecare dintre reclamanţi a promovat în grad profesional în urma
unui concurs organizat în conformitate cu Legea nr.188/1999.
Cum salarii similare în plată erau stabilite, la 01.01.2011 în
cadrul instituţiei în care sunt încadraţi reclamanţii în cauză, la trei
valori diferite, rezultate din fostele trepte de salarizare 1, II şi III,
conducătorul instituţiei a decis ca salariile de bază ale reclamanţilor,
la momentul promovării în grad profesional, să fie stabilite la nivelul
fostei trepte III de salarizare, a fiecăruia dintre cele trei grade
profesionale de asistent, principal şi superior, iar nu la nivelul maxim
al fiecărui grad în parte, deşi existau astfel de salarii în plată. S-a
ajuns astfel ca funcţionari publici aflaţi pe acelaşi grad profesional,
în cadrul aceleiaşi clase, să aibă aceleaşi atribuţii, dar să fie
salarizaţi diferit, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la
salariul de bază aflat în plată pentru funcţii similare.
La 04.12.2015, pârâţii au formulat întâmpinare, solicitând
respingerea acţiunii ca nefondată.
Prin sentinţa nr. 105/05.02.2016, Tribunalul Argeş a admis
acţiunea precizată; a obligat pe pârâtul Preşedintele Consiliului
Judeţean Argeş să stabilească pentru fiecare reclamant de la
momentul promovării în grad profesional, salariul de bază prin
raportare la salariul similar în plată pentru acelaşi grad profesional,
la nivelul maxim al fiecărui grad profesional al funcţionarilor publici
din instituţie; a obligat pe pârâţi să calculeze şi să plătească fiecărui
reclamant diferenţele rezultate dintre drepturile stabilite în alineatul
de mai sus şi cele efectiv plătite, începând cu data promovării
 154

fiecăruia în grad profesional, împreună cu dobânda legală

corespunzătoare, precum şi să aloce fondurile necesare plăţii acestor
drepturi salariale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii
sunt funcţionari publici în cadrul Consiliului Judeţean Argeş şi că
până la data de 1 ianuarie 2011 salarizarea funcţionarilor publici s-a
făcut prin raportare la clasa din care făcea parte funcţia publică în
care erau încadraţi, gradul profesional, prevăzut de art. 15 din Legea
188/1999 privind statutul funcţionarului public, treapta de salarizare
şi vechimea în muncă. Prin Legea 284/2010 lege cadru privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,
aplicabilă începând cu 1 ianuarie 2011 s-au abrogat prevederile
cuprinse în art. 65 din Legea 188/1999 ce reglementau posibilitatea
avansării în trepte de salarizare, trepte ce. până la această dată.
erau recunoscute în cadrul aceluiaşi grad profesional.
Avansarea în treaptă de salarizare era condiţionată doar de
vechimea dobândită în gradul profesional respectiv. După data de
01.01.2011, stabilirea salariilor personalului promovat în grad
profesional, trebuia să fie realizată în conformitate cu dispoziţiile art.
2 din Legea nr.285/2010, respectiv la nivelul de salarizare în plată
pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care
acesta era încadrat.
Dispoziţiile cuprinse în art. 2 din Legea nr.285/2010,
aplicabile în anul 2011 au fost preluate de fiecare act normativ prin
care s-a stabilit salarizarea anuală a personalului plătit din fonduri
publice, respectiv Legea nr.283/2011, O.U.G. nr. 84 /2012, O.U.G.
nr.103/2013, O.U.G. nr.83/2014.
În aplicarea dispoziţiilor Legii nr.285/2010 a fost emis
Ordinul comun 77/14.11.2011 privind aprobarea Normelor
metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii 285/2010, care, în
pct. 3 lit. b a stabilit, dincolo de dispoziţiile legale, faptul că în cazul
funcţionarilor publici promovaţi în grad profesional, nivelul de
salarizare în plată pentru funcţiile similare era cel corespunzător
treptei III de salarizare, utilizate în 2010.
Aceste dispoziţii de aplicare a Legii nr.285/2010, cuprinse
în pct. 3 lit. b) din Ordinul comun 77/2011 au fost constatate ca fiind
nelegale prin Decizia nr. 108/2013 a ICCJ, Secţia Contencios
Administrativ şi fiscal.
Astfel, prin adoptarea Legii nr.71/2015. de aprobare a
O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea în sectorul bugetar s-a
precizat în mod expres, în art. 1 alin 5A1 faptul că salariile aflate în
plată în luna decembrie se menţin şi în anul 2015, cu excepţia
personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte
instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi
personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi,
inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care
 155

beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai

mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii
sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie,
va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în
aceleaşi condiţii.
Din analiza fişelor de post depuse la dosarul cauzei reiese
clar similaritatea atribuţiilor şi a condiţiilor de muncă, astfel că toţi
reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de acelaşi nivel al
salariului de bază, în condiţiile în care deţin acelaşi grad profesional
şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
Tribunalul a constatat că însuşi legiuitorul a înţeles să
exprime clar poziţia de egalizare a salariilor celor plătiţi pentru
aceeaşi funcţie şi grad profesional, astfel că stabilirea salariilor de
bază la nivelul maxim din instituţie corespunzător fiecărui grad
profesional, apare ca fiind vădit întemeiată.
Tribunalul nu a primit apărarea formulată nici pentru anii
2012-2014, fiindcă Legea nr.284/2010 stabileşte în mod clar, în art.
3, care sunt principiile sistemului de salarizare a personalului plătit
din fonduri publice, iar art. 5 din acelaşi act normativ arată scopul
acestor reglementări, din analiza acestor principii şi a scopului
pentru care au fost edictate normele juridice, rezultând că nu s-a
urmărit stabilirea diferenţiată a salariilor de bază, ca element
principal al drepturilor salariale, prin raportare la alte elemente
decât cele referitoare la evaluarea posturilor. Nu s-a urmărit
diferenţierea salariilor după treapta de salarizare, fiindcă această
treaptă de salarizare era acordata doar ca efect al trecerii a doi ani
de vechime în grad profesional, deci nu avea legătură cu criteriile
prevăzute la art. 5 lit. c) din Legea nr.284/2010. Legiuitorul a creat
posibilitatea remedierii discrepanţelor apărute între salariile de bază
ale funcţionarilor publici încadraţi pe aceeaşi funcţie publică şi în
acelaşi grad profesional.
La 29.02.2016, pârâţii au formulat recurs împotriva
sentinţei nr. 105/2016, solicitând admiterea recursului şi respingerea
acţiunii ca nefondată.
În motivare se arată că Anexa VIII din Legea nr. 284/2010
ce stabileşte nivelul salariilor, prevede două criterii în funcţie de
care este stabilit salariul: nivelul studiilor (în funcţie de care este
stabilit numărul de clase şi coeficientul de ierarhizare) şi gradul (I
sau II, cu cele 5 gradaţii diferenţiate de vechime), iar pct. II din
Anexa la Ordinul nr. 77/2011 stabileşte drepturile salariale lunare
brute în anul 2011.
Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015
cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de
bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care
beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi
nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în
 156

care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se

aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare
corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-
cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit
din fonduri publice, cu modificările ulterioare.
La 23.03.2016, intimaţii-reclamanţi au formulat
întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului, faţă de
dispoziţiile art. 486 alin. 1 lit. d) Cod procedură civilă, care arată că
cererea de recurs cuprinde, obligatoriu, motivele de nelegalitate pe
care se întemeiază şi dezvoltarea lor, însă recurenţii nu au invocat
niciunul din motivele de recurs, nu au aduc critici cu privire la
soluţia instanţei de fond, nu au menţionat prevederile legale pretins
a fi greşit aplicate de Tribunalul Argeş şi nici nu au justificat
incidenţa vreunui caz de casare. În dezvoltarea unor critici, străine
de cuprinsul sentinţei pronunţate, prin cererile de recurs sunt
reiterate menţiunile din întâmpinarea depusă la fondul cauzei.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 489 Cod procedură
civilă, întrucât cererea de recurs nu se raportează la cuprinsul
sentinţei atacate şi nici la argumentele instanţei de fond.
Pe fondul cauzei, intimaţii precizează că la 09.04.2015 a
intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr.
83/2014, prin care s-a introdus la art. 1 un nou alineat, alin. 5 1, care
prevede: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul
din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi
autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din
cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv
personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de
un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele
stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi
publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat
la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”
În contextul în care voinţa legiuitorului a fost de a elimina
discriminările salariale existente între persoane care ocupă aceleaşi
funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, nu poate fi primită
apărarea recurenţilor, în sensul că eliminarea unor astfel de
discriminări s-ar aplica doar anumitor categorii de personal, nu ţi
reclamanţilor.
Curtea analizând recursul a constatat că este întemeiat
pentru următoarele considerente:
În prealabil în ce priveşte excepţia nulităţii Curtea
urmează a o respinge având în vedere că criticile formulate de
recurent pot fi încadrate conform art.489 alin (2) C.proc.civ. în
motivul de casare privind greșita aplicare a legii.
Curtea constată că instanţa de fond a făcut o greşită
interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză, precum
 157

şi a Deciziei nr.32/2015 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept.
Din succesiunea actelor normative care au reglementat
salarizarea funcţionarilor publici rezultă că anterior intrării în
vigoare a legilor de salarizare unică, salarizarea era stabilită în
raport de clasă, grad, treapta de salarizare şi vechime în muncă,
potrivit art.14 şi 15 din Legea nr.188/1999, precum şi dispoziţiilor
OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor
salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea
în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte
drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care
se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.284/2010 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,
elementele sistemului de salarizare pentru funcţionarii publici sunt:
clasa de salarizare, gradul profesional şi vechimea în muncă
(gradaţia), dispărând treptele de salarizare existente anterior în
cadrul fiecărui grad profesional.
Conform art.1 alin. 3 din Legea nr. 285/2010 privind
salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice
„Cuantumul brut al drepturilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se va
stabili în anul 2011 ţinându-se seama de gradul sau treapta
profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz,
în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie
2010.”, iar potrivit art.4 alin.3, „Personalul plătit din fonduri publice
se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare,
pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de legea-cadru, în raport
cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana
reîncadrată la 31 decembrie 2010.”.
În egală măsură, s-a prevăzut la art.2 din aceeaşi lege că
„În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru
personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe
funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii
sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în
plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în
care acesta este încadrat.”.
Conform Ordinului nr.42/77 din 13 ianuarie 2011 privind
aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor
Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului
plătit din fonduri publice, respectiv pct. III. lit. B, „În anul 2011,
pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul
numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de
acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în
grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată
pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care
 158

acesta este încadrat. (…) În cazul funcţionarilor publici nou-încadraţi

sau promovaţi, nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare
este cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010.
(…)”
Legalitatea dispoziţiilor pct. III lit. B din Ordinul 42/77 din
13 ianuarie 2011 a fost analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
prin Deciziile nr.5661/2013 şi nr.5731/2013 care a apreciat că disp.
pct.III lit. B din Ordinul nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 se află în
concordanţă cu legea în aplicarea căreia a fost dat.
Mai mult, s-a reţinut că şi dispoziţiile edictate ulterior,
respectiv cele de la pct.II art.13 alin.2 din OUG nr.80/2010 pentru
completarea art.11 din OUG nr.37/2008 privind reglementarea unor
măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată prin Legea
nr.283/2011, confirmă în mod clar şi neechivoc legalitatea
dispoziţiilor analizate, fiind prevăzut şi pentru anul 2012 că „În cazul
funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi, nivelul de
salarizare în plată pentru funcţiile similare este cel corespunzător
treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010”.
Acelaşi mod de calcul a fost reglementat şi pentru perioada
ulterioară, respectiv pentru anul 2013 prin art. 1 din OUG
nr.84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul
bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative,
precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru anul 2014 prin art.5
alin.3 din OUG nr.103/2013 privind salarizarea personalului plătit
din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul
cheltuielilor publice şi pentru anul 2015 prin art.5 alin.3 din OUG
nr.83/2014.
Din cele prezentate rezultă concluzia că personalul plătit
din fonduri publice a fost reîncadrat, începând cu 1 ianuarie 2011, pe
clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de
legea-cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute
de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010, fiindu-i menţinut
nivelul de salarizare avut la data de 31.12.2010, în timp ce pentru
personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat
în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel,
precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte,
salarizarea s-a făcut sau urmează a se face la nivelul de salarizare în
plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în
care acesta este încadrat, nivelul de salarizare în plată pentru
funcţiile similare fiind cel corespunzător treptei 3 de salarizare
utilizate în anul 2010.
Curtea constată că un astfel de raţionament se află în
deplină concordanţă cu interpretarea dată de instanţa supremă prin
Decizia nr.32/2015, care analizează modalitatea de calcul al
salariului în situaţia trecerii la o altă gradaţie (corespunzător
perioadelor de vechime în muncă) şi prin care s-a stabilit că „În
 159

raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce

stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale, şi cu cele ale art. 4
alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr.
283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012,
art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, care
opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de
ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-
cadru nr. 284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi
(3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincţie între reîncadrare,
potrivit legii-cadru de salarizare, şi plata efectivă a drepturilor
salariale.
Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua
potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la
nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv prin
raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi
grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie
şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în
vigoare a Legii nr. 285/2010.”
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că nivelul
de salarizare în plată pentru funcţia similară reprezintă acel nivel al
drepturilor salariale dobândit prin trecerea în tranşa de vechime sub
imperiul Legii nr.285/2010, deci cu respectarea şi în condiţiile
prevăzute de art.6 din această lege.
Din considerentele acestei decizii rezultă că odată cu
adoptarea Legii-cadru nr. 284/2010, a intervenit o schimbare de
optică a legiuitorului, potrivit căreia, pentru tranşele de vechime în
muncă, se acordă cinci gradaţii, clase de salarizare - prin aplicarea
unui procent ce variază între 2,5% şi 7,5% - aşadar, cu cât vechimea
în muncă este mai mare, cu atât procentul corespunzător tranşei de
vechime este mai mic [art. 1 alin. (2) - (5) din Legea-cadru nr.
284/2010].
De asemenea, persoanele care au împlinit o anumită
vechime până la 31 decembrie 2010 sunt îndreptăţite să păstreze
acelaşi cuantum al salariului, însă, pentru persoanele nou-încadrate
pe funcţii, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau
grade/trepte după 1 ianuarie 2011, legiuitorul nu a prevăzut expres
aceste drepturi, considerându-le că nu le-au avut niciodată, fiind
vorba de categorii diferite de salariaţi cărora li se aplică acte
normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009 şi Legea-
cadru nr. 284/2010.
Se observă, aşadar, că, după intrarea în vigoare a Legii-
cadru nr. 284/2010 şi a legilor anuale de salarizare ulterioare, există
diferenţe de salarizare pentru persoane care se înscriu în aceeaşi
tranşă de vechime în muncă, în funcţie de data la care au fost
îndeplinite condiţiile de vechime ce atrăgeau un nou spor de
vechime.
 160

În temeiul aceluiaşi raţionament, instanţa de recurs reţine

că pentru funcţionarii publici care au fost reîncadraţi începând cu
data de 1.01.2011 au fost menţinute drepturile salariale existente la
sfârşitul anului 2010 (acestea fiind diferenţiate ca urmare a
încadrării pe trepte de salarizare), însă aceste drepturi nu mai pot fi
considerate câştigate în momentul în care funcţionarul public este
nou-încadrat ori promovat în funcţie, grad sau gradaţie, acesta
beneficiind de salariul calculat conform legii în vigoare la momentul
în care s-a produs modificarea raportului de serviciu.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale
(Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 referitoare la obiecţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind salarizarea în anul
2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său,
precum, şi în special, a art. 1 din lege; Decizia nr. 669 din 26 iunie
2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a
personalului plătit din fonduri publice; Decizia nr. 884 din 25
octombrie 2012 vizând excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010; Decizia nr. 6 din 17
ianuarie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 2 şi art. 6 din Legea nr. 285/2010; Decizia nr. 166
din 19 martie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010 şi art. 6
alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010; Decizia nr. 150 din 18 martie
2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor
art. 2 din Legea nr. 285/2010 şi Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1,
art. 2 alin. (3) şi art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000),
care a reţinut că avansarea personalului încadrat pe funcţii de
execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi
calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se fac potrivit
normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări,
cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile
anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi
câştigate.
Totodată, s-a subliniat faptul că legiuitorul poate interveni
oricând, din raţiuni ce ţin de politica economico-financiară a statului,
cu reglementarea unor criterii de avansare şi a unor metodologii de
calcul al indemnizaţiilor obţinute în urma avansării, ce devin
aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme
având acelaşi obiect, pe care le abrogă.
Instanţele nu pot cenzura soluţia aleasă de legiuitor în
stabilirea retribuţiei unor categorii profesionale şi să stabilească alte
drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, în caz contrar
încălcându-se rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a
ţării şi principiul separaţiei puterilor în stat.
 161

În ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în cazul

intimaţilor reclamanţi Curtea constată că instanţa de fond a făcut o
greşită aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin.3 din OUG nr. 83/2014.
Astfel, dispoziţiile art. 5 alin.1 din OUG nr. 83/2014 prevăd
că: „În anul 2015, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru
personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe
funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii
sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în
plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în
care acesta este încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în
cazul în care nu există o funcţie similară în plată.”
Textul conţine reglementări cu caracter general, vizând
salarizarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice
finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub
autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale,
precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele
aflate sub controlul Parlamentului.
În ce priveşte funcţionarii publici nou-încadraţi sau
promovaţi, legiuitorul a prevăzut dispoziţii speciale, derogatorii de la
regula instituită în alin.1 al textului şi cuprinse în art. 5 alin.3 din
OUG nr. 83/2014, potrivit cărora, pentru această categorie „nivelul
de salarizare în plată pentru funcţiile similare este cel corespunzător
treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010”.
Nu se poate reţine că prin aplicarea dispoziţiilor art.5 alin
(3) din OUG nr.83/2014 se instituie o discriminare faţă de ceilalţi
funcţionari publici. În acest sens, în jurisprudenţa Curţii
Constituţionale (CCR, decizia nr.201 din 7 aprilie 2016, publicata in
M.Of. nr.483 din 23 iunie 2016) s-a reţinut că art. 56 din Legea nr.
188/1999 prevede următoarele modalităţi de ocupare a funcţiei
publice: promovare, transfer, redistribuire, recrutare şi alte
modalităţi prevăzute expres de lege. De asemenea s-a mai reținut de
instanța constituțională că fiecare funcţie publică, atât în
reglementarea anterioară Legii-cadru nr. 284/2010, cât şi după
intrarea în vigoare a acesteia, este supusă unor diferenţieri ce
corespund sistemului de evoluţie gradată în carieră a funcţionarului
public, diferenţieri ce ţin cont atât de performanţele înregistrate în
timp de acesta, cât şi de vechimea sa în funcţie. Astfel, potrivit
legislaţiei anterioare Legii-cadru nr. 284/2010, anume a Legii-cadru
nr. 330/2009, în cadrul fiecărei funcţii de execuţie se distingeau 4
grade - asistent, principal şi superior şi debutant -, iar pentru fiecare
grad, cu excepţia celui de debutant, existau 3 trepte de salarizare.
De asemenea, în cadrul fiecărei trepte de salarizare, existau cinci
gradaţii în funcţie de vechimea în muncă. Prin urmare, o persoană
care avansa în cariera de funcţionar public urma să parcurgă toată
această succesiune de grade, trepte şi gradaţii, pornind de la nivelul
 162

inferior către cel superior. Aşa fiind, persoanele nou-încadrate ori

promovate într-o funcţie publică de execuţie nu puteau primi un
salariu superior treptei 3 de salarizare, de vreme ce aceasta era
prima treaptă de salarizare într-o funcţie cu un anumit grad, iar
avansarea în treptele superioare se făcea numai după îndeplinirea
unor criterii de performanţă profesională individuală şi vechime în
treapta de salarizare [art. 7 alin. (2) şi (3) din anexa nr. III la Legea-
cadru nr. 330/2009].
S-a concluzionat de instanța constituțională modalitatea de
determinare a cuantumului drepturilor salariale se face, în prezent,
pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei anterioare anului
2010, iar pentru determinarea salariului funcţionarilor publici nou-
încadraţi sau promovaţi pe funcţie se ia ca punct de reper cuantumul
drepturilor salariale ce corespundea treptei trei de salarizare, aşa
cum era acesta stabilit în anul 2010, chiar dacă, potrivit Legii-cadru
nr. 284/2010, dispoziţiile referitoare la salarizarea pe trepte a
funcţionarilor publici au fost abrogate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C.proc.civ.
Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi pe fond a respins
cererea.

10. Excepţia lipsei calităţii procesuale active

Art.73 alin.2 din Legea nr.85/2006

Art.75 alin.1 din Legea nr.85/2006

Faţă de limitele în care se poate învesti instanţa de apel,

asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Curtea a
constatat că aceasta nu poate fi primită, de vreme ce potrivit
art.75 alin.1 din Legea nr.85/2006, calitate procesuală activă
are orice parte interesată să conteste trecerea unei creanţe
sau a unui drept de preferinţă în tabel definitiv de creanţe.
Mai mult, această cerere poate fi formulată şi după
expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut la
art.73 alin.2, şi până la închiderea procedurii, astfel că
debitoarea are posibilitatea să conteste trecerea unei creanţe
în tabel, prin persoana care o reprezintă la momentul
formulării cererii, în cazul de faţă, însă, aspectul reprezentării
neputând fi discutat pentru prima dată în apel.
(Decizia nr. 757/A-COM/15 Decembrie 2016)

La data de 25.03.2015 contestatoarea-debitoare I SRL, prin

administrator special II a formulat contestaţie în contradictoriu cu
intimata DRGFP Craiova, prin AJFP Vâlcea şi lichidatorul judiciar
Cabinet Individual de Insolvenţă SO, la tabelul definitiv rectificat al
creditorilor nr.106/25.02.2015 publicat în BPI din data de
 163

27.02.2015, cu privire la rectificarea creanţei AJFP Vâlcea de la

suma de 109.085 lei la cea de 641.569 lei, prin cererea de înscriere
218663/17.11.2014.
În motivare s-a arătat că la termenul din 25.02.2015 s-a
depus tabel definitiv rectificat nr.106/25.02.2015, în care suma
înscrisă pentru intimată s-a majorat de la suma de 109.085 lei la
641.569 lei, conform cererii nr.218663/17.11.2014.
Deschiderea procedurii s-a dispus prin sentinţa
nr.2177/26.03.2014, fiind întocmit tabelul definitiv al creanţelor
nr.656/15.07.2014, publicat în BPI nr.13384/16.07.2014.
În aceste condiţii, este invocată excepţia tardivităţii
solicitării de rectificare depusă după publicarea tabelului definitiv în
BPI, cu consecinţa înlăturării creanţei.
Contestatoarea a arătat că tabelul rectificat s-a întocmit ca
rezultat al unei erori esenţiale, fiind invocate prevederile art.75-76
din Legea nr.85/2006.
Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţiile lipsei
calităţii procesuale active şi a tardivităţii, excepţii respinse prin
încheierea din data de 20.05.2015.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că elementele art.75 din Lege
trebuie dovedite de către reclamant, intimata considerând că nu este
incident textul menţionat.
Prin Notele de şedinţă depuse de intimată s-a susţinut că
prevederile art.66 alin.2) din Legea nr.85/2006 instituie în privinţa
creanţelor fiscale un regim derogatoriu, pornind de la reglementările
cu caracter special privind modalitatea de contestare a titlurilor
executorii fiscale.
Prin urmare, o decizie de impunere nu poate fi atacată
decât în procedura specială a O.G. nr.92/2003 şi a Legii nr.554/2004.
În aceste condiţii, atât timp cât titlul fiscal nu a fost
desfiinţat în procedura specială, lichidatorul judiciar are obligaţia de
a înscrie în tabelul preliminar suma menţionată în titlu.
Au fost anexate decizia de impunere nr.F-VL-
418/14.08.2014, Decizia 23/21.01.2014 privind soluţionarea
contestaţiei societăţii debitoare, fiind depuse Declaraţiile 112 pentru
perioada aprilie-iunie 2014, decizia privind obligaţia de plată
accesorii nr.517/7.10.2014.
La solicitarea instanţei, intimata a depus situaţia de calcul
a creanţei în cuantum de 641.569 lei.
Lichidatorul judiciar a depus Note de şedinţă, fila 126
dosar, în care a arătat că tabelul rectificat definitiv a fost întocmit
corect, potrivit dispoziţiilor legale, având în vedere Raportul de
inspecţie fiscală şi decizia de impunere nr.418/14.08.2014.
Prin Concluziile scrise depuse la dosar, intimata a precizat
că debitele suplimentare au apărut ca urmare a nedeclarării acestora
de către debitoare, nefiind respectate dispoziţiile legii contabilităţii,
 164

însăşi debitoarea solicitând deschiderea procedurii simplificate a

insolvenţei.
Aceste nereguli apar şi în raportul cauzal, unde se
menţionează că „în casieria unităţii există scriptic suma de 798.221
lei ce duce la concluzia că administratorul a folosit bunurile sau
creditele societăţii.
Prin sentinţa nr.1212/21.09.2016, Tribunalul Vâlcea a
admite în parte contestaţia formulată de contestatoarea-debitoare I
SRL, prin administrator special II, în contradictoriu cu intimata
DRGFP Craiova, prin AJFP Vâlcea şi lichidatorul judiciar Cabinet
Individual de Insolvenţă SO, a dispus înlăturarea din tabelul definitiv
rectificat al creditorilor nr.106/25.02.2015(respectiv
nr.894/9.09.2016) a creanţei născute anterior deschiderii procedurii
insolvenţei deţinută de AJFP Vâlcea faţă de societatea debitoare, din
totalul de 639.390 lei, suma ce face obiectul deciziei de impunere
nr.418/14.07.2014 şi al deciziei accesorii nr.517/7.10.2014 şi care va
fi identificată de lichidatorul judiciar.
Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că prin
sentinţa nr.2177/26.03.2014 s-a dispus deschiderea procedurii
insolvenţei faţă de societatea debitoare I SRL, sentinţă prin care s-a
fixat termenul limită de 12.05.2014 pentru depunerea cererilor de
creanţă.
Lichidatorul judiciar a întocmit tabelul preliminar al
creditorilor, în care a fost cuprinsă singura creanţă înscrisă la masa
credală, şi anume suma de 109.085 lei deţinută de AJFP Vâlcea.
La termenul din 19.11.2014, s-a depus tabelul definitiv
nr.656/15.07.2014.
Creditoarea a depus la data de 18.11.2014 cerere de
precizare a creanţei, solicitând înscrierea suplimentară a creanţei de
641.569 lei, conform prevederilor art.64 şi art.65 din Legea
nr.85/2006 şi întocmirea tabelului definitiv consolidat pentru suma
de 750.654 lei, conform declaraţiilor D-112 aferente perioadei
aprilie-iunie 2014 (prin care debitoarea a declarat şi nu a achitat
debitele născute după faliment), deciziei de impunere
nr.418/14.08.2014 şi deciziei de calcul accesorii nr.517/7.10.2014.
La data de 25.02.2014, s-a depus tabelul definitiv rectificat
nr.106/25.02.2014, în care s-a trecut suma de 641.569 lei solicitată
de către creditoare, fila 90 dosar insolvenţă, pentru ca ulterior, să fie
depus tabelul rectificat nr.894/9.09.2016 în care s-a menţionat suma
totală de 750.654 lei, fila 114 dosar insolvenţă.
S-a reţinut că din cuprinsul deciziei nr.23/21.01.2014
reiese că a fost respinsă contestaţia formulată de către societatea
debitoare împotriva deciziei de impunere, pentru sumele de 51.834
lei şi 89.490 lei, fiind suspendată soluţionarea contestaţiei pentru
suma de 563.575 lei până la pronunţarea unei soluţii definitive pe
latură penală, fila 51 dosar.
 165

Tribunalul a reţinut că temeiul juridic al contestaţiei îl

constituie dispoziţiile art.75 alin.1) din Legea 85/2006. Se invocă de
către contestatoare existenţa unei erori esenţiale în privinţa
întocmirii tabelului definitiv rectificat nr.656/15.07.2014, având în
vedere că rectificarea tabelului definitiv nu mai putea avea loc, în
condiţiile împlinirii termenului limită de înscriere la masa credală a
creanţelor, aşa cum a fost stabilit prin sentinţa de deschidere a
procedurii insolvenţei. Prin urmare, prin contestaţia formulată nu s-a
criticat pe fond decizia de impunere nr.F-VL-418/14.08.2014.
Instanţa a constatat că, într-adevăr, ne aflăm în prezenţa
unei erori esenţiale, aşa cum este reglementată de dispoziţiile sus-
citate, având în vedere că art.75 pune la îndemâna oricărei persoane
interesate rectificarea erorilor de înscriere a creanţelor în tabelul
creanţelor, scopul reglementării acestei contestaţii speciale fiind
protecţia interesului comun al creditorilor şi al tuturor celorlalţi
participanţi la procedură.
Legalitatea înscrierii unei creanţe direct în tabelul definitiv
nu poate rămâne în afara verificării judiciare, întrucât legiuitorul a
prevăzut pentru fiecare etapă-depunerea creanțelor, analizarea lor,
întocmirea tabelului preliminar, contestarea creanțelor, întocmirea
tabelului definitiv, contestarea creanțelor-câte o procedură de urmat,
astfel încât nicio creanță să nu fie înscrisă în tabel fără a exista
garanția unei verificări judiciare.
Prin urmare, orice persoană interesată are acces la
verificarea unei creanțe şi numai după verificarea sa de către
instanța de judecată se va putea definitiva tabelul de creanțe.
Situaţiile cu caracter de excepţie care pot determina
modificări în tabelul definitiv de creanţe se situează din punct de
vedere temporal între momentul expirării termenului de depunere a
contestaţiilor împotriva tabelului preliminar al creanţelor (cel de
cinci zile de la data publicării tabelului preliminar în Buletinul
procedurilor de insolvenţă) şi cel al închiderii procedurii insolvenţei
faţă de debitorul. Între cele două momente, orice parte interesată
poate face contestaţie împotriva trecerii unei creanţe sau a unui
drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe numai în anumite
cazuri, şi anume cele prevăzute de art.75 alin.(1) din lege.
Legitimitatea reglementării acestor cazuri excepţionale
rezidă în situaţiile de excepţie în care o anumită creanţă sau drept de
preferinţă au fost admise şi, respectiv, menţinute în tabelul definitiv
de creanţe în temeiul unor cauze care atrag fie nulitatea absolută
sau relativă a acestora, fie determină o reconsiderare a respectivelor
drepturi, urmare a descoperirii unor înscrisuri cu caracter hotărâtor,
dar necunoscute nimănui până în acel moment: a) în cazul
descoperirii existenţei unui fals; b) în cazul descoperirii existenţei
unui dol; c) în cazul descoperirii existenţei unei erori esenţiale; d) în
cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci
 166

necunoscute.
În speţă, se invocă împrejurarea că înscrierea creanţei în
cuantum de 641.569 lei a avut loc cu încălcarea normelor imperative
cuprinse în dispoziţiile art.64 alin.1) din Legea nr.85/2006, conform
cărora „Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate
de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi
creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a
procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul
fixat în sentinţa de deschidere a procedurii; cererile de creanţe vor fi
înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului.”,
situaţie care se circumscrie tezei „erorii esenţiale” prevăzute de
dispoziţiile art.75 alin.1) din lege.
Instanţa a constatat că suma de 641.569 lei este compusă
din creanţe născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei şi
sume născute ulterior deschiderii procedurii.
S-a reţinut că pentru ultima categorie, deşi legiuitorul a
prevăzut, prin dispoziţiile art.64 alin.6) din Lege că acestea „vor fi
plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară
înscrierea la masa credală”, înscrierea unor astfel de creanţe în
tabelul definitiv, în cadrul deschiderii procedurii simplificate a
insolvenţei, nu apare ca fiind nelegală.
Intenţia legiuitorului a fost aceea de a emite norme juridice
favorabile creditorului, iar în condiţiile în care lichidatorul judiciar
efectuează înscrierea creanţelor sus-menţionate în tabelul definitiv al
creditorilor, în condiţiile deschiderii în mod direct a procedurii
simplificate a falimentului, această măsură nu atrage nulitatea
înscrierii în tabel a creanţelor născute ulterior deschiderii
procedurii.
În ambele ipoteze, cea a neînscrierii în tabelul definitiv şi
cea a înscrierii în tabel, achitarea unor astfel de creanţe se face în
conformitate cu prevederile art.123 pct.3 din lege.
Prin urmare, pentru creanţele născute din declaraţiile 112
emise în perioada 27.05.2014-4.08.2016, contestaţia a fost
considerată neîntemeiată.
Aceeaşi situaţie s-a reţinut şi pentru creanţele identificate
ca fiind născute ulterior datei de 26.03.2014 (data deschiderii
procedurii simplificate a insolvenţei), prin cele două decizii emise de
organul fiscal, şi anume: decizia de impunere nr.418/14.07.2014 şi
decizia de calcul accesorii nr.517/07.10.2014.
Referitor la înscrierea directă în tabelul definitiv al
creditorilor a unor creanţe născute anterior deschiderii procedurii,
creanţe stabilite în urma unui control fiscal dispus ulterior
deschiderii procedurii insolvenţei, instanţa a constatat că legiuitorul,
prin noua reglementare cuprinsă în dispoziţiile art.102 alin.1) din
Legea 85/2014, nu dă posibilitatea creditorilor bugetari, ca după
întocmirea raportului de inspecţie fiscală, să-şi înregistreze
 167

suplimentul cererii de admitere a creanţei iniţiale oricând pe

parcursul procedurii insolvenţei. Termenul de 60 de zile de la data
publicării în BPI a notificării privind deschiderea procedurii, stabilit
prin noile dispoziţii cuprinse în Legea nr.85/2014 conduc la concluzia
că şi reglementările Legii nr.85/2006 au în vedere tot un termen
maxim de formulare a suplimentului de creanţă, şi anume până la
expirarea termenului prevăzut de art.62 alin.1 lit.b), atât efectuarea
inspecţiei fiscale, cât şi înregistrarea cererii de admitere a creanţei
suplimentare trebuind să aibă loc în perioada cuprinsă între data
deschiderii procedurii şi momentul expirării termenului limită de
depunere a creanţelor-45 de zile de la data deschiderii procedurii.
Faţă de art.76 alin.1) din lege, primirea cererii după
expirarea termenului prevăzut de art.62 alin.1 lit.b) poate fi
acceptată numai în cazul în care notificarea deschiderii procedurii s-
a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art.7 din Lege. Cererea privind
creanţa suplimentară a fost făcută la circa 240 de zile de la data
expirării termenului limită privind depunerea creanţelor, fără a se
invoca de către creditorul bugetar, în cuprinsul cererii de
suplimentare creanţă, incidenţa instituţiei repunerii în termen, astfel
că trecerea în tabelul definitiv rectificat nr.106/25.02.2015 a
creanţelor născute anterior deschiderii procedurii este rezultatul
unei erori esenţiale, eroare ce urmează a fi îndreptată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea solicitând admiterea apelului
şi menţinerea celor două tabele nr.106/25.02.2016 şi
nr.894/9.09.2016.
În motivare se arată că cererea a fost formulată de către
SC I SRL prin administrator special, deşi încă de la 26.03.2016
debitoarei îi fusese ridicat dreptul de administrare.
Este invocată excepţia lipsei calităţii procesuale active a
contestatoarei şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al
debitoarei, de către administratorul special.
Se arată că prin sentinţa nr.2177/26.01.2014, pronunţată
de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.1087/90/2014 s-a dispus
deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, fiind ridicat
dreptul de administrare al debitoarei, moment de la care aceasta
este reprezentată de Cabinetul Individual de Insolvenţă SO potrivit
art.25 alin.1 lit.b) şi f) din Legea nr.85/2006.
Potrivit art.18 lit.f) din Legea nr.85/2006, administratorul
special nu mai are calitate procesuală activă după trecerea la
faliment şi nu mai poate reprezenta debitoarea.
Subsidiar se invocă excepţia tardivităţii contestaţiei,
susţinându-se că reclamantul a avut cunoştinţă încă de la 25.02.2015
despre conţinutul tabelului definitiv publicat în BPI la 27.02.2015,
astfel că nu a fost respectat termenul de 5 zile prevăzut în art.73
 168

alin.2 din Legea nr.85/2006.

Pe fond, se arată că în condiţiile art.75 alin.1 din Legea
nr.85/2006 se impune dovada elementelor care au determinat
trecerea unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul
definitiv de creanţe, în cazul de faţă ipoteza textului nefiind
îndeplinită.
Instanţa de fond admite în mod greşit contestaţia cu privire
la debitele suplimentare de 641.569 lei, contestată de debitoare.
Se arată că acestea au fost stabilite prin decizia de
impunere nr.F-VL-418/14.08.2014, ca urmare a nedeclarării acesteia
de către debitoare şi ca urmare a faptului că SC I SRL nu a respectat
Legea contabilităţii.
Nu este vorba despre o eroare esenţială, aşa cum susţine
contestatoarea, care a solicitat deschiderea procedurii simplificate
de insolvenţă, căutând să se sustragă de la obligaţiile fiscale şi să
radieze societatea până la evidenţierea neregulilor în contabilitate.
Lichidatorul judiciar menţionează în raportul cauzal că în
casieria unităţii există numai scriptic suma de 798.221 lei, de unde
rezultă că administratorul a folosit bunurile sau creditele persoanei
juridice în folosul propriu.
Soluţia pronunţată de către tribunal este greşită, întrucât
instanţa şi-a argumentat hotărârea pe prevederile Legii nr.85/2014,
în condiţiile în care procedura insolvenţei în dosarul nr.1087/90/2014
este reglementată de Legea nr.85/2006, iar art.343 din Legea
nr.85/2014 nu permite aplicarea noului act normativ procedurilor
începute anterior.
Apelul este întemeiat în drept pe prevederile art.466 şi
urm. Cod procedură civilă, art.43 din Legea nr.85/2014, art.1 alin.3
şi art.30 alin.1 din O.U.G. nr.80/2013.
Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate,
în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale
incidente, Curtea constată că apelul nu poate fi primit, pentru
următoarele considerente:
Prealabil, faţă de susţinerile din cererea de apel, văzând şi
considerentele sentinţei atacate, Curtea constată că prezenta
procedură, cu toate contestaţiile formulate, inclusiv cele la tabelul
definitiv, este supusă Legii nr.85/2006, faţă de data deschiderii
procedurii insolvenţei prin sentinţa nr.2177/26.03.2014 şi de art.24
şi urm. Cod procedură civilă, raportat la art.343 din Legea
nr.85/2006.
Referitor la acest aspect, Curtea constată că tribunalul nu
aplică prevederile Legii nr.85/2014 speţei de faţă, ci relevă faptul că
nici acest nou act normativ nu conferă posibilitatea creditorilor
bugetari ca după întocmirea raportului de inspecţie fiscală să-şi
înregistreze suplimentul cererii de admitere a creanţei iniţiale
 169

oricând, ci numai cu respectarea termenului de 60 zile, expres

prevăzut la art.102 alin.1 din Legea nr.85/2014.
Prin urmare, nu se va reţine critica referitoare la aplicarea
unui act normativ neincident în procedura insolvenţei de faţă.
În ce priveşte, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi
excepţia lipsei calităţii de reprezentant al debitoarei de către
administratorul special, Curtea constată că în faţa primei instanţe,
prin întâmpinarea depusă la 4.05.2015, autoritatea fiscală a invocat
numai excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei.
În ordinea de soluţionare a acestor excepţii primează
excepţia lipsei calităţii de reprezentant al debitoarei, determinată de
prevederile art.18 alin.1 teza a II-a din Legea nr.85/2006, însă, atare
excepţie nu a fost discutată în faţa primei instanţe.
Astfel, la termenul din 20.05.2015, s-au pus concluzii
asupra prevederilor art.18 alin.2 lit.c) din Legea nr.85/2006,
reţinându-se că s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active
a contestatoarei, aceasta fiind pusă în discuţie.
Ulterior, pe parcursul procedurii, nu s-a mai discutat
aspectul referitor la calitatea de reprezentant al debitoarei nici în
ceea ce-l priveşte pe administratorul special.
Or, potrivit art.82 alin.2 Cod procedură civilă, excepţia
lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu
poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.
Apelanta susţine în apel atât lipsa calităţii procesuale
active a contestatoarei, cât şi excepţia lipsei calităţii de
reprezentant, însă faţă de prevederile art.82 alin.2 din Codul de
procedură civilă, susmenţionate, Curtea nu mai este în măsură, la
acest moment, să discute calitatea de reprezentant, ci exclusiv
calitatea procesuală activă a debitoarei.
Prin urmare, în speţă, nu interesează, la acest moment,
faptul că la 26.03.2014 debitoarei i-a fost ridicat dreptul de
administrare cu consecinţa că nu mai putea fi reprezentată din acest
moment de administratorul special, deoarece art.18 alin.1 teza a II-a
din Legea nr.85/2006 prevede că după ridicarea dreptului de
administrare, debitorul este reprezentat de administratorul
judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar
mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta
interesele acţionarilor/asociaţilor.
Faţă de limitele în care se poate învesti instanţa de apel,
asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Curtea constată că
aceasta nu poate fi primită, de vreme ce potrivit art.75 alin.1 din
Legea nr.85/2006, calitate procesuală activă are orice parte
interesată să conteste trecerea unei creanţe sau a unui drept de
preferinţă în tabel definitiv de creanţe.
Mai mult, această cerere poate fi formulată şi după
expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut la art.73
 170

alin.2, şi până la închiderea procedurii, astfel că debitoarea are

posibilitatea să conteste trecerea unei creanţe în tabel, prin
persoana care o reprezintă la momentul formulării cererii, în cazul
de faţă, însă, aspectul reprezentării neputând fi discutat pentru
prima dată în apel.
Nu poate fi primită nici excepţia de tardivitate a
contestaţiei, în cauză nefiind aplicabil termenul de 5 zile prevăzut de
art.73 alin.2 din Legea nr.85/2006. Pe de o parte, acesta vizează
contestarea tabelului preliminar, iar nu a tabelului definitiv, iar pe de
altă parte, însuşi art.75 alin.1 din Legea nr.85/2006 permite
formulate acestei contestaţii şi după expirarea termenului de
depunere a contestaţiilor, prevăzut la art.73 alin.2 din lege.
Prin urmare, soluţia pronunţată de tribunal cu privire la
excepţia de tardivitate a contestaţiei, aşa cum rezultă din încheierea
din 20.05.2015 (fila 20 dosar fond), este corectă, astfel că nu se
impune cenzurarea sa.
Asupra fondului, Curtea constată că potrivit art.75 alin.1
din Legea nr.85/2006, după expirarea termenului de depunere a
contestaţiilor, prevăzut la art.73 alin.2, şi până la închiderea
procedurii, orice parte interesată poate face contestaţie împotriva
trecerii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabel definitiv
de creanţe, în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau unei
erori esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului
de preferinţă, precum şi în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare
şi până atunci necunoscute.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, Curtea constată că
temeiul contestaţiei vizează existenţa unei erori esenţiale în privinţa
întocmirii tabelului definitiv rectificat, deoarece la momentul la care
aceasta a operat, termenul limită de înscriere la masa credală a
creanţelor era depăşit.
Eroarea esenţială la care se referă art.75 alin.1 din Legea
nr.85/2006, se raportează la trecerea unei creanţe în tabelul
definitiv, cu atât mai mult cu cât acesta a fost întocmit (rectificat)
ulterior expirării termenului prevăzut de lege pentru declararea
creanţelor.
Cu alte cuvinte, textul este incident, fie atunci când o
creanţă a fost menţionată greşit în tabelul definitiv, cu respectarea
normelor imperative prevăzute în art.64 din Legea nr.85/2006, fie
dacă o creanţă a fost adăugată tabelului definitiv la un moment mult
ulterior întocmirii acestuia, pe baza unei noi declaraţii de creanţă
tardivă.
Curtea reţine că potrivit art.64 alin.1 din Legea
nr.85/2006, cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi
înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor
contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare
datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a
 171

creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii,

art.76 alin.1 din lege instituind sancţiunea decăderii în cazul
nerespectării acestuia. Decăderea poate fi invocată oricând, de orice
parte interesată, pe cale de acţiune sau excepţie.
Autoritatea fiscală nu beneficiază de prevederi speciale cu
privire la termenul de depunere a declaraţiei de creanţe, numai
Legea nr.85/2014, neaplicabilă în cauză, permiţând aceste autorităţi
înregistrarea unui supliment al celui de admitere a creanţei iniţiale.
Aşa cum a reţinut şi tribunalul, exclusiv pentru a justifica
tardivitatea declaraţiei depuse de autoritatea fiscală la cca.240 zile
de la data expirării termenului limită pentru depunerea creanţelor,
art.102 alin.1 din Legea nr.85/2014, obligă creditorii bugetari să-şi
înregistreze cererea de admiterea a creanţei în termenul prevăzut la
art.100 alin.1 lit.b) din lege, cu posibilitatea, într-adevăr, de a
efectua inspecţia fiscală şi a întocmit RIF potrivit Codului de
procedură fiscală, într-un termen de 60 zile de la data publicării în
BPI a notificării privind deschiderea procedurii. Însă legea nouă
limitează intervalul de timp pe care îl are la dispoziţie autoritatea
pentru efectuarea inspecţiei fiscale, justificat de faptul că aceasta
reprezintă o excepţie de la regula potrivit căreia declaraţia de
creanţă iniţială trebuie să arate cuantumul creanţei, conform art.104
din Legea nr.85/2014.
Însă, prezenta cerere fiind sub incidenţa Legii nr.85/2006,
nu se supune acestor reguli, astfel că în lipsa unor norme derogatorii
de la art.64 alin.1 raportat la art.62 alin.1 lit.b) din Legea
nr.85/2006, autoritatea fiscală era obligată să menţioneze cuantumul
total al creanţei cu respectarea termenului prevăzut de lege.
Curtea reţine că potrivit art.76 alin.1 din Legea
nr.85/2006, cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii
procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art.7, titularul de
creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de
admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la
art.62 alin.1 lit.b), va fi decăzut, cât priveşte creanţele respective,
din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi
calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură. El nu va
avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a
membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei
juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca
debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau
frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de
plăţi ori transferuri frauduloase.
Chiar dacă sumele stabilite prin decizia de impunere
nr.418/14.08.2014 se raportează la perioada anterioară deschiderii
procedurii, nu se poate reţine că declararea acestora se poate realiza
oricând pe parcursul procedurii, de vreme ce legea instituie termene
limită, sub sancţiunea decăderii.
 172

Nu se poate admite că formularea cererii iniţiale cu un

cuantum redus, existent la data depunerii declaraţiei de creanţă,
poate justifica rectificarea ulterioară a acesteia cu privire la
cuantumul creanţei, deoarece în acest caz s-ar ajunge ca pentru
creanţe ce îşi au izvorul în acte ale debitorului anterioare deschiderii
procedurii, cererea să se poată formula oricând sub pretextul
rectificării cuantumului ca urmare a depistării acestuia printr-un
control fiscal.
Aspectele referitoare la faptul că debitoarea a urmărit să
se sustragă de la obligaţiile fiscale, nu au relevanţă în contextul
prezentei cereri, de la data publicării sentinţei de deschidere a
procedurii nr.2177/26.03.2014 în BPI din 15.04.2014, autoritatea
fiscală având posibilitatea să întocmească decizia de impunere, cu
respectarea termenelor prevăzute de lege pentru declararea
creanţei, ceea ce însă nu s-a realizat, precizarea creanţei fiind
efectuată abia la 18.11.2014.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 Cod
procedură civilă, raportat la art.8 din Legea nr.85/2006, Curtea a
respins apelul ca nefondat.

11. Refuzul autorităţii publice de a achita contravaloarea unor

servicii şi acţiuni sanitar veterinare neefectuate în perioada în
care trebuiau îndeplinite.

Art.2 din Legea nr.554/2004

Curtea a reţinut că facturile depuse de reclamant privind

operaţiunile de vaccinare, privesc perioade ulterioare datei de
mai 2014, astfel cum rezultă din menţiunile de pe facturi,
precum şi din deconturile justificative depuse la dosar fond,
astfel că refuzul pârâtei de decontare a acestor facturi nu
poate fi considerat ca fiind abuziv conform art.2 din Legea
nr.554/2004, în condiţiile în care reclamantul nu s-a
conformat obligaţiei de a realiza vaccinarea conform
Ordinului mai sus menţionat şi cu respectarea perioadei din
planurile cifrice mai sus arătate.
Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului conform
căreia vaccinarea nu s-a putut realiza datorită unor factori
obiectivi, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada
conform art.249 C.proc.civ. a unor asemenea împrejurări.
Astfel pentru ovinele aflate în transhumanţă reclamantul nu a
depus formularele de mişcare prevăzute de art.22 din Ordinul
nr. 40/2010 privind aprobarea Normei sanitare veterinare
pentru implementarea procesului de identificare şi
înregistrare a suinelor, ovinelor, caprinelor şi bovinelor,
pentru a face dovada imposibilităţii vaccinării în perioada
 173

stabilită prin planurile cifrice.

(Decizia nr. 1690/R-CONT/12 Decembrie 2016)

Prin cererea înregistrată sub nr.4564/90/2014, reclamantul

C.M.V. R, contradictoriu cu pârâta DIRECŢIA SANITARĂ
VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR VÂLCEA, a
solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 154061,74 lei,
reprezentând contravaloarea facturilor nr.66/25.07.2014,
67/25.07.2014, 68/25.07.2014, 71/25.08.2014, 72/25.08.2014,
73/25.08.2014, 74/15.09.2014, 77/30.09.2014, 78/30.09.2014,
79/30.09.2014, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamantul arată că în perioada
25.07.2014-30.09.2014 a efectuat pentru pârâtă mai multe servicii şi
acţiuni sanitar veterinare, potrivit solicitărilor şi programului de
acţiune stabilit de aceasta, iar pârâta refuză să-i achite
contravaloarea acestor servicii, răspunsul acesteia fiind
contradictoriu. Întâi pretinde că nu a efectuat serviciile pentru ca
apoi să-i spună că nu le-a efectuat în perioada în care trebuiau
îndeplinite.
Faptul că nu le-ar fi efectuat în perioada în care trebuiau
îndeplinite înseamnă că serviciile au fost efectuate, ceea ce înlătură
susţinerea pârâtei că nu le-ar fi efectuat. În ce priveşte momentul în
care le-a efectuat, nu se indică care ar fi perioada în care trebuia ca
reclamantul să efectueze aceste servicii şi cum anume a depăşit
această perioadă.
În realitate, atitudinea pârâtei constituie un veritabil refuz
nejustificat de plată a unor servicii care au fost realizate către
pârâtă, în temeiul contractelor de concesiune şi a contractelor
subsecvente de servicii încheiate.
În drept reclamantul a invocat art.1 şi 8 din legea
nr.554/2004 şi a solicitat proba cu înscrisurile pe care le-a depus la
dosar.
La data de 19.02.2015, pârâta Direcţia Sanitară Veterinară
şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea, a formulat întâmpinare, prin
care solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii introdusă de CMV
R.
În motivare, pârâta arată, în esenţă, că reclamantul a
depus la DSVSA Vâlcea deconturi justificative însoţite de facturi prin
care a solicitat achitarea sumei menţionate în cerere.
Conform deconturilor depuse se precizează că obiectul
acestora e reprezentat de efectuarea acţiunii vaccinării antrax ovine,
însă aceste documente nu au fost avizate de către inspectorul zonal
dr. S, pentru faptul că au fost efectuate după expirarea termenului
de efectuare a acestei acţiuni stabilit în conformitate cu prevederile
Ordinului Preşedintelui ANSVSA nr.29/2014, care la secţiunea 9,
 174

subsecţiunea 1, alin.2, precizează că vaccinarea contra antraxului la

ovine se face cu două săptămâni înainte de scoaterea la păşunat a
animalelor.
S-a mai precizat de către reclamantă că în cursul lunii
martie a fost stabilit de către medicul veterinar zonal planificarea
acţiunilor obligatorii pentru anul 2014 pentru circumscripţiile
sanitare veterinare la care dr. R este medic veterinar împuternicit,
respectiv la CSVA Boişoara, CSVA Racoviţa, CSVA Perişani, unde
este precizat clar termenul de vaccinare contra antraxului la ovine,
respectiv până la sfârşitul lunii mai.
Susţine pârâta că suma solicitată este compusă din
deconturi, începând cu luna iulie 2014 şi este evident faptul că
acţiunea a fost efectuată după expirarea termenului, situaţie în care
era normal şi legal să refuze să achite valorile din deconturi.
Mai precizează pârâta şi faptul că planul cifric al acţiunilor
pentru 2014, în cele 3 circumscripţii menţionate, a fost însuşit sub
semnătură de către reclamant. Deconturile prezentate nu sunt
avizate de inspectorul zonal şi persoanele de decizie din cadrul
DSVSA Vâlcea şi din această cauză plăţile nu puteau fi validate din
punct de vedere legal; prezentate foarte târziu, nici deconturile şi
nici facturile nu pot dovedi veridicitatea efectuării în concret a
acţiunilor menţionate .
În ce priveşte acţiunea de supraveghere a exploataţiilor de
animale respectiv gospodăriile, a cărei manopere este conţinută în
unele facturi ataşate deconturilor, precizează pârâta că reclamantul
nu a întocmit documente conform procedurii legale şi acţiunea se
referă eminamente la supravegherea în bluetongue (boala limbii
albastre), specifică rumegătoarelor.
Examenul clinic acceptat şi decontat de către autoritatea
veterinară se face numai prin decizie scrisă a directorului executiv,
conform punctului 6 din Partea I a notei de fundamentare la Ordinul
nr.29/2014, cât şi în Secţiunea 4, referitoare la supravegherea
bluetongue în România pentru anul 2014.
În drept au fost invocate dispozițiile art.205 C.proc.civ.
La data de 5.05.2015 s-a depus cerere precizatoare de
către reclamant prin care a arătat că serviciile prestate nu se rezumă
doar la vaccinarea ovinelor şi la supravegherea bolii bluetongue, iar
în ceea ce priveşte vaccinarea ovinelor contra antraxului, Ordinul
29/25.02.2014 nu impune o dată calendaristic limită pentru
efectuarea vaccinărilor, ci stabileşte următoarele: vaccinarea este
obligatorie, se pot efectua vaccinări de completare lunare, dacă
pentru anumite animale acestea nu s-au putut efectua.
Recunoaşte reclamantul că a efectuat operaţiuni de
vaccinare şi ulterior datei stabilite de pârâtă ca fiind dată limită, dar
menţionează că nu este culpa sa, ci a pârâtei, care a înţeles să
impună o procedură de realizare a vaccinărilor care împiedică
 175

respectarea termenelor stabilite de ea, fiind interzise vaccinările

realizate de medicii veterinari dincolo de limitele circumscripţiei
teritoriale pentru care au contract.
Precizează reclamantul că ovinele, datorită specificului
oieritului, nu se găsesc în permanenţă în acelaşi loc, ci sunt mutate
distanţe mari, împrejurare faţă de care reclamantul a fost nevoit să
realizeze operaţiuni de vaccinare şi peste termenul stabilit de pârâtă.
În ceea ce priveşte operaţiunile de depistare a bolii
bluetongue, reclamantul arată că pârâta nu poate să-şi invoce
propria culpă pentru a se exonera de obligaţia de plată a serviciilor
care i-au fost cerute reclamantului şi care au fost prestate.
Astfel, învederează reclamantul, pârâta avea obligaţia de a
emite o decizie prin directorul executiv şi de a proceda la întocmirea
notei de constatare şi la avizarea documentelor necesare pentru
decont.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.204 C.proc.civ.
Pârâta a formulat întâmpinare la cererea de precizare, prin
care arată că reclamantul, fără deconturi aprobate de către
funcţionarii DSVSA Vâlcea, a întocmit facturi ce nu au fost însuşite
de către pârâtă.
Susţine pârâta că prin Ordinul preşedintelui ANSVSA
nr.29/2014 se stabileşte o dată calendaristică pentru vaccinarea
contra antraxului, respectiv cu două săptămâni înainte de scoaterea
animalelor la păşunat.
Mai precizează pârâta că nu din culpa sa reclamantul nu a
respectat planificarea, ci din vina acestuia, care era obligat să
elibereze formulare de mişcare a ovinelor.
În ceea ce priveşte depistarea bolii bluetongue,
reclamantul nu se regăseşte în cuprinsul deciziei nr.111/10.09.2014,
cu obligaţii în inspecţia clinică referitoare la această epizootie.
Prin sentința nr.975/15.06.2016 a Tribunalului Vîlcea s-a
admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a fost obligată
pârâta la plata sumei de 152.836, 06 lei, reprezentând contravaloare
servicii prestate.
În motivarea sentinței s-a reținut că prin contractele de
concesionare nr.51 din 15.06.2001 şi nr.57/15.10.1999, încheiat între
M.A.A.P., în calitate de concedent, pe de o parte, şi reclamant, în
calitate de concesionar, pe de altă parte, s-a convenit, între altele,
concesionarea, pe o perioadă de 15 ani (cu posibilitatea prelungirii
pentru o perioadă egală cu cel puţin jumătate din durata sa iniţială),
a activităţilor sanitare veterinare de interes public naţional din
cadrul CSV Perişani şi, respectiv, CSV Racoviţa, jud.Vâlcea,
prevăzute în Programul acţiunilor strategice de supraveghere,
profilaxie şi combatere a bolilor la animale, de prevenire a
transmiterii de boli la om şi protecţia mediului, aprobat prin ordinul
ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.
 176

Ulterior, în temeiul prevederilor OUG nr.34/2006, s-a

încheiat contractul subsecvent de servicii nr.6469/22.04.2014, între
pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor
Vâlcea, în calitate de achizitor, pe de o parte, şi reclamant, în calitate
de prestator, pe de altă parte, prin care acesta din urmă s-a obligat
să presteze, pe durata contractului, pe teritoriul CSVA Boişoara,
următoarele servicii: servicii de supraveghere, prevenire, control şi
eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la
om, protecţia animalelor şi protecţia mediului; şi servicii de
identificare şi înregistrare a animalelor şi a mişcării acestora,
precum şi de corectare a eventualelor erori sau neconformităţi
generate de nerespectarea termenelor de înregistrare sau de greşeli
de înregistrare.
La rândul său, achizitorul s-a obligat să plătească preţul
convenit prin contract (152.426,30 lei, la care se adaugă TVA în
valoare de 36.582,31 lei).
Potrivit clauzelor contractuale, contractul a produs efecte
pe perioada 1.05.2014 – 31.12.2014, cu posibilitatea prelungirii lui
prin act adiţional pentru primele 4 luni ale anului 2015.
În baza celor 3 contracte, în perioada iunie – septembrie
2014 reclamantul a efectuat pentru pârâtă mai multe servicii sanitar-
veterinare circumscrise obiectului stabilit prin convenţiile părţilor,
constând în vaccinarea ovinelor contra antraxului, supravegherea
clinică pe specii de animale (bluetongue – boala limbii albastre) şi
alte servicii circumscrise obiectului convenit, în cele trei
circumscripţii sanitar-veterinare la care era împuternicit (Boişoara,
Racoviţa şi Perişani), servicii a căror contravaloare a facturat-o,
înaintându-i pârâtei spre decontare facturile aferente (filele 5-11
dosar), precum şi deconturile justificative (filele 62-68, 143-147), în
valoare totală de 154.061,74 lei.
S-a mai constat de instanța de fond că pârâta a refuzat,
însă, avizarea spre plată a facturilor respective, susţinând, pe de o
parte, că acţiunile sanitar-veterinare au fost efectuate după
expirarea termenului în care trebuiau îndeplinite, stabilit în
conformitate cu secţiunea 9, subsecţiunea 1 alin.2 din Ordinul
preşedintelui ANSVSA nr.29/2014 (respectiv, cu două săptămâni
înainte de scoaterea la păşunat a animalelor), iar, pe de altă parte,
că examenul clinic acceptat şi decontat de către autoritatea
veterinară se face numai prin decizie scrisă a directorului executiv,
conform pct.6 din partea 1 a notei de fundamentare la Ordinul
nr.29/2014, refuzul fiind consemnat în referatele întocmite de către
funcţionarii pârâtei (filele 56-61) şi comunicat reclamantului prin
adresa nr.22061/28.11.2014 (fila 31).
În acest context, instanţa aminteşte că pretenţiile
reclamantului sunt derivate din contractele încheiate între părţi,
convenţii care, potrivit art.1270 din noul Cod civil (art.969 din Codul
 177

civil de la 1864), sunt obligatorii pentru părţile contractante. Dacă

ele îl obligă pe reclamant să presteze serviciile stabilite în sarcina sa,
în egală măsură, o obligă pe pârâtă să achite contravaloarea
acestora.
În speţă, pârâta îşi motivează refuzul de îndeplinire a
propriei obligaţii pe o pretinsă executare necorespunzătoare a
contractului de către prestator, în ceea ce priveşte serviciile de
vaccinare contra antraxului, şi pe lipsa unei decizii a directorului
executiv, în ceea ce priveşte serviciile de supraveghere clinică.
Cu privire la vaccinarea contra antraxului, reclamantul
recunoaşte că a efectuat serviciile respective şi după împlinirea
termenului stabilit de către medicul veterinar zonal, termen stabilit
până la sfârşitul lunii mai. În speţă, însă, instanţa apreciază că
aceasta nu echivalează cu o executare necorespunzătoare a
contractului, care să o îndreptăţească pe pârâtă să refuze plata
contravalorii serviciilor sanitar-veterinare respective.
Cu privire la acest aspect instanţa observă, mai întâi, că în
contractele încheiate nu se regăsesc clauze care să condiţioneze
plata serviciilor de prestarea acestora într-o anumită perioadă.
În al doilea rând, potrivit reglementărilor cuprinse în
Ordinul preşedintelui ANSVSA nr.29/2014 pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a Programului acţiunilor de
supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a
celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi
protecţia mediului, ce reprezintă norma specială aplicabilă în
materia desfăşurării campaniilor de vaccinare, acţiunea respectivă
este obligatorie şi se efectuează cu două săptămâni înainte de
scoaterea la păşunat, nefiind impus un alt termen (a se vedea
secţiunea 9 – subsecţiunea 1 alin.1 din ordin).
S-a mai considerat de instanța de fond că din probele
administrate rezultă că reclamantul a respectat prevederile legale
menționate anterior.
În ceea ce priveşte acţiunea de supraveghere clinică,
instanţa de fond a considerat că nu poate accepta punctul de vedere
al pârâtei care a stat la baza refuzului său de a plăti reclamantului
contravaloarea serviciilor circumscrise acestei acţiuni, întrucât, pe
de o parte, clauzele contractuale îl obligau pe reclamant să presteze
astfel de servicii (a se vedea pct.4.1 lit.A din contractul subsecvent
de servicii nr.6469/2014), iar, pe de altă parte, dispoziţiile legale
invocate de pârâtă (pct.6 din partea 1 a notei de fundamentare la
Ordinul nr.29/2014) au fost nesocotite chiar de către aceasta prin
neemiterea deciziei prevăzute de textul legal, deşi decizia era
obligatorie.
Împotriva sentinței mai sus menționate a fost declarat
recurs de către intimata Direcția Sanitară Veterinară și pentru
 178

Siguranța Alimentelor Vîlcea prin care s-a solicitat casarea sentinței

și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului s-a arătat că s-a realizat o greșită
aplicare a legii întrucât serviciile prestate au fost realizate cu
nerespectarea dispozițiilor legale în materie.
S-a precizat de către recurentă că în mod greșit instanța de
fond a apreciat că au fost respectate dispozițiile Ordinului nr.29/2014
câtâ vreme vaccinarea contra antraxului fusese programată în
perioada martie-mai 2014, programul cu care a fost de acord și
reclamantul. S-a mai precizat în plus de către recurentă că
reclamantul nu a prezentat tabelul de vaccinare. De asemenea s-a
mai arătat că pentru serviciile prestate în perioada programată s-a
realizat decontarea serviciilor, acestea fiind de 72.256 lei.
S-a mai susținut de către recurentă că în mod greșit a fost
obligată la plata serviciilor privind supravegherea clinică câtâ
vreme reclamantul nu a fost abilitat să efectueze asemenea servicii
astfel cum rezultă din analiza deciziei nr.111/2014.
S-a mai precizat de recurentă că în mod greșit s-a dispus
completarea raportului de expertiză.
La data de 2.11.2016 intimatul CMV R a depus
întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului în
condițiile în care nu s-a invocat niciunul din motivele de casare
prevăzute de art.488 C.proc.civ.
Curtea analizând recursul a constatat că este neîntemeiat
pentru următoarele considerente:
În prealabil în ce priveşte excepţia nulităţii recursului
Curtea reţine că este neîntemeiată având în vedere că instanţa este
obligată să realizeze încadrarea motivelor în cazurile de casare
prevăzute de art.488 C.proc.civ., conform dispoziţiilor art.489 alin
(2) C.proc.civ., iar criticile de recurs formulate sunt încadrabile în
cazul de casare prevăzut de art.488 pct.8 C.proc.civ.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul
nejustificat de a soluționa o cerere este "exprimarea explicită, cu
exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane",
excesul de putere fiind definit în art. 2 alin. (1) lit. n): "exercitarea
dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea
limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea
drepturilor și libertăților cetățenilor".
Din interpretarea prevederilor legale citate rezultă că
atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al
refuzului de rezolvare a unei cereri, instanța de contencios
administrativ nu se limitează la un control de legalitate formală, ci
trebuie să evalueze conduita autorității din perspectiva scopului legii,
printr-o interpretare rațională a acesteia, pentru că principiul
proporționalității măsurilor administrative individuale în raport cu
interesul public ocrotit impune ca actele administrative să nu
 179

depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge

scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu
fie excesiv de împovărătoare, disproporționate în raport cu scopurile
vizate (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Buzescu c.
României, Hotărârea din 24 mai 2005, parag. 96).
În speţă, Curtea reţine că în mod greşit instanţa de fond a
reţinut existenţa unui refuz nejustificat al recurentei de a achita
contravaloarea serviciilor prestate de către intimatul-reclamant.
În mod corect a observat instanţa de fond că raporturile
dintre părţi sunt reglementate, în primul rând, de contractul de
achiziţii publice nr.6469/22.04.2014 (f.19 şi urm.), însă în mod greşit
a reţinut instanţa de fond că reclamantul nu trebuie să se
conformeze şi celorlalte acte normative incidente în ce priveşte
serviciile veterinare prestate.
În acest sens, este de observat că potrivit art.9.2 lit.a) din
contractul mai sus menţionat prestatorul s-a obligat să respecte
condiţiile tehnice şi termenele prevăzute în Normele metodologice
de aplicare a Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire şi
control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la
om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, aprobat anula prin
ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi
pentru Siguranţa Alimentelor. De asemenea prin art.9.3 din acelaşi
contract prestatorul s-a obligat să respecte condiţiile impuse de
natura serviciilor prestate cu privire la circulaţia bunurilor materiale
şi a formularelor cu regim special, protecţia mediului şi protecţia
muncii, conform prevederilor legislaţiei în vigoare.
Totodată conform art.9.6 din acelaşi contract prestatorul
este obligat să întocmească evidenţele tehnice şi financiar+contabile
conform prevederilor legale.
În mod corect a observat instanţa de fond că având în
vedere dispoziţiile art.1270 C.civ. părţile sunt ţinute să respecte
obligaţiile asumate prin contract, ipoteză în care reclamantului îi
revenea obligaţia de a respecta toate obligaţiile contractuale,
inclusiv cele stabilite prin actele normative speciale şi la care
dispoziţiile contractuale face trimitere.
Or, potrivit secţiunii 9, subsecţiunea 1, art.1.1. din Ordinul
nr.29 din 25 februarie 2014 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Programului acţiunilor de supraveghere,
prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor
transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia
mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor,
ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a Normelor
metodologice de aplicare a Programului de supraveghere şi control
în domeniul siguranţei alimentelor vaccinarea anticărbunoasă se face
cu două săptămâni înainte de scoaterea la păşunat. Este real că se
puteau face vaccinări în completare însă numai în situaţiile
 180

prevăzute de reglementarea mai sus menţionată: la animalele

receptive care la data efectuării vaccinării nu aveau vârsta de
vaccinare sau a celor care nu au putut fi vaccinate în campanie
datorită contraindicaţiilor stabilite de producător.
În baza acestei procedurii a fost aprobate planurile cifrice
nr.30/20.03.2014 pentru CSVA Perişani , 28/20.03.2014 pentru CSVA
Racovita şi nr.33/20.03.2014 pentru CSVA Boişoara prin care s-au
stabilit ca vaccinările să se efectueze în perioada aprilie-mai 2014.
Curtea reţine că facturile depuse de reclamant privind
operaţiunile de vaccinare, privesc perioade ulterioare datei de mai
2014, astfel cum rezultă din menţiunile de pe facturi, precum şi din
deconturile justificative depuse la dosar fond, astfel că refuzul
pârâtei de decontare a acestor facturi nu poate fi considerat ca fiind
abuziv conform art.2 din Legea nr.554/2004, în condiţiile în care
reclamantul nu s-a conformat obligaţiei de a realiza vaccinarea
conform Ordinului mai sus menţionat şi cu respectarea perioadei din
planurile cifrice mai sus arătate.
Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului conform
căreia vaccinarea nu s-a putut realiza datorită unor factori obiectivi,
în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada conform art.249
C.proc.civ. a unor asemenea împrejurări. Astfel pentru ovinele aflate
în transhumanţă reclamantul nu a depus formularele de mişcare
prevăzute de art.22 din Ordinul nr. 40/2010 privind aprobarea
Normei sanitare veterinare pentru implementarea procesului de
identificare şi înregistrare a suinelor, ovinelor, caprinelor şi
bovinelor, pentru a face dovada imposibilităţii vaccinării în perioada
stabilită prin planurile cifrice.
În ce priveşte serviciile de supraveghere clinică Curtea
reţine că instanţa de fond a realizat o greşită aplicare a legii.
Astfel conform art. 6 din Ordinul nr.29 din 25 februarie
2014 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire, control şi
eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la
om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi
înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor,
precum şi a Normelor metodologice de aplicare a Programului de
supraveghere şi control în domeniul siguranţei alimentelor examenul
clinic acceptat şi decontat de către direcţia sanitar-veterinară şi
pentru siguranţa alimentelor judeţeană, respectiv a municipiului
Bucureşti se poate face în baza unei decizii scrise a directorului
executiv, care stabileşte zona în care se face examenul clinic,
frecvenţa şi documentele necesare pentru decont în următoarele
situaţii: a) în caz de suspiciune la animalele suspecte de
contaminare; b) în caz de confirmare a bolii la animalele din focar,
din zona de supraveghere şi protecţie specifică fiecărei boli.
Decizia directorului executiv este emisă la propunerea
 181

fundamentată a structurilor de specialitate din cadrul direcţiei

sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv
a municipiului Bucureşti, formulată anterior acţiunii de examinare
clinică.
De asemenea conform art.4 (1) din Ordinul nr. 32/2006
privind aprobarea Normei sanitare veterinare care stabileşte
prevederi specifice pentru controlul şi eradicarea bolii limbii
albastre dacă o exploataţie localizată într-o regiune care nu este
supusă restricţiilor, în sensul prezentei norme sanitare veterinare,
are unul sau mai multe animale suspectate ca fiind infectate cu boala
limbii albastre, medicul veterinar oficial aplică imediat metodele
oficiale de investigare pentru a confirma sau a exclude prezenţa
bolii.
Totodată conform art.6 alin (1) lit.c) din Ordinul nr.32/2006
medicul veterinar este obligat să extindă măsurile prevăzute de art.4
pe o rază de 20 km, cuprinsă în zona de protecție, însă numai după
ce boala este confirmată oficial.
În speță rezultă că boala bluetongue a fost declarată oficial
la data de 27.10.2014 conform actului nr.19521, astfel că putea fi
decontate măsurile prevăzute de art.4 din Ordinul nr.32/2006
efectuate pe o rază de 20 km, măsuri dispuse după data de
27.10.2014. Or, din analiza facturilor fiscale nr.77/30.09.201,
nr.78/31.09.2014 și nr.79/30.09.2014 acţiunile de depistare boli
majore au fost realizate anterior datei de 27.10.2014.
Prin urmare, întrucât măsurile de depistare boli majore au
fost anterioare declarării oficiale a bolii , iar reclamantul nu a fost
nominalizat printre persoanele abilitate să efectueze inspecţia
clinică, prin Decizia nr.111/10.09.2014, decizie necontestată de
către reclamant, Curtea reţine că refuzul recurentei de a deconta
serviciile menţionate în facturile fiscale nr. 77/30.09.2014,
nr.78/31.09.2014 și nr.79/30.09.2014 a fost justificat.
Pentru considerentele expuse, Curtea în baza art.20 din
Legea nr.554/2004 a admis recursul şi a casat sentinţa în sensul că
a respins acţiunea.

12. Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale.

Art. 64 Cod procedură fiscală

Art. 65 Cod procedură fiscală

Conform art. 64 C.proc.fisc., documentele justificative şi

evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la
stabilirea bazei de impunere.
Sarcina de a dovedi veridicitatea constatărilor efectuate
revine organului fiscal emitent al actelor contestate. Art. 65
C.proc.fisc., reglementând, o împarte astfel: contribuabilul
 182

are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza

declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal,
iar organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere
pe bază de probe sau constatări proprii.
În virtutea regulilor privind sarcina probei stipulate la
art. 65 C.proc.fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere,
precum şi pentru stabilirea bazei de impunere, contribuabilul
trebuie să deţină documentele justificative, iar sarcina de a
dovedi fictivitatea tranzacţiilor revine organului fiscal, aşa
încât eventuala incertitudine profită celui care s-a achitat de
dovezile ce îi incumbă, potrivit legii.

(Decizia nr.1750/R-CONT/ 15 Decembrie 2016)

Prin cererea înregistrată la data de 27.11.2014, reclamanta

SC RSRL - reprezentata prin administrator Coman Marius şi prin
administrator judiciar E, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia
Judeţeană A Finanţelor Publice Argeş, a solicitat instanţei să dispună
anularea Deciziei nr. 386/21.05.2014 emisă de Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Ploieşti; anularea Deciziei de
impunere nr. F-AG192/24.10.2013; a Raportului de inspecţie fiscală
nr. F-AG125/24.10.2013; a Dispoziţiei nr. 76/25.10.2013 şi a Deciziei
nr.F-AG193/24.10.2013, toate emise de Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Argeş
Prin sentinţa civilă nr.615 din 13 ianuarie 2016, Tribunalul
Argeş – Secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Împotriva sentinţei, la data de 8 august 2016, a formulat
recurs reclamanta SC Romspan Construct SRL, susţinând
următoarele:
1. Sentinţa recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea
greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de
dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Noul Cod de procedură civilă.
- în mod greşit instanţa de fond nu a dispus desfiinţarea
actelor administrativ fiscale atacate cu privire la debitul suplimentar
TVA în cuantum de 36.232,66 lei, aferent unei baze de impozitare de
150.967,74 lei, reprezentând lucrările executate de SC A SRL. În
acest sens arată recurenta că, instanţa de fond a făcut o greşită
interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.145 alin.2 lit.a) din Legea
nr.571/2003, art.146 şi art.21 alin.1 din Codul fiscal. Susţine acest
lucru deoarece între ea şi SC A SRL a fost încheiat contractul nr.30
din 25.10.2011, astfel că operaţiunile încheiate între cele două
societăţi au conţinut economic din punct de vedere al obiectului
contractului.
- în mod greşit instanţa de fond nu a dispus desfiinţarea
actelor administrativ fiscale atacate cu privire la debitul suplimentar
 183

TVA în cuantum de 59.032 lei aferent unei baze de impozitare de

245.968 lei, reprezentând lucrările executate de către SC N SRL în
perioada octombrie-decembrie 2011 şi cu privire la debitul
suplimentar TVA – 33.001 lei aferent unei baze impozitare de
137.515 lei reprezentând lucrările executate de SC N SRL. În acest
sens arată că, instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi
aplicare a dispoziţiilor art.145 alin.2 lit.a) din Legea nr.571/2003,
art.146 şi art.21 alin.1 din Codul fiscal.
- referitor la deductibilitatea TVA recurenta arată că, în
mod greşit nu s-a dat drept de deducere la TVA cu atât mai mult cu
cât principiul sistemului comun privind TVA presupune aplicarea
asupra bunurilor şi serviciilor a unei taxe generale de consum exact
proporţională cu preţul bunurilor şi serviciilor, indiferent de numărul
de operaţiuni care au loc în procesul de producţie şi de distribuţie
anterior etapei în care este percepută taxă – art.2 alin.1 din Directiva
2606/112/CE a consiliului european, normă ce se impune a aplica cu
prioritate.
- în mod greşit instanţa de fond nu a dispus desfiinţarea
actelor administrativ fiscale atacate cu privire la debitul suplimentar
impozit pe profit în cuantum de 86.332 lei, la care se adaugă dobânzi
în sumă de 7.151 lei şi penalităţi în sumă de 12.950 lei. Instanţa de
fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.19 şi
art.21 alin.1 şi 4 lit.m) din Legea nr.571/2003, suma de 86.332 lei
reprezentând debit suplimentar impozit pe profit a fost calculată de
organul fiscal care nu a reţinut ca fiind cheltuieli deductibile,
facturile emise de către SC A SRL şi SC N SRL.
- instanţa de fond şi-a însuşit punctul de vedere al
expertului contabil S, fără a motiva în concret de ce această sumă nu
este deductibilă fiscal, raportat la textele de lege invocate în apărare
de recurentă, precum şi la apărările formulate în acest sens.
2. Instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror
nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de
dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5 Cod de procedură civilă, arătând că
pârâtele au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ce priveşte
capetele de cerere referitoare la desfiinţarea RIF nr. F-AG
125/24.10.2013, Deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr.F-
AG 193/24.10.2013 şi Dispoziţiei nr.76 din 25.10.2013.
Deşi legal învestită şi cu soluţionarea excepţiei
inadmisibilităţii invocată de pârâte, instanţa de fond nu a pus în
discuţia părţilor această excepţie şi nici nu a soluţionat-o, sens în
care au fost încălcate normele de procedură referitoare la principiile
fundamentale ce guvernează procesul civil.
Totodată, recurenta formulează recurs şi împotriva
încheierii de şedinţă din data de 25.01.2016 pronunţată de
Tribunalul Argeş, prin care s-a respins cererea de recuzare a
expertului.
 184

- tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art.488

alin.1 pct.5, arată că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat
cererea de recuzare a expertului cauzei la data de 25.01.2016. În
acest sens arată că au fost încălcate dispoziţiile art.332 alin.3 Noul
Cod de procedură civilă, potrivit cărora recuzarea expertului se
judecă cu citarea părţilor şi a expertului.
- în mod greşit instanţa de fond a avut în vedere raportul
de expertiză refăcut, întocmit de expert contabil S, în contextul în
care aceasta şi-a refăcut lucrarea fără a motiva ce elemente au stat
la baza refacerii ei.
La data de 12 octombrie 2016, pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti,
reprezentată de A.J.F.P. Argeş a formulat întâmpinare, invocând
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Judeţene a
Finanţelor Publice, iar pe fond a solicitat respingerea recursului şi
menţinerea sentinţei atacate.
Curtea, analizând recursul formulat, constată următoarele:
Recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data
de 25.01.2016 pronunţată de Tribunalul Argeş, prin care s-a respins
cererea de recuzare a expertului, este tardiv, fiind declarat cu
depăşirea termenului prevăzut de art. 53 al. 1 C.proc.civ.
Este fondat însă recursul declarat împotriva sentinţei civile
nr. 615 din 13 iunie 2016, fiind incident motivul de recurs prevăzut
de art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ. şi nefondat motivul de recurs
prevăzut de art. 488 al. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a normelor de
procedură, Curtea reţine că, pentru a fi incident acest motiv de
recurs, încălcarea trebuie să atragă sancţiunea nulităţii, care, la
rândul său, este condiţionată, în cazul nulităţilor virtuale, potrivit art.
175 C.proc.civ., de producerea unei vătămări imposibil de înlăturat
altfel decât prin anularea actului.
Faptul că instanţa de fond nu a soluţionat excepţia
inadmisibilităţii invocată de pârâte nu este de natură să o
prejudicieze pe reclamantă, ci dimpotrivă; o eventuală vătămare nu
ar putea fi invocată decât de către pârâte.
De asemenea, se invocă faptul că instanţa de fond a avut
în vedere raportul de expertiză refăcut, întocmit de expert contabil
S, în contextul în care aceasta şi-ar fi refăcut lucrarea fără a motiva
ce elemente au stat la baza refacerii ei.
Referitor la aceste susţineri, Curtea constată că, prin
încheierea din 25.01.2016, instanţa de fond a pus în vedere expertei
să facă dovada avizului CECCAR pentru raportul de expertiză depus
la dosar, în condiţiile în care reclamanta invocase lipsa acestui aviz
în cadrul cererii de recuzare şi al obiecţiunilor formulate.
Potrivit art. 177 al. 1 C.proc.civ., ori de câte ori este
posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va
dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură.
 185

În cauză, prin depunerea raportului de expertiză refăcut,

avizat de CECCAR, s-a dat eficienţă dispoziţiei legale menţionate.
În ceea ce priveşte constatările raportului de expertiză,
criticile îndreptate împotriva acestuia reprezintă apărări de fond ce
vor fi avute în vedere în cele ce urmează, în cadrul analizei motivului
de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., pe care
Curtea îl găseşte fondat.
Astfel, prin actele fiscale contestate s-a constatat că în
perioada octombrie 2011 - mai 2012 societatea comercială a
înregistrat în contabilitate cheltuieli cu servicii prestate în sumă
totală de 504.451 lei şi a dedus TVA deductibilă în sumă totală de
128.265 lei, în baza unor facturi emise de furnizorii S.C. A S.R.L. şi
S.C. N S.R.L.
Organele fiscale au constatat că nu s-au prezentat
documente care să justifice că serviciile achiziţionate au fost utilizate
în scopul realizării de venituri impozabile şi în folosul operaţiunilor
taxabile, în conformitate cu prevederile art.11 alin.(1), art.21 alin.(4),
art.145 alin.(2). art.146 alin.(1) şi art.155 alin.(5) din Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare. În consecinţă, au încadrat
cheltuielile în suma de 504.451 lei în categoria celor nedeductibile
fiscal la calculul profitului impozabil, fapt pentru care au stabilit un
impozit pe profit suplimentar de plată în suma de 80.712 lei şi au
anulat dreptul de deducere pentru TVA deductibilă în sumă totală de
128.265 lei, stabilind această sumă ca TVA de plată suplimentară.
În concret, organele fiscale au constatat că tranzacţiile
consemnate în facturile emise de cei doi furnizori nu sunt reale. Se
face referire în actele fiscale şi la declararea ca inactivi a celor doi
furnizori, însă aspectul nu este relevant, deoarece, la data emiterii
facturilor, niciuna din cele două societăţi, S.C. A S.R.L. şi S.C. N
S.R.L., nu erau inactive.
Pornind de la dispoziţiile art. 94 C.proc.fisc., Curtea are în
vedere că inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi
conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii
îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării
prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea,
după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor
de plată şi a accesoriilor aferente acestora.
Pentru aducerea la îndeplinire a atribuţiilor, art. 94 al. 3
C.proc.fisc. stipulează că organul de inspecţie fiscală va proceda la:
examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;
verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele
din evidenţa contabilă a contribuabilului; discutarea constatărilor şi
solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai
contribuabililor sau împuterniciţii acestora, după caz; solicitarea de
informaţii de la terţi; verificarea locurilor unde se realizează
activităţi generatoare de venituri impozabile.
 186

Prevederile citate ale art. 94 Cod de procedură fiscal,

precum şi cu cele ale art. 105 al. 1 şi 5, art. 7 al. 2 din acelaşi cod,
potrivit cărora inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor
independenţei şi autonomiei şi trebuie să aibă în vedere
examinarea tuturor stărilor de fapt şi a raporturilor juridice care
sunt relevante pentru impunere. Organul fiscal este îndreptăţit să
examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate
informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a
situaţiei fiscale a contribuabilului.
Conform art. 64 C.proc.fisc., documentele justificative şi
evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea
bazei de impunere.
Sarcina de a dovedi veridicitatea constatărilor efectuate
revine organului fiscal emitent al actelor contestate. Art. 65
C.proc.fisc., reglementând sarcina probei în dovedirea situaţiei de
fapt fiscale, o împarte astfel: contribuabilul are sarcina de a dovedi
actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror
cereri adresate organului fiscal, iar organul fiscal are sarcina de a
motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.
În virtutea regulilor privind sarcina probei stipulate la art.
65 C.proc.fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere, precum şi
pentru stabilirea bazei de impunere, contribuabilul trebuie să deţină
documentele justificative, iar sarcina de a dovedi fictivitatea
tranzacţiilor revine organului fiscal, aşa încât eventuala incertitudine
profită celui care s-a achitat de dovezile ce îi incumbă, potrivit legii.
Aplicând aceste consideraţii la speţa de faţă, Curtea
constată că raportul de expertiză în specialitatea construcţii
efectuat în cauză a relevat că reclamanta a executat prin
subcontractare parte de acoperiş şi copertinele de la intrări la
imobilul – şcoală din com. Ciolpani, în baza Contractului de
colaborare nr. 30/2011 încheiat cu A SRL. Dovezile din care rezultă
efectuarea acestor lucrări de către societatea A sunt, în afară de
contractul menţionat, înscrisurile „Anexa nr. 1” şi „Convenţia nr. 1”
cu specificarea amănunţită a materialelor ce trebuie puse în operă,
situaţii de lucrări pe stadii fizice.
În raport de aceste dovezi, Curtea constată ca nefiind
sustenabilă afirmaţia din actele fiscale contestate, în sensul că nu s-
ar fi dovedit realitatea prestării serviciilor contractate de reclamantă
cu acest furnizor. Faptul că societatea în cauză, A SRL, nu a avut
angajaţi cu contrat de muncă ori nu a declarat livrările în cauză sunt
aspecte care o privesc exclusiv pe societatea în cauză, fiind
independente de voinţa reclamantei şi nu infirmă susţinerea că
aceste lucrări au fost în mod efectiv prestate de persoana juridică,
dedusă din celelalte dovezi administrate şi analizate în raportul de
expertiză în specialitatea construcţii.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre tranzacţiile
 187

consemnate în facturile emise de societatea N SRL. Facturile

consemnează că obiectul acestora îl reprezintă „manoperă conform
contract”, respectiv „bloc zidărie construcţii”.
Fiind vorba de prestări servicii, respectiv livrare materiale
de construcţii, reclamanta avea, potrivit pct. 48 din HG 44/2004,
sarcina de a dovedi realitatea prestării serviciilor şi a încorporării
materialelor. Astfel de dovezi nu s-au administrat, în raportul de
expertiză nu au fost evidenţiate lucrări întocmite de N SRL,
conţinutul facturilor este eliptic şi nu permite individualizarea exactă
a obiectului acestora, nici măcar prin trimitere la contractul ce se
pretinde a sta la baza emiterii lor, contractul nr. 4/16.08.2011 care,
la rândul său, are un conţinut extrem de vag şi de laconic în privinţa
obiectului şi a obligaţiilor părţilor. Astfel, în contractul menţionat,
încheiat între reclamantă şi N SRL, obiectul contractului în
reprezintă „lucrări de construcţie” fără alte detalii, fără a se
specifica în ce constau aceste lucrări şi nici unde se vor desfăşura;
„prestatorul se obligă să execute lucrarea la cerinţele
beneficiarului”, fără a se arăta în ce constau aceste cerinţe.
Pentru materialele de construcţii nu s-au emis avize de
însoţire, susţinându-se că astfel de documente nu ar fi fost necesare,
câtă vreme marfa în cauză a circulat însoţită de factură. Or, în
conţinutul facturilor s-a consemnat că au fost expediate prin poştă.
În acest context probator, constatările organelor fiscale cu
privire la aceste tranzacţii, încheiate cu N SRL, apar pe deplin
justificate, iar criticile recurentei formulate în această privinţă sunt
nefondate.
În consecinţă, pentru toate aceste considerente, Curtea a
admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr.
615 din 13 iunie 2016, a casat sentinţa în parte şi, în rejudecare, a
admis în parte cererea, a anulat în parte actele contestate în ce
priveşte creanţele fiscale, TVA şi impozit pe profit, cu accesorii,
aferente tranzacţiilor cu SC A.

13. Terenul cu pădure cu rol de protecţie nu este supus

impozitului pentru teren cu vegetaţie forestieră.

Art. 258 din Codul fiscal

Art. 22 lit. a) Cod procedură fiscală anterior

Într-adevăr, din perspectiva Codului fiscal, potrivit

art.258 din acest act normativ, terenul cu pădure cu rol de
protecţie nu este supusă impozitului pentru teren cu vegetaţie
forestieră.
Însă, prealabil analizării fondului, văzând şi
considerentele sentinţei atacate, Curtea a constatat că se
impune analizarea modului în care a fost urmată procedura de
 188

declarare a bunurilor în discuţie şi a categoriei din care

acestea fac parte, în raport de care autoritatea pârâtă
determină impozitul potrivit Codului fiscal.
Curtea a reţinut că potrivit art.22 lit. a) Cod procedură
fiscală anterior, prin obligaţii fiscale, în sensul acestui cod, se
înţelege şi obligaţia de a declara bunurile şi veniturile
impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi
alte sume datorate bugetului general consolidat.

(Decizia nr. 1751/R-CONT/15 Decembrie 2016)

Prin cererea înregistrată la data de 11.03.2016, pe rolul

Tribunalului Argeş, reclamantele L şi B au chemat în judecată pe
pârâtul Oraşul Mioveni - prin Primar, solicitând anularea deciziei de
impunere nr.128/2015, a deciziei 9745/2014 şi a celor anterioare
emise pentru stabilirea impozitului datorat pentru terenul cu
vegetaţie forestieră de 109 ha proprietatea lor situat în localitatea
Mioveni, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr.558/6 iunie 2016, Tribunalul Argeş a
respins acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs L şi B
solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinţei şi în
rejudecare admiterea acţiunii, cu obligarea intimatei la plata
cheltuielilor de judecată.
Se arată că pârâtul a recunoscut faptul că reclamantele nu
datorează impozit pentru terenul de 109 ha, situat în aria Oraşului
Mioveni, judeţul Argeş, conform titlului de proprietate
nr.139821/2009 şi a procesului verbal de punere în posesie
nr.200/2009, însă, a aplicat scutirea numai începând cu 1.01.2016.
Prin cererea înregistrată la Primăria Mioveni la 4.02.2016,
reclamantele au solicitat aplicarea scutirii şi în ce priveşte impozitul
aferent anilor anteriori, însă, pârâta a arătat că nu poate aproba
cererea, întrucât din actele anexate declaraţiei fiscale nu rezultă că
terenul ar fi încadrat ca pădure cu rol de protecţie, acest aspect fiind
cunoscut autorităţii locale, numai potrivit adeverinţei emisă de
Direcţia Silvică Argeş-Ocolul Silvic Piteşti la 30.12.2015.
Se arată că hotărârea este nelegală, întrucât, de vreme ce
tribunalul a constatat că adresa prin care s-a declarat pădure cu rol
de protecţie nu este datată, ar fi trebuit să solicite dovezi sau să facă
probe în acest sens.
Contribuabilul nu are obligaţia de a stabili sau justifica el
categoria de folosinţă sau regimul juridic al unui teren, iar regimul
de protecţie nu este stabilit de cetăţean, ci se aplică automat, nu
numai la cerere.
Autoritatea locală beneficiază de toate datele necesare
stabilirii corecte regimului juridic al terenurilor din aria sa
 189

administrativă, astfel că are obligaţia să stabilească corect dacă

imobilul este supus sau nu impozitării şi să emită decizii de impunere
conform regimului juridic existent.
În speţă, regimul de pădure cu rol de protecţie nu a fost
stabilit la 31.12.2015, la această dată fiind numai eliberată
adeverinţa, regimul juridic fiind stabilit încă dinainte de anul 1989,
astfel că se află sub incidenţa art.258 Cod fiscal.
Oraşul Mioveni, prin Primar, a formulat întâmpinare,
solicitând respingerea recursului ca nefondat.
S-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.
La termenul din 15 decembrie 2016, Curtea faţă de
dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând
completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele
ale noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile
formale ale recursului, potrivit art.486 Cod procedură civilă.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma temeiurilor de
drept aplicabile faţă de data sesizării instanţei şi a criticilor invocate,
în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că
recursul nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:
Curtea reţine, în temeiul art.22 NCPC, că motivele
invocate de recurente sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1
pct.8 NCPC, potrivit cu care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă, art.258 Cod
fiscal.
Într-adevăr, din perspectiva Codului fiscal, potrivit art.258
din acest act normativ, terenul cu pădure cu rol de protecţie nu este
supusă impozitului pentru teren cu vegetaţie forestieră.
Însă, prealabil analizării fondului, văzând şi considerentele
sentinţei atacate, Curtea constată că se impune analizarea modului
în care a fost urmată procedura de declarare a bunurilor în discuţie
şi a categoriei din care acestea fac parte, în raport de care
autoritatea pârâtă determină impozitul potrivit Codului fiscal.
Curtea reţine că potrivit art.22 lit.a) Cod procedură fiscală
anterior, prin obligaţii fiscale, în sensul acestui cod, se înţelege şi
obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz,
impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului
general consolidat.
Tribunalul reţine corect că în adresa depusă de reclamante
nu se arată care este momentul în care au fost declarate respectivele
suprafeţe ca încadrându-se în păduri cu funcţii speciale de protecţie,
iar reclamantele deşi susţin că scutirea de impozit pentru aceste
terenuri opera şi la nivelul anului 2011, în baza art.257 şi 258 Cod
fiscal, nu au făcut dovada faptului că ar fi adus la cunoştinţa
pârâtului acest lucru şi i-ar fi solicitat să facă aplicarea acestor texte
de lege în ce le priveşte.
 190

A mai reţinut corect tribunalul că în momentul în care

consideră că intervin schimbări ale bunurilor pe care le au în
proprietate, cetăţenii au obligaţia de a formula cereri în acest sens şi
de a completa declaraţii de impunere prevăzute de lege, numai în
funcţie de acestea unităţile administrativ teritoriale prin serviciile
taxe şi impozite putând modifica menţiunile din registrul agricol şi
registrul fiscal şi emite noi decizii de impunere reclamantului.
Critica adusă de reclamante în recurs vizează fondului
raportului juridic fiscal, respectiv faptul că terenul în discuţie nu este
susceptibil de impozit, dată fiind natura specială a acestuia, însă
Curtea reţine că prealabil era necesar să se dovedească atât faptul
că s-a procedat la declararea categoriei de folosinţă a respectivelor
suprafeţe, pentru perioada anterioară, cât şi faptul că după emiterea
deciziilor de impunere pentru anii anteriori, acestea au fost
contestate în procedura prevăzută în perioada respectivă de art.205
şi urm. Cod procedură fiscală, în caz contrar rezultând însuşirea
conţinutului acestora.
Or, decizia de impunere din anul 2013, depusă la dosar de
către autoritatea pârâtă nu a fost contestată, deşi în aceasta s-a
stabilit impozitul datorat pentru aceeaşi suprafaţă pădure, teren cu
vegetaţie forestieră.
Pe de altă parte, aşa cum reţine şi prima instanţă, nu s-a
dovedit faptul că pentru perioada anterioară nu a existat
posibilitatea primirii unei adeverinţe similare celei cu
nr.9143/30.12.2015, pentru a se dovedi categoria de folosinţă a
terenului având în vedere faptul că din titlul de proprietate
nr.139821/1.06.2009, nu rezultă încadrarea terenului în categoriile
scutite de impozit.
Admiterea unei acţiuni în contradictoriu cu o autoritate
publică are ca temei nerespectarea unei dispoziţii legale procedurale
sau de drept substanţial de către această autoritate, ceea ce nu se
poate reţine în cauză, în condiţiile în care, faţă de solicitările
reclamantelor şi de dovezile depuse, autoritatea pârâtă a recunoscut
faptul că pentru terenul în suprafaţă de 109 ha, nu se percepe
impozit începând cu 1.01.2016.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.496 Cod
procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

14. Stabilirea termenului de prescripţie.

Art.97 alin.1 lit. b) din Codul silvic
Art.1 din Codul de procedură fiscală anterior
Art.91 Cod procedură fiscală

La momentul la care creanţa reprezentând ajutoare aferente

anului 2008 a devenit scadentă era în vigoare H.G. nr.1071/2006,
privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea,
 191

utilizarea şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri

pentru gestionarea durabilă a acestora.
Într-adevăr, art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic se referă la
alocarea anuală de la buget, prin bugetul autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură a sumelor necesare plăţii
acestor ajutoare, însă, în speţă, este relevantă natura creanţei în
raport cu titularul acesteia.
Pentru a fi supusă termenului de prescripţie de 5 ani
reglementat de art.91 Cod procedură fiscală creanţa trebuia să
fie una fiscală, deoarece textul prevede expres dreptul organului
fiscal de a stabili obligaţii fiscale.
În art.1 din Codul de procedură fiscală anterior, aplicabil în
cauză, reglementând sfera de aplicare a acestui cod, se arată că
prin acesta se reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din
raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi
taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute
de Codul fiscal, fiind aplicabil şi pentru administrarea drepturilor
vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind
din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale
bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care
prin lege nu se prevede altfel. Codul nu se aplică pentru
administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat
rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia
redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor
rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de
exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă,
încheiate de Agenţia Domeniilor Statului.
Ca atare, dispoziţiile normative susmenţionate vizează
creanţe ale statului sau ale autorităţilor locale, iar nu creanţe ale
particularilor.

(Decizia nr.1754/R-CONT/15 Decembrie 2016)

Prin cererea înregistrată la 15.01.2016, reclamanta Obştea

Moşnenilor D a chemat în judecată pe pârâţii Garda Forestieră
Ploieşti şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, solicitând anularea
actului administrativ emis de pârâta Garda sub nr.11653/20.10.2015
(raportat la anul 2008), cu consecinţa obligării în solidar a pârâţilor la
plata sumei de 426.687,06 lei, reprezentând contravaloarea produselor
de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de
proprietar pentru suprafaţa de pădure de 1.142,30 ha, situată în zona
de conservare totală a Sitului Natura 2000-Leaota, Parcul National
Piatra Craiului, cu titlu de compensaţii/despăgubiri datorită funcţiilor
de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat
restricţii în recoltarea de masa lemnoasă, aferentă anului 2008, a
dobânzilor fiscale calculate asupra debitului principal, începând cu
 192

data de 14.09.2012, până la plata efectivă a debitului principal, cu

cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi
Pădurilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate, arătând că
acordarea ajutoarelor de stat este condiţionata de îndeplinirea a două
condiţii cumulative, anume emiterea Deciziei Comisiei Europene si
adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii Guvernului
pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi
control a ajutorului de stat pentru compensaţii. Or, această din urmă
condiţie nu este îndeplinită. Decontul justificativ prevăzut de lege, nu a
fost întocmit, considerând în mod obiectiv că nu poate aviza la plată o
sumă atât de mare de la bugetul de stat fără să aibă formula tehnică de
calcul aplicabilă. Prin urmare, singura normă de calcul în vigoare este
cea data de H.G. nr.861/2009, iar aceasta nu se referă din punct de
vedere tehnic la păduri cu funcţie de protecţie din Siturile Natura 2000.
Prin sentinţa civilă nr.448/9.05.2016, Tribunalul Argeş a
admis acţiunea, a anulat adresa nr.11653/2015 şi a obligat pe pârâtul
Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor să plătească reclamantei suma
de 426.687,06 lei, cu titlu de compensaţie pentru anul 2008, cu dobândă
legală calculată începând cu 29.12.2014 şi până la achitarea integrală a
debitului.
Totodată, au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 5.300 lei
cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Garda
Forestieră Ploieşti şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, solicitând
admiterea acestora şi respingerea acţiunii formulate.
În recursul Gărzii Forestiere Ploieşti se solicită admiterea:
excepţiei de tardivitate în raport de art.185 Cod procedură civilă şi
art.2.517 Cod civil, excepţiei insuficientei timbrări, excepţiei de
necompetenţă teritorială şi subsidiar respingerea ca neîntemeiată a
cererii.
Se arată că acţiunea a fost formulată cu 8 ani întârziere, în
condiţiile în care reclamanta solicită despăgubiri pentru anul 2008,
termenul general de prescripţie de 3 ani fiind depăşit.
Se susţine că reclamanta trebuia să achite o taxă de timbru în
condiţiile art.3 din O.U.G. nr.80/2013, deoarece a formulat o cerere în
pretenţii, urmărind atragerea răspunderii delictuale.
Recurenta învederează faptul că adresa nr.11653/2015 nu
reprezintă un act administrativ în sensul art.2 alin.1 lit.c) din Legea
nr.554/2004, acţiunea fiind una în pretenţii, care potrivit art.107 Cod
procedură civilă trebuie formulată la instanţa în raza căreia îşi are sediul
pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
Pe fond, se arată că cererea este neîntemeiată, în condiţiile în
care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în dosarul
nr.1749/1/2015 faptul că trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei
Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele
 193

metodologice ulterioare.
Ca urmare, ajutoarele de stat se pot acorda numai după
publicarea proiectului de hotărâre de Guvern pentru aprobarea
normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de
stat pentru compensaţii. În lipsa acestor norme nu se pot verifica şi aviza
formularele de decont justificativ pentru acordarea compensaţiilor.
Prin adresa nr.11653/2015, s-a comunicat reclamantei faptul
că urmare a deciziei Comisiei Europene era necesară emiterea normelor
metodologice care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României,
astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative indicate expres prin
decizia Comisiei Europene în vederea acordării compensaţiilor.
În recursul Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor se
solicită admiterea căii de atac în temeiul art.488 alin.1 pct.8 Cod
procedură civilă, susţinându-se că instanţa a realizat o aplicare greşită a
legii.
În mod eronat instanţa reţine că cererea formulată de
reclamantă pentru anul 2008, în temeiul art.97 alin.1 lit.b) din Legea
nr.46/2008 privind Codul silvic, este neîntemeiată în condiţiile în care
MMAP ca autoritate publică centrală care răspunde de silvicultură,
poate acorda compensaţii la propunerea structurilor teritoriale de
specialitate din subordine, cu respectarea reglementărilor în vigoare
privind elaborarea, aprobarea şi finanţarea acţiunilor din fonduri
bugetare.
La 29.12.2014, reclamanta a solicitat compensaţii aferente
anului 2008 Gărzii Forestiere Ploieşti, la această dată legislaţia
aplicabilă la nivelul anului 2008 nefiind incidentă.
Reclamanta a arătat că sunt aplicabile prevederile art.97
alin.1 lit.b) din Codul silvic, H.G. nr.1071/2006, OM nr.626 şi
nr.22507/2006, H.G. nr.861/2009.
Conform prevederilor Tratatului de aderare art.III-168 alin.1
şi Anexa nr.5 capitolul 3 pct.b măsurile de sprijin/compensaţiile
existente la data aderării vor fi aplicate doar până la 31.12.2009, iar
după 1.01.2010 aceste forme de sprijin puteau fi acordate doar după
parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat,
conform liniilor directoare privind ajutoarele de stat din sectorul agricol
şi forestier din perioada 2007-2013.
Instanţa a omis faptul că în lipsa cadrului legal, pârâtul nu
poate proceda la acordarea sumelor reprezentând compensaţii, dreptul
pretins fiind afectat de o condiţie suspensivă, motiv pentru care la data
formulării cererii de chemare în judecată trebuiau îndeplinite condiţiile
de validitate impuse de lege, ceea ce nu se poate reţine în cauză,
acţiunea fiind prematură.
Normele metodologice ce urmează să fie adoptate au rol
determinant în individualizarea dreptului la compensaţii al
beneficiarului.
Art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic reglementează acordarea
 194

de compensaţii, însă, coroborat cu art.6 alin.2 din H.G. nr.861/2009

această formă de sprijin se finanţează numai după primirea deciziei
favorabilă a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.
Prin decizia nr.C(2012) 5166 final/19.07.2012 publicată în
JOUE, ajutoarele de stat se pot acorda numai după publicarea normelor
metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutoarelor de stat
pentru aceste compensaţii.
Ca atare, pentru acordarea ajutorului este necesară
îndeplinirea a două condiţii cumulative: emiterea deciziei Comisiei
Europene şi adoptarea, respectiv publicarea în Monitorul Oficial al
României a hotărârii Guvernului pentru aprobarea normelor
metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat pentru
compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care
proprietarii nu o recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin
amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de
gestionarea durabilă a pădurilor, condiţie ce nu a fost îndeplinită.
Tribunalul nu putea dispune obligarea MMAP la plata
compensaţiilor aferente anului 2008, a dobânzilor aferente şi a
cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care obiectul acţiunii în
contencios administrativ poate consta, potrivit art.8 alin.1 în anularea
actului administrativ şi repararea pagubei inclusiv pentru daune morale.
Acordarea compensaţiilor nu se încadrează în sfera noţiunii
de reparare a pagubei, aceasta nefiind consecinţa emiterii actului.
Reclamanta nu poate cere direct instanţei de contencios
administrativ obligarea pârâţilor la plata compensaţiilor, de vreme ce nu
există o soluţie a acestei autorităţi, care să fie supusă controlului în
contencios administrativ, în aplicarea art.2 alin.1 lit.f) din Legea
nr.554/2004.
Creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă faţă de lipsa
normelor metodologice susmenţionate, neputându-se determina
cuantumul compensaţiilor.
Nu este incident un refuz nejustificat emis cu exces de putere,
dimpotrivă autoritatea pârâtă respectând dispoziţiile legale şi decizia
comisiei europene.
Prin urmare, se solicită admiterea recursului, casarea în
totalitate a hotărârii şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi
netemeinică.
Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.
Obştea Moşnenilor D a formulat întâmpinare, solicitând
respingerea recursului şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de
judecată.
A fost ridicată excepţia netimbrării în raport de art.1 alin.3 din
O.U.G. nr.80/2013.
Se susţine că excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale
ale instanţei de fond nu pot fi invocate, instanţa statuând la primul
termen că este competentă general, material şi teritorial să judece
 195

pricina.
În cauză se aplică prevederile Legii contenciosului
administrativ, fiind în prezenţa unui refuz nejustificat de rezolvare a
cererii unui justiţiabil, care potrivit art.10 din Legea nr.554/2004 este în
competenţa tribunalului în primă instanţă, iar din punct de vedere
teritorial este consacrată posibilitatea reclamantului de a opta fie pentru
instanţa de la sediul pârâtului, fie pentru instanţa de la domiciliul
reclamantului.
Se arată că cererea de chemare în judecată este timbrată
corect în conformitate cu art.16 din O.U.G. nr.80/2013, deoarece art.2
alin.2 din Legea nr.554/2004 asimilează actelor administrative
unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un
drept sau la un interes legitim.
Sunt învederate deciziile de jurisprudenţă, referitoare la
aplicarea textului menţionat.
În ce priveşte excepţia prescripţiei se susţine că aceasta nu
poate fi primită în condiţiile în care ajutorul de stat are natura unei
creanţe fiscale, fiind supusă termenului de prescripţie de 5 ani care
curge de la data publicării deciziei C(2012) 5166 final/19.07.2012,
respectiv de la 13.09.2012, urmând să se împlinească la 13.09.2017.
Sunt învederate soluţiile jurisprudenţei care statuează asupra
acestui aspect.
Se arată că art.6 alin.1 şi 2 din H.G. nr.861/2009 instituie o
condiţie suspensivă cu privire la finanţarea/exigibilitatea formelor de
sprijin în discuţie.
Creanţa intimatei-reclamante este certă, deoarece este
prevăzută în art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic, este lichidă, întrucât prin
decizia instanţei supreme nr.36/23.11.2015 s-a stabilit că modul de
cuantificare al compensaţiilor este prevăzut în Anexa nr.4 din H.G.
nr.861/2009 şi este exigibilă, pentru că ajutorul aferent anului 2008
putea fi solicitat începând cu 1.01.2009.
La 18.08.2009, legiuitorul a stabilit legal o altă dată la care
creanţa devine exigibilă, respectiv primirea deciziei Comisiei Europene
privind ajutoarele de stat, conform art.6 din H.G. nr.861/2009.
Ca atare, potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958 dreptul fiind
afectat de o condiţie suspensivă sau un termen suspensiv, prescripţia
curge de la data împlinirii condiţiei sau expirării termenului.
Prin urmare de la data publicării deciziei europene în JOUE
(13.09.2012) curge un nou termen de prescripţie pentru ajutorul de stat
cuvenit reclamantei raportat la anul 2008.
H.G. nr.861/2009 nu a fost abrogată sau modificată de vreun
alt act normativ până în prezent, astfel că art.6 alin.1 din acest act
normativ se aplică formelor de sprijin prevăzute în art.97 alin.1 lit.a), b)
şi c) din Codul silvic vizate de această reglementare.
Art.6 alin.2 din H.G. nr.861/2009 instituie prevederi legale
distincte faţă de cele din alin.1 al textului, însă se raportează de
 196

asemenea la o condiţie suspensivă, în raport de exigibilitatea ajutorului

de stat pentru anul 2008.
Din 13.09.2012, dreptul de a solicita compensaţii pentru anul
2008 a putut fi exercitat din nou, de la această dată începând să curgă o
nouă prescripţie.
Sunt învederate soluţiile instanţei supreme în dosarele
nr.3151/54/2008, nr.1463/54/2014, nr.408/33/2014, nr.2251/2/2014 şi
nr.497/33/2014.
Pe fond, se solicită respingerea recursurilor ca nefondate,
arătându-se că prin soluţia instanţei supreme în dosarul nr.1749/1/2015
s-a statuat asupra necesităţii existenţei deciziei favorabile a Comisiei
Europene şi a normelor metodologice ulterioare, prin Tratatul de
Aderare la U.E. România primind o derogare expresă pentru
angajamentele asumate pe care le putea continua încă 3 ani de la data
aderării, fără a fi necesară o nouă notificare a schemei de ajutor de stat.
Ca atare, normele metodologice în raport de care se
determină creanţa reclamantei sunt reprezentate de H.G. nr.861/2009,
pentru anul 2008 existând cadrul legal de acordare a ajutorului de stat
solicitat.
Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.
Garda Forestieră Ploieşti a formulat răspuns la întâmpinare.
La 15.12.2016, s-a formulat cerere de abţinere în soluţionarea
cauzei, respinsă prin încheierea de la aceeaşi dată,
Intimata Obştea Moşnenilor D a formulat concluzii scrise pe
care le-a însoţit de decizii de jurisprudenţă.
La termenul din 15 decembrie 2016, Curtea faţă de
dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea
prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale noului Cod de
procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale
recursurilor, potrivit art.486 NCPC.
Curtea reţine totodată, în temeiul art.22 NCPC, că motivele
invocate de recurenţi sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5
şi pct.8 NCPC, respectiv instanţa a încălcat regulile de procedură a
căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi hotărârea a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în
raport de probatoriul invocat în cauză, de dispoziţiile legale aplicabile,
Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce se
vor expune:
Prealabil, Curtea constată că litigiul a fost declanşat în faţa
instanţei de contencios administrativ, fiind învederate prevederile art.1-
18 din Legea nr.554/2004, astfel că cererea de chemare în judecată era
supusă dispoziţiilor art.16 din O.U.G. nr.80/2013, reglementând taxa de
timbru în materia contenciosului administrativ, susţinerile din recurs
neputând fi primite.
Cu privire la excepţiile reiterate în recurs, curtea constată că
 197

în faţa primei instanţe acestea nu au fost analizate integral. Pârâta a

invocat nulitatea cererii pentru insuficientă timbrare, necompetenţa
materială şi teritorială a instanţei, respectiv prescripţia dreptului
material la acţiune, iar instanţa a analizat competenţa materială şi
teritorială prin prisma excepţiilor invocate, în raport de art.10 din Legea
nr.554/2004, precum şi excepţia insuficientei timbrări, reţinând că
litigiul este unul de contencios administrativ supus prevederilor art.16
din O.U.G. nr.80/2013 (încheiere de dezbateri din 25.04.2016-fila 50
dosar fond), fără a se referi şi la prescripţie.
În acord cu argumentele primei instanţe în soluţionarea
excepţiilor de necompetentă, Curtea constată că potrivit art.10 din
Legea contenciosului administrativ, litigiile privind actele autorităţilor
publice locale sunt în competenţa tribunalului în primă instanţă, capătul
principal de cerere formulat vizând anularea unui act emis de Garda
Forestieră Ploieşti ca autoritate locală.
Cererea de acordare a contravalorii produselor de masă
lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta, este una accesorie,
determinată de anularea actului reprezentat de adresa nr.11653/2015,
astfel că în temeiul art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, raportat la
art.123 alin.1 Cod procedură civilă, cererea accesorie se judecă de
instanţa competentă pentru cererea principală, competenţa materială
aparţinând în primă instanţă tribunalului.
De asemenea, potrivit art.10 alin.3 din Legea nr.554/2004
reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la
domiciliul pârâtului, legiuitorul reglementând o competenţă teritorială
alternativă, în favoarea reclamantului, care în cazul de faţă şi-a exercitat
dreptul de a alege instanţa de la sediul său.
Nu se va reţine susţinerea recurentului potrivit căreia adresa
nr.11653/2015 nu reprezintă un act administrativ în condiţiile în care
prin aceasta Garda Forestieră Ploieşti arată în mod cert că se află în
imposibilitate de a viza decontul justificativ pentru acordarea alocaţiilor
bugetare în temeiul art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic, prezentând
motivele unei asemenea soluţii.
Actul administrativ este definit în art.2 alin.1 lit.c) din Legea
nr.554/2004 ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ
emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea
organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă
naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Art.2 alin.2 din acelaşi act normativ prevede că se asimilează
actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o
cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz,
faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Art.2 alin.1 lit.i)
din lege defineşte refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere ca fiind
exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva
cererea unei persoane.
Prin adresa menţionată, autoritatea publică locală refuză
 198

acordarea drepturilor invocate de către reclamantă în temeiul unor

dispoziţii normative, fiind astfel evidentă producerea consecinţelor
juridice în ce priveşte situaţia reclamantei.
Însă, în vederea sesizării instanţei de contencios administrativ
trebuiau urmate regulile speciale privitoare la termenul de depunere a
cererii, care în speţă a fost depăşit.
Reprezentând un act administrativ adresa în discuţie este
supusă întregului regim juridic reglementat de Legea nr.554/2004,
inclusiv din perspectiva competenţei materiale şi teritoriale, precum şi
în ce priveşte timbrajul, însă nu se poate admite că un asemenea
răspuns, emis ca urmare a unei noi solicitări la mai multe luni de la
prima sesizarea autorităţii cu cererea de acordare a compensaţiilor,
strămută termenul de sesizare a instanţei şi că cererea ar putea fi
formulată numai în raport de data răspunsului acordat.
Dimpotrivă, Legea nr. 554/2004 reglementează termene
exacte de sesizare a instanţei de contencios administrativ, care faţă de
specificul raportului juridic din cauză curg în raport de actele efectuate
de parte pentru valorificarea drepturilor invocate.
Se constată astfel că aparent termenul prevăzut de art.11 din
Legea contenciosului administrativ a fost respectat la sesizarea instanţei
în condiţiile în care în capătul principal de cerere se atacă actul
administrativ adresa nr.11653/20.10.2015 asimilat actului administrativ
în temeiul art.2 alin.1 lit.i) şi alin.2 din Legea nr.554/2004.
Însă, pe de o parte, tocmai specificul refuzului nejustificat al
autorităţii presupune sesizarea acesteia, obţinerea unui refuz şi atacarea
acestuia în instanţa de contencios administrativ iar pe de altă parte,
refuzul poate fi expres sau tacit.
Art. 11 alin. 1 lit. b) şi c) din L. nr.554/2004 instituie un
termen de 6 luni pentru formularea cererii de anulare a unui act
administrativ individual, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea
pagubei cauzate, termen care curge, în cazul refuzului, de la data
comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii (refuz
explicit), respectiv de la data expirării termenului legal de
soluţionare a cererii (refuz tacit).
Totodată, în ipoteza atacării refuzului nejustificat de
soluţionare a cererii în instanţa de contencios administrativ, este
relevant şi termenul în care persoana interesată trebuie să solicite
autorităţii acordarea sau recunoaşterea drepturilor pretinse, aspect care
poate determina un refuz.
În cazul de faţă curtea reţine că titularul dreptului la
compensaţii avea posibilitatea să sesizeze autoritatea publică pentru
acordarea sumelor în discuţie într-un termen de 3 ani de la data
exigibilităţii sumelor, respectiv naşterii dreptului de creanţă invocat,
1.01.2009, astfel că în funcţie de atitudinea acesteia, putea sesiza
instanţa de contencios administrativ. Dacă autoritatea emitea un
refuz explicit de soluţionare a cererii, în termenul prevăzut de legea
 199

contenciosului administrativ pentru soluţionare (30 de zile conform

art. 2 alin. 1 lit.h)) persoana interesată avea posibilitatea de a sesiza
instanţa de contencios administrativ în termen de 6 luni de la data
comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii (refuz
explicit), iar dacă nu emitea un răspuns în 30 de zile de la sesizare,
persoana interesată trebuia să se adreseze instanţei în termen de 6
luni de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.
Curtea constată că în cazul de faţă reclamanta a sesizat
autoritatea în mai multe rânduri.
Astfel, la 25.07.2013 (filele 32-33 dosar fond), în cursul
termenului de 3 ani, se solicită MMSC să arate dacă va plăti
compensaţiile iar ministerul răspunde prin adresa nr. 35139/26.08.2013
în sensul că nu există încă Norme metodologice.
De asemenea, la 29.12.2014 (filele 15-16 dosar fond), în
cursul termenului de 3 ani, se solicită ITRSV Ploieşti să întocmească
actele necesare acordării ajutorului de stat cuvenit, în valoare de
426.687,06 lei, însă destinatarul nu a emis un răspuns explicit în 30 de
zile de la sesizare, astfel că petenta s-a aflat în ipoteza primirii unui refuz
tacit de soluţionare a cererii sale, rezultat din lipsa unui răspuns în
termenul prevăzut de lege.
Emiterea refuzului determină curgerea termenului de 6 luni,
nefiind posibil ca printr-o nouă solicitare să se determine curgerea
unui alt termen.
Dacă sesizarea autorităţii s-a realizat la 25.07.2013 şi a existat
un refuz explicit, pentru sesizarea instanţei reclamanta trebuia să
respecte termenul de prescripţie de 6 luni impus de art. 11 din L. nr.
554/2004, care era împlinit la data de 15.01.2016. Termenul a curs
astfel începând cu 25.08.2013 şi s-a împlinit la 25 februarie 2014.
Lipsind însă dovada de comunicare a adresei 35139/26.08.2013, rezultă
că termenul de 6 luni curgea de la data expirării termenului de 30 de
zile de răspuns, şi în atare ipoteză, sesizarea instanţei în luna ianuarie
2016 se situează în afara termenului.
Şi dacă s-sar considera că sesizarea autorităţii locale
determină curgerea termenului, se reţine că de la 29.12.2014 aceasta
avea la dispoziţie 30 de zile pentru răspuns, lipsa răspunsului la finalul
acestei perioade determinând curgerea termenului de prescripţie de 6
luni pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ. Termenul a
curs astfel începând cu 29 ianuarie 2015 şi s-a împlinit la 29 iulie 2015,
rezultând că sesizarea instanţei în luna ianuarie 2016 se situează în
afara termenului.
Nu se poate reţine că răspunsul autorităţii locale prin
adresa nr.11653/2015 (fila 23 dosar fond) atacată în prezenta cerere
ar atrage decalarea curgerii termenului de 6 luni de la data
răspunsului, deoarece într-o atare ipoteză s-ar ajunge ca partea să
poată formula cererea oricând în funcţie de răspunsul autorităţii, cu
consecinţa lăsării fără efecte a dispoziţiei art. 11 alin. 1 lit. c) din L.
 200

nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte termenul de sesizare a autorităţii cu
cererea de acordare a drepturilor cuvenite, curtea reţine aplicarea
termenului de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar nu a
termenului general de prescripţie în materie fiscală, de 5 ani, creanţa
solicitată nefiind una fiscală în ceea ce o priveşte pe reclamantă.
Creanţa reclamantei vizează compensaţii reglementate de
art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic, potrivit cu care în scopul gestionării
durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi
juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-
teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru acordarea unor
compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care
proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin
amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă
lemnoasă.
Ajutorul aferent anului 2008 devenea scadent la 1.01.2009,
deoarece viza contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le-au
putut recolta pe întreaga durată a anului anterior.
La momentul la care creanţa reprezentând ajutoare aferente
anului 2008 a devenit scadentă era în vigoare H.G. nr.1071/2006,
privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea
şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru
gestionarea durabilă a acestora.
Într-adevăr, art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic se referă la
alocarea anuală de la buget, prin bugetul autorităţii publice centrale
care răspunde de silvicultură a sumelor necesare plăţii acestor ajutoare,
însă, în speţă, este relevantă natura creanţei în raport cu titularul
acesteia.
Pentru a fi supusă termenului de prescripţie de 5 ani
reglementat de art.91 Cod procedură fiscală creanţa trebuia să fie una
fiscală, deoarece textul prevede expres dreptul organului fiscal de a
stabili obligaţii fiscale.
În art.1 din Codul de procedură fiscală anterior, aplicabil în
cauză, reglementând sfera de aplicare a acestui cod, se arată că prin
acesta se reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile
juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate
bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal, fiind
aplicabil şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru
administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume
ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în
măsura în care prin lege nu se prevede altfel. Codul nu se aplică pentru
administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate
din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, a
redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de
concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor
 201

cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului.

Ca atare, dispoziţiile normative susmenţionate vizează
creanţe ale statului sau ale autorităţilor locale, iar nu creanţe ale
particularilor.
De asemenea, creanţele fiscale sunt definite în art.21 din
Codul de procedură fiscală ca drepturi patrimoniale care, potrivit legii,
rezultă din raporturile de drept material fiscal. Sunt enumerate: dreptul
la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care
constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la
rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri
ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanţe
fiscale principale, dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de
întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii,
denumite creanţe fiscale accesorii.
Ipoteza rambursării şi restituirii vizează, pe cale de
consecinţă, numai taxele şi contribuţiile la care se referă expres Codul
de procedură fiscală cu trimitere la Codul fiscal, iar nu alte sume pe
care, potrivit legii, autoritatea trebuie să le plătească particularilor.
Pe de altă parte, art.91 din Codul de procedură fiscală
(art.110 din L.nr. 207/2015) reglementează termenul de 5 ani în raport
de dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, astfel că nu se
aplică în situaţia în care un subiect de drept privat solicită plata unor
sume care i se cuvin potrivit legii, deoarece acestea nu reprezintă
obligaţii fiscale, care prin definiţie nu incumbă statului sau autorităţilor
locale.
Acolo unde legiuitorul a urmărit să stabilească expres
termenul de prescripţie de 5 ani pentru restituirea unor taxe sau
impozite plătite de către contribuabili, fără să existe obligaţia fiscală, a
reglementat acest aspect în mod expres, însă în cazul de faţă nu este
cazul unei restituiri ci al unei plăţi a sumelor cuvenite în temeiul legii.
Pe cale de consecinţă, creanţa nu este una fiscală, fiind
supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.
Interesează totodată momentul de la care a început să curgă
termenul de 3 ani, intimata-reclamantă arătând că deţinea o creanţă
certă, lichidă şi exigibilă, Curtea împărtăşind acest punct de vedere.
Astfel, caracterul cert al creanţei rezultă din prevederile art.97 alin.1
lit.b) din Legea nr.46/2008, caracterul lichid este determinat de
prevederile HG. nr. 1071/2006 şi ulterior de H.G. nr.861/2009, iar
exigibilitatea trebuie recunoscută începând cu 1.01.2009.
Nici recurentele nu contestă faptul că potrivit dispoziţiei din
Codul silvic reclamanta are dreptul să pretindă compensaţii pentru
produsele pe care nu le-a putut recolta datorită funcţiilor de protecţie
stabilite prin amenajamentele silvice.
Curtea constată că la momentul exigibilităţii creanţei erau în
vigoare prevederile H.G. nr.1071/2006 care stabileau modalitatea de
 202

determinare a cuantumului compensaţiilor, H.G. nr.861/2009 fiind

publicată abia la 18.08.2009.
Într-adevăr, faţă de prevederile exprese din art.6 ale H.G.
nr.681/2009, rezultă că începând cu momentul intrării în vigoare a
acestui act normativ, au fost impuse condiţii suplimentare cu privire la
exigibilitatea creanţei, însă nu se poate constata totodată că nu era
posibilă determinarea întinderii acestei creanţe la 1.01.2009, când erau
în vigoare prevederile H.G. nr.1071/2006.
Conform art.1 şi 2 din H.G. nr.861/2009 se aprobă Normele
metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale
destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a
persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a
unităţilor administrativ-teritoriale şi pentru aprobarea Procedurii de
realizare a serviciilor silvice şi de efectuare a controalelor de fond.
În art.6 din actul normativ menţionat se prevede că formele
de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a), la art. 97 alin. (1) lit. b)
pentru persoane juridice şi la art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, se vor
finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene
privind ajutoarele de stat, toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr.
46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, continuând după
data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a
Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.
Prin urmare, după ce termenul de prescripţie extinctivă de 3
ani a început să curgă la 1.01.2009, pe parcursul curgerii acestuia, la
18.08.2009, intervine o condiţie suplimentară de acordare a ajutorului
care determină imposibilitatea acordării acestor sume în lipsa deciziei
favorabile a Comisiei Europene.
Termenul de prescripţie în curs a fost astfel suspendat pe
perioada 18.08.2009-13.09.2012, între publicarea HG nr. 861/2009 şi
publicarea în JOUE decizia Comisiei Europene, astfel că de la această
dată şi-a reluat cursul.
Art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958 are în vedere situaţia în
care dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv,
anterior începerii curgerii termenului de prescripţie, caz în care
prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a
expirat termenul.
În ipoteza în care termenul era în curs la data apariţiei
condiţiei, operează un caz de suspendare a termenului de prescripţie
conform art.13 lit.a) din Decretul nr.167/1958.
Adoptarea unei condiţii noi pe parcursul termenului de
prescripţie nu este în mod obiectiv posibilă, creanţa raportându-se la
cerinţele şi condiţiile legale în vigoare la momentul naşterii sale, însă,
faţă de decizia instanţei supreme nr.36/23.11.2015, pronunţată în
procedura dezlegării unor chestiuni de drept, rezultă că normele
metodologice aprobate prin H.G. nr.861/2009 care adaugă această
 203

condiţie, se aplică şi ajutoarelor existente care, pe cale de consecinţă,

sunt supuse acestei noi condiţii.
Însă, odată cu adoptarea H.G. nr.861/2009 nu se poate reţine
şi impunerea unei a doua condiţii referitoare la existenţa unor norme
metodologice noi (ca al treilea act normativ), de vreme ce la momentul
iniţial al exigibilităţii compensaţiilor în discuţie, existau norme
metodologice, abrogate ulterior la 18.08.2009 şi înlocuite de noul act
normativ (H.G. nr. 861/2009).
Susţinerile recurentelor referitoare la prematuritatea cererii,
raportat la faptul că lipsesc noi norme metodologice cu privire la
acordarea acestor ajutoare, vizând perioada anterioară anului 2010, nu
pot fi primite în condiţiile în care la data exigibilităţii iniţiale a creanţei
existau asemenea norme şi chiar admiţând aplicarea retroactivă a H.G.
nr.861/2009 se constată că acestea sunt în continuare în vigoare.
Prin urmare, termenului de prescripţie scurs până la
18.08.2009 (8 luni şi 18 zile) i se adaugă în continuare, după 13.09.2012,
restul de termen neîmplinit, cu consecinţa împlinirii acestuia la
12.01.2015.
Ca atare, sesizarea autorităţii administrative s-a realizat pe
parcursul termenului de 3 ani, în vederea valorificării dreptului de
creanţă, respectiv şi la 29.12.2014, dată de la care curge termenul de
răspuns de 30 de zile, de la expirarea căruia, pe fondul lipsei unui
răspuns, curge termenul de 6 luni pentru sesizarea instanţei de
contencios administrativ, împlinit, aşa cum s-a arătat mai sus, la data
sesizării instanţei în cazul de faţă.
Şi în ipoteza în care s-ar considera că termenul de prescripţie
nu a început să curgă la 1.01.2009, ci abia la 14.09.2012, acesta s-ar fi
împlinit la 14.09.2015, sesizarea autorităţii pârâte fiind realizată de
asemenea în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, însă sesizarea
instanţei nu s-a făcut ulterior cu respectarea termenului de 6 luni,
prevăzut de art. 11 din L. nr. 554/2004.
De asemenea, şi în ipoteza în care nu s-ar face aplicarea
termenului de 6 luni de la data expirării termenului de răspuns la
cererea de acordare a compensaţiilor, considerându-se că sesizarea
instanţei trebuia efectuată direct, în termenul general de prescripţie de
3 ani, acesta era împlinit la data sesizării instanţei, atât în ipoteza
curgerii sale de la 1.01.2009, cu excluderea perioadei de suspendare din
18.08.2009 - 13.09.2012, şi reluarea curgerii sale, cât şi în situaţia în
care s-ar considera că termenul a curs integral de la 14.09.2012, chiar
prelungit cu termenul de 3 luni necesar acordării răspunsului din partea
autorităţii, potrivit art. 13 lit.c) din D.nr.167/1958 aşa cum a fost
interpretat şi aplicat jurisprudenţial.
În ce priveşte jurisprudenţa invocată, Curtea reţine prealabil
că aceasta nu reprezintă izvor de drept, neavând caracter obligatoriu
pentru instanţele învestite ulterior cu cereri similare, nefiind în discuţie
decizii ale instanţei supreme pronunţate în proceduri de recurs în
 204

interesul legii sau dezlegarea unor chestiuni de drept, care să aibă

caracter obligatoriu.
Pe de altă parte, soluţiile instanţei supreme invocate au în
vedere proceduri începute la nivelul anului 2014 în care au fost
pronunţate asemenea decizii, fără să se cunoască dacă s-a avut în
vedere prescripţia de 3 ani din D.nr.167/1958 şi cea de 6 luni din L. nr.
554/2004.
De asemenea, se constată că în parte din deciziile depuse la
dosar s-a reţinut că prescripţia operează în temeiul Decretului
nr.167/1958, fără a se reţine incidenţa termenului de 5 ani invocat de
către intimată (sentinţa civilă nr.420/3.10.2014, decizia
nr.2425/5.10.2016).
Totodată, prin sentinţa nr.559/13.04.2016, instanţa nu s-a
raportat la prescripţia fiscală, reţinându-se că termenul de prescripţie s-
a calculat din momentul primirii avizului.
În acest context, nu se mai impune analiza celorlalte
argumente din recursuri, instanţa urmând a statua exclusiv din
perspectiva prescripţiei extinctive.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.496 Cod procedură
civilă, Curtea a admis recursurile, a casat sentinţa şi, în rejudecare, a
respins cererea ca prescrisă.
 205

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

1. Audierea victimei minore. Lipsa procurorului şi a

apărătorilor din oficiu pentru inculpată şi pentru persoana
vătămată.

Art.81 alin.1 lit. h Cod procedură penală

Art.281 alin.1 lit. d şi f Cod procedură penală

Audierea victimei minore în camera de consiliu a

instanţei de fond, fiind însoţită de psihologul C., dar în lipsa
procurorului şi a apărătorilor din oficiu pentru inculpată şi
pentru persoana vătămată determină aplicarea sancţiunii
nulităţii, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii
cauzei spre rejudecare.

(Decizia penală nr. 1059/A/17 octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.37 din 11 februarie 2016,

pronunţată de Judecătoria Horezu, în baza art. 386 Cod procedură
penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost
trimisă în judecată inculpata P, din infracţiunile de furt calificat, în
formă continuată, furt calificat (două infracţiuni) şi lovire sau alte
violenţe, prev. şi ped. de art. 228 alin.1 – art. 229 alin. 1 lit. b şi alin.
2 lit. b N.C.pen., cu aplicarea art.35 alin. 1 N.C.pen., art. 228 alin.1 –
art.229 alin.2 lit. b N.C.pen., art.228 alin.1 – art.229 alin. 2 lit. b
N.C.pen. şi art.180 alin. 21 din C.pen. din 1969, toate cu aplicaţiunea
art.33 alin.1 lit. a din C.pen. din 1969 şi art. 5 N.C.pen., în
infracţiunile de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 208
alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. g C.pen.din 1969, cu aplic.art. 41 alin. 2
C.pen.din 1969 si art. 5 C.pen. (trei acte materiale comise la datele
de 27.03.2013, 30.03.2013 si 12.04.2013), violare de domiciliu în
formă continuată, prev. de art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu
aplic.art. 41 alin. 2 C.pen. din 1969 si art. 5 C.pen. (două acte
materiale comise la datele de 30.03.2013, 12.04.2013), furt prev. de
art. 208 alin. 1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5 C.pen. (faptă comisă la
data de 30.08.2013), violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. 1
C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5 C.pen. (faptă comisă la data de
30.08.2013) si lovire si alte violenţe prev. de art. 180 alin. 21 din
C.pen. din 1969, cu aplic.art.5 C.pen., toate cu aplic.art. 33 lit. a
C.pen. din 1969.
În baza art. art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. g C.pen.din
1969, cu aplic.art. 41 alin. 2 C.pen.din 1969, art. 5 C.pen. si art. 396
alin.10 C.proc.pen. privind reducerea limitelor de pedeapsă, a fost
condamnat inculpata P, la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru
 206

săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată (trei acte

materiale comise la datele de 27.03.2013, 30.03.2013 si 12.04.2013).
În baza art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 41 alin.
2 C.pen. din 1969, art. 5 C.pen. si art. 396 alin.10 C.pr.pen., privind
reducerea limitelor de pedeapsă, a fost condamnată inculpata P la
pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare
de domiciliu în formă continuată (două acte materiale comise la
datele de 30.03.2013, 12.04.2013). În baza art. 208 alin. 1 C.pen. din
1969, cu aplic.art.5 C.pen. si art. 396 alin.10 C.pr.pen., privind
reducerea limitelor de pedeapsă, a fost condamnată inculpata P la
pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt
(faptă comisă la data de 30.08.2013).
În baza art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic. art. 5
C.pen. si art. 396 alin.10 C.pr.pen., privind reducerea limitelor de
pedeapsă, a fost condamnată inculpata P la pedeapsa de 1 an
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu
(faptă comisă la data de 30.08.2013).În baza art. 180 alin. 2 1 din
C.pen. din 1969, cu aplic.art.5 C.pen. si art. 396 alin. 10 C.pr.pen.
privind reducerea limitelor de pedeapsă, a fost condamnată inculpata
P la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de
lovire sau alte violenţe (faptă comisă la data de 15.10.2013).
În baza art. 33 lit.a rap.la art. 34 alin.1 lit. b C.pen.din
1969, ds-au contopit pedepsele aplicate inculpatei Păunescu Maria
Alina si s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.În baza
art. 71 alin. 1 din Codul penal din 1969, s-a aplicat inculpatului
pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1
lit. a teza a II –a , lit. b din Codul penal din 1969, respectiv dreptul de
a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, precum
şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.
În baza art. 81 din Codul penal din 1969, s-a dispus
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 82
din Codul penal din 1969, d-a stabili un termen de încercare de 4
ani.În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata
termenului de încercare s-a dispus suspendarea executării pedepsei
accesorii, atrăgându-i-se atenţia inculpatei asupra consecinţelor
prevăzute de art. 83 din Codul penal din 1969.
În baza art. 397 rap.la art. 25 C.proc.pen., s-a admis, în
parte, acţiunea civilă formulată de persoana vătămată – parte civilă
BB, si, în consecinţă, a fost obligată inculpata P la plata către
persoana vătămată – parte civilă B, a sumei de 1272 lei,
reprezentând prejudiciul rămas nerecuperat, iar către persoana
vătămată – parte civilă A, a sumei de 58 lei, reprezentând prejudiciul
rămas nerecuperat.
S-au respins, în rest, acţiunile civile formulate de
persoanele vătămate B si A, ca neîntemeiate.
 207

În baza art. 397 rap.la art. 25 C.proc.pen. si art. 313 din

Legea nr. 95/2006, s-au admis acţiunile civile formulate de Serviciul
Judeţean de Ambulanţă Vâlcea si Spitalul Judeţean de Urgenţă
Vâlcea, şi a fost obligată inculpata P să plătească Serviciului
Judeţean de Ambulanţă Vâlcea, cu sediul în Rm. Vâlcea, str. General
Magheru, nr. 42, jud. Vâlcea, suma de 425,75 lei, reprezentând
contravaloarea transportului si a asistenţei medicale acordate
persoanei vătămate P, iar Spitalului Judeţean de Urgenţă Vâlcea, cu
sediul în Rm. Vâlcea, str. Calea lui Traian, nr. 201, jud. Vâlcea, suma
de 1434,04 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale
acordate persoanei vătămate P.
În baza art. 274 alin. 1 C.pr.pen., a fost obligată inculpata
P la plata către stat a sumei de 700 lei, reprezentând cheltuieli
judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că în data de 27.03.2013, după lăsarea întunericului,
inculpata Păunescu Alina Maria se deplasa pe drumul public din
localitatea Ifrimeşti, oraş Horezu, jud. Vâlcea, iar în momentul în
care a ajuns în dreptul locuinţei persoanei vătămate Birişi Salomia a
strigat-o pe aceasta din urmă pentru a o determina să îi înmâneze
alimente.
Persoana vătămată a ieşit din locuinţa sa şi a invitat-o în
imobil pe P, stând de vorbă cu aceasta timp de aproximativ 30 de
minute, după care B i-a spus inculpatei că nu se simte bine şi a
rugat-o să o ajute să se deplaseze în dormitorul locuinţei.
Inculpata a fost de acord cu această solicitare şi a intrat cu
partea vătămată în dormitor unde B s-a aşezat pe pat, adormind
după câteva minute, poziţionată cu faţa spre peretele
încăperii.Profitând de această neatenţie a numitei B, dar şi de
împrejurarea că fiul persoanei vătămate, suferind de mai multe
afecţiuni, nu se afla în acea încăpere, P a sustras sumele de
aproximativ 500 lei şi 150 de euro ce se aflau într-o agendă cu
numere de telefon, precum şi suma de 150 lei ce se găsea sub faţa de
masă din acea cameră.
Totodată, cu ocazia acestei vizite, inculpata P a observat că
persoana vătămată B mai deţine sume de bani în locuinţa sa într-un
săculeţ, fără însă a sustrage cu acel prilej şi respectivele sume de
bani. Ulterior comiterii acestei infracţiuni, inculpata, din sumele de
bani sustrase, şi-a achiziţionat un telefon mobil, în valoare de
aproximativ 200 lei, bunuri alimentare şi materiale de construcţii
pentru a izola locuinţa sa împotriva infiltrării apei.
În dimineaţa zilei de 30.03.2013, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, inculpata P s-a deplasat din nou în localitatea Ifrimeşti,
jud. Vâlcea, iar când a ajuns la locuinţa persoanei vătămate B a
constatat că aceasta nu se afla la domiciliu.
 208

În acest context, inculpata P a pătruns, fără drept, în

locuinţa persoanei vătămate şi a sustras suma de aproximativ 200 lei
ce se afla într-un plic, împreună cu mai multe facturi, ce se găsea în
bucătăria imobilului, după care a intrat în dormitor de unde a sustras
suma de circa 750 lei ce se afla într-un săculeţ agăţat în cuier.
De asemenea, inculpata a sustras din agenda cu numere de
telefon suma de 20 de euro, iar dintr-un portmoneu aceasta a mai
sustras suma de 30 lei, după care a părăsit acea locuinţă din
Ifrimeşti, jud. Vâlcea, mergând în zona centrală a oraşului Horezu,
de unde, din banii sustraşi, şi-a achiziţionat o haină şi încălţăminte
sport.
Imediat după cumpărarea acestor bunuri, inculpata P,
pentru a înlătura posibilităţile de identificare a acesteia, a aruncat
haina şi încălţămintea purtată în momentul furtului.În aceiaşi zi, P,
însoţită fiind de martorii P şi P, s-a deplasat în mai multe magazine
din zona centrală a oraşului Horezu de unde a cumpărat mai multe
bunuri alimentare şi nealimentare, fiind apoi găsită de organele de
poliţie.
Agenţii de poliţie, după legitimare, au condus-o pe
inculpata P la sediul Poliţiei Oraşului Horezu pentru stabilirea
provenienţei bunurilor respective, unde, după ce iniţial negase,
inculpata a recunoscut săvârşirea celor două acte materiale de
sustragere, indicând apoi în detaliu modalitatea de operare.
Totodată, s-a procedat la ridicarea de la inculpată a
sumelor de bani provenite din cele două sustrageri, precum şi a
celorlalte bunuri cumpărate de P cu banii furaţi, după care toate
bunurile ridicate de la făptuitoare au fost predate persoanei
vătămate în scopul dezdăunării acesteia, numita B, după acoperirea
unei părţi din prejudiciu total suferit ce se ridică la 1630 lei şi 170
euro, a precizat că se mai constituie parte civilă în procesul penal cu
sumele de 508 lei şi 170 euro, reprezentând partea nerecuperată din
prejudiciu.
În data de 12.04.2013, pe timp de zi, inculpata P s-a
deplasat la locuinţa numitelor A şi A, situată administrativ în
localitatea Tănăseşti, oraş Horezu, jud. Vâlcea, pe aceasta din urmă
cunoscând-o de mai mult timp.
Sub pretextul că vrea să împrumute o sapă de la persoana
vătămată, inculpata a pătruns, fără drept, în curtea acesteia din
Tănăseşti, jud. Vâlcea, după care, observând că locatarele nu se aflau
în imobil, făptuitoarea a intrat în bucătăria de la parterul casei de
unde a luat o pungă în care se aflau două kg de arpagic, două
borcane cu castraveţi muraţi şi două kg de carne în untură.
În momentul în care părăsea acea încăpere, P s-a întâlnit în
curte cu Avram Maria, însă aceasta din urmă, având reprezentarea
că punga îi aparţine inculpatei, nu i-a cerut nici o explicaţie în
 209

privinţa acesteia, părăsind apoi nestingherită imobilul respectiv,

având asupra sa bunurile sustrase, în valoare totală de 78 lei.
Ulterior sesizării organelor de poliţie, fiind chestionată cu
privire la comiterea acestei sustrageri, inculpata a recunoscut
comiterea infracţiunii de furt calificat reţinută în sarcina sa,
restituind persoanei vătămate A cantitatea de 2 kg de arpagic,
rămânând neacoperit prejudiciul creat prin sustragerea bunurilor
alimentare, în valoare totală de 58 lei.
În dimineaţa zilei de 30.08.2013, în jurul orelor 900,
inculpata P s-a deplasat în localitatea Ifrimeşti, jud. Vâlcea, iar, în
momentul în care a ajuns la locuinţa persoanei vătămate B, a luat
hotărârea de a pătrunde în interior şi de a sustrage bunuri.
În realizarea acestei hotărâri infracţionale, inculpata a
intrat, fără drept, în curtea persoanei vătămate B, iar apoi în casa
acestei, lăsată neîncuiată de persoana vătămată care nu se găsea la
domiciliu. Din locuinţa persoanei vătămate, numita P a sustras suma
de 20 lei care se afla într-un portmoneu de pe masa amplasată în
dormitorul imobilului, după care aceasta a părăsit gospodăria
numitei B, fiind însă observată de vecinii acesteia, martorii oculari P
şi P, care au încercat, fără succes, să o prindă pe făptuitoare.
La întoarcerea la domiciliu, persoana vătămată B a fost
încunoştinţată de martorii P şi P că cea cunoscută sub apelativul de
„A” a pătruns fără drept în locuinţa sa şi că ar fi sustras bunuri,
context în care persoana vătămată a constatat lipsa sumei de 20 lei
din portmoneul său.
În data de 15.10.2013, în jurul orelor 1400, sub pretextul că
nu ar avea grijă în mod corespunzător de fraţii săi mai mici,
inculpata P, în timp ce se afla la locuinţa sa din Pietrarii de Sus, jud.
Vâlcea, a dojenit-o pe fiica sa minoră P.
Imediat această mustrare verbală a degenerat, iar
inculpata i-a aplicat fiicei sale minore mai multe lovituri cu o curea în
zona braţelor şi piciorului stâng, precum şi la nivelul gâtului,
cauzându-i astfel părţii vătămate leziuni traumatice vizibile (vânătăi).
În data de 17.10.2013, profitând de lipsa de la domiciliu a
ambilor părinţi, minora P a plecat de la domiciliu, deplasându-se din
Pietrarii de Sus în Horezu, cu intenţia de a ajunge la locuinţa
unchiului acesteia G căruia urma a-i solicita să o găzduiască.Ajunsă
în incinta Autogării „Normandia” din Horezu, minora, ce purta încă
urmele violenţelor fizice exercitate asupra sa, a fost observată de un
agent din cadrul Poliţiei Oraşului Horezu în timp se afla în magazinul
Fructalcool din acea autogară, lucrătorul de poliţie sesizându-se din
oficiu cu privire la violenţele exercitate asupra acesteia.
Imediat minora a fost transportată la sediul Spitalului
Orăşenesc Horezu unde i s-a acordat primul ajutor după care, prin
intermediul Serviciului Judeţean de Ambulanţă Vâlcea, aceasta a fost
transferată la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Vâlcea, unde a fost
 210

diagnosticată cu multiple echimoze şi contuzii la nivel facial, cervical

şi coapsă stânga, primind îngrijirile medicale necesare vindecării sub
supraveghere medicală specializată.
La data de 21.10.2013, minora P a fost prezentată la sediul
Serviciului Judeţean de Medicină Legală Vâlcea, unde aceasta a fost
examinată şi s-a emis raportul de constatare medico-legală nr. A1-
D/876/2013, prin care se concluziona că aceasta, în urma actelor de
agresiune din data de 15.10.2013 exercitate asupra sa de numita P, a
suferit leziuni traumatice, produse prin lovire cu corpuri dure şi
comprimare cu mâna, ce necesită pentru vindecare un număr de 3-4
zile de îngrijiri medicale de la producerea acestora.
Având în vedere că ulterior săvârşirii faptelor de către
inculpată si anterior condamnării definitive a acesteia, respectiv la
data de 01.02.2014, a intrat în vigoare Codul penal adoptat prin
Legea nr. 286/2009 si modificat prin legea de punere în aplicare
nr.187/2012, instanța de fonda analizat legea penală mai favorabilă
atât sub aspectul limitelor de pedeapsă, cât si sub aspectul
modalității de executare a pedepsei.
La analiza efectuată, instanţa ava avut în vedere decizia
Curții Constituționale nr. 265/2014 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Codul penal, publicata
in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a
stabilit că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în
măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive
in stabilirea si aplicarea legii penale mai favorabile, statuând în
considerente că aplicarea legii penale mai favorabile trebuie făcută
global.
Astfel, potrivit art. 209 alin. 1 lit. g din Codul penal din
1969, furtul săvârşit în timpul nopţii se pedepseşte cu închisoare de
la 3 la 15 ani.
Infracţiunea de furt calificat în aceste formă îşi găseşte
corespondentul în Noul Cod penal în art. 229 alin. 1 lit. b, care
prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
De asemenea, în situaţia în care se reţine ca lege penală
mai favorabilă vechiul cod penal, trebuie reţinută distinct
infracţiunea de violare de domiciliu prev.de art. 192 alin.1 C.pen. din
1969.
Analizând limitele de pedeapsă, instanţa de fond a observat
că noua reglementare este mai favorabilă, însă analiza legii penale
mai favorabile trebuie aibă în vedere o serie de elemente, cum ar fi:
condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură
responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau
agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc.
Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în
vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere
penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.
 211

În cazul infracţiunii continuate, a arătat instanţa de fond,

noul Cod penal aduce o principală modificare, respectiv aceea a
condiţiilor de existenţă, art. 35 alin. 1 Cod penal prevăzând o
condiţie suplimentară, respectiv unitatea de subiect pasiv. Această
unitate de subiect pasiv nu se regăseşte în cauza de faţă. Or, în cazul
concursului prevede aplicarea unui spor obligatoriu în cuantum de o
treime din totalul celorlalte pedepse, cu excepţia celei mai grele, la
care se adaugă acest spor.
Prin urmare, deşi noul Cod penal prevede pentru
infracţiunea de furt calificat limite de pedeapsă considerabil reduse,
analizând în ansamblu legea penală mai favorabilă, noile dispoziţii nu
conduc la situaţie mai favorabilă in concreto pentru inculpată,
instanţa de fond apreciind că legea penală mai favorabilă este
reprezentată de Codul penal din 1969, care a şi fost aplicat. Si în
ceea ce priveşte infracţiunea de lovire si alte violenţe prev. de art.
180 alin.2/1 C.pen. din 1969, instanţa de fond a reţinut, că aceasta
este legea penală mai favorabilă. De asemenea, s-au reţinut si
dispoziţiile art. 5 Cod penal, care prevăd că în cazul în care de la
săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai
favorabilă.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 386
C.pr.pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a
fost trimisă în judecată inculpata P, din infracţiunile de furt calificat,
în formă continuată, furt calificat (două infracţiuni) şi lovire sau alte
violenţe, prev. şi ped. de art. 228 alin.1 – art. 229 alin. 1 lit. b şi alin.
2 lit. b N.C.pen., cu aplicarea art.35 alin. 1 N.C.pen., art. 228 alin.1 –
art.229 alin.2 lit. b N.C.pen., art.228 alin.1 – art.229 alin. 2 lit. b
N.C.pen. şi art.180 alin. 21 din C.pen. din 1969, toate cu aplicaţiunea
art.33 alin.1 lit. a din C.pen. din 1969 şi art. 5 N.C.pen., în
infracţiunile de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 208
alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. g C.pen.din 1969, cu aplic.art. 41 alin. 2
C.pen.din 1969 si art. 5 C.pen. (trei acte materiale comise la datele
de 27.03.2013, 30.03.2013 si 12.04.2013), violare de domiciliu în
formă continuată, prev. de art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu
aplic.art. 41 alin. 2 C.pen. din 1969 si art. 5 C.pen. (două acte
materiale comise la datele de 30.03.2013, 12.04.2013), furt prev. de
art. 208 alin. 1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5 C.pen. (faptă comisă la
data de 30.08.2013), violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. 1
C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5 C.pen. (faptă comisă la data de
30.08.2013) si lovire si alte violenţe prev. de art. 180 alin. 21 din
C.pen. din 1969, cu aplic.art.5 C.pen., toate cu aplic.art. 33 lit. a
C.pen. din 1969.
În drept, a apreciat instanţa de fond, faptele inculpatei P,
constând în aceea că în seara de 27.03.2013, în timp ce se afla la
locuinţa persoanei vătămate B, profitând de neatenţia acesteia, i-a
 212

sustras sumele de aproximativ 650 lei şi 150 de euro, după care, în

ziua de 30.03.2013, în cadrul aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a
pătruns în locuinţa aceleiaşi persoane vătămate situată în Ifrimeşti,
jud. Vâlcea, de unde a sustras sumele de 980 lei şi 20 de euro, iar la
data de 12.04.2013, pe timp de zi, a pătruns, fără drept, în locuinţa
persoanei vătămate A situată administrativ în localitatea Tănăseşti,
jud. Vâlcea, de unde a sustras o pungă în care se aflau două kg de
arpagic, două borcane cu castraveţi muraţi şi două kg de carne în
untură, bunuri în valoare totală de aproximativ 78 lei, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de furt calificat în formă
continuată prev. de art. 208 alin.1 – art. 209 alin.1 lit. g C.pen. din
1969, cu aplic.art. 41 alin.2 C.pen. din 1969 si art. 5 C.pen. si violare
de domiciliu în formă continuată prev. de art. 192 alin.1 C.pen. din
1969 cu aplic.art. 41 alin.2 C.pen. din 1969 si art. 5 C.pen.
De asemenea, faptele inculpatei constând în aceea că în
dimineaţa zilei de 30.08.2013, profitând de lipsa de la domiciliu a
persoanei vătămate, a pătruns, fără drept, în locuinţa neasigurată
corespunzător a numitei B situată administrativ în localitatea
Ifrimeşti, jud. Vâlcea, de unde a sustras suma de 20 lei ce se găsea
într-un portmoneu de pe masa amplasată în dormitorul imobilului,
întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de furt prev. de
art. 208 alin.1 C.pen. din 1969, cu aplic.art.5 C.pen. si art. 192 alin.1
C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5 C.pen.
Totodată, fapta inculpatei care, la data de 15.10.2013, în
timp ce se afla la locuinţa din Pietrarii de Sus, jud. Vâlcea, a agresat-
o fizic pe fiica acesteia, persoana vătămată P, în vârstă de 10 ani,
cauzându-i acesteia leziuni corporale ce au necesitat pentru
vindecare de 3-4 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. şi ped.
de art. 180 alin. 21 din C.pen. din 1969, cu aplicarea art.5 C.pen.
Întrucât aceste infracţiuni au fost comise prin acţiuni
diferite, la intervale de timp diferite, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna dintre ele, instanţa de fond a reţinut
dispoziţiile art. 33 lit. a C.pen. din 1969, privind concursul real de
infracţiuni.
La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate
inculpatei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de
individualizare prevăzute de art. 72 alin. 1 din Codul penal din 1969,
respectiv: dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de
pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al
faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care
atenuează sau agravează răspunderea penală.
În concret, instanţa a avut în vedere atitudinea sinceră a
inculpatei însă si multitudinea de infracţiuni comise.
Pentru aceste motive, în baza art. 208 alin.1 – art. 209
alin.1 lit. g C.pen. din 1969, cu aplic.art. 41 alin.2 C.pen. din 1969,
 213

art. 5 C.pen. si art. 396 alin.10 Cod procedură penală privind

reducerea limitelor de pedeapsă, instanţa a condamnat-o pe
inculpata P la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de furt calificat în formă continuată (trei acte materiale
comise la datele de 27.03.2013, 30.03.2013, 12.04.2013).
În baza art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 41
alin.2 C.pen. din 1969, art. 5 C.pen. si art. 396 alin.10 Cod procedură
penală privind reducerea limitelor de pedeapsă, a fost condamnată
aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de violare de domiciliu în formă continuată (două acte
materiale săvârşite la datele de 30.03.2013, 12.04.2013).
În baza art. 208 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5
C.pen. si art. 396 alin.10 Cod procedură penală privind reducerea
limitelor de pedeapsă, instanţa a condamnat-o pe inculpată la
pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt
(faptă comisă la data de 30.08.2013), iar în baza art. 192 alin.1
C.pen. din 1969, cu aplic.art. 5 C.pen. si art. 396 alin.10 Cod
procedură penală, o va condamna la pedeapsa de 1 an închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu (faptă comisă la
data de 30.08.2013).
De asemenea, în baza art. 180 alin. 21 din C.pen. din 1969,
cu aplicarea art.5 C.pen. si art. 396 alin.10 C.pr.pen. privind
reducerea limitelor de pedeapsă, instanţa a condamnat-o pe aceeaşi
inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de lovire si alte violenţe.
Instanţa de fond a apreciat că acest cuantum al pedepselor
este suficient pentru atingerea scopului şi îndeplinirea funcţiilor de
constrângere, de reeducare şi de exemplaritate ale pedepsei.
În baza art. 33 lit. a rap.la art. 34 alin.1 lit. b C.pen. din
1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatei si s-a aplicat
pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.
În considerarea prevederilor art. 71 Cod penal, instanţa a
aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a din Codul penal din 1969
(dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective
publice) şi lit. b) din Codul penal din 1969 (dreptul de a ocupa o
funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat).
Cu privire la individualizarea judiciară a executării
pedepsei, instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 81 din Codul
penal din 1969, conform cărora se poate dispune suspendarea
condiționată pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele
condiţii: pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau
amendă; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră
în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38; se apreciază că scopul
pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
 214

Instanța de fond a apreciat că toate cele trei condiții sunt

îndeplinite, detaliind doar cea de-a treia condiţie.
Astfel, cu privire la condiția atingerii scopului pedepsei
chiar fără executarea acesteia, instanța a reţinut că pentru ca o
pedeapsă să-și scopul si, implicit să contribuie la realizarea țelurilor
politicii penale, ea trebuie să acționeze plenar prin toate funcțiile
sale, trebuind adaptată cazului individual concret. O asemenea
adaptare implică luarea în considerare a faptei săvârșite nu în
abstract, ci ca acțiune sau inacțiune particularizată prin unele
trăsături specifice, săvârșită în contextul unor situații, stări sau
împrejurări. A aplica o pedeapsă necorespunzătoare înseamnă a-l
supune pe inculpat la restricții nenecesare pentru corectarea
conduitei sale.
Instanţa de fond a constatat, că inculpata P este integrată
social sub toate aspectele. A colaborat cu organele de urmărire
penală, având o atitudine de regret, nu are antecedente penale,
aspecte ce au condus la ideea că scopul pedepsei poate fi atins si
fără executarea acesteia, precum și fără impunerea unor obligații,
care ar face aplicabile disp.art.86 din Codul penal din 1969.
Termenul de încercare stabilit, termen în care săvârșirea unei alte
infracțiuni ar conduce la executarea efectivă si a acestei pedepse
alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, este de natură
să asigure funcția intimidantă si de constrângere a pedepsei,
asigurând în acest fel atingerea scopului reeducativ.
Instanţa de fond a considerat că în prezenta cauză sunt
îndeplinite cerinţele prevăzute de legiuitor, condamnarea prin
prezenta sentinţă fiind de 2 ani închisoare, inculpata nu are
antecedente penale, iar scopul pedepsei poate fi atins şi fără
executarea acesteia.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 81C.pen. din
1969, instanţa de fond a dispus suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, iar în baza art. 82 din Codul penal din 1969 a
stabilit un termen de încercare de 4 ani.
În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata
termenului de încercare s-a dispus suspendarea executării pedepsei
accesorii, atrăgându-i-se atenţia inculpatei asupra consecinţelor
prevăzute de art. 83 din Codul penal din 1969.
Referitor la latura civilă a cauzei, instanţa de fond a reţinut
următoarele:
Persoana vătămată A s-a constituit parte civilă cu suma de
600 lei, daune materiale si suma de 1000 lei daune morale.
Persoana vătămată B s-a constituit parte civilă cu suma de
2000 lei.
Serviciul Judeţean de Ambulanţă Vâlcea s-a constituit parte
civilă în procesul penal cu suma de 521 lei, reprezentând cheltuieli
ocazionate cu transportul şi asistenţa medicală de urgenţă
 215

prespitalicească acordată minorei P. Ulterior, în cursul judecăţii, şi-a

precizat cererea, în sensul că solicită doar suma de 425,75 lei.
Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Vâlcea s-a constituit
parte civilă în procesul penal împotriva inculpatei P cu suma de
1434,04 lei, reprezentând cuantumul cheltuielilor ocazionate cu
internarea minorei P în cadrul acestei unităţi medicale.
Instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite condiţiile
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de noul
Cod civil aplicabil în raport de data comiterii faptei.
Astfel, potrivit art. 1349 alin. 1 Cod civil, orice persoană
are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori
inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cel care, având
discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Răspunderea delictuală pentru fapta proprie este
reglementată de art. 1357 Cod civil, care prevede că cel care
cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu
vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând
si pentru cea mai uşoară culpă.
Din acest text legal, rezultă condiţiile ce se cer a fi
întrunite, în mod cumulative, pentru angajarea răspunderii civile
delictuale, respectiv: a) existenţa unei fapte ilicite, b) existenţa unui
prejudiciu, c) existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită
si prejudiciu si d) vinovăţia autorului.
Cu privire la prima condiţie, instanţa de fond a reţinut că
aceasta rezultă în mod evident din elementul material al
infracțiunilor pentru care a fost condamnată inculpata.
Vinovăţia rezultă implicit din modalitatea în care au fost
săvârşite faptele, reţinută de instanţă si la condamnarea acesteia.
Referitor la prejudiciu, instanţa de fond a reţinut
dispoziţiile art. 1381 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora orice prejudiciu
dă dreptul la reparaţie, iar alineatele următoare ale aceluiaşi articol
stabilesc că dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării
prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat,
precum şi că dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data
naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea,
transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor. Potrivit art.
1385 alin. (1) C.civ., prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu
se prevede altfel.
În cauză, a arătat instanţa de fond, prejudiciul consta în
paguba creată în patrimoniul persoanelor vătămate – părţi civile,
prin sustragerea bunurilor. Referitor la cuantumul acestor prejudicii,
instanţa a reţinut că prejudiciul direct si neacoperit până în prezent
 216

este de 1272 lei, în ceea ce o priveşte pe persoana vătămată B, si de

58 lei, în ceea ce o priveşte pe persoana vătămată A.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 397 rap.la art.
25 C.pr.pen., instanța a admis în parte acțiunea civilă exercitată de
persoanele vătămate – părți civile menţionate si, în consecinţă, a
obligat inculpata la plata către B a sumei de 1242 lei si la plata către
A a sumei de 58 lei.
S-au respins ca neîntemeiate în rest acţiunile civile,
prejudiciul fiind nedovedit, iar cu privire la daunele morale s-a
reţinut că acestea nu pot fi solicitate în cazul infracţiunilor pentru
care a fost condamnată inculpata, aceasta fiind infracţiuni contra
patrimoniului.
De asemenea, în baza art. 397 rap.la art. 25 C.pr.pen. si
art. 313 din Legea nr. 95/2006, s-au admis acţiunile civile exercitate
de Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea si Serviciul Judeţean de
Ambulanţă Vâlcea, iar în consecinţă, a fost obligată inculpata să
plătească Serviciului Judeţean de Ambulanţă Vâlcea, suma de 425,75
lei, reprezentând contravaloarea transportului si a asistenţei
medicale acordate persoanei vătămate P, iar Spitalului Judeţean de
Urgenţă Vâlcea suma de 1434,04 lei, reprezentând contravaloarea
serviciilor medicale acordate persoanei vătămate P.
Impotriva sentinței respective a declarat apel Parchetul de
pe lângă Judecătoria Horezu, pentru considerente de nelegalitate şi
netemeinicie.
Astfel, la data de 2 martie 2015, instanţa de fond a audiat-o
în cauză pe minora P, în vârstă de 10 ani, în camera de consiliu, în
prezenţa psihologului C, însă în lipsa apărătorului din oficiu şi a
procurorului, deşi prezenţa acestora era obligatorie conform art.93
alin.4 Cod pr.penală, iar sancţiunea pentru încălcarea unor astfel de
dispoziţii este nulitatea absolută, în temeiul art.281 alin.1 lit. d şi f
Cod pr.penală, care poate fi invocată în orice stare a procesului şi
care impune desfiinţarea sentinţei şi rejudecarea cauzei de către
Judecătoria Horezu.
Se mai susţine, că pentru persoana vătămată minoră
acţiunea civilă a fost exercitată de către procuror în temeiul art.19
alin.3 Cod pr.penală, solicitându-se obligarea inculpatei la plata de
daune morale către fiica sa, însă instanţa de fond a omis să se
pronunţe.
Este de precizat că procurorul de şedinţă nu a mai susţinut
motivul de apel referitor la trimiterea cauzei spre rejudecare,
întrucât audierea persoanei vătămate minore în camera de consiliu
atrage nulitatea relativă, iar nu absolută, şi acesta a solicitat
majorarea pedepsei, aplicarea dispoziţiilor art.86/1 Cod penal
anterior şi obligarea inculpatei la plata sumei de 500 lei, cu titlu de
daune morale către fiica sa.
 217

Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile

formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate
aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 alin.1 şi 2 Cod
pr.penală şi în limitele impuse de art.418 şi art.419 Cod pr.penală,
constată că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:
Deşi procurorul de şedinţă nu a mai susţinut motivul de
apel formulat în scris, referitor la trimiterea cauzei spre rejudecare,
Curtea constată că sunt incidente cazurile de nulitate absolută prev.
de art.281 alin.1 lit. d şi f Cod pr.penală.
Astfel, la data de 2 martie 2015, persoana vătămată minoră
P, a fost audiată în camera de consiliu a instanţei de fond, fiind
însoţită de psihologul C, dar în lipsa procurorului şi a apărătorilor
din oficiu, pentru inculpată şi persoana vătămată.
Art.281 alin.1 lit. d şi f Cod pr.penală, prevede că
determină întotdeauna aplicarea nulităţii, încălcarea dispoziţiilor
privind „participarea procurorului, atunci când participarea sa este
obligatorie potrivit legii” şi „asistarea de către avocat a suspectului
sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa
este obligatorie”.
Avându-se în vedere, că nulitatea absolută se constată şi
din oficiu, conform art.281 alin.2 Cod pr.penală, instanţa de control
judiciar va lua în considerare din oficiu cele două cazuri de nulitate
absolută, care nu au mai fost susţinute de către procurorul de
şedinţă.
In consecinţă, întrucât instanţa de fond a încălcat
dispoziţiile legale privind participarea procurorului şi asistenţa
juridică obligatorie a inculpatei şi persoanei vătămate minore, fiind
incidente cazurile de nulitate absolută expuse anterior, în baza
art.421 alin.2 lit. b teza I Cod pr.penală, Curtea va admite apelul
parchetului, va desfiinţa în totalitate sentinţa şi va trimite cauza
pentru rejudecare la Judecătoria Horezu.
Instanţa de fond va avea în vedere la soluţionarea cauzei
deduse judecăţii, şi celelalte critici invocate cu privire la modalitatea
de soluționare a acţiunii civile exercitate din oficiu de către parchet,
în favoarea persoanei vătămate minore, în temeiul art. 19 alin. 3 Cod
procedură penală.
Onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpat în sumă
de 260 lei se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei, conform
art. 274 alin. 1 Cod procedură penală.
În baza art. 275 alin. 6 Cod procedură penală, onorariul
apărătorului din oficiu pentru partea vătămată minoră în cuantum de
195 lei, va rămâne în sarcina statului.
Pentru aceste motive, Curtea a admis apelul declarat de
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA HOREZU, împotriva
sentinţei penale nr. 37 din 11 februarie 2016, pronunţată de
Judecătoria Horezu, în dosarul nr. 554/241/2014, inculpată fiind P.
 218

În baza art. 421 alin. 2 lit. b teza I Cod procedură penală,

raportat la art. 281 alin. 1 Cod procedură penală, a desființat în
totalitate sentința și a trimis cauza pentru rejudecare la instanța de
fond.

2. Eroarea de fapt – cauză care înlătură caracterul penal al

faptei.

Art.51 alin.1 Cod penal anterior

Procurarea asigurării de carte verde, a autocolantului

pentru control tehnic şi a foii de înregistrare a inspecţiei
tehnice din Bulgaria, de la o entitate cu aparenţă de legalitate
în statul respectiv, a creat inculpatului (persoană cu o
instruire sub medie, fără cunoştinţe de limba bulgară)
convingerea că actele respective sunt autentice, în condiţiile
în care mai erau prezente în jur de 15-20 de persoane care
solicitau acelaşi lucru.
Inculpatul nu a avut cunoştinţă de existenţa unei de fapt
de care depinde caracterul penal al faptei, respectiv că
documentele eliberate de entitatea bulgară sunt false.
(Decizia penală nr. 1060/A/17 octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.279 din 4 februarie 2016,

pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art. 386 alin.1 C.p.p., s-a
schimbat încadrarea juridică din infracţiunile de fals material în
înscrisuri oficiale şi uz de fals, prevăzute de art. 320 N.C.p. şi 323
N.C.p. în infracţiunile de complicitate la fals material în înscrisuri
oficiale şi uz de fals, prevăzute de art. 26 raportat la art. 288 alin. 1
şi de art. 291 din C.p. de la 1969, cu aplicarea art. 33 alin.1 lit. a
C.p.1969 şi a art. 5 din N.C.p.
Conform art. 396 alin. 1, 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. d
C.p.p., combinat cu art. 51 C.p. 1969, a fost achitat inculpatul A sub
aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la fals material în
înscrisuri oficiale şi uz de fals prevăzute de art. 26 raportat la art.
288 alin.1 şi de art. 291 din C.p. 1969, cu aplicarea art. 33 alin.1 lit.
a din C.p.1969 şi a art. 5 N.C.p.
Potrivit art. 25 alin. 3 şi art. 397 alin 3 coroborat cu art.
256 C.p.p., s-au anulat următoarele înscrisuri:
- asigurarea de carte verde nr. BG/22/04513458;
- autocolant pentru control tehnic nr. N00202640;
- foaia de înregistrare a inspecţiei tehnice nr. 267880.
Conform art. 275 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare
avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că în anul 2012, inculpatul a cumpărat din Bulgaria
 219

autovehiculul marca VW Transporter, cu numărul de înmatriculare

***, de la cetăţeanul bulgar I, pentru care a plătit suma de 3500 de
euro şi 250 euro pentru transcrierea acestuia.
În luna februarie a anului 2013, pentru că i-a expirat
cartea verde şi inspecţia tehnică periodică, s-a deplasat împreună cu
martorul V în oraşul Ruse din Bulgaria pentru a încheia o altă carte
verde şi pentru a efectua inspecţia tehnică periodică. S-au deplasat
la o clădire mare, aflată imediat după trecerea podului peste Dunăre
spre oraşul Ruse din Bulgaria, respectiv în zona autorităţilor de
frontieră, loc în care ştiau că se efectuează astfel de servicii.
Au plătit fiecare câte 270 de euro pentru a le fi încheiate
cartea verde şi pentru a li se efectua inspecţia tehnică periodică
pentru autoturismele lor, iar persoanele de la acea entitate le-au
înmânat cartea verde, autocolantele şi foile de înregistrare a
inspecţiei tehnice.
Instanţa de fond a precizat, că inculpatul şi martorul V au
aşteptat la ghişeul respectiv la un rând de aproximativ 15-20 de
persoane, care voiau să beneficieze de aceleaşi servicii, aspecte ce
rezultă din cuprinsul declaraţiei martorului P.
Martorul a precizat că inculpatul poseda un autoturism mic
de culoare roşie în momentul prezentării pentru obţinerea
documentelor susmenţionate în Bulgaria.
Este adevărat, a arătat instanţa de fond, că inculpatul a
fost oprit în Slovenia în timp ce conducea un autoturism VW
Transporter, însă, asupra rezolvării prezentei cauze, relevanţă
prezintă modul de obţinere a cărţii verzi şi a autocolantelor şi foilor
de înregistrare a inspecţiei tehnice periodice în Bulgaria.
În data de 06.04.2013, orele 16.00, inculpatul, deplasându-
se pe ruta Italia-România, a fost oprit pentru verificări în Slovenia, în
parcarea Lormanje de lângă autostrada A5, segmentul 807, borna
kilometrică 1400, de către poliţiştii din cadrul Secţiei de Poliţie
pentru Măsuri Compensatorii Maribor.
Inculpatul a prezentat poliţiştilor pentru verificare
documentele, iar poliţiştii au constatat că foaia de înregistrare a
inspecţiei tehnice nr. 267880, cartea verde nr. BG/22/04513458 şi
autocolantul pentru controlul tehnic nr. N00202640 nu conţin toate
caracteristicile actelor autentice, sens în care au fost ridicate pentru
verificări şi s-a constatat că acestea sunt falsificate.
Aceste aspecte rezultă din cuprinsul mijloacelor de probă
administrate în cursul urmăririi penale, nefiind contestate de
inculpat.
Analizând cererea de schimbare a încadrării juridice a
faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, din
infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals
prevăzute de art. 320 C.pen. şi 323 C.pen, în infracţiunile de
complicitate la fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals
 220

prevăzute de art. 26 rap. la art. 288 alin.1 din C.p. 1969, respectiv
art. 291 din C.pen. de la 1969, cu aplicarea art. 33 alin.1 lit. a din
acelaşi cod şi a art. 5 din N.C.p., instanţa de fond a admis-o pentru
următoarele motive.
Din perspectiva art. 5 din C.p., cu privire la aplicarea legii
penale mai favorabile, limitele pedepsei închisorii ale infracţiunii de
uz de fals sunt identice atât în actualul Cod penal cât şi în Codul
penal de la 1969, însă C.pen. actual prevede ca pedeapsă alternativă
şi pedeapsa amenzii, astfel că acesta pare ca fiind legea penală mai
favorabilă. În ceea ce priveşte falsul material în înscrisuri oficiale,
Codul penal de la 1969 este lege penală mai favorabilă pentru că
prevede un minim al pedepsei închisorii mai mic, maximul fiind
acelaşi.
În conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr.
265/06.05.2014, prevederile art. 5 din C.pen. sunt constituţionale în
măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive
în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, astfel că legea
aplicabilă trebuie să fie mai favorabilă ţinând cont de toate
instituţiile de drept substanţial incidente.
Comparând limitele de pedeapsă din legile penale
succesive intervenite după săvârşirea faptelor, luând în considerare
şi prevederile privind concursul de infracţiuni, instanţa de fond a
apreciat ca fiind lege penală mai favorabilă, Codul penal din
1969,întrucât limitele de pedeapsă la care se poate ajunge sunt de la
3 luni la 3 ani plus un spor facultativ, iar dacă s-ar aplica actualul
Cod penal limitele ar fi între 6 luni şi 3 ani plus un spor obligatoriu.
Referitor la calitatea de autor al infracţiunii de fals
material în înscrisuri materiale, instanţa de fond a reţinut că autorul
trebuie să săvârşească în mod nemijlocit elementul material al
infracţiunii care este reprezentat, în cauză, de falsificarea unui
înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a semnăturii ori prin
alterare.
În cauza de faţă, din probele administrate a rezultat, în
opinia instanţei de fond, fără dubiu, că inculpatul A a achiziţionat
documentele falsificate din Bulgaria de la o persoană juridică ce
elibera în mod curent astfel de documente, punând la dispoziţia
acesteia documentele autoturismului său.
În consecinţă, a constatat instanţa de fond,inculpatul are
calitatea de complice, înlesnind activitatea autorului de contrafacere,
prin punerea la dispoziţie a documentelor autoturismului, motiv
pentru care, în temeiul art. 386 alin.1 C.p.p. instanţa a admis cererea
privind schimbarea încadrării juridice formulată de reprezentantul
Ministerului Public.
În drept, a apreciat instanţa de fond, cu privire la că
infracţiunea de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale
instanţa reţine că potrivit art. 26 C.pen.1969 complicele este cel
 221

care, cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei

fapte penale, iar în conformitate cu art. 19 alin. 1 punctul 1 din
acelaşi cod, fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul prevede
rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei
fapte sau acceptă producerea lui.
Rezultă că pentru a se face vinovat de această faptă,
inculpatul trebuie să fi cunoscut înainte că urmează să îşi procure
documente false pentru care să plătească o sumă de bani şi să pună
la dispoziţie documentele autoturismului său.
În ceea ce priveşte infracţiunea de uz de fals, latura
subiectivă a acestei infracţiuni presupune forma de vinovăţie a
intenţiei directe, enunţată în sintagma ”cunoscând că este fals”,
cuprinsă în textul art. 291 din C.pen 1969.
Faţă de aceste aspecte, a constatat instanţa de fond, în
cauză se impune a se analiza incidenţa erorii de fapt, cauză ce
înlătură caracterul penal al faptei, potrivit vechiului cod penal,
reţinut ca lege penală mai favorabilă.
Potrivit art. 51 alin. 1 C.p. 1969, nu constituie infracţiune,
fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul
săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Astfel cum s-a consacrat în practica judiciară, pentru
existenţa erorii de fapt este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o
persoană care nu a cunoscut sau a cunoscut greşit existenţa unei
stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al
faptei;
b) existenţa erorii la momentul săvârşirii faptei.
Prin stare se înţelege felul în care se prezintă o persoană
sau un anumit bun.
Instanţa de fond a reţinut, că starea pe care inculpatul nu a
cunoscut-o este reprezentată de faptul că documentele obţinute în
Bulgaria erau false.
Inculpatul nu a avut nicio îndoială că documentele
obţinute erau legale, întrucât acesta, pentru a le obţine, s-a
prezentat la o entitate cu aparenţă de legalitate din Bulgaria, unde
se aflau la rând 15-20 de persoane, entitate care efectua de regulă
servicii de încheiere a poliţei carte verde şi inspecţii tehnice
periodice, iar pentru serviciile prestate a plătit preţul real, uzual, pe
care îl plătise şi atunci când a cumpărat iniţial autovehiculul.
Acestea reies din declaraţia inculpatului dată în faţa
organelor de urmărire penală, care se coroborează cu declaraţiile
martorului V, care a arătat provenienţa documentelor şi a declarat că
la entitatea în cauză erau în jur de 15-20 de persoane prezente
pentru prestarea unor astfel de servicii, iar el a plătit în jur de 270
 222

de euro. De altfel este greu de imaginat că o persoană cu instrucţie

sub medie, fără cunoştinţe de limba bulgară, ar fi putut să-şi dea
seama de lipsa de autenticitate a documentelor primite în acele
condiţii.
Şi a doua condiţie a existenţei erorii de fapt este
îndeplinită în cauză, în opinia instanţei de fond, necunoaşterea stării
dăinuind pe întreaga perioadă a săvârşirii faptelor prevăzute de
legea penală.
Pentru aceste considerente, constatând că inculpatul nu a
avut cunoştinţă de existenţa unei stări de care depindea caracterul
penal al faptelor, respectiv caracterul fals al documentelor, în baza
art. 16 alin. 1 lit. d C.p.p, instanţa de fond a achitat pe inculpatul A
pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la fals material în
înscrisuri oficiale şi uz de fals prevăzute de art.26 rap. la art. 288
alin. 1, respectiv art. 291, cu aplicarea art. 33 alin.1 lit. a din C.p. de
la 1969.
Referitor la documentele în cauză, respectiv asigurarea de
carte verde nr. BG/22/04513458, autocolantul pentru control tehnic
nr. N00202640 şi foaia de înregistrare a inspecţiei tehnice nr.
267880, având în vedere că sunt documente oficiale care pot
produce consecinţe juridice, poartă însemnele unor instituţii ale
statului bulgar şi că din probele din dosar (PV de constatare) rezultă
că acestea nu sunt autentice, fiind falsificate prin contrafacere,
instanţa de fond a dispus anularea acestora.
Impotriva sentinţei respective a declarat apel Parchetul de
pe lângă Judecătoria Piteşti, pentru considerente de nelegalitate şi
netemeinicie.
Astfel, se susţine că instanţa de fond, în mod greşit, a
dispus achitarea inculpatului, avându-se în vedere aspectele relevate
autorităţilor slovene de către acesta, experienţa de viaţă şi vârsta sa,
modalitatea concretă în care au fost obţinute înscrisurile falsificate,
scopul urmărit de inculpat la momentul la care a intrat în posesia
acestora, demersurile efectuate după dobândirea înscrisurilor, în
vederea verificării valabilităţii sau legalităţii lor.
Conducătorii auto sunt obligaţi să depună suficiente
diligenţe pentru a îndeplini condiţiile de legalitate privind deplasarea
pa drumurile publice, inclusiv verificarea valabilităţii înscrisurilor
prin care se certifică situaţii, precum existenţa unei asigurări de
răspundere civilă valabil eliberată, a unui înscris din care să rezulte
conformitatea tehnică a vehiculului.
Având în vedere cerinţele imperative de cunoaştere şi
conformare cu normele juridice ce reglementează circulaţia rutieră,
se apreciază de către parchet că inculpatul nu poate să invoce
împrejurarea că s-ar fi aflat în eroare, deoarece această eroare ar
rezulta, practic, din propria culpă ori din intenţia de a eluda
dispoziţii juridice naţionale obligatorii.
 223

Acestuia îi revenea obligaţia de a verifica valabilitatea şi

legalitatea documentelor remise de entitatea din Bulgaria, putând să
întreprindă minime eforturi, respectiv să se adreseze unui
reprezentant al Poliţiei Rutiere şi să ceară lămuriri privind
valabilitatea actelor.
Pe inculpat nu l-a determinat nimeni să se adreseze unor
persoane din Bulgaria pentru a obţine documentele legale care să-i
permită să circule cu autoturismul pe drumurile publice, această
hotărâre se pare că a adoptat-o singur şi foarte probabil a fost
motivată de uşurinţa cu care astfel de înscrisuri s-ar putea obţine, o
astfel de situaţie, fiind incompatibilă cu reţinerea erorii drept cauză
de înlăturare a răspunderii penale.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod greşit
situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Conducătorilor auto nu le este permis să ignore sau să
nesocotească dispoziţiile legale, să încerce eludarea lor şi nu se pot
prevala de necunoaşterea dispoziţiilor care reglementează circulaţia
pe drumurile publice, care au fost cunoscute cel puţin parţial de
către inculpat care, în scopul dobândirii unor elemente de aparenţă
legalitate, s-a adresat unor persoane din Bulgaria de la care a
obţinut în mod facil şi contra unor costuri reduse înscrisurile
solicitate.
Din proprie iniţiativă a pus la dispoziția autorilor falsurilor
datele necesare întocmirii înscrisurilor falsificate pe care le-a utilizat
ulterior pentru a se sustrage de la o eventuală răspundere
contravenţională.
Un alt motiv de apel vizează pericolul social prezentat de
către inculpat, justificându-se condamnarea acestuia la două pedepse
cu închisoarea, iar ca modalitate de individualizare a pedepsei
rezultante cea prev. de art.81 Cod penal anterior.
Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile
formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate
aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 alin.1 şi 2 Cod
pr.penală şi în limitele impuse de art.418 şi art.419 Cod pr.penală,
constată că apelul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Este de precizat, că prin încheierea penală nr.198/F din 16
decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în baza
art.128 alin.5 din Legea nr.302/2004, a fost admisă cererea
formulată de autorităţile judiciare din Slovenia, respectiv Judecătoria
din Lenart privind preluarea judecăţii cauzei, referitor la cetăţeanul
român A şi s-a trimis dosarul Judecătoriei Piteşti, pentru continuarea
judecăţii.
Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul
Parchetului Districtual de Stat din Maribor – Slovenia din 24 august
2013, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art.251 alin.3
din Codul penal al Republicii Slovenia. In esenţă, s-a reţinut în
 224

sarcina inculpatului, că la data de 6 aprilie 2013, în procedura de

control efectuată de poliţiştii de la Secţia de Poliţie pentru măsuri
compensatorii Maribor a prezentat, printre altele, cartea verde şi
foaia de înregistrare a inspecţiei periodice a vehiculului care erau
contrafăcute, precum şi autocolanta pentru control tehnic, pe care o
avea lipită pa parbrizul autovehiculului combinat de transport marca
VW Transporter.
Instanţa de fond a făcut o analiză judicioasă a materialului
probator administrat în cauză, o interpretare exhaustivă a
dispoziţiilor legale incidente în materie, raportat la situaţia de fapt
reţinută în cauză şi care a făcut obiectul rechizitoriului întocmit de
autorităţile judiciare slovene.
De asemenea, a dispus temeinic, în baza art.386 alin.1 Cod
pr.penală, schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de fals
material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, în complicitate la
respectivele infracţiuni, avându-se în vedere participaţia efectivă a
inculpatului în calitate de complice la modalitatea de întocmire a
documentelor falsificate de către reprezentantul persoanei juridice
din Bulgaria, care era specializată în eliberarea unor astfel de
documente tip carte verde, inspecţie periodică şi autocolanta pentru
control tehnic.
In cauză, sunt întrunite condiţiile cumulative prev. de
art.51 alin.1 Cod penal anterior, pentru a se reţine în favoarea
inculpatului eroarea de fapt, una dintre cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei.
De altfel, instanţa de fond a apreciat judicios în urma
evaluării probatoriului administrat, că inculpatul nu a avut nicio
îndoială că documentele obţinute erau legale, în contextul în care în
vederea obţinerii lor s-a prezentat la o entitate cu aparenţă de
legalitate din Bulgaria, unde se aflau circa 15 – 20 de persoane la
rând, entitate care efectua astfel de servicii specifice de încheiere a
poliţei cartea verde şi inspecţiei tehnice periodice, iar pentru
serviciile prestate a plătit preţul corespunzător prestaţiei.
Trebuie avut în vedere specificul procesual al laturii
subiective a celor două infracţiuni deduse judecăţii şi atitudinea
inculpatului la momentul obţinerii acelor documente cu aparenţă de
legalitate, împrejurarea că inculpatul este o persoană cu instrucție
sub medie, fără cunoştinţe de limba bulgară , care nu putea să
prevadă modalitatea de întocmire a unor astfel de documente şi să-şi
dea seama în mod efectiv de lipsa de autenticitate a documentelor
primite de la entitatea bulgară, în condiţiile în care mai erau
prezente în jur de 15-20 de persoane care solicitau acelaşi lucru, aşa
cum reiese şi din depoziţia martorului ocular V.
In consecinţă, inculpatul A nu a avut cunoştinţă de
existenţa unei stări de care depinde caracterul penal al faptelor,
respectiv împrejurarea că documentele eliberate de către entitatea
 225

bulgară sunt false, neputându-se reţine în sarcina sa cele două

infracţiuni deduse judecăţii, respectiv de complicitate la fals material
în înscrisuri oficiale şi uz de fals,în modalităţile normative prev. de
art.26 Cod penal rap. la art.288 alin.1 şi art.291 Cod penal anterior.
Fiind incidentă cauza de înlăturare a caracterului penal al
faptei prev. de art.51 alin.1 Cod penal anterior, respectiv eroarea de
fapt, soluţia legală care se impune în cauză este cea a achitării
inculpatului în baza art.396 alin.1 şi 5 Cod pr.penală, rap. la art.16
alin.1 lit. d Cod pr.penală, aşa cum în mod judicios s-a dispus şi de
către instanţa de fond.
Pentru considerentele expuse anterior, sentinţa supusă
controlului judiciar fiind legală şi temeinică sub toate aspectele de
fapt şi de drept, în baza art.421 pct.1 lit. b Cod pr.penală, Curtea a
respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă
Judecătoria Piteşti.

3. Acoperirea integrală a prejudiciului, în sensul art. 10 din

Legea nr. 241/2005 (în forma anterioară modificării prin
Legea nr. 255/2013).

Art. 16 alin. 1 lit. h din Codul de procedură penală

Art. 10 din Legea nr. 241/2005

În condiţiile în care inculpatul, anterior primului termen de

judecată, a plătit integral prejudiciul reţinut prin rechizitoriul
Parchetului, este incidentă o cauză de nepedepsire, care
determină încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. 1 lit.
h din Codul de procedură penală.

(Decizia penală nr.1074/A/19 octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr. 383 din data de 24 mai 2016

pronunţată de Tribunalul Argeş, în temeiul art.386 Cod procedură
penală, cu aplicarea art.5 Cod penal, s-a schimbat încadrarea
juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul T
pentru săvârşirea în formă continuată a infracţiunilor de evaziune
fiscală prevăzută de art. 9 alin. 1 lit.c din Legea nr.241/2005 cu
aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (4 acte materiale) şi folosirea cu
rea credinţă a creditului societăţii, în scop personal de către
administratorul acesteia prevăzută de art.272 alin.1 lit.b din Legea
31/1990, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal (2 acte materiale),
ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal, în infracţiunile prev. de
art.9 alin. 1 lit.c din Legea nr. 41/2005, cu aplicarea41 alin.2 Cod
penal (4 acte materiale) şi folosirea cu rea-credinţă a creditului
societăţii, în scop personal de către administratorul acesteia
prevăzută de art.272 alin.1 lit.b din Legea 31/1990, cu aplicarea art.
 226

41 alin.2 Cod penal (2 acte materiale), ambele în concurs real

conform art.33 lit. a Cod penal.
În temeiul art.16 lit.h Cod procedură penală rap. la art.10
din Legea 241/2005, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de
inculpatul T, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în
formă continuată prev. de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr.241/2005,
cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal din 1969.
În temeiul art.10 teza finală din Legea 241/2005, în forma
anterioară datei de 01.02.2014, coroborat cu art.91 lit.c Cod penal
din 1969 şi cu referire la art.5 Cod penal, s-a aplicat inculpatului o
amendă administrativă, în cuantum de 1.000 de lei, care se
înregistrează în cazierul judiciar.
În baza art. 272 alin.1 lit.b din Legea 31/1990 (2 acte
materiale) cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal rap. la art. 5 Cod
penal şi art.63 alin.3 teza finală Cod penal din 1969, a fost
condamnat inculpatul T la o amendă penală în cuantum de 1.000 de
lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.
S-a atras atenţia asupra disp.art.63 ind.11 Cod penal din
1969.
În temeiul art.19 şi art.397 Cod procedură penală, rap. la
art.998 şi urm. din Codul civil 1864, s-a respins ca rămasă fără
obiect acţiunea civilă formulată de Statul Român, prin Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor
Publice Argeş, constatând că prejudiciul în cuantum de 124.466 lei, a
fost acoperit integral.
În baza art. 404 alin. 4 lit.c Cod procedură penală, s-a
dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurător aplicată prin
ordonanţa nr. 310/P/2013 din data de 27.10.2015 emisă de Parchetul
de pe lângă Tribunalul Argeş, respectiv asupra bunurilor imobile
aparţinând inculpatului T - apartament situat în ***, până la
concurenţa valorii de 181.628 lei precum şi poprirea sumelor de bani
existente în conturile bancare deschise la BRD - Groupe Societe
Generale SA, Raifeissen Bank SA, Banca Transilvania SA, Garanti
Bank SA aparţinând inculpatului T, până la concurenţa valorii de
181.628 lei, măsură ce a fost pusă în aplicare prin procesul – verbal
întocmit la data de 28.10.2015 de către organele de poliţie judiciară
din cadrul Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice -
Biroul Investigaţii Complexe şi prin încheierea nr.62160/03.11.2015,
Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş- Biroul de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară Piteşti prin care s-a admis cererea
Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi s-a dispus înscrierea
ipotecii legale reprezentând sechestru asigurator asupra bunului
imobil menţionat aparţinând în coproprietate inculpatului.
În temeiul art.275 Cod procedură penală, a fost obligat
inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
 227

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a

reţinut că, prin rechizitoriul nr.310/P/2013 al Parchetului de pe lângă
Tribunalul Argeş, inculpatul T a fost trimis în judecată pentru
săvârşirea în formă continuată a infracţiunilor de evaziune fiscală
prevăzută de art.9, alin.1, lit.c din Legea 241/2005, cu aplicarea art.
35 alin. 1 Cod penal (4 acte materiale) şi folosirea cu rea-credinţă a
creditului societăţi în scop personal, prevăzută de art. 272 alin. 1 lit.
b din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (2 acte
materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal, partea
civilă fiind Statul Român prin A.N.A.F., reprezentată de D.G.F.P.
Ploieşti prin A.J.F.P. Argeş, comisă prin aceea că, în calitate de
administrator statutar al SC U SRL, în baza aceleaşi rezoluţii
infracţionale, în perioada 19.05.2009-31.12.2012, a înregistrat, cu
intenţie, în evidenţele contabile ale societăţii şi a declarat organelor
fiscale operaţiuni comerciale fictive, constând în achiziţii fictive de
bunuri de la SC S SRL Roşiorii de Vede, SC P SRL Bucureşti, SC D
SRL şi SC G SRL, prejudiciind astfel bugetului general consolidat al
statului cu suma totală de 180.743 lei reprezentând TVA de plată în
sumă de 124.466 lei, respectiv impozit pe profit în sumă de 56.227
lei.
Astfel, s-a arătat că, în calitate de administrator al SC U
SRL, CUI 25577960, inculpatul T, în perioada 19.05.2009-
31.12.2012, a înregistrat şi dedus nejustificat cheltuieli nedeductibile
fiscal în sumă de 543.949 lei, cheltuieli înregistrate în contabilitate,
care nu au la bază un document justificativ prin care să se facă
dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, pentru care şi-a
acordat dreptul de deducere a TVA în sumă de 124.466 lei şi a
diminuat obligaţia fiscală la impozitul pe profit cu suma de 57.162
lei.
Conform procesului-verbal nr.337/25.03.2013 întocmit de
către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Argeş, Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul
Inspecţie Fiscală-V, în perioada 19.05.2009-31.12.2012, SC U SRL, a
înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii şi a declarat
organelor fiscale operaţiuni comerciale fictive constând în achiziţii
de bunuri în valoare de 543.949 lei, în urma cărora a cauzat un
prejudiciu bugetului general consolidat al statului în sumă totală de
181.628 lei, constând în TVA 124.466 lei şi impozit pe profit 57.162
lei, la care s-au adăugat accesorii întârziere.
Din verificarea documentelor financiar contabile şi
justificative, organul de constatare a stabilit faptul că facturile
fiscale, declaraţiile de impozite şi taxe au fost întocmite de către T.
În conformitate cu prevederile art. 10 din Legea 82/1991 privind
organizarea şi conducerea evidenţelor contabilităţii modificată şi
republicată, răspunderea pentru organizarea şi conducerea
contabilităţii revine administratorului, respectiv inculpatului T
 228

În consecinţă, cronologia evenimentelor referitoare la

activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, a fost următoarea:
I. Referitor la deductibilitatea cheltuielilor rezultate din
achiziţia de bunuri şi servicii de la furnizorul SC S SRL Roşiorii de
Vede, şi realitatea operaţiunilor comerciale derulate de SC U SRL
Organele de inspecţie fiscală nu au acordat deductibilitate
fiscală pentru cheltuieli în sumă de 61.250 lei, cheltuieli cu achiziţia
de bunuri şi servicii achiziţionate de la furnizorul SC S SRL Roşiorii
de Vede, , achiziţiile fiind declarate de societate, însă nedeclarate în
declaraţia informativă 394 de către furnizorul SC S SRL, potrivit
verificărilor documentelor contabile efectuate la data de 31.12.2009
de către inspectorii D.G.F.P Argeş.
Prin adresa 5299 a DGFP Teleorman s-a confirmat faptul
că SC S SRL, în perioada 01.05.2009-31.05.2012, nu a efectuat nicio
livrare de bunuri către SC U SRL Piteşti, iar în declaraţia dată în
data de 08.04.2015 de către administratorul societăţii Ilie Stelian
acesta a declarat că nu îşi aminteşte dacă a desfăşurat tranzacţii
economice cu SC U SRL, nu cunoaşte nicio persoană care să
reprezinte SC U SRL sau alte aspecte referitoare la această firmă.
Pentru perioada 01.10.2010-31.12.2010, după verificarea
documentelor contabile efectuată de către inspectorii D.G.F.P Argeş,
s-a constatat că organele de inspecţie fiscală nu au acordat
deductibilitate fiscală pentru cheltuieli în sumă de 61.250 lei,
cheltuieli cu achiziţia de bunuri şi servicii achiziţionate de la
furnizorul SC S SRL Roşiorii de Vede, achiziţiile fiind declarate de
societate, însă nedeclarate în declaraţia informativă 394 de către
furnizorul SC S SRL.
Totodată, din verificare prin sondaj a documentelor
contabile, organele de inspecţie fiscală nu au acordat în anul 2011
deductibilitate fiscală pentru suma de 244.700 lei, cheltuieli
efectuate de agentul economic cu achiziţia de bunuri şi servicii:
-26.200 lei cheltuieli cu achiziţia de bunuri şi servicii
achiziţionate de la SC S SRL, achiziţiile fiind declarate de societate,
însă nedeclarate în declaraţia informativă 394 de către furnizorul SC
S SRL.
De asemenea, din verificare prin sondaj a documentelor
contabile, organele de inspecţie fiscală nu au acordat în anul 2012
deductibilitate fiscală pentru suma de 133.410 lei cheltuieli efectuate
de agentul economic cu achiziţia de bunuri şi servicii:
-133.410 lei cheltuieli cu achiziţia de bunuri şi servicii
achiziţionate de la SC S SRL, achiziţiile fiind declarate de societate,
însă nedeclarate în declaraţia informativă 394 de către furnizorul SC
S SRL.
În lunile ianuarie şi februarie 2012, agentul economic a
înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii de bunuri şi servicii (piatră
spartă concasată) de la furnizorul SC G SRL, în sumă totală de
 229

43.339, pentru care îşi acordă dreptul de deducere a TVA-ului în

sumă de 10.401 lei, însă din baza de date a DGFP ARGES a rezultat
că furnizorul nu este înregistrat ca plătitor de tva.
Din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de
inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Piteşti au rezultat următoarele:
Referitor la tranzacţiile derulate de către SC U SRL şi SC S
SRL a rezultat faptul că, în semestrul II 2009, SC U SRL a declarat la
organul fiscal teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în
valoare fără TVA de 61.250, cu o TVA aferentă în sumă de 11.638 lei
de la SC S.
În semestrul I 2010, SC U SRL a declarat la organul fiscal
teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fără TVA
de 61.250, cu o TVA aferentă în sumă de 11.638 lei de la SC S.
În semestrul I 2011, SC U SRL a declarat la organul fiscal
teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fără TVA
de 26.200 lei, cu o TVA aferentă în sumă de 6.288 lei, de la SC S
SRL.
În anul fiscal 2012, SC U SRL a declarat la organul fiscal
teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fără TVA
de 133.410 lei, cu o TVA aferentă în sumă de 32.018 lei de la SC S
SRL.
În conformitate cu declaraţiile informative cod 394 privind
livrările şi prestările de bunuri şi servicii pe teritoriul naţional în
perioada 01.01.2009-31.12.2012 şi din declaraţia pe proprie
răspundere a administratorului SC S SRL, s-a constatat faptul că în
perioada menţionată nu au fost efectuate livrări de bunuri de la SC S
SRL către SC U SRL.
În conformitate cu extrasele de cont bancar s-a stabilit
faptul că SC U SRL nu a efectuat plăţi prin bancă către SC S SRL
În ceea ce privește situaţiile financiare anuale întocmite şi
depuse de SC U, organul de constatare a stabilit faptul că, în
perioada 2009-2012, SC U SRL a înregistrat în evidenţa contabilă o
majorare a datoriilor faţă de furnizori de a suma de 0 lei la suma de
1.240.345 lei.
Din declaraţia martorului I, în calitate de administrator al
SC S SRL a rezultat următoarea situaţie de fapt: “M-am ocupat de
administrarea SC S SRL în perioada 2001-2012 fiind administrator
unic. Societatea avea ca obiect de activitate transport rutier de
mărfuri şi exploatarea de pietriş şi nisip. Din anul 2012 societatea se
află în lichidare, lichidator fiind D din Alexandria. Nu-mi amintesc
dacă am desfăşurat relaţii comerciale cu SC U SRL Piteşti şi nu mi se
pare cunoscută această societate. Nu cunosc nicio persoană care să
reprezinte SC U SRL Piteşti sau alte aspecte cu această firmă”.
 230

II. Referitor la deductibilitatea cheltuielilor rezultate din

achiziţia de bunuri şi servicii de la furnizorul SC P SRL Bucureşti şi
realitatea operaţiunilor comerciale derulate de SC U SRL.
Referitor la relaţia comercială declarată de SC U SRL,
124.700 lei cheltuieli cu achiziţia de în anul 2011, sem.II constând în
achiziţia de bunuri şi servicii (buldoexcavator) de la SC P SRL
Bucureşti, nedeclarate în declaraţia informativă 394 de către
furnizorul SC P SRL. Din declaraţia administratorului SC P SRL
Bucureşti, H, a rezultat că societatea al cărei administrator este nu a
efectuat nicio livrare de bunuri, respectiv buldoexcavator către SC U
SRL Piteşti, între cele două societăţi comerciale neexistând de-a
lungul timpului relaţii comerciale. În acest fel, organele de
constatare şi de control au considerat că sunt aplicabile dispoziţiile
art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal cu
modificările şi completările ulterioare:
”La stabilirea sumei unui impozit sau unei taxe, în înţelesul
prezentului cod, autorităţile fiscale, pot să nu ia în considerare o
tranzacţie care nu are scop economic sau o pot reîncadra, pentru a
reflecta conţinutul economic al tranzacţiei”, precum şi dispoziţiile
art.21 alin.4 lit.f din Legea nr.571/2003 în baza cărora s-a stabilit că
SC U SRL Piteşti a înregistrat şi dedus nejustificat cheltuieli
nedeductibile fiscal în sumă de 124.700 lei, cheltuieli înregistrate în
contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit
legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în
gestiune, după caz. De altfel, în timpul controlului efectuat de echipa
de inspecţie fiscală la data de 25.03.2013, nu a fost identificat fizic
buldoexcavatorul în cauză, împrejurare ce constituie o dovadă în plus
a nerealităţii operaţiunii comerciale.
Din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de
inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Piteşti au rezultat următoarele:
Referitor la tranzacţia comercială derulată de SC U SRL cu
SC P SRL în anul fiscal 2011, SC U SRL a declarat la organul fiscal
teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fără TVA
de 124.700 lei, cu o TVA aferentă în sumă de 29.928 lei, de la SC P
SRL.
În conformitate cu declaraţiile informative cod 394 privind
livrările şi prestările de bunuri şi servicii pe teritoriul naţional în
perioada 01.01.2009-31.12.2012 şi din declaraţia pe proprie
răspundere a administratorului SC P SRL, s-a constatat faptul că în
perioada menţionată nu au fost efectuate livrări de bunuri de la SC P
SRL către SC U SRL.
În conformitate cu extrasele de cont bancar s-a constatat
că SC U SRL nu a efectuat plăţi prin bancă către SC P SRL.
În ceea ce privește bilanţul contabil pe anul 2011 depus la
SC U SRL la organul fiscal teritorial şi extrasele de cont bancar, s-a
 231

constatat faptul că SC U SRL a înregistrat datorii către furnizori în

sumă de 1.107.027 lei.
Din declaraţia martorului E, audiat în cursul urmăririi
penale în calitate de administrator al SC P SRL CUI 269511115 a
rezultat următoarea situaţie de fapt: „ În perioada 2010-2014 am fost
unul dintre administratorii societăţii SC P SRL care are ca principal
obiect de activitate comerţ cu utilaje de construcţii. În perioada
menţionată m-am ocupat efectiv de administrarea societăţii.
Societatea a fost înfiinţată în anul 2010 luna mai şi în urma verificării
în evidenţele societăţii de la înfiinţare şi până în anul 2014 când a
expirat mandatul meu de administrator societatea SC P nu a
desfăşurat relaţii comerciale de nici un fel şi nu a livrat bunuri către
SC U SRL Piteşti şi nu cunosc reprezentanţii societăţii menţionate”.
III. Referitor la deductibilitatea cheltuielilor rezultate din
achiziţia de bunuri şi servicii de la furnizorul SC D SRL şi realitatea
operaţiunilor comerciale derulate de SC U SRL
În perioada 01.01.2010-30.09.2010, inculpatul T, în calitate
de administrator al SC U SRL, a înregistrat în evidenţa contabilă a
societăţii suma de 93.980 lei, reprezentând cheltuieli cu achiziţia de
bunuri şi servicii de la SC D SRL, achiziţiile fiind declarate prin
D394, însă nedeclarate în declaraţia informativă 394 de către
furnizorul SC D SRL. Conform declaraţiei date de către
administratorul societăţii I, acesta a confirmat faptul că societatea al
cărui administrator este nu a avut niciodată relaţii comerciale cu SC
U SRL.
Din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de
inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Piteşti au rezultat următoarele:
Referitor la tranzacţiile comerciale derulate de SC U SRL
cu SC D SRL, în anul fiscal 2011, SC U SRL a declarat la organul
fiscal teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fără
TVA de 93.980 lei, cu o TVA aferentă în sumă de 22.555 lei, de la SC
D SRL.
În conformitate cu declaraţiile informative cod 394 privind
livrările şi prestările de bunuri şi servicii pe teritoriul naţional s-a
constatat faptul că SC D SRL nu a declarat la organul fiscal faptul că
a efectuat livrări de bunuri către SC U SRL.
În conformitate cu extrasele de cont bancar s-a constatat
că SC U SRL nu a efectuat plăţi prin bancă către SC D SRL.
În ceea ce priveşte bilanţul contabil pe anul 2011 depus la
SC U SRL la organul fiscal teritorial şi extrasele de cont bancar se
constată faptul că SC U SRL a înregistrat datorii către furnizori în
sumă de 1.107.027 lei.
Din declaraţia martorului I în calitate de administrator al
SC D SRL, a rezultat următoarea situaţie de fapt: “Din verificările
efectuate în contabilitatea SC D SRL am constatat faptul că nu am
 232

avut niciodată relaţii comerciale cu această societate comercială.

Obiectul de activitate al SC D este contractarea de drumuri şi
autostrăzi. Eu mă ocup de administrarea SC D SRL din anul 2011
până în prezent”.
IV. Referitor la deductibilitatea cheltuielilor rezultate din
achiziţia de bunuri şi servicii de la furnizorul SC G SRL, şi realitatea
operaţiunilor comerciale derulate de SC U SRL
În lunile ianuarie şi februarie 2012, SC U SRL a înregistrat
în evidenţa contabilă achiziţii de bunuri şi servicii (piatră spartă
concasată) de la furnizorul SC G SRL, în sumă totală de 43.339,
pentru care îşi acordă dreptul de deducere a tva în sumă de 10.401
lei, însă din baza de date a DGFP ARGES a rezultat că furnizorul nu
este înregistrat ca plătitor de TVA.
Referitor la tranzacţiile comerciale derulate de către SC U
SRL cu SC G SRL, U în anul fiscal 2012, SC U SRL a declarat la
organul fiscal faptul ca a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fata
TVA de 43.339, cu o TVA aferentă în sumă de 10.401 lei de la SC G
SRL.
În conformitate cu declaraţiile informative cod 394 privind
livrările şi prestările de bunuri şi servicii pe teritoriul naţional, s-a
constatat că SC G SRL nu a declarat la organul fiscal faptul că a
efectuat livrări de bunuri către SC U SRL.
În conformitate cu extrasele de cont bancar, s-a observat
că SC u SRL nu a efectuat plăţi prin bancă către SC g SRL.
Referitor la tranzacţiile comerciale derulate de SC u SRL
cu SC A SRL, în perioada 25.10.2012-24.12.2012, T a întocmit şi
emis un număr de 4 facturi fiscale către SC A SRL în valoare totală
de 256.736 lei din care TVA în sumă de 46.691 lei.
În conformitate cu extrasele de cont bancar deschis la
Garanti Bank, s-a constatat că facturile au fost încasate integral în
perioada 01.01.2013-31.01.2013.
În ceea ce privește declaraţiile informative cod 394 privind
livrările şi prestările de bunuri şi servicii pe teritoriul naţional se
constată faptul că SC U SRL, în anul fiscal 2012, a declarat la
organul fiscal livrări de bunuri către SC A SRL în valoare totală de
256.736 lei, cu o TVA deductibilă în sumă de 46.691 lei.
Din verificarea bazei de date FISC NET s-a constatat faptul
că SC A SRL nu a declarat la organul fiscal teritorial achiziţii de la
SC U SRL în anul 2012.
Din declaraţiile administratorilor SC S, SC P SRL, şi SC D
93 SRL, , a rezultat faptul că în perioada menţionată nu au fost
efectuate livrări de agregate către SC U SRL.
Astfel, organul de constatare a stabilit că SC U SRL a
înregistrat şi dedus nejustificat cheltuieli în sumă de 244.880 lei.
Totodată a calculat un profit impozabil în sumă de 265.160 lei şi un
impozit pe profit în sumă de 42.426 lei, cu o diferenţă suplimentară
 233

de impozit în sumă de 39.181 lei faţă de impozitul declarat de

contribuabil.
De asemenea, organul de constatare a stabilit faptul că SC
U SRL a înregistrat şi dedus nejustificat cheltuieli în sumă de
176.749 lei în anul fiscal 2012.
Din raportul de constatare efectuat de către inspectorii
antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti
a reieşit faptul că tranzacţiile comerciale derulate de către SC U SRL
Piteşti, reprezentată de T, în calitate de administrator în relaţia cu
partenerii comerciali, în valoare fără TVA de 544.129 lei cu o TVA în
sumă de 124.466 lei, nu reflectă realitatea şi, în consecinţă, SC U
SRL nu are drept de deducere pentru o TVA în sumă de 124.466 lei.
La 28.01.2013, SC U SRL, reprezentată de T, în calitate de
administrator, a declarat la organul fiscal teritorial un sold al TVA de
plată în sumă de zero lei.
Organul de constatare a stabilit la 31.12.2012 faptul că SC
U SRL reprezentată de T, în calitate de administrator, avea obligaţia
să declare un sold al TVA de plată în sumă de 124.466 lei. Totodată,
s-a stabilit faptul că prejudiciul cauzat bugetului de stat privind TVA
şi impozitul pe profit, de către numitul T este în sumă de 180.743 lei
reprezentând TVA în sumă de 124.466 lei şi impozit pe profit în sumă
de 56.227 lei.
S-a apreciat ca fiind relevantă declaraţia inculpatului T,
administrator al SC U SRL, înregistrată în cursul urmăririi penale.
V. De asemenea, administratorul SC U SRL, T, a ridicat
din conturile societăţii în anul 2012 suma de 666.366 lei, iar în luna
ianuarie 2013 suma de 256.751 lei (provenită din vânzarea unor
utilaje şi autovehicule ale societăţii), ulterior societatea intrând în
procedura de lichidare judiciară.
Din verificarea balanţei contabile existente la data de
31.12.2013, s-a constatat că la acea dată societatea nu mai deţinea
în patrimoniu bunuri mobile sau imobile, din acelaşi document
contabil rezultând că administratorul societăţii, respectiv inculpatul
T, a ridicat în numerar încasările în sumă de 256.751 lei provenite
din vânzarea acestor bunuri, în luna ianuarie 2013, iar în cursul
anului 2012, ridicările în numerar din conturile societăţii efectuate
de administratorul societăţii au fost în sumă de 666.366 lei. În acest
sens, s-a remarcat că inculpatul T a folosit cu rea credinţă creditul
societăţii, în folosul său propriu, fără a justifica vreun scop licit al
acestor retrageri în numerar.
În ceea ce priveşte urmărirea penală, s-a constatat că prin
ordonanţa organelor de cercetare penală din data de 06.05.2014, s-a
dispus începerea urmăririi penale, privind infracţiunile prev. şi ped.
de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin 1
Cod penal, art. 9 alin. 1 lit. b din Legea 241/2005 şi art. 272 alin. 1
lit. b din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal,
 234

constând în aceea că, în perioada 19.05.2009-31.12.2012, SC U SRL

a înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii şi a declarat
organelor fiscale operaţiuni comerciale fictive constând în achiziţii
de bunuri în valoare de 543.949 lei, în urma cărora a cauzat un
prejudiciu bugetului general consolidat al statului în sumă totală de
181.628 lei, constând în TVA 124.466 lei şi impozit pe profit 57.162
lei, la care s-a adăugat accesorii întârziere. De asemenea, SC U SRL
a achiziţionat un autoturism marca Peugeot, în valoare de 13.454 lei,
tranzacţia nefiind evidenţiată în actele contabile.
Administratorul SC U SRL, T, a ridicat din conturile
societăţii în anul 2012 suma de 666.366 lei, iar în luna ianuarie 2013
suma de 256.751 lei (provenită din vânzarea unor utilaje şi
autovehicule ale societăţii), ulterior societatea intrând în procedura
de lichidare judiciară).
Prin ordonanţa din data de 07.10.2015 s-a dispus
efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul T,
pentru săvârşirea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 9 alin. 1 lit. c din
Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 272
alin.1 lit. b din Legea 31/1990, cu aplicarea art. 35 alin.1 Cod penal,
cu aplicarea art. 38 alin 1 Cod penal.
Prin ordonanţa din 25.11.2015 s-a dispus punerea în
mişcare a acţiunii penale faţă de T pentru săvârşirea infracţiunilor
prev. şi ped. de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea 241/2005, cu aplicarea
art.35 alin.1 Cod penal şi art. 272 alin. 1 lit. b din Legea 31/1990, cu
aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod
penal.
Inculpatului i-au fost aduse la cunoştinţă drepturile şi
obligaţiile prevăzute de art. 108 şi art. 83 Cod procedură penală,
întocmindu-se procesele-verbale din data de 07.12.2015, 19.10.2015
şi i-a fost asigurată asistenţa juridică în timpul urmăririi penale fiind
asistat de avocatul ales V (delegaţia nr. ****).
S-a reţinut, în cursul urmăririi penale, că inculpatul T nu
figurează înscris în cazierul judiciar şi nu a recunoscut faptele
reţinute în sarcina sa, necontestând de altfel nici raportul de
constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de inspectorii antifraudă din
cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.
De asemenea, nici în cursul judecăţii inculpatul nu a
recunoscut comiterea faptelor descrise, solicitând pe de o parte,
încetarea procesului penal în ceea ce priveşte infracţiunea de
evaziune fiscală în modalitatea „evidenţierii în actele contabile sau în
alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni
reale sau evidenţierea altor operaţiuni fictive” prevăzută de art.9
alin.1, lit. c din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal
(4 acte materiale), deoarece a achitat prejudiciul, dar şi achitarea
pentru infracţiunea incriminată de art. 272 alin. 1 lit. b din Legea
31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (2 acte materiale), în
 235

modalitatea reglementată de textul de lege, respectiv „folosirea, cu

rea-credinţă, a bunurilor sau creditului de care se bucură societatea,
într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori
pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau
indirect, întrucât nu a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege.
Astfel, în urma coroborării actelor și lucrărilor dosarului cu
probele administrate în cauză atât în cursul urmăririi penale, cât și în
cursul judecății, prima instanţă a constatat că, în raport de toate cele
expuse mai sus, reiese în mod indubitabil că fapta inculpatului T
care, în calitate de administrator statutar al SC U SRL, în baza
aceleaşi rezoluţii infracţionale în perioada 19.05.2009-31.12.2012, a
înregistrat, cu intenţie, în evidenţele contabile ale societăţii şi a
declarat organelor fiscale operaţiuni comerciale fictive, constând în
achiziţii fictive de bunuri de la SC S SRL Roşiorii de Vede, SC P SRL
Bucureşti, SC D SRL şi SC G SRL, prejudiciind astfel bugetului
general consolidat al statului cu suma totală de 180.743 lei
reprezentând TVA de plată în sumă de 124.466 lei, respectiv impozit
pe profit în sumă de 56.227 lei, constituie acţiuni ce se încadrează în
tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală în
modalitatea „evidenţierii în actele contabile sau în alte documente
legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau
evidenţierea altor operaţiuni fictive” prevăzută de art.9 alin.1 lit. c
din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (4 acte
materiale).
Totodată, s-a constatat că fapta inculpatului T, care, în
calitate de administrator statutar al SC U SRL, în baza aceleaşi
rezoluţii infracţionale, a folosit cu rea-credinţă creditul societăţii, în
folosul său propriu, prin încasarea din conturile societăţii în anul
2012 a sumei de 666.366 lei, iar în luna ianuarie 2013 a sumei de
256.751 lei, constituie acţiuni ce se încadrează în tipicitatea
obiectivă şi subiectivă a infracţiunii incriminată de art. 272 alin. 1 lit.
b din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (2 acte
materiale) în modalitatea reglementată de textul de lege, respectiv
„folosirea, cu rea-credinţă, a bunurilor sau creditului de care se
bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în
folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are
interese direct sau indirect; săvârşite în concurs real, cu aplicarea
art. art. 38 alin. 1 Cod penal.
Judecătorul fondului a făcut aplicarea în cauză a
dispoziţiilor art. 5 Cod penal, vizând legea mai favorabilă, iar ca
urmare a studiului comparativ a limitelor de pedeapsă prevăzute de
textele de lege amintite şi de condiţiile de incriminare, a indicat
drept lege mai favorabilă dispoziţiile textelor din Legea nr.241/2005,
în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
54/2010, Legea nr. 187/2012, Legea nr. 50/2013 şi Legea nr.
255/2013.
 236

Întrucât, anterior primului termen de judecată, inculpatul a

achitat prejudiciul în cuantum de 124.466 lei, cauzat părţii civile
Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, ţinând seama că
dispoziţiile art.10 din Legea 241/2005 erau mai favorabile în forma
anterioară datei de 01.02.2014, având în vedere principiul aplicării
legii penale mai favorabile instituit de Decizia Curţii Constituţionale
nr.265/2014, în temeiul art. 386 Cod procedură penală, cu aplicarea
art. 5 Cod penal, instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptelor
pentru care a fost trimis în judecată inculpatul Z, din săvârşirea în
formă continuată a infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de
art. 9 alin. 1 lit.c din Legea nr.241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. 1
Cod penal (4 acte materiale) în infracţiunile prev. de art.9 alin. 1 lit.c
din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal (4 acte
materiale).
În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 10 din Legea nr.
241/2005 (în forma anterioară modificării sale prin Legea nr.
255/2013, atunci când legea veche este apreciată ca fiind mai
favorabilă, potrivit art. 5 Cod penal), instanţa de fond a reţinu că, în
cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de
prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până
la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă
integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege
pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat
şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în
echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă.
Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până
la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o
sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
În ceea ce priveşte noţiunea de „prejudiciu”, adică dacă în
calculul prejudiciului intră doar debitul principal, suma efectivă cu
care a fost prejudiciat bugetul statului sau în calculul prejudiciului
intră atât debitul principal, cât şi accesoriile, respectiv penalităţile şi
majorările de întârziere calculate conform Codului de procedură
fiscală, s-a apreciat că stabilirea prejudiciului până la primul termen
de judecată este importantă şi din perspectiva faptului că legiuitorul
diferenţiază consecinţele achitării pagubei în funcţie de cuantumul
acesteia, aşa încât, pentru corecta aplicare a dispoziţiilor art. 10 din
Legea nr. 241/2005, trebuie luat în considerare prejudiciul efectiv
cauzat prin comiterea infracţiunii – „damnum emergens”, nu şi
beneficiul nerealizat ce constă în accesoriile obligaţiilor fiscale, care
se calculează în conformitate cu normele speciale aplicabile în cazul
taxelor şi impozitelor şi care sunt generate de întârzierea la plată.
S-a precizat că legiuitorul nu se referă la acoperirea
pretenţiilor civile, astfel cum au fost formulate de partea civilă, ci la
prejudiciu ca şi consecinţă a comiterii faptei penale.
 237

A rezultat, astfel, că este vorba doar despre prejudiciul

cert și actual produs prin fapta penală, fără accesorii (penalități,
dobânzi). Tocmai de aceea, când a intenționat să se refere și la plata
acestora, legiuitorul a operat modificarea textului, care, în prezent,
se referă la “pretențiile civile” („În cazul săvârşirii unei infracţiuni de
evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul
acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege
pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate”).Caracterul cert al
prejudiciului presupune, firește, stabilirea clară a întinderii acestuia,
mai ales dacă, în virtutea aplicării legii penale mai favorabile, se
pune problema incidenței art. 10 din Legea nr. 241/2005, anterior
modificării sale prin Legea nr. 255/2013. În consecinţă, s-a apreciat
că soluţia reţinută prin decizia nr.17/2015 pronunţată de ÎCCJ -
Completul competent să judece recursul în interesul legii, este
incidentă doar în ipoteza unei soluţii de condamnare.
Tribunalul a constatat că, anterior primului termen de
judecată, inculpatul Z a achitat prejudiciul în cuantum de 124.466 lei
reţinut în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi
stabilit prin raportul de constatare tehnico-ştiinţific efectuat în
cauză, astfel cum a reieşit din cuprinsul chitanţei ***), dar şi din fişa
analitică de la f.21-23 din dosarul instanţei, care atestă că la data
emiterii SC U SRL nu avea datorii de achitat statului şi, pe cale de
consecinţă, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 10 din Legea nr.
241/2005, anterior modificării sale prin Legea nr. 255/2013.
În ceea ce priveşte soluţia care urmează să fie dată de
instanţă cu privire la latura penală, s-a apreciat că nu se poate
pronunţa o soluţie de achitare, întrucât nici art. 74/1 Cod penal din
1968 şi nici art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu fac trimitere la lipsa
pericolului social concret al faptei, cu consecinţa aplicării unei
sancţiuni administrative, ci direct la aplicarea sancţiunii. Or, sub
imperiul reglementărilor anterioare datei de 1 februarie 2014,
aplicarea unei sancţiuni administrative în procesul penal se făcea în
trei cazuri distincte: achitarea în temeiul art. 10 lit. b/1 Cod
procedură penală din 1968, caz în care fapta, urmare lipsei
pericolului social concret, nu era infracţiune, deşi întrunea
elementele constitutive ale acestei; încetarea procesului penal în
temeiul art. 10 lit. i Cod procedură penală din 1968, când fapta
constituia infracţiune, dar răspunderea penală era înlocuită cu ce a
administrativă; încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. i/1
Cod procedură penală din 1968, în cazul incidenţei unei cauze de
nepedepsire de tipul celei prevăzute de art. 74/1 Cod penal din 1968
şi art. 10 din Legea nr. 241/2005.
Astfel, instanţa de fond a considerat că sub imperiul
Codului de procedură penală actual, atunci când se constată că
Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară datei de 1 februarie
 238

2014, ori Codul penal din 1968 sunt aplicabile ca lege penală mai
favorabilă, se va dispune încetarea procesului penal în baza art. 16
alin. 1 lit. h Cod procedură penală, pentru existenţa unei cauze de
nepedepsire.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.16 lit.h Cod
procedură penală, rap. la art.10 din Legea 241/2005, s-a dispus
încetarea procesului penal faţă de inculpatul Tănăsescu Viorel, sub
aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în formă
continuată prev. de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005, cu
aplicarea disp. art. 41 alin.2 Cod penal din 1969 şi s-a aplicat
inculpatului o amendă administrativă, în cuantum de câte 1.000 de
lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.
În ceea ce priveşte cea de-a doua infracţiune reţinută în
sarcina inculpatului, constând în folosirea cu rea-credinţă a
creditului societăţii, în scop personal de către administratorul
acesteia prevăzută de art.272 alin.1 lit.b din Legea 31/1990, cu
aplicarea art.35 alin.1 Cod penal (2 acte materiale), ambele cu
aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal, ca urmare aplicării legii mai
favorabile, instanţa va dispune schimbarea încadrării juridice în
infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii, în scop
personal de către administratorul acesteia prevăzută de art.272
alin.1 lit.b din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal (2
acte materiale).
Sub acest aspect, s-a observat, ţinând cont de probele
administrate respectiv urmare a verificării balanţei contabile
existente la data de 31.12.2013, că la acea dată societatea nu mai
deţinea în patrimoniu bunuri mobile sau imobile, din acelaşi
document contabil rezultând că administratorul societăţii, respectiv
inculpatul T a ridicat în numerar încasările în sumă de 256.751 lei
provenite din vânzarea acestor bunuri, în luna ianuarie 2013, iar în
cursul anului 2012, ridicările în numerar din conturile societăţii
efectuate de administratorul societăţii au fost în sumă de 666.366 lei.
În acest sens, s-a observat că inculpatul T a folosit cu rea credinţă
creditul societăţii, în folosul său propriu, fără a justifica vreun scop
licit al acestor retrageri în numerar.
Astfel, prima instanţă a apreciat că în cauză faptele
descrise constituie acţiuni ce se încadrează în tipicitatea obiectivă şi
subiectivă a infracţiunii incriminată de art. 272 alin. 1 lit. b din
Legea 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal (2 acte
materiale), în condiţiile art. 5 Cod penal, astfel încât individualizarea
pedepsei s-a ţinut seama de criteriile generale de individualizare
prevăzute de art.74 alin.1 Cod penal, iar în cauza de faţă, în raport
de forma de vinovăţie reţinută şi de modalitatea în care au fost
comise faptele descrise, instanţa a reţinut un grad de periculozitate
redus, mai ales că priveşte un inculpat necunoscut cu antecedente
 239

penale, în vârstă de 45 de ani, căsătorit, cunoscut o bună conduită în

societate şi care s-a prezentat la fiecare termen de judecată.
Astfel, având în vedere scopul aplicării pedepsei de
constrângere, mijloc de reeducare a condamnatului şi de prevenire a
săvârşirii de noi infracţiuni, s-a apreciat că o pedeapsă cu amenda
penală este oportună înfăptuirii acestuia, sens în care instanţa a avut
în vedere şi dispoziţiile legale aplicabile, respectiv dispoziţiile art. 63
din Codul penal anterior, urmând astfel ca pedeapsa să fie dozată
corespunzător în aceste limite prevăzute de lege, fixând deci o
amendă penală în cuantum de 1.000 de lei, care se înregistrează în
cazierul judiciar.
S-a atras atenţia asupra disp.art.63 ind.1 Cod penal din
1969.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, ţinând cont de
probele administrate în cauză, judecătorul fondului a reţinut
argumentele menţionate la analizarea infracţiunii de evaziune fiscală
pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, constatând
achitat prejudiciul principal, astfel încât, în temeiul art.19 şi art.397
Cod procedură penală rap. la art.998 şi urm. din Codul civil din
1864, a respins ca rămasă fără obiect cererea părţile civile pentru
plata penalităţilor şi accesoriilor calculate, constatând că prejudiciul
a fost acoperit integral.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 404 alin. 4 lit.c Cod
procedură penală, s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului
asigurător aplicată prin ordonanţa nr. 310/P/2013 din data de
27.10.2015 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş,
respectiv asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatului T, în
limita cotei de indivizie de 3/8, până la concurenţa valorii de 181.628
lei, precum şi poprirea sumelor de bani existente în conturile
bancare deschise la BRD - Groupe Societe Generale SA, Raifeissen
Bank SA, Banca Transilvania SA, Garanti Bank SA aparţinând
inculpatului Tănăsescu Viorel, până la concurenţa valorii de 181.628
lei, măsură ce a fost pusă în aplicare prin procesul-verbal întocmit la
data de 28.10.2015 de către organele de poliţie judiciară din cadrul
Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice - Biroul
Investigaţii Complexe şi, prin încheierea nr.62160/03.11.2015,
Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş - Biroul de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară Piteşti prin care s-a admis cererea
Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi s-a dispus înscrierea
ipotecii legale reprezentând sechestru asigurator asupra bunului
imobil menţionat aparţinând în coproprietate inculpatului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe
lângă Tribunalul Argeş, susţinând motive ce privesc netemeinicia
hotărârii criticate, în sensul că în mod greşit instanţa de fond a
constatat acoperit prejudiciul, în totalitate, în condiţiile în care
 240

inculpatul a achitat numai suma de 124.466 lei, din totalul de

181.628 lei.
În aceste condiţii, în mod greşit instanţa a ridicat
sechestrul asigurător aplicat prin ordonanța nr.310/P/2013 din
27.10.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş tocmai pentru
recuperarea acestor sume de bani.
Examinând apelul parchetului din perspectiva motivelor ce
îl justifică, dar şi din oficiu, conform disp. art. 417 Cod procedură
penală, Curtea îl apreciază întemeiat, însă pentru alte considerente
decât cele invocate, după cum urmează:
La fila 12 a dosarului de fond se găseşte chitanţa seria TS
046 nr. 10000143823, de unde rezultă că la data de 25 aprilie 2016
inculpatul a achitat suma de 181.628,00 lei, ce reprezintă totalul
prejudiciul reţinut în prezenta cauză, cum în mod corect a constatat
şi instanţa de fond.
Pe baza acestei constatări, corect a fost ridicat şi
sechestrul asigurător aplicat asupra bunurilor mobile şi imobile ale
inculpatului pentru a garanta plata prejudiciului datorat statului,
măsura asiguratorie rămânând în acest context fără obiect.
Apelul parchetului este însă justificat ca urmare a faptului
că, în dispozitivul sentinţei criticate, instanţa de fond, deşi a
constatat plata integrală a prejudiciului, a făcut referire la un
prejudiciu mai mic decât cel real, precizând suma de 124.466 lei.
De asemenea, în considerentele hotărârii, atunci când a
ridicat sechestrul asigurator, prima instanţă a arătat că acesta
garanta plata sumei de 181.628 lei, ce reprezintă prejudiciul total.
În faţa unor asemenea contradicţii şi pentru că realmente
inculpatul a achitat în totalitate prejudiciul datorat statului, aşa cum
s-a arătat mai sus, intervenţia instanţei de control judiciar pentru
reformarea hotărârii sub aceste aspecte este, în opinia Curţii,
imperativă.
Pentru considerentele care au fost expuse, în conformitate
cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, Curtea a
admis apelul parchetului şi a desfiinţat în parte sentinţa apelată.
Rejudecând, a constatat că a fost acoperit integral
prejudiciul cauzat în cuantum de 181.628 lei, iar nu de 124.466 lei.
Au fost menţinute celelalte dispoziții ale sentinței.

4. Validarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei de către

instanţă fără citarea persoanei vătămate şi a celorlalte părţi.

Art. 282 alin. 1 din Codul de procedură penală

Art. 488 din Codul de procedură penală
Decizia nr. 235/2015 a Curţii Constituționale
O.U.G. nr. 18/2016
 241

Validarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei de către

instanţă fără citarea persoanei vătămate şi a celorlalte părţi,
în condiţiile în care textul art. 488 din Codul de procedură
penală a fost declarat neconstituţional sub aspectul excluderii
părţilor vătămate de la audierea în faţa instanţei de fond,
determină nulitatea sentinţei penale.
(Decizia penală nr. 1077/A/19 Octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr. 72 din data de 13 mai 2016

pronunţată de Judecătoria Brezoi, în baza art. 485 alin. 1 lit. a Cod
penal, s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de
Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi cu inculpatul C, cercetat
pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă,
prevăzute de art. 196 alin 2, 3 Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal,
obiect al cauzei penale nr. 1218/P/2012.
În baza art. 196 alin. 2,3 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod
penal, a fost condamnat inculpatul, pentru săvârşirea infracţiunii de
vătămare corporală din culpă, la o pedeapsă de 1 an închisoare.
În baza art. 91, 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea
executării pedepsei aplicate sub supraveghere pe o durată de 3 ani.
În temeiul art. 93 alin. 1 Cod penal, s-a stabilit ca, pe
durata termenului de supraveghere, condamnatul să respecte
următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de
probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele
consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să
anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să
comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.
În temeiul art. 93 alin. 2, lit. b Cod penal, s-a impus
condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială,
derulat de către serviciul de probaţiune, sau organizat în colaborare
cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. 3 Cod procedură penală, pe parcursul
termenului de supraveghere a fost obligat condamnatul să presteze o
muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 90 de
zile în cadrul Primăriei Municipiului Sibiu, judeţul Sibiu sau a
Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu, judeţul Sibiu.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96
Cod penal, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost
obligat inculpatul la plata sumei de 2.300 de lei, cu titlu de cheltuieli
judiciare avansate de stat.
În baza art. 486 alin. 2 Cod procedură penală, a fost lăsată
nesoluţionată acţiunea civilă.
 242

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a

constatat că, la data de 21.12.2015, a fost înregistrat sub
nr.1747/198/2015 acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de
Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi cu inculpatul C, cercetat
pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă,
prevăzută de art. 196 alinatele 2 şi 3 Cod penal, obiect al cauzei
penale nr. 1218/P/2012.
Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în esenţă că, în
data de 04.11.2012, în jurul orei 19.50, în timp ce se deplasa pe DN7
din direcţia de mers Sibiu Rm. Vâlcea, la volanul autoturismului
marca Skoda cu nr. de înmatriculare ***, circulând cu o viteză de cca
85km/h pe raza localităţii Robeşti a accidentat persoana vătămată C
care se angajase în traversarea drumului public pe o trecere de
pietoni, marcată pe o suprafaţă carosabilă şi semnalizată cu indicator
rutier, în urma accidentului produ rezultând vătămarea corporală a
persoanei vătămate care suferit leziuni care au necesitat îngrijiri
medicale de cca. 300 zile de la data producerii lor, leziunile
traumatice suferite, punând în pericol viaţa victimei, aceasta
prezentând o infirmitate permanentă, faptă ce întruneşte elementele
constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă,
prevăzută de art. 196 alinatele 2 şi 3 Cod penal.
Totodată, s-a precizat că situaţia de fapt anterior expusă a
fost stabilită în urma analizei coroborate a mijloacelor de probă
administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: proces verbal de
sesizare din oficiu, proces verbal de cercetare la faţa locului, schiţe
şi planşe foto, proces verbal de verificare tehnică a autoturismului
certificatul de asigurarea autoturismului condus de inculpat,
plângerea şi declaraţia persoanei vătămate, declaraţii martori, raport
de expertiză medico-legală nr. A1-D256/04.06.2014, alte înscrisuri
aflate la dosarul cauzei, precum și felul şi cuantumul pedepsei ce
urmează a fi aplicată inculpatului, respectiv pedeapsa de 1 an
închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe
un termen de supraveghere de 3 ani cu privire la care s-a ajuns la
un acord între procuror şi inculpat.
A fost înaintat instanţei dosarul de urmărire penală
nr.1218/P/2012.
Analizând acordul de recunoaştere a vinovăției înaintat de
către Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi, instanţa de fond a
constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480
- 482 Cod procedură penală.
Astfel, din materialul probator administrat în cursul
urmăririi penale a rezultat că, în data 04.11.2012, în jurul orei 19.50,
inculpatul C se deplasa pe DN 7 din direcţia de mers Sibiu - Râmnicu
Vâlcea la volanul autoturismului marca Skoda cu nr. de înmatriculare
***, în cabina autovehiculului aflându-se ca pasager pe locul din
dreapta faţă martorul M.
 243

Ajungând pe raza satului Robeşti, în timp ce circula cu o

viteză de circa 85 km/h, circulaţia efectuându-se în condiţii de
carosabil uscat, la lumina farurilor, în zona km.225+550,
autoturismul condus de inculpat s-a apropiat de o trecere de pietoni
marcată pe suprafaţa carosabilă şi semnalizată cu indicatorul rutier
„Trecere pietoni”; totodată, în zonă, cu circa 110 metri înainte de
indicatorul amintit se afla un alt indicator – „Atenţie copii” care, de
asemenea, potrivit art. 123 lit.g şi h din H.G. nr. 1391/2006 obliga
conducătorul auto să circule în zona de acţiune a acestuia cu o viteză
care să nu depăşească 30 km/h.
În momentul respectiv, persoana vătămată C s-a angajat în
traversarea drumului public, direcţia de traversare fiind de la
dreapta spre stânga direcţiei de mers a autovehiculului condus de
inculpat.
Datorită vitezei de deplasare ridicate, raportat la viteza
maximă admisă pe sectorul de drum respectiv, inculpatul C nu a mai
putut evita producerea accidentului, autoturismul condus de acesta
lovind victima cu partea din faţă centru-dreapta (victima parcurgând
până la acel moment circa 1,5 m. pe partea carosabilă), pietonul fiind
apoi preluat pe capota motorului, lovind parbrizul autoturismului (pe
care l-a spart), fiind apoi proiectat peste pavilionul autoturismului,
spărgând luneta şi căzând pe banda de circulaţie Sibiu-Râmnicu
Vâlcea, la o distanţă de circa 45 de metri de trecerea de pietoni.
După momentul impactului inculpatul a iniţiat manevra de frânare,
oprind autoturismul pe banda sa de mers la o distanţă de circa 94 de
metri de trecerea de pietoni.
Martorul R, aflat în imediata apropiere a persoanei
vătămate la momentul producerii accidentului, a confirmat că
aceasta începuse traversarea drumului public pe marcajul pietonal la
momentul la care a fost lovit de autoturismul condus de inculpat cu o
viteză apreciată de martor la „peste 90 km/h”. Din depoziţiile
martorei I a rezultat că l-a văzut pe numitul C îndreptându-se spre
trecerea de pietoni şi, deşi nu a observat momentul în care acesta s-a
angajat în traversarea străzii, a auzit impactul, observând imediat
victima care a fost proiectată în aer, confirmând de asemenea că
autoturismul care a lovit persoana vătămată se deplasa cu viteză
ridicată şi faptul că martorul R se afla în apropierea locului
accidentului.
În urma accidentului rutier a rezultat vătămarea corporală
a persoanei vătămate C, în vârstă de 36 de ani, care a fost
transportată cu ambulanţa iniţial la Spitalul Brezoi şi, ulterior, la
Spitalul Judeţean de Urgenţă Sibiu, apoi la Spitalul Judeţean de
Urgenţă Timişoara în vederea acordării îngrijirilor medicale.
În data de 13.12.2012, persoana vătămată C a formulat
plângere penală prealabilă împotriva inculpatului pentru săvârşirea
infracţiunii de vătămare corporală din culpă.
 244

Fapta a fost dovedită prin procesul-verbal de sesizare din

oficiu, procesul-verbal de cercetare la faţa locului însoţit de schiţă şi
planşe foto, suportul optic conţinând planşele foto efectuate,
procesul verbal de verificare tehnică a autovehiculului, certificatul de
înmatriculare şi asigurarea autovehiculului condus de inculpatul C,
plângerea şi declaraţia persoanei vătămate, declaraţiile martorilor I,
R.
Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr.Al-
D256/04.06.2014, persoana vătămată C, în urma analizei pacientului
şi a documentelor medicale, a prezentat ulterior producerii
accidentului leziuni traumatice multiple: TCC grad IV cu sângerare
subarahnoidiană, sângerare intracerebrală (hemoragie ventriculară),
contuzie cerebrală parietală dreapta; contuzie toracală bilaterală
cujhemotorace stânga; corpul vertebrei toracice 11 fractură cu
fistulă traumatică lichidiană Th 11; paraplegie post traumatică,
afazie motorie, retenţie urinară, vezica neurogenă - necesită
cateterism vezical; fractură transcondiliană de femur stânga,
fractură diafizară stânga a arborelui femural; fractură de tibie stânga
şi fractură de platou tibial stânga;fractură multifragmentară de tibie
dreapta şi platou tibial dreapta; hernie de disc C5/6; fractură de
coastă 10 pe ambele părţi; transfuzie masivă; insuficienţă
respiratorie acută protezată mecanic etc. Victima a fost supusă
ulterior accidentului unor multiple intervenţii chirurgicale atât la
spitalele din ţară cât şi în străinătate (Germania) - introducerea unor
tije femurale, plăci cu şuruburi tibiale etc.
S-a concluzionat că leziunile traumatice constatate pot
data dia.04.11.2012, au putut fi produse prin lovire cu şi de corpuri
dure în condiţiile unui accident rutier ce urmau a fi stabilite prin
anchetă, victima necesitând cca. 300 de zile de îngrijiri medicale de
la producere. S-a arătat, de asemenea, că leziunile traumatice
suferite au pus în pericol viaţa victimei, aceasta prezentând
infirmitate fizică permanentă.
În cursul urmăririi penale, Serviciul de Ambulanţă Vâlcea,
Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu şi Spitalul Clinic Judeţean
de Urgenţă Timişoara s-au constituit părţi civile în cauză.
În vederea stabilirii cauzelor şi împrejurării producerii
accidentului rutier, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize
tehnice auto. Prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic
judiciar U s-a stabilit că viteza autovehiculului condus de inculpat a
fost, la momentul impactului, de cel puţin 92 km/h, locul de impact
fiind stabilit (raportat la avariile produse autoturismului, leziunile
victimei, urmele identificate pe carosabil, declaraţiile martorilor) ca
fiind cel mai probabil pe marcajul trecerii de pietoni; expertul a
reţinut că starea de pericol a fost creată în varianta cea mai
probabilă de către inculpat care nu a acordat prioritate de trecere
pietonului angajat în traversarea drumului public prin loc special
 245

amenajat, marcat şi semnalizat, creând totodată o stare de pericol

permanent prin deplasarea sa cu o viteză mult superioară celei
maxim admise pe sectorul de drum respectiv (30 km/h). S-a stabilit
totodată că inculpatul ar fi avut posibilitatea evitării producerii
accidentului dacă anterior stării de pericol ar fi circulat cu o viteză
de maxim 49 de km/h.
Expertul L – expert, recomandat de persoana vătămată, a
formulat opinie separată la raportul expertize tehnice auto amintit,
apreciind că nu se impunea reţinerea a două variante de către
expertul numit, concluzionând că din materialul probator aflat la
dosarul cauzei a rezultat tară dubiu că traversarea carosabilului de
către victimă s-a efectuat pe marcajul trecerii de pietoni, culpa
exclusivă în producerea accidentului aparţinând inculpatului.
Expertul tehnic D, recomandat de inculpat, a formulat un
punct de vedere intitulat „obiecţiuni la raportul de expertiză”,
reiterând criticile mai sus arătate. Expertul a precizat că timpul de
reacţie de 0,5 s. reţinut de expertul titular este eronat, apreciind că
în cauză ar fi trebuit avut în vedere un timp de reacţie de 1,5
secunde, apreciind astfel în mod nejustificat că situaţia în care s-a
produs accidentul rutier nu a fost una prevăzută şi nici măcar
neprevăzută, ci una surprinzătoare, nu poate fi reţinută o asemenea
susţinere în condiţiile în care inculpatul a cunoscut faptul că se
apropie de o trecere de pietoni presemnalizată prin indicatoare şi
marcaje corespunzătoare, împrejurare în care era absolut normal să
fi prevăzut că ar fi putut exista un pieton care să intenţioneze să
traverseze drumul public.
Expertul a susţinut, de asemenea, că victima a parcurs cei
1,5 metri în circa o secundă, având în vedere viteza de deplasare
estimată la circa 5,5 km/h, fără să aibă în vedere faptul că drumul
public respectiv, în zona trecerii de pietoni, este prevăzut cu un
acostament de 0,8 metri, inculpatul fiind astfel în măsură să observe
victima în lumina farurilor aflate pe faza de întâlnire chiar înainte de
a se fi angajat în traversarea drumului public. S-a făcut menţiune cu
privire la existenţa a două cazuri în care la o viteză aproximativ
similară celei avute de inculpat, impactul a dus la decesul victimei,
făcând abstracţiei de tabloul lezionar al persoanei vătămate şi de
gravitatea extremă a leziunilor suferite, care a făcut ca victima să
necesite 300 de zile de îngrijiri medicale, să-i pună în pericol viaţa şi
să-i producă o infirmitate fizică permanentă, fără ca expertul să
explice dacă un impact la viteza ele 50-55 km/h (stabilită de acesta
ca fiind viteza autovehiculului de la momentul impactului, oricum
superioară vitezei maxim admise pe sectorul de drum respectiv) ar fi
putut produce asemenea urmăriri.
Expertul a omis faptul că inculpatul, printre altele, avea
obligaţiile prevăzute de art. 123 lit.g şi h din H.G. nr. 1391/2006,
respectiv să circule în zona de acţiune a indicatoarelor „Trecere
 246

pietoni” şi „Atenţie copii” cu o viteză care să nu depăşească 30 km/h,

stabilind în mod arbitrar că accidentul nu putea fi evitat „indiferent
de viteza de deplasare a autoturismului”. În situaţia în care
inculpatul s-ar fi deplasat cu viteza maxim admisă pe sectorul de
drum respectiv (30 km/h - 8,3 m/s), în mod evident avea posibilitatea
evitării accidentului, timpul de reacţie, având în vedere distanţa de la
care putea vedea victima în lumina farurilor aflate pe faza de
întâlnire fiind de peste 3 secunde, fără a mai discuta de faptul că o
viteză inferioară de deplasare a autovehiculului ar fi permis victimei
să aibă la dispoziţie timpul necesar pentru a se deplasa încă un
metru, suficient pentru a nu mai fi accidentată. Aşa cum s-a stabilit
de către cei doi experţi desemnaţi în cauză, chiar şi în situaţia în
care inculpatul s-ar fi deplasat cu o viteză considerabil superioară
celei maxim admise (circa 46-49 km/h, respectiv 12,7 - 13,6 m/s), ar
fi avut posibilitatea evitării producerii accidentului.
Expertul tehnic D, recomandat de inculpat, a formulat un
punct de vedere intitulat „obiecţiuni la raportul de expertiză”,
reţinând în esenţă că viteza de deplasare a autovehiculului a fost
calculată în mod eronat, stabilirea locului de impact s-a făcut fără a fi
luate în considerare urmele de la locul accidentului, starea de pericol
- având în vedere elementele de mai sus - neputând crea o imagine
reală a evenimentului. Expertul a apreciat că viteza autovehiculului
la momentul impactului a fost de circa 50-55 km/h, locul impactului
fiind situat la circa 11 metri de marginea marcajului de trecere de
pietoni (sensul de mers spre Râmnicu Vâlcea).
Prin ordonanţa din 09.09.2014 s-a dispus efectuarea de
către Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Braşov a
unei noi expertize criminalistice; prin raportul de expertiză nr.
55/29.05.2015 expertul S a reţinut următoarele:
- folosindu-se un program specializat în reconstrucţia
evenimentelor rutiere, cu privire la regimul de deplasare al
autoturismului condus de inculpat, a rezultat că, întrucât la faţa
locului nu au fost identificate urme de frânare sau derapare, la
momentul impactului acesta avea un regim de deplasare în rulare
liberă, doar după momentul conştientizării lovirii pietonului
inculpatul acţionând sistemul de frânare (aspecte concordante cu
declaraţiile inculpatului şi martorului M); raportat la poziţia finală a
autovehiculului şi cea a victimei (zona în care au fost identificate
pete de sânge), la tabloul lezionar al acesteia şi la avariile
identificate la nivelul autovehiculului, s-a stabilit că viteza de
deplasare a autoturismului condus de inculpat la momentul
impactului a fost de circa 85 km/h.
Având în vedere aceleaşi elemente mai sus-arătate,
expertul a conchis că locul probabil al impactului dintre autoturism
şi victimă a fost pe marcajul pietonal, iar în plan transversal la circa
 247

2 metri de marcajul longitudinal continuu care separă cele două

sensuri de deplasare.
Raportat la viteza autoturismului şi la cea a persoanei
vătămate (circa 5,5 km/h), s-a stabilit că spaţiul parcurs de
autovehicul din momentul declanşării stării de pericol până la locul
impactului a fost de circa 23 de metri, în interiorul spaţiului frontal
de vizibilitate de circa 30 de metri asigurat de farurile aflate pe faza
de întâlnire. În aceste condiţii, spaţiul total teoretic necesar opririi
autovehiculului de la viteza amintită a fost stabilit ca fiind de circa
62 de metri, avându-se în vedere o valoare de 0,5 s. a timpului
întârzierilor fiziologice ale conducătorului auto avertizat asupra
existenţei unui pericol potenţial (apropierea de o trecere pentru
pietoni), împrejurare în care, dată fiind viteza cu care se deplasa,
inculpatul nu putea evita producerea accidentului. S-a stabilit că
inculpatul putea preveni accidentarea victimei dacă s-ar fi deplasat
cu o viteză inferioară celei de 46 km/h.
Instanţa a reţinut situaţia de fapt descrisă anterior în urma
analizei coroborate a materialului probator administrat în faza
urmăririi, respectiv: proces-verbal de sesizare din oficiu, proces-
verbal de cercetare la faţa locului, schiţe şi planşe foto, proces-verbal
de verificare tehnică a autoturismului certificatul de asigurarea
autoturismului condus de inculpat, plângerea şi declaraţia persoanei
vătămate, declaraţii martori, raport de expertiză medico-legală nr.
A1-D256/04.06.2014, alte înscrisuri aflate la dosarul cauzei.
În drept, s-a constatat că fapta inculpatului C, constând în
aceea că, aşa cum s-a reţinut în esenţă prin actul de sesizare a
instanţei, în data de 04.11.2012, în jurul orei 19.50, în timp ce se
deplasa pe DN7 din direcţia de mers Sibiu Rm.Vâlcea, la volanul
autoturismului marca Skoda cu nr. de înmatriculare ***, circulând cu
o viteză de cca 85km/h pe raza localităţii Robeşti a accidentat
persoana vătămată C care se angajase în traversarea drumului public
pe o trecere de pietoni, marcată pe o suprafaţă carosabilă şi
semnalizată cu indicator rutier, în urma accidentului produs
rezultând vătămarea corporală a persoanei vătămate care suferit
leziuni care au necesitat îngrijiri medicale de cca. 300 zile de la data
producerii lor, leziunile traumatice suferite, punând în pericol viaţa
victimei, aceasta prezentând o infirmitate permanentă, întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din
culpă, prevăzută de art. 196 alinatele 2 şi 3 Cod penal.
În consecință, din probele administrate în cursul urmăririi
penale au rezultat suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru
care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia
inculpatului, maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea
reținută în sarcina inculpatului în cuprinsul actului de inculpare fiind
mai mic de 7 ani închisoare, acordul de recunoaştere a vinovăţiei a
fost încheiat în formă scrisă, conține mențiunile prev. de art. 482 Cod
 248

procedură penală, iar cu ocazia încheierii acestuia inculpatul a fost

asistat de avocat ales C, cu împuternicire avocaţială depusă la
dosarul de urmărire penală.
Față de aceste considerente şi apreciind cuantumul
pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi
inculpat ca fiind suficient pentru atingerea scopului şi îndeplinirea
funcţiilor de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate ale
pedepsei, în baza art. 485 alin. (1) lit. a) rap. la art. 396 alin. (2) Cod
procedură penală, judecătorul fondului a admis acordul de
recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă
Judecătoria Brezoi cu inculpatul C, cercetat pentru săvârșirea
infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196
alinatele 2 şi 3 Cod penal, obiect al cauzei penale nr. 1218/P/2012.
Prin urmare, în baza art. 196 alin. 2,3 din Codul penal, cu
aplicarea art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul C, pentru
săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, la o
pedeapsă de 1 an închisoare.
În baza art. 91, 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea
executării pedepsei aplicate sub supraveghere pe o durată de 3 ani.
În temeiul art. 93 alin. 1 Cod penal, pe durata termenului
de supraveghere, condamnatul va trebui să respecte următoarele
măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune,
la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de
probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil,
schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să
comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi
documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
În temeiul art. 93 alin. 2, lit. b Cod penal, s-a impus
condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială,
derulat de către serviciul de probaţiune, sau organizat în colaborare
cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. 3 Cod procedură penală, a fost obligat
condamnatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să
presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă
de 90 de zile în cadrul Primăriei Municipiului Sibiu, judeţul Sibiu,
sau a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu, judeţul Sibiu.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96
Cod penal, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere.
În baza art. 486 alin. 2 Cod procedură penală, a fost lăsată
nesoluţionată acţiunea civilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel persoana
vătămată C, solicitând desfiinţarea sentinţei, cu consecinţa
rejudecării cauzei, având în vedere că în primul ciclu procesual,
 249

instanţa de fond a omis să citeze persoana vătămată C, victimă a

accidentului de circulaţie provocat de către inculpatul C.
Examinând apelul părţii vătămate, în raport cu motivele
care-l susţin, cât şi din oficiu, conform art.417 Cod pr.penală, Curtea
îl apreciază întemeiat, pentru argumente de fapt şi de drept ce
urmează în continuare să fie expuse.
La data de 7 aprilie 2015, prin Decizia nr.235, publicată în
Monitorul Oficial nr.364 din 26 mai 2015, Curtea Constituţională a
României, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că,
dispoziţiile art.488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia
legislativă cuprinsă în art.484 alin.2 Cod procedură penală, care
exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, în procedura
specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, sunt
neconstituţionale.
Curtea observă că, aşa cum a subliniat şi persoana
vătămată C, în apelul său, în procedura ce s-a derulat în faţa
instanţei de fond, aceasta nu a participat, nefiind citată şi, ca atare,
nu a avut posibilitatea de a exprima un punct de vedere prin
apărătorul său, ceea ce o pune în situaţie de inferioritate din punct
de vedere juridic, în raport cu inculpatul, care a ajuns la încheierea
unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, validat de prima instanţă.
Prin O.U.G. nr.18, publicată în Monitorul Oficial nr.389 din
23 mai 2016, privind modificarea Legii nr.286/2009 şi a Legii
nr.135/2010, privind Codul de procedură penală, au fost modificate
dispoziţiile art.484 Cod pr.penală, în sensul armonizării lor cu
Decizia nr.235/2015 a C.C..R., astfel încât, alineatul 2 al textului de
lege precizat stipulează explicit că, la termenul fixat se citează
inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată, instanţa
pronunţându-se asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prin
sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a
inculpatului şi a avocatului acestuia, precum şi dacă sunt prezente a
celorlalte părţi şi a persoanei vătămate.
In conformitate cu dispoziţiile art.421 alin.2 lit.b Cod
pr.penală, instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei instanţe şi
dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost
desfiinţată, pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a
avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate, sau, care legal citată, a fost
în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre
această imposibilitate, invocată de acea parte.
In acelaşi timp, art.282 alin.1 Cod pr.penală, precizează că
încălcarea oricăror dispoziţii legale, în afara celor prevăzute de
art.281, determină nulitatea actului, atunci când prin nerespectarea
cerinţei legale s-a adus o vătămare a drepturilor părţilor, ori ale
subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel,
decât prin anularea actului.
 250

Cum Decizia Curţii Constituţionale nr.235/2015 a

intervenit înainte de rămânerea definitivă a cauzei, eliminând din
fondul activ al legislaţiei dispoziţiile art.484 Cod pr.penală, Curtea
consideră că se identifică în cauză nulitatea relativă invocată de
partea vătămată, în motivele sale de apel, cât şi o vătămare a
intereselor procesuale ale acesteia, constând în imposibilitatea de a-
şi organiza apărarea şi a expune argumente în favoarea poziţiei sale
juridice, ce nu poate fi acoperită decât prin desfiinţarea hotărârii
instanţei de fond şi rejudecarea cauzei.
Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va avea în vedere să
dispună citarea părţii vătămate C şi să o asculte pe aceasta, în cazul
în care va fi prezentă, personal, conformându-se, întrutotul,
actualelor dispoziţii ale art.484 Cod pr.penală.
Având în vedere argumentele care au fost expuse, în baza
art.421 alin.1 pct.2 lit. b) Cod procedură penală, combinat cu art.484
alin.2 Cod procedură penală și art.282 alin.2 și 4 lit. c) Cod procedură
penală, a fost admis apelul declarat de persoana vătămată C, a fost
desfiinţată în totalitate sentința şi s-a dispus rejudecarea cauzei de
către instanţa de fond, respectiv Judecătoria Brezoi.

5. Instituţia amânării aplicării pedepsei.

Art. 83 Cod penal
Art. 404 alin. 3 din Codul de procedură penală

Instituţia amânării aplicării pedepsei este incompatibilă

cu pronunţarea unei soluţii de condamnare întrucât art. 404
alin. 3 din Codul de procedură penală prevede că atunci când
instanţa dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se
menţionează pedeapsa stabilită, a cărei aplicare se amână.

(Decizia penală nr. 1082/A/21 Octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.1451 din data de 29 iunie 2016

pronunţată de Judecătoria Piteşti, astfel cum a fost îndreptată prin
încheierea penală din data de 9 august 2016, în baza art. 396 alin 2
Cod procedură penală şi art. 334 alin 1 Cod penal, în cond.art.396
alin 10 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul P la
pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art.83 Cod penal, s-a amânat aplicarea pedepsei.
În baza art.84 Cod penal, s-a fixat termen de supraveghere
de 2 ani.
În baza art.85 Cod penal, pe durata termenului de
supraveghere inculpatul a fost obligat să respecte următoarele
măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probațiune,
la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de
probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil,
 251

schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum

şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să
comunice informații şi documente de natura a permite controlul
mijloacelor de existenţă.
S-a dispus ca supravegherea să fie efectuată de Serviciul
de Probaţiune Argeş.
S-a atras atenţia asupra disp.art.88 Cod penal.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art.65
Cod penal, rap. la art.66 lit. a, b si d Cod penal.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prev. de
art. 66 lit. a,b si d Cod penal.
În baza art.274 Cod procedură penală, a fost obligat
inculpatul P la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare
avansate de stat, iar în baza art. 272 Cod procedură penală,
onorariul avocatului din oficiu s-a dispus a fi plătit din fondul
Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a
constatat că, la data de 17.02.2016, a fost înregistrat rechizitoriul
nr.9766/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, prin
care a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul P,
pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 334 alin. 1 din noul Cod
penal, învinuirea constând în aceea că, la data de 28.11.2015, în
jurul orei 14:55, a condus autoturismul marca Renault Megane,
având aplicate plăcuţe cu nr. de înmatriculare provizoriu ***, pe B-
dul Dacia, prin localitatea Mioveni, deşi valabilitatea autorizaţiei de
circulaţie provizorie expirase din data de 13.11.2015.
Pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, au fost
administrate următoarele mijloace de probă: proces verbal de
constatare a infracţiunii din 28.11.2015; adresa nr.
47733/16.12.2015; autorizaţie de circulaţie provizorie nr. 06226212;
declaraţie de martor; declaraţii de suspect/inculpat; înscrisuri în
circumstanţierea inculpatului; alte acte si date aflate la dosarul
cauzei.
Judecata s-a făcut, în baza art. 375 din noul Cod procedură
penală, într-un proces cu recunoaşterea vinovăţiei.
În baza probelor administrate, instanţa de fond a reţinut
că, la data de 28.11.2015, în jurul orelor 15:55, poliţiştii din cadrul
Poliţiei Oraşului Mioveni au oprit în trafic, pentru un control de
rutină, autoturismul marca Renault Megane, care avea aplicate
plăcuţe cu nr. de înmatriculare provizoriu ***, condus de inculpatul
P, care se deplasa către cartierul Racoviţa.
Conducătorul auto a prezentat permisul de conducere,
cartea de identitate şi autorizaţia provizorie de circulaţie nr.
06226212, în urma verificărilor stabilindu-se faptul că valabilitatea
acesteia expirase din data de 13.11.2015. De faţă la verificarea
 252

documentelor prezentate de inculpat a fost Z, pasager în

autoturismul Renault Megane.
P a susţinut, în cadrul declaraţiei făcute în calitate de
suspect, menţinute cu ocazia ascultării ca inculpat, faptul că în data
de 28.11.2015, în jurul orei 14:20, a plecat de la domiciliul său cu
intenţia de a ajunge la o farmacie pentru a-şi cumpăra medicamente
calmante, întrucât avea dureri de braţ. Deplasarea de la domiciliul
său situat în comuna Coşeşti, sat Jupâneşti, judeţul Argeş, a fost
făcută cu autoturismul marca Renault Megane, care avea aplicate
plăcuţe cu nr. de înmatriculare provizoriu ***, inculpatul fiind cel
care l-a condus, în timp ce Z, vărul acestuia, s-a aşezat pe bancheta
din spate.
După ce a cumpărat medicamentele de la farmacie, pe
drumul de întoarcere către domiciliu, autoturismul condus de
inculpat a fost oprit de organele de poliţie, iar în urma verificărilor a
reieşit faptul că valabilitatea numărului de înmatriculare expirase.
Conform susţinerilor sale, acesta a fost momentul în care P a aflat că
valabilitatea autorizaţiei de circulaţie provizorie expirase.
În urma comunicării S.P.C.R.P.C.Î.V Argeş cu nr. 47733 din
data de 16.12.2015, s-a stabilit că autoturismul condus de inculpat
nu figura ca înmatriculat provizoriu sau definitiv la data de
28.11.2015.
În cursul procesului penal, inculpatul a recunoscut fapta
penală, exprimându-şi regretul.
În aceste condiţii, instanţa a constatat că în cauză sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de pericol, prev. de
art. 334 alin 1 Cod penal. Astfel, în baza art. 396 alin. 2 Cod
procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului P, pentru
comiterea infracţiunii prev. de art. 334 alin 1 Cod penal, în condiţiile
art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, la pedeapsa închisorii de 1
an.
Pentru proporţionalizarea pedepsei, s-a ţinut cont de
gradul de pericol social al infracţiunii şi de împrejurările în care a
fost comisă fapta. S-a reţinut că inculpatul a avut o bună conduită
înainte de săvârşirea infracţiunii, s-a prezentat în faţa organelor
judiciare având o comportare sinceră în cursul procesului.
S-a constatat şi faptul că judecata s-a produs în cadrul unui
proces în care inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia până la începerea
cercetării judecătoreşti, potrivit art.375 din noul Cod procedură
penală. În acest sens, acesta a beneficiat, la stabilirea duratei
pedepsei, şi de dispoziţiile art. 396 alin. 10 din noul Cod procedură
penală, în sensul că limitele de pedeapsă au fost reduse cu o treime.
Având în vedere durata pedepsei pronunţate, dar şi faptul
că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, judecătorul
fondului a apreciat că acesta îşi poate forma o atitudine corectă faţă
de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire
 253

socială şi fără executarea pedepsei în condiţii de detenţie, sens în

care, în baza art. 83 Cod penal, a amânat aplicarea executării
pedepsei, fixând termen de supraveghere de 2 ani, conform art. 84
Cod penal.
În baza art. 85 Cod penal, inculpatul a fost obligat ca, pe
durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele
obligaţii: să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de
acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu
supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi
orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; să
comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi
documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 88
Cod penal.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de
art.65 Cod penal, rap. la art.66 lit. a, b si d Cod penal, precum şi
pedeapsa complementara prev. de art. 66 lit. a, b şi d Cod penal.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe
lângă Judecătoria Piteşti şi inculpatul P.
În motivarea apelului Parchetul de pe lângă Judecătoria
Piteşti a arătat că instituţia amânării aplicării pedepsei este
incompatibilă cu pronunţarea unei soluţii de condamnare, motiv
pentru care s-a solicitat înlăturarea dispoziţiilor prev. de art. 396
alin. 2 din Cpp, întrucât prima instanţă nu a pronunţat o soluţie de
condamnare.
În continuare, s-a mai menţionat că instanţa a omis să
stabilească durata pedepsei complementare aplicate în cauză.
S-a arătat că în mod neîntemeiat prima instanţă a dispus în
cauză interzicerea dreptului prev. de art. 66 alin. 1 lit. d Cp cu titlu
de pedeapsă complementară şi accesorie, fără a motiva în vreun fel
aceasta.
În final, s-a mai arătat că au fost aplicate în mod eronat
disp. art. 274 alin. 1 din Cpp rap. la art. 272 alin. 2 din Cpp privind
omisiunea obligării inculpatului la plata cheltuielilor judiciare
efectuate în cursul urmăririi penale în cuantum de 200 de lei.
În ceea ce priveşte apelul inculpatului P, acesta a
menţionat că în mod nelegat instanţa de fond a dispus condamnarea
la pedeapsa de 1 an închisoare câtă vreme a reţinut în
considerentele sentinţei şi în dispozitiv că se impune amânarea
aplicării pedepsei.
De asemenea, a susţinut că în mod greşit instanţa de fond
a dispus în cauză interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 alin. 1 lit.
d Cp, respectiv dreptul de a alege, atât cu titlu de pedeapsă
complementară cât şi cu titlu de pedeapsă accesorie.
 254

În final, inculpatul a arătat că pedeapsa de un an stabilită

de instanţa de fond este prea mare în raport de fapta săvârşită şi de
modalitatea de săvârşire, având în vedere şi circumstanţele
atenuante care pot fi reţinut în cauză, inculpatul neavând
antecedente penale, a avut o bună conduită înainte de săvârşirea
infracţiunii, atitudinea sinceră de care a dat dovadă în timpul
procesului penal.
Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor invocate,
respectiv din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform
art.417 şi urm. Cod pr.penală, Curtea constată că apelurile
parchetului şi inculpatului sunt fondate, pentru următoarele
motive:
În conformitate cu art. 404 alin. 3 din Cpp, când instanţa
dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează
pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână.
Prin urmare, instituţia amânării aplicării pedepsei este
incompatibilă cu pronunţarea unei soluţii de condamnare şi, în
consecinţă, în cazul în care reţine incidenţa dispoziţiilor art. 83 C.
pen., instanţa nu pronunţă o soluţie de condamnare, ci stabileşte
pedeapsa şi dispune amânarea aplicării acesteia.
În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la aplicarea
pedepsei complementare, respectiv accesorii, constând în
interzicerea exercitării dreptului de a alege, prevăzută de art. 66
alin. 1 lit. d din Cp, Curtea constată că în mod greşit prima instanţa a
dispus interzicerea exercitării acestui drept, în cauza de faţă nefiind
îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 67 alin. 1 din Cp.
Astfel, pentru a fi aplicată pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi instanţa trebuie să constate că,
faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurărilor cauzei şi
persoanei infractorului, această pedeapsă este necesară.
Analizând condiţiile prevăzute de legiuitor raportat la
circumstanţele cauzei de faţă, se constată că aplicarea acestei
pedepse complementare nu este necesară având în vedere natura
infracţiunii cât şi circumstanţele concrete în care aceasta a fost
săvârşită, precum şi faptul că inculpatul este la primul conflict cu
legea penală, iar pe parcursul întregului proces penal a avut o
atitudine sinceră.
Referitor la motivul de apel ce priveşte omisiunea instanţei
de a stabili durata pedepsei complementare, Curtea reţine că în
conformitate cu art. 66 alin. 1 din Cp, pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea
exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora
drepturi.
Prin urmare, în baza textul de lege menţionat prima instanţă
avea obligaţia de a stabili durata pedepsei complementare.
 255

În ceea ce priveşte motivul de apel invocat de parchet

referitor la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare,
Curtea reţine că este fondat, prima instanţa în mod greşit
neobligându-l pe inculpat şi la plata cheltuielilor judiciare avansate
de stat în cursul judecăţii în primă instanţă.
De asemenea, se constată că suma de 200 de lei, la care a
fost obligat inculpatul prin sentinţa apelată, reprezintă cheltuieli
judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale
În ceea ce priveşte motivul de apel invocat de inculpat
referitor la pedeapsa stabilită de instanţa de fond, Curtea reţine că în
raport de circumstanţele ce caracterizează fapta săvârşită de
inculpat, precum şi de criteriile de individualizare prevăzute de
art.74 Cp, în mod corect a individualizat prima instanţă pedeapsa.
Faptul că a recunoscut săvârşirea infracţiunii, având o
atitudine sinceră şi de colaborare cu organele judiciare, este deja
avut în vedere la reducerea limitelor pedepsei conform art.396
alin.10 Cod pr.penală, nefiind de natură a atrage şi mai mult
atenuarea răspunderii penale a inculpatului.
De asemenea, celelalte împrejurări invocate de inculpat în
susţinerea acestui motiv de apel au fost avute în vedere atunci când
instanţa s-a orientată către amânarea aplicării pedepsei.
In consecinţă, în baza art. 421 pct.2 lit. a Cod pr.penală,
Curtea a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă
Judecătoria Piteşti şi inculpat, motiv pentru care a desfiinţat în
parte sentinţa şi, rejudecând:
A înlăturat dispoziţia de condamnare a inculpatului la
pedeapsa stabilită de prima instanţă. A înlăturat interdicţia
exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. 1 lit. d din Cp cu titlu de
pedeapsă complementară şi accesorie. A stabilit durata pedepsei
complementare la un an. A obligat inculpatul şi la plata sumei de
50 de lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în
cursul judecăţii în primă instanţă.
Au fost fi menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

6. Dreptul acuzatului de a tăcea şi de a nu se autoincrimina.

Art. 269 alin.1 din Codul penal

Art. 70 alin. 2 din vechiul Cod de procedură penală
Art. 83 alin.1 şi art. 118 din Codul de procedură penală
actual

Valorificarea declaraţiilor date de inculpaţi într-un alt

dosar, în calitate de martori, în cazul sesizării din oficiu a
procurorului pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a
infractorului.
(Decizia penală nr. 1101/A/25 Octombrie 2016)
 256

Prin sentinţa penală nr.110 din 30 iunie 2016, pronunţată

de Judecătoria Costeşti, în baza art.396 alin.5 si art.16 alin.1 lit.b)
C.proc.pen. s-a dispus achitarea inculpatului R, trimis in judecata
pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prev.
şi ped. de art.269 alin.1 C.pen.
În baza art.396 alin.5 si art.16 alin.1 lit.b) C.proc.pen. s-a
dispus achitarea inculpatului A, trimis în judecată pentru săvârşirea
infracţiunii de favorizarea făptuitorului, fapta prev. şi ped. de art.269
alin.1 C.pen.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că la data de 04.07.2012 , Parchetul de pe lângă Judecătoria
Costesti s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea de către numiţii
R şi A a infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută şi
pedepsită de dispoziţiile art.264 alin.1 Cod penal 1969, iar faţă de
numitele N şi N, cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie
mincinoasa, fapta prev. si ped. de art.260 alin. 1 C.pen. 1969,
reţinându-se că, cei patru ar fi făcut declaraţii neconforme
adevărului intr-un dosar penal aflat pe rolul Judecătoriei Costesti, cu
scopul de a zadarnici tragerea la răspundere penala a inculpatului S,
trimis in judecata pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.
Pe parcursul urmăririi penale au fost efectuate cercetări
sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi
favorizarea făptuitorului, din ansamblul probelor administrate şi al
lucrărilor efectuate în cauză instanţa de fond reţinând următoarele :
Prin rechizitoriul nr. 1250/P/2010, emis de către Parchetul
de pe lângă Judecătoria Costesti, la data de 10.11.2011, s-a dispus
punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată ,
printre alţii, a inculpaţilor : R, S şi A sub aspectul săvârşirii
infracţiunii de furt calificat în formă continuată, fapta prevăzută şi
pedepsită de dispoziţiile art.208 alin. 1, art.209 alin. 1 lit.a , g , i Cod
penal 1969 , cu aplicarea art.41 aiin.2 Cod penal 1969.
In ceea ce priveşte starea de fapt, s-a reţinut că în noaptea
de 15/16.09.2011, acţionând prin escaladare, cei trei inculpaţi au
sustras un număr de 32 de saci cu seminţe de floarea soarelui, de pe
raza comunei Bârla, judeţul Argeş din gospodăria părţii vătămate M.
De asemenea, în aceeaşi noapte, cei trei inculpaţi au sustras prin
efracţie, din gospodăria persoanei vătămate U, de pe raza aceleiaşi
localităţi o betonieră, o butelie de aragaz, doi saci cu ciment şi trei
saci cu adeziv. În faza judecăţii, inculpaţii R şi A au recunoscut
comiterea faptelor şi s-au prevalat de dispoziţiile art.320/1 Cod
procedură penală 1968, solicitând judecarea cauzei în procedură
simplificată, în timp ce inculpatul S a negat comiterea faptelor.
Instanţa a admis cererile celor doi inculpaţi R şi A, a disjuns cauza
faţă de aceştia şi, prin sentinţa penală nr.203/05.07.2012, pronunţata
în dosarul nr.2513/214/2011 la Judecătoriei Costeşti, definitivă la
 257

data de 30.10.2012, s-a dispus condamnarea lor la pedeapsa

închisorii, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art.320/1 Cod procedură
penală, privitoare la judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei.
In ceea ce îl priveşte pe inculpatul S, întrucât acesta a
negat comiterea faptelor, judecarea acestuia s-a efectuat separat în
dosarul disjuns nr.168/214/2012. In acest dosar, la data de
10.05.2012, A şi R au fost citaţi şi audiaţi în calitate de inculpaţi,
ocazie cu care şi-au schimbat poziţia şi au declarat că inculpatul S nu
ar fi participat alături de ei la comiterea furturilor în dauna pârtilor
vătămate M şi U.
Ulterior, prin sentinţa penală nr.8/22.01.2013, s-a dispus
condamnarea inculpatului S la pedeapsa închisorii, pentru săvârşirea
infracţiunii de furt calificat în formă continuată, reţinându-se că
acesta a participat alături de A şi R, la săvârşirea furturilor în dauna
părţilor vătămate M şi U.
Fiind audiaţi, iniţial, în cauza in care au fost cercetaţi
pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, inculpaţii
A şi R au refuzat să dea declaraţii în calitate de suspecţi; ulterior
punerii în mişcare a acţiunii penale faţă de cei doi, sub aspectul
săvârşirii infracţiunii de favorizarea făptuitorului, inculpaţii au
consimţit să dea câte o declaraţie. Astfel, cei doi au relatat că, la
data de 10.05.2012, cu ocazia audierii lor în dosarul nr.
168/214/2012, au minţit când au afirmat că S nu ar fi participat la
comiterea furturilor, poziţie pe care ar fi adoptat-o pentru a-l ajuta
pe acesta să nu fie condamnat.
Situaţia de fapt reţinută de organele de urmărire penala şi
mijloacele de probă pe care aceasta se întemeiază fiind cele expuse
anterior, instanţa de fond a apreciat că cei doi inculpaţi nu se fac
vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.
Dreptul la tăcere sau privilegiul contra autoincriminării
conferă dreptul acuzatului de a păstra tăcerea cu privire la faptele
care i se reproşează si de a nu contribui prin propria declaraţie la
propria acuzare. Dreptul la tăcere este reglementat in Pactul
International cu privire la drepturile civile si politice in cadrul art. 14
alin.3 lit.g, conform căruia „orice persoana acuzata de comiterea
unei infracţiuni penale are dreptul, in condiţii de deplina egalitate, la
cel puţin următoarele garanţii: sa nu fie silita sa mărturisească
împotriva ei însăşi sau sa se recunoască vinovata".
Convenţia Europeana pentru Drepturile Omului nu prevede
in mod expres dreptul a tăcere si dreptul de a nu contribui la propria
incriminare. Cu toate acestea Curtea a statuat ca acestea sunt reguli
internaţionale general recunoscute care țin de esenţa noțiunii de
proces echitabil, consacrat in art.6 din Convenție (Murray
c.Regatului Unit; Paul Quinn c.lrlandei).
Chiar daca normele internaţionale recunosc acuzatului
dreptul de a tăcea si de a nu se autoincrimina, ele nu prevăd nimic
 258

referitor la consecinţele unei asemenea situaţii asupra soluţiei

procesului. In acest context, Curtea a considerat că, pentru a arăta
in ce măsura deducerea unor concluzii defavorabile acuzatului din
tăcerea lui încalcă disp.art.6 din Convenţie, trebuie ţinut seama de
ansamblul circumstanţelor cauzei prin luarea in considerare a
situaţiilor in care se poate proceda la deducţii cărora instanţa este
îndreptăţită sa le acorde o anumita importanta, prin aprecierea
elementelor de proba (John Murray c.Regatului Unit).
Ca un element de proba relevant in aprecierea nevinovăţiei
inculpaţilor, instanţa de fond a subliniat următoarea situaţie: la data
de 10.05.2012 numiţii A si R au fost audiaţi in fata instanţei, o
singura data, in dosarul penal nr. 168/214/2012 ocazie cu care au
declarat ca numitul S nu a participat alături de ei la comiterea
infracţiunii de furt calificat in dauna pârtilor vătămate M si U.
Trebuie subliniat faptul ca au fost audiaţi, cu aceasta ocazie, in
calitate de coinculpati în acelaşi dosar penal, înainte de a se dispune
disjungerea cauzei, si soluţionarea separata a dosarului privind pe
celalalt inculpat S, ca urmare a faptului ca acesta din urma nu si-a
recunoscut fapta.
Verificând declaraţiile celor doi inculpaţi date in faţa
instanţei la data de 10.05.2012, instanţa de fond a constatat, că
anterior ascultării, deşi li s-au adus la cunoştinţa faptul ca au dreptul
de a nu face nicio declaraţie, instanţa „le-a pus in vedere sa declare
tot ce ştie cu privire la fapta si învinuire". Prin urmare, acest din
urma aspect prezentat inculpaţilor sub forma unei obligaţii de a
declara tot ce ştiu cu privire la faptă, vine in contradicţie cu garanţia
recunoscuta de lege privind dreptul de a nu se autoincrimina. Este
uşor de constatat, a arătat instanţa de fond, că inculpaţii nu aveau
cunoştinţe juridice, si nu au beneficiat in acel moment de asistenta
juridica, astfel încât sa fie in măsura sa invoce efectul direct al
practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la
tăcere. Fata de acest aspect, se constata foarte uşor ca inculpaţii au
fost expuşi riscului prejudicierii intereselor proprii.
Ca si un alt element de proba relevant, instanţa de fond a
reţinut, că la data de 04.03.2012, inculpatul A a trimis o scrisoare
adresata d-nei procuror C din cadrul Parchetul de pe lângă
Judecătoria Costești, prin care descria situaţia dificila prin care trece
pe perioada detenţiei, in Penitenciarul Colibaşi. In aceasta scrisoare
reiterează faptul ca nu a făcut nicio înţelegere cu nimeni ca să
recunoască fapta de furt calificat si că nu a fost influenţat de nimeni
in acest sens.
Instanţa de fond a apreciat, că chiar dacă ulterior punerii
in mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunii de
favorizare a făptuitorului, in dosarul de urmărire penala
nr.993/P/2012, inculpaţii A si R Nicolae au declarat la data de
04.02.2013, că recunosc fapta de a declara neadevărul in fata
 259

instanţei la data de 10.05.2012, faptul recunoaşterii unei infracţiuni

pentru a putea beneficia de avantajul reducerii limitelor de
pedeapsa, nu are caracter absolut si nu echivalează cu stabilirea cu
certitudine a existentei vinovăţiei. Prezumţia de nevinovăţiei îşi
produce încă efectele pana in momentul in care judecătorul care
soluţionează cauza, in mod definitiv, îşi formează convingerea ca
acuzaţia a fost dovedita dincolo de orice îndoiala rezonabilă.
Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a constatat, că şi
consecinţa negativă pe care ar fi suferit-o inculpaţii in cazul in care
si-ar fi valorificat in mod raţional dreptul de a nu contribui la propria
acuzare, si in cazul in care li s-ar fi oferit toate garanţiile
recunoscute de lege pentru a beneficia in mod efectiv de
consecinţele juridice ale dreptului de a nu se autoincrimina, faptul că
prin recunoaşterea participării la comiterea faptei si a celui de-al
treilea coinculpat, S, instanţa, in urma condamnării ar fi reţinut in
sarcina lor circumstanţa agravanta a săvârşirii faptei de trei sau mai
multe persoane împreuna. Astfel, ca si-ar fi creat o situaţie juridica
mult mai grea decât daca ar fi declarat in sens contrar. De
asemenea, instanţa a constatat, că din probele administrate in cauză
nu rezultă dovedirea scopului cerut de norma incriminatoare art.269
alin. 1 C.proc.pen. Conform acestui text de lege „Ajutorul dat
făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o
cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse
sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani sau cu amendă."
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că faptei
incriminate îi lipseşte caracteristica tipicităţii, rezultată din
necorespondenţa dintre fapta concret săvârşita si elementele de
natura obiectiva si subiectiva stabilite le legiuitor in modelul abstract
prevăzut de norma de incriminare.
Având in vedere aceste aspecte, ţinând cont de dispoziţiile
legale, instanţa de fond, în baza art.396 alin.5 si art.16 alin.1 lit.b
C.proc.pen. a dispus achitarea inculpatului R, trimis in judecata
pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, fapta prev.
si ped. de art.269 alin.1 C.pen. si in baza art.396 alin.5 si art.16
alin.1 lit.b C.proc.pen., şi a inculpatului A, trimis in judecata pentru
săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, fapta prev. si ped.
de art.269 alin.1 C.pen.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă
Judecătoria Costeşti, pe care a criticat-o pentru motive de
nelegalitate şi netemeinicie. A arăta procurorul că raţionamentul
instanţei de fond care, în susţinerea soluţiei de achitare a reţinută că
cei doi inculpaţi aveau dreptul de a nu-şi crea o situaţie juridică mai
grea, este profund eronat. În realitate, faptul că, în dosarul disjuns
nr. 168/214/2012, dosar ce avea ca obiect faptele comise de
inculpatul S, cei doi ar fi încercat împiedicarea tragerii la răspundere
 260

penală a acestuia, declarând că nu ar fi participat la comiterea

faptelor împreună cu ele, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 cod
penal. Nu se pune problema creării unei situaţii juridice mai grele
pentru cei doi inculpaţi, prin recunoaşterea participării celui de al
treilea inculpat la comiterea faptelor, întrucât judecata privindu-i pe
aceştia a avut loc în dosarul nr. 2513/214/2011, în care deja
recunoscuseră la o dată anterioară comiterea faptelor, solicitând
judecarea în procedură simplificată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma
motivelor invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu,
Curtea apreciază că apelul Parchetului este fondat.
Deşi prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt,
raţionamentul pe care îşi întemeiază soluţia de achitare îl
considerăm şi noi greşit. În fapt, prima instanţă procedează la o
analiză a dreptului la tăcere sau privilegiul contra autoincriminării
socotind, în mod eronat că situaţia din cauza de faţă s-ar constitui
într-una din ipotezele de aplicabilitate a dispoziţiilor jurisprudenţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului ce invalidează declaraţiile
obţinute prin încălcarea acestui drept.
În realitate, aşa cum a arătat şi parchetul, primele
declaraţii ale inculpaţilor care au constituit temeiul autosesizării
organelor de urmărire penală, au fost date în faţa instanţei de
judecată sesizată cu rechizitoriul în care alături de inculpaţi figura şi
numitul S, toţi trei fiind acuzaţi de comiterea unor fapte de furt. Ele
au fost date după ce inculpaţilor li s-a adus la cunoştinţă faptul că au
dreptul să nu dea nici o declaraţie, în conformitate cu dispoziţiile art.
70 alin. 2 din vechiul cod de procedură penală, aplicabil la acea dată.
Pe de altă parte, aspectele din cele două declaraţii în care inculpaţii
negau implicarea inculpatului S nu pot fi considerate ca fiind
autoincriminatoare, din moment ce ele vorbesc despre activitatea
altei persoane. Cu alte cuvinte, având în vedere caracterul divizibil al
declaraţiei inculpatului ca mijloc de probă, aspectele cuprinse în
conţinutul declaraţiei ce nu descriu activitatea inculpatului, ci doar
implicarea (sau neimplicarea) altor persoane pot fi valorificate ca
orice mijloc de probă, ele nefiind afectate de vreo nulitate ce ar
deriva din faptul că acestea au fost luate cu nerespectarea
dispoziţiilor ce conferă inculpatului privilegiul contra
autoincriminării.
În altă ordine de idei, credem că modul cum au fost luate
declaraţiile incriminatoare constituie mai degrabă o chestiune de
legalitate a administrării acestui mijloc de probă ce trebuia rezolvată
în procedura camerei preliminare şi nu în cursul judecăţii, aşa cum a
procedat prima instanţă. Or, după cum rezultă din încheierea din
data de 20 august 2015 , pronunţată de judecătorul de cameră
preliminară, s-a constatat că toate probele au fost administrate legal.
 261

În ciuda celor arătate de prima instanţă, considerăm că

vinovăţia inculpaţilor a fost dovedită dincolo de orice îndoială
rezonabilă, iar aceasta a rezultat chiar din declaraţiile celor doi care
au arătat, mai întâi în cursul urmăririi penale iar mai apoi în cursul
judecăţii, că au dat declaraţii necorespunzătoare adevărului atunci
când au afirmat lipsa implicării inculpatului S, pentru a-l apăra pe
acesta din urmă de răspundere penală. Aceste declaraţii,
concordante, se coroborează şi cu cele menţionate în sentinţele de
condamnare ale celor trei inculpaţi unde s-a reţinut participarea
tuturor celor trei inculpaţi la comiterea faptelor de furt calificat
imputate.
În drept, fapta inculpatului R care, în data de 10.05.2012
fiind audiat în calitate de inculpat în dosarul nr. 168/214/2012 al
Judecătoriei Costeşti, a făcut declaraţii neconforme adevărului,
urmărind astfel zădărnicirea tragerii la răspundere penală a
inculpatului S , judecat pentru comiterea infracţiunii de furt calificat,
întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 269
alin. 1 cod penal.
Fapta inculpatului A care, în data de 10.05.2012 fiind
audiat în calitate de inculpat în dosarul nr. 168/214/2012 al
Judecătoriei Costeşti, a făcut declaraţii neconforme adevărului,
urmărind astfel zădărnicirea tragerii la răspundere penală a
inculpatului S, judecat pentru comiterea infracţiunii de furt calificat,
întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 269
alin. 1 cod penal.
Inculpatul a comis fapta în stare de recidivă post
executorie al cărei prim termen l-au constituit cele două condamnări
anterioare cuprinse în fişa de cazier judiciar, respectiv cea de 3 ani
închisoare, prin sentinţa penală nr. 1182/06.05.1997 a Judecătoriei
Slatina şi, respectiv, cea de 4 ani închisoare, prin sentinţa penală nr.
468 din 18.12.2003 a Judecătoriei Costeşti.
Considerăm şi noi că legea penală mai favorabilă este
legea nouă având în vedere faptul că prevede ca pedeapsă
alternativă amenda penală către care ne-am orientat şi noi, aşa cum
se va vedea mai jos.
La individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa va avea
în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 cod penal,
respectiv : împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum
şi mijloacele folosite, iar aici avem în vedere că declaraţiile
mincinoase au fost date în faţa unei instanţe de judecată ; starea de
pericol creată pentru valoarea ocrotită, iar aici avem în vedere că
prin aceste declaraţii inculpaţii au afectat relaţiile sociale ce reclamă
efectuarea unui act de justiţie corect ; motivul săvârşirii infracţiunii
şi scopul urmărit ce au constat în încercarea de a zădărnici
antrenarea răspunderii penale asupra inculpatului S pentru a-l apăra
pe acesta din urmă de consecinţele nerespectării legii penale ;
 262

natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale

ale infractorului, iar aici avem în vedere că cei doi sunt cunoscuţi cu
antecedente penale, inculpatul A fiind şi recidivist, dar şi faptul că,
de la comiterea acestei fapte aceştia nu s-au mai aflat în raporturi
juridice de conflict cu legea penală ; conduita după săvârşirea
infracţiunii şi în cursul procesului penal, iar aici reţinem că inculpaţii
şi-au recunoscut vinovăţia procedura urmând calea reglementată de
art. 375 cod procedură penală; nivelul de educaţie, vârsta, starea de
sănătate, situaţia familială şi socială. La acest din urmă capitol
reţinem că inculpatul R este în vârstă de 25 de ani, are studii medii,
este necăsătorit, fără ocupaţie şi cu o stare de sănătate stabilă.
Inculpatul A este în vârstă de 39 de ani, are studii medii, este
necăsătorit, fără ocupaţie şi cu o stare de sănătate stabilă.
Instanţa consideră că de la comiterea faptelor a trecut o
perioadă relativ mare de timp, că urmărirea penală, mai ales, s-a
derulat destul de greu în raport de complexitatea redusă a cauzei,
motiv pentru care se va orienta la condamnarea inculpaţilor la
pedeapsa amenzii penale.
Aşadar, faţă de cele de mai sus, în baza art. 421 pct. 2 lit. a
cod procedură penală, Curtea a admis apelul Parchetului de pe lângă
Judecătoria Costeşti împotriva sentinţei penale nr.110 din data de 30
iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în dosarul nr.
654/214/2015. A desfiinţat sentinţa şi rejudecând a dispus
următoarele:
A înlăturat achitarea inculpaţilor R şi A
În baza art. 269 alin. 1 cu aplic. art. 5 din Cp, cu aplic. art.
396 alin. 10 Cpp va condamna pe inculpatul R la pedeapsa amenzii în
cuantum de 1350 lei (135 zile-amendă, cuantumul unei zile-amendă
fiind de 10 lei).
Pentru a definitiva situaţia juridică a acestui inculpat (dar
şi a celuilalt), în baza informaţiilor furnizate de fişa de cazier judiciar
a acestuia (acestora), dar şi de hotărârile judecătoreşti aflate la
dosar, Curtea va proceda la operaţiunea judiciară de contopire a
pedepselor în executarea cărora se află .
Astfel, Curtea va constata că infracţiunea dedusă judecăţii
este concurentă cu infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1
lit. a, g, i din Cp anterior cu aplic. art. 41 alin. 1 Cp anterior, cu aplic.
art. 320 ind. 1 Cpp anterior, pentru care inculpatul a fost condamnat
la 4 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 203 din
05.07.2012 pronunţată de Judecătoria Costeşti, definitivă prin
Decizia penală nr. 934 din 30.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel
Piteşti.
În baza art. 40 alin. 1 şi 39 alin.1 lit. d din Cp , va contopi
pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală
nr. 203 din 05.07.2012 pronunţată de Judecătoria Costeşti, definitivă
prin Decizia penală nr. 934 din 30.10.2012 pronunţată de Curtea de
 263

Apel Piteşti cu amenda penală în cuantum de 1350 lei, aplicată prin

prezenta decizie, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa
închisorii de 4 ani şi 6 luni şi amenda penală în cuantum de 1350 lei.
În baza art. 40 alin. 3 din Cp, va constata că inculpatul R a
executat integral pedeapsa închisorii de 4 ani şi 6 luni aplicată prin
sentinţa penală nr. 203 din 05.07.2012 pronunţată de Judecătoria
Costeşti, definitivă prin Decizia penală nr. 934 din 30.10.2012
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, la data pronunţării prezentei
decizii.
Va atrage inculpatului atenţia asupra dispoziţiilor art. 63 şi
64 C. pen. şi art. 22 şi 23 din Legea nr. 253/2013.
În baza art. 269 alin. 1 Cp, cu aplic. art. 41 alin. 1 şi art. 5
din Cp cu aplic. art. 396 alin. 10 Cpp , va condamna pe inculpatul A
la pedeapsa amenzii în cuantum de 2100 lei (210 zile-amendă,
cuantumul unei zile-amendă fiind de 10 lei).
Va constata că infracţiunea dedusă judecăţii este
concurentă cu infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a,
g, i din Cp anterior cu aplic. art.37 lin. B şi art. 41 alin. 1 Cp anterior,
cu aplic. art. 320 ind. 1 Cpp anterior, pentru care inculpatul a fost
condamnat la 5 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 203 din
05.07.2012 pronunţată de Judecătoria Costeşti, definitivă prin
Decizia penală nr. 934 din 30.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel
Piteşti, dar şi cu infracţiunea prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Cp
anterior, cu aplic. art. 37 lit. b C.p anterior şi art. 320 ind. 1 Cpp
anterior pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa
închisorii de 2 ani şi 3 luni prin sentinţa penală nr. 3058 din
06.06.2013 pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin Decizia
penală nr. 595/R/26.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti,
contopite anterior prin Sentinţa Penală nr. 2375/13.11.2013
pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu-Severin definitivă prin
Decizia penală nr. 790/R/11.12.2013 pronunţată de Tribunalul
Mehedinţi.
Va descontopi pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni
aplicată prin Sentinţa Penală nr. 2375/13.11.2013 pronunţată de
Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, definitivă prin Decizia penală nr.
790/R/11.12.2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în
următoarele pedepse componente: 5 ani închisoare, 2 ani şi 3 luni
închisoare şi sporul de 6 luni închisoare.
În baza art. 40 alin. 1 şi 39 alin.1 lit. d din Cp va contopi
pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 203
din 05.07.2012 pronunţată de Judecătoria Costeşti, definitivă prin
Decizia penală nr. 934 din 30.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel
Piteşti, cu pedeapsa de 2 ani şi 3 luni închisoare aplicată prin
sentinţa penală nr. 3058 din 06.06.2013 pronunţată de Judecătoria
Piteşti, definitivă prin Decizia penală nr. 595/R/26.09.2013
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi sporul de 6 luni închisoare
 264

aplicat prin Sentinţa Penală nr. 2375/13.11.2013 pronunţată de

Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, definitivă prin Decizia penală nr.
790/R/11.12.2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi cu amenda
penală în cuantum de 2100 lei aplicată prin prezenta decizie, urmând
ca inculpatul să execute pedeapsa închisorii de 5 ani şi 6 luni şi
amenda penală în cuantum de 2100 lei.
În baza art. 40 alin. 3 din Cp, va constata că inculpatul A a
executat parţial, până la data pronunţării acestei decizii, pedeapsa
închisorii de 5 ani şi 6 luni aplicată prin Sentinţa Penală nr.
2375/13.11.2013 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu-Severin,
definitivă prin Decizia penală nr. 790/R/11.12.2013 pronunţată de
Tribunalul Mehedinţi.
Curtea va menţine beneficiul liberării condiţionate acordat
prin Sentinţa penală nr. 11 din data de 07.01.2015, pronunţată de
Judecătoria Găeşti, având în vedere tocmai durata mare de timp
scursă între momentul comiterii faptei şi data sesizării instanţei.

7. Nepronunţarea de către prima instanţă asupra uneia dintre

faptele sesizate prin rechizitoriu.
Art. 417 alin. 2 din Codul de procedură penală
Art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală

Nepronunţarea de către prima instanţă asupra uneia

dintre faptele sesizate prin rechizitoriu reprezintă o cauză de
nulitate care atrage desfiinţarea sentinţei penale, cu
trimiterea cauzei spre rejudecare.

(Decizia penală nr. 1110/A/26 octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.442 din 9 iunie 2016, pronunţată de

Tribunalul Argeş, s-a respins cererea inculpatului C de schimbare a
încadrării juridice.
În baza art. 32 cod penal, rap. la art. 188 cod penal, cu
aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat
inculpatul C la pedeapsa închisorii de 5 ani şi 3 ani interzicerea
exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h, n, o Cod
penal.
În baza art. 65 alin. 1 cod penal, s-a interzis inculpatului, pe
durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prev. de art. 66
alin. 1 lit. a, b, h, n, o cod penal.
În baza art. 206 cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod
procedură penală, a fost condamnat inculpatul C la pedeapsa
închisorii de 6 luni.
În baza art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi alin. 2 lit.
d cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a mai
fost condamnat inculpatul C la pedeapsa închisorii de 1 an.
 265

În baza art. 47 cod penal rap. la art. 272 cod penal, cu aplic.
art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul C
la pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 38 alin. 1, art. 39 alin. 1 lit. b cod penal şi 45
alin. 1 cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 5
ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 8 luni
închisoare, urmând ca inculpatul să execute în total o pedeapsă de 6
ani şi 8 luni închisoare, cu executare în condiţiile art. 60 cod penal şi
3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,
b, h, n, o cod penal.
În baza art. 45 alin. 1 şi 5 şi art. 65 alin. 1 cod penal, s-a
interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercitarea
drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h, n, o cod penal.
Conform art. 66 alin. 5 cod penal, s-a interzis inculpatului
exercitarea dreptului de a comunica cu partea civilă C, de a se
apropia de aceasta, de a se apropia de locuința, locul de muncă sau
alte locuri unde victima desfășoară activități sociale.
În baza art. 72 alin. 1 şi art. 73 alin. 1 cod penal, s-a dedus
din pedeapsă durata arestului preventiv din 26.07.2015 până în
prezent.
În baza art. 399 alin. 1 cod procedură penală, s-a menţinut
măsura arestării preventive luată faţă de inculpat.
În baza art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d
cod penal, cu aplic art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost
condamnat inculpatul D,la pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal, cu aplic. art. 396
alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul D la
pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 272 alin. 1 cod penal, cu aplic art. 396 alin. 10
cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul D la pedeapsa
închisorii de 1 an.
În baza art. 38 alin. 1 și 39 alin. 1 lit. b cod penal, s-a aplicat
inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a
adăugat un spor de 8 luni, urmând ca inculpatul să execute în total o
pedeapsă de 1 an și 8 luni închisoare.
În baza art. 91 cod penal, s-a suspendat sub supraveghere
executarea pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.
Conform art. 93 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de
supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele
măsuri de supraveghere :
a)să se prezinte la Serviciul de Probațiune Argeș, la datele
fixate de acesta;
b)să primească vizitele consilierului de probațiune
desemnat cu supravegherea sa;
c)să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice
deplasare care depășește 5 zile;
 266

d)să comunice schimbarea locului de muncă;

e)să comunice informații și documente de natură a permite
controlul mijloacelor sale de existență.
Conform art. 93 alin. 2 cod penal, s-a impus inculpatului să
frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare
cu instituții din comunitate.
Conform art. 93 alin. 3 cod penal, s-a dispus ca inculpatul
să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o
perioadă de 80 de zile în cadrul Primăriei Municipiului Pitești sau în
cadrul Direcției Generale de Asistenta Sociala și Protecţia Copilului
Argeş, cu sediul în Municipiul Piteşti, Strada Calea Drăgășani, nr. 8,
Judeţul Argeş.
Potrivit art. 94 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de
supraveghere, datele prevăzute la lit. c-e s-a dispus a se comunica
Serviciului de probațiune.
S-a atras atenția asupra cauzelor de revocare a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal, a fost
condamnat inculpatul T la pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 272 alin. 1 cod penal, a fost condamnat
inculpatul T, la pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 38 alin. 1 și 39 alin. 1 lit. b cod penal, s-a aplicat
inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a
adăugat un spor de 4 luni, urmând ca inculpatul să execute în total o
pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare.
În baza art. 91 cod penal, s-a suspendat sub supraveghere
executarea pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.
Conform art. 93 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de
supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele
măsuri de supraveghere :
a)să se prezinte la Serviciul de Probațiune Argeș, la datele
fixate de acesta;
b)să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat
cu supravegherea sa;
c)să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice
deplasare care depășește 5 zile;
d)să comunice schimbarea locului de muncă;
e)să comunice informații și documente de natură a permite
controlul mijloacelor sale de existență.
Conform art. 93 alin. 2 cod penal, s-a impus inculpatului să
frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare
cu instituții din comunitate.
Conform art. 93 alin. 3 cod penal, a fost obligat inculpatul
să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o
 267

perioadă de 80 de zile în cadrul Primăriei Municipiului Pitești sau în

cadrul Direcției Generale de Asistenta Sociala și Protecţia Copilului
Argeş, cu sediul în Municipiul Piteşti, Strada Calea Drăgășani, nr. 8,
Judeţul Argeş.
Potrivit art. 94 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de
supraveghere, datele prevăzute la lit. c-e s-a dispus a se comunica
Serviciului de probațiune, atrăgându-i-se atenția asupra cauzelor de
revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 396 alin. 5 rap. la art. 16 alin. 1 lit. b teza I cod
procedură penală, a fost achitat inculpatul D, pentru infracțiunea
prev. de art. 273 alin. 1 și 2 lit. d cod penal, cu aplic. art. 41 alin. 1
cod penal.
În baza art. 397 alin. 1 și art. 25 cod procedură penală rap.
la art. 1349, 1357, 1381, 1385, 1387 și 1391 alin. 1 cod civil, s-a
admis acțiunea civilă a părții civile C și a fost obligat inculpatul C la
plata către partea civilă a sumei de 17.800 lei daune materiale și
200.000 lei daune morale.
În baza art. 397 alin. 1 și art. 25 cod procedură penală rap.
la art. 1349, 1357, 1381 și 1391 alin. 1 cod civil, s-a admis acțiunea
civilă a părții civile U și s-a dispus obligarea inculpatului C la plata
către partea civilă a sumei de 5.000 lei daune morale.
În baza art. 274 alin. 1 și 2 cod procedură penală, au fost
obligaţi inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat, după cum
urmează : inculpatul C – 12.200 lei , inculpatul D – 1.200 lei,
inculpatul T – 1.200 lei.
Restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului,
iar onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 360 lei, s-a dispus a fi
avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că în noaptea de 04/05.07.2015, în jurul orelor 00,30, în timp
ce se aflau în barul „La Strada” situat în centrul mun. Piteşti, a
izbucnit un conflict spontan între inculpatul C şi victima C. Cei doi au
părăsit localul, urmaţi de inculpaţii D, T, D şi martorii A ş.a.
După ce între inculpat şi partea civilă C a avut loc un scurt
schimb de replici, cei doi s-au îmbrâncit reciproc, după care,
profitând de faptul că la faţa locului veniseră toate persoanele mai
susmenţionate care vociferau şi de asemenea se îmbrânceau,
inculpatul C s-a deplasat la autoturismul proprietatea sa, marca
Porche Panamera, cu nr. ***, parcat la aprox. 15 metri, lângă
restaurantul „La Dolce Vitta”.
Conform declaraţiei inculpatului, precum şi a martorei L,
acesta a intrat în autoturism şi a luat de pe bancheta din spate o
armă de mari dimensiuni tip macetă, după care a revenit la locul
conflictului şi din partea dreaptă spate a lovit-o în zona gâtului pe
victima C. Imediat după aceasta, s-a îndreptat ameninţător cu
maceta în mână către partea civilă U, cu intenţia de a-l lovi şi pe
 268

acesta, dar deoarece respectivul a fugit, evitând confruntarea,

inculpatul C s-a îndreptat din nou către autoturismul său, părăsind în
viteză locul altercaţiei, împreună cu inculpatul D, care se aşezase pe
locul dreapta faţă.
Partea civilă C a fost transportată de îndată la Spitalul
Judeţean Argeş de către fratele său, C, unde i s-au acordat îngrijiri
medicale.
Din raportul de expertiză medico-legală nr.
204/A7/19.10.2015, întocmit de S.M.L. Argeş, instanţa de fond a
reţinut, că „numitul C prezintă leziuni traumatice – plagă occipito-
cervicală dreapta profundă cu secţiuni de ţesuturi moi, inclusiv
musculo-vasculare, vena jugulară externă şi artera vertebrală
dreapta, ce s-au putut produce în noaptea de 04/05.07.2015, prin
lovire cu corp tăietor-despicător, posibil sabie, care în condiţiile unei
evoluţii favorabile necesită cca. 50 de zile de îngrijiri medicale şi
care prin gravitatea lor au pus în primejdie viaţa victimei”.
În aceeaşi seară, la ora 01,20, partea civilă U i-a trimis pe
reţeaua de socializare Facebook un mesaj inculpatului prin care îl
trăgea la răspundere cu privire la faptele sale, iar ca răspuns, C l-a
ameninţat spunându-i „Niciunu care a ridicat mâna nu va scăpa mai
uşor decât ăla”.
Deşi încă din noaptea respectivă, aşa cum a declarat,
inculpatul C a părăsit mun. Piteşti, pentru a contracara măsurile
luate de organele de cercetare penală, în scopul identificării şi
prinderii sale, după ce a curăţat autovehiculul cu care se deplasase
pentru a ascunde urmele rezultate, acesta a contactat-o telefonic pe
doamna avocat L, mandatând-o pe aceasta să informeze procurorul
de caz cu privire la faptul că el intenţionează să se prezinte la
Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş pentru a da declaraţii cu
privire la evenimentul ce avusese loc.
Între timp, inculpatul a părăsit cu avionul ţara, fiind
identificat la data de 05.08.2015 în Districtul Malmo – Suedia şi
ulterior predat autorităţilor române.
În perioada 05.07.2015-05.08.2015, inculpatul a luat
legătura în mod repetat cu inculpatul D, precum şi cu alte persoane
din anturajul părţii civile, încercând să-şi organizeze o apărare,
instigându-şi prietenii la mărturie mincinoasă şi influenţarea
declaraţiilor, astfel încât să rezulte că el a fost provocat de victimă şi
a lovit-o în legitimă apărare. În acest scop, D trebuia să ia legătura
şi cu inculpaţii T şi D, pentru a-i învăţa ce să declare.
De asemenea, D trebuia să ia legătura şi cu victima şi
rudele acesteia, pentru a-i convinge pe aceştia ca, în schimbul unei
sume de bani, să-şi modifice declaraţiile iniţiale, în sensul că
inculpatul C se afla în legitimă apărare atunci când a lovit cu
maceta.
 269

În acest sens, a arătat instanţa de fond, la data de

10.07.2015, inculpatul C discută cu posesorul postului telefonic cu
numărul 0748.780.040, respectiv numitul M, spunându-i acestuia
„domne, dacă el vine acolo şi spune … că … dacă el vine acolo şi
spune că el a ieşit, că el te-a provocat, că tu ai fugit, că vroiai să fugi
şi că el a venit după tine şi că el a fugit după tine şi că tu ai scos aia
şi te-ai apărat …”.
În aceeaşi zi, inculpatul C a discutat cu aceeaşi persoană,
informând-o că i-a rămas teaca de la sabie la locul faptei, că are o
problemă similară la Bucureşti şi că trebuie să discute cu avocatul
să se împace în acel dosar, precum şi că l-a rugat pe N să ia legătura
cu M şi I (rude ale părţii civile C), pentru a se înţelege cu acesta din
urmă.
Din redarea interceptărilor discuţiilor purtate de inculpaţii
C şi D, instanţa de fond a constatat că primul îl instigă pe cel de-al
doilea la săvârşirea infracţiunilor de influenţarea declaraţiilor şi
mărturie mincinoasă, prev. de art. 272 C.pen. şi art. 273 alin. 1 şi
alin. 2 lit. d C.pen., iar cel de-al doilea acceptă şi chiar se laudă faţă
de utilizatorul postului telefonic cu numărul 0745.942.497 şi faţă de
numitul M, că a discutat cu ceilalţi martori şi au stabilit împreună ce
trebuie să declare.
La data de 20.07.2015, inculpaţii T şi D au fost audiaţi în
calitate de martori.
În acest sens, în baza unei înţelegeri prealabile, cei doi au
declarat că l-au văzut pe D fugind către maşina lui, urmărit de C şi
U.
Aceeaşi declaraţie a dat-o în data de 23.07.2015 şi
inculpatul D, care, de asemenea, a susţinut că l-a observat pe
inculpat în timp ce fugea către maşina sa, strigând „fugiţi că ăia ne
omoară !”, urmărit de C şi U.
Conform înţelegerii prealabile pe care a avut-o cu ceilalţi
trei inculpaţi, în data de 17.08.2015, inculpatul C a declarat că în
noaptea de 05.07.2015 a fost urmărit până la maşina sa de către
părţile civile C şi U înarmate cu un briceag şi respectiv cu o sticlă
spartă, acestea fiind circumstanţele în care el a lovit-o fără să vrea
pe prima parte civilă.
Aceste declaraţii, vădit nesincere, a apreciat instanţa de
fond, nu se coroborează nici cu declaraţiile celorlalţi martori audiaţi
în cauză, şi nici cu probele ridicate de organele de cercetare penală
de la faţa locului cu ocazia cercetării care s-a efectuat imediat după
producerea evenimentului.
Astfel, a constatat instanţa de fond, susţinerea
inculpatului C conform căreia locul altercaţiei dintre el şi C a fost în
apropierea autovehiculului parcat peste drum de localul „La
Strada”, este contrazisă de inexistenţa urmelor de sânge din acel
 270

loc, acestea fiind situate exclusiv pe partea dreaptă a străzii conform

sensului de mers.
Inculpatul C a fost testat de un expert criminalist autorizat
în vederea detectării şi evaluării comportamentului simulat, iar
conform raportului de constatare criminalistică nr.
252141/26.08.2015, toate răspunsurile inculpatului la întrebările
relevante, au produs modificări specifice comportamentului simulat.
De altfel, cu ocazia reaudierii sale din data de 25.11.2015,
inculpatul a revenit asupra primei declaraţii, recunoscând atât faptul
că partea civilă C nu avea nici un fel de armă asupra sa, cât şi faptul
că acesta nu l-a urmărit, el fiind (inculpatul) cel care a fugit la
autoturismul proprietate personală, a luat arma tip macetă şi a
revenit la locul altercaţiei, unde i-a aplicat victimei o lovitură în zona
gâtului.
Încercând să creeze un dubiu cu privire la intenţia directă
de suprimare a vieţii pe care acesta a urmărit-o prin lovitura
aplicată, într-o zonă vulnerabilă şi cu un obiect apt să produsă
această finalitate, inculpatul a încercat din nou să inducă în eroare
organele judiciare, susţinând că a lovit cu maceta aflată în teacă.
În scopul stabilirii acestei situaţii de fapt, în cauză s-a
dispus efectuarea unei constatări traseologice biocriminalistice, iar
prin raportul nr. 7/2015 din 23.11.2015, s-a concluzionat că
deteriorările tecii nu s-au produs prin lovirea cu agentul vulnerant
introdus în aceasta, ci, cel mai probabil prin introducerea în teacă
ulterior agresiunii, criminalistul concluzionând că zona occipito-
cervicală dreapta cu secţiuni de ţesuturi moi, nu este aptă a produce
secţionarea tecii, deoarece forţa de opunere a acestor ţesuturi este
inferioare rezistenţei tecii. În final, în cursul declaraţie dată în faţa
instanţei, inculpatul a recunoscut săvârşirea agresiunii căreia i-a
căzut victimă partea civilă C.
Inculpatul C a recunoscut că l-a ameninţat pe U şi că a
purtat discuţii cu D cu privire la modificarea declaraţiilor date de
partea civilă C, precum şi declararea nesinceră şi trunchiată a
situaţiei de fapt, pe care trebuiau să o facă prietenii săi, ceilalţi
inculpaţi, cu ocazia audierii lor, în calitate de martori.
În ultima parte a lunii iulie, inculpații T și T l-au contactat
pe martorul R, unchiul părții civile C, ocazie cu care i-au solicitat
acestuia să ia legătura cu nepotul său şi să-l convingă pe acesta să-şi
modifice declaraţia pentru ca astfel să poată să fie schimbată
încadrarea faptei pentru care este cercetat inculpatul C. Pentru a fi
mai convingători, aceştia i-au spus că dacă va fi de acord, partea
civilă va primi o sumă de bani, iar în caz contrar l-au ameninţat
zicând „poate să iasă mai urât”.
Cu ocazia audierii lor, cei doi inculpaţi au recunoscut că l-
au abordat pe R, propunându-i acestuia o sumă de bani din partea
 271

părinţilor inc. C, dar fără a-i condiţiona aceasta de schimbarea

declaraţiilor.
Aceste susţineri, a constatat instanţa de fond, au fost
contrazise atât de declaraţia martorului P, cât şi de celelalte probe
administrate în dosar.
În cursul cercetării judecătoreşti, aşa cum s-a arătat, cei
doi inculpaţi şi-au recunoscut vinovăţia faţă de faptele imputate.
Având în vedere probatoriul administrat, astfel cum a fost
analizat mai sus, instanţa de fond a considerat că acesta dovedeşte,
dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăţia inculpaţilor C, D şi T în
comiterea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată.
În drept, a apreciat instanţa de fond, fapta inculpatului C
care, în noaptea de 04/05.07.2015, cu ocazia unei altercaţii, a lovit-o
pe partea civilă C cu un corp tăietor înţepător, în zona gâtului,
producându-i leziuni ce au necesitat cca 50 de zile de îngrijiri
medicale şi care prin gravitatea lor au pus în primejdie viaţa
victimei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de
art. 32 cod penal, rap. la art. 188 cod penal.
Instanţa de fond a constatat, că inculpatul a acţionat cu
intenţia de a suprima viaţa victimei, iar aceasta rezultă din faptul că
a avut asupra sa o armă aptă să producă leziuni letale, că a aplicat
părţii civile o lovitură de o intensitate mare, într-o zonă a corpului
vitală, iar leziunile suferite de partea civilă i-au pus viaţa în
primejdie.
De asemenea, fapta inculpatului C care, în noaptea de
04/05.07.2015, cu ocazia unei altercaţii, a ameninţat-o pe partea
civilă U cu săvârşirea unor acte de violenţă asemănătoare celor
cărora i-au căzut victimă cealaltă parte civilă, întruneşte elementele
de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 206 cod penal.
Fapta inculpatului C care, în perioada 05.07.-05.08.2015 l-
a instigat pe inculpatul D ca acesta să dea declaraţii mincinoase în
prezenta cauză, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii
prev. de art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi alin. 2 lit. d cod
penal.
Fapta inculpatului C care, în perioada 05.07.-05.08.2015 l-
a instigat pe inculpatul D ca acesta să ia legătura cu partea civilă C
sau cu rudele acesteia pentru a-l convinge prin corupere sau
constrângere să-şi schimbe declaraţiile date în faţa organelor de
cercetare penală, pentru ca acesta să poată beneficia de schimbarea
încadrării juridice a faptei sau de reţinerea unor circumstanţe
atenuante, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prev.
de art. 47 cod penal rap. la art. 272 alin. 1 cod penal.
Instanţa de fond a respins cererea de schimbare a
încadrării juridice solicitate de inculpat considerând că nu este
vorba în cauză de o singură infracţiune , de instigare la influenţarea
declaraţiilor aşa cum a arătat inculpatul prin apărător. Din
 272

descrierea faptelor, aşa cum au fost şi de noi reţinute rezultă că

inculpatul a acţionat, pe de o parte, asupra inculpatului D pentru ca
acesta să dea declaraţii mincinoase în faţa organelor de cercetare
penală, acţiune ce caracterizează infracţiunea de instigare la
mărturie mincinoasă, din moment ce aceasta nu a fost comisă de
inculpat prin corupere, constrângere ori prin altă faptă cu efect
intimidant, iar pe de altă parte, acţiunea de a o determina pe partea
civilă să îşi schimbe declaraţiile prin intermediul inculpatului D
instigat în acest sens, caracterizează infracţiunea de instigare la
influenţarea declaraţiilor având în vedere că aceasta s-a realizat prin
încercarea de o corupe pe partea civilă, prin intermediul unei rude,
respectiv prin oferirea unei sume de bani.
Fapta inculpatului D, a apreciat instanţa de fond, care, în
luna iulie 2015 i-a instigat pe inculpaţii T şi D să facă afirmaţii
mincinoase ori trunchiate în legătură cu faptele sau împrejurările
esenţiale cu privire la care urma să fie întrebaţi, cu ocazia audierii
lor în calitate de martori în prezenta cauză, întruneşte elementele de
tipicitate ale infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă prev.
de art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal.
Fapta inculpatului D care, în luna iulie 2015, cu ocazia
audierii sale în calitate de martor a făcut afirmaţii mincinoase cu
privire la aspectele esenţiale despre care a fost întrebat, întruneşte
elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă,
prev. de art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal.
Fapta inculpatului D care, în luna iulie 2015, împreună cu
inculpatul T, a luat legătura cu R (unchiul părţii civile C), încercând
prin corupere să îl convingă pe acesta să-şi influenţeze nepotul, în
sensul ca acesta să îşi schimbe declaraţiile date în faţa organelor de
urmărire penală, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii
de influenţarea declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. 1 cod penal.
Fapta inculpatului T care, în luna iulie 2015, cu ocazia
audierii sale în calitate de martor a făcut afirmaţii mincinoase cu
privire la aspectele esenţiale despre care a fost întrebat, întruneşte
elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă,
prev. de art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal.
Fapta inculpatului T care, în luna iulie 2015, împreună cu
inculpatul D, a luat legătura cu R (unchiul părţii civile C), încercând
prin corupere să îl convingă pe acesta să-şi influenţeze nepotul, în
sensul ca acesta să îşi schimbe declaraţiile date în faţa organelor de
urmărire penală, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii
de influenţarea declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. 1 cod penal.
Deşi organele de urmărire penală au dispus trimiterea în
judecată şi a inculpatului D, pentru săvârşirea infracţiunii de
mărturie mincinoasă, instanţa de fond a apreciat, că în acest caz
acţiunea penală nu mai poate fi exercitată deoarece sunt aplicabile
dispoziţiile art. 16 alin. 1 lit. b teza I cod procedură penală. S-a
 273

constatat, că împrejurările cu privire la care acesta a fost întrebat şi

pentru care a oferit răspunsuri în declaraţia dată în 20.07.2015, nu
sunt unele esenţiale din moment ce, pe de o parte, nu a menţionat
agresiunea suferită de partea civilă, iar pe de altă parte,
împrejurarea relatată cum că iniţial a luat-o la fugă spre hotel după
ce l-a auzit pe inculpatul Cârstea care i-a spus să fugă, nu o
considerăm esenţială din moment ce, prin ea însăşi, această
împrejurare nu era de natură să determine reţinerea unor
circumstanţe atenuante.
La individualizarea judiciară a pedepselor la care au fost
condamnaţi inculpaţii cărora li s-a reţinut vinovăţia, instanţa de fond
a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art.
74 cod penal, respectiv : împrejurările şi modul de comitere a
infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, iar aici avem în vedere
instrumentul folosit de inculpatul C, zona corpului lovită,
intensitatea loviturii, manoperele întrebuinţate pentru a scăpa de
răspunderea penală, implicarea celorlalţi inculpaţi în încercarea de
a zădărnici aflarea adevărului ; starea de pericol creată pentru
valoarea ocrotită, iar aici avem în vedere şi rezultatul mai grav care
putea să se producă în cazul în care victima nu supravieţuia, dar şi
starea de pericol pentru activitatea de aflare a adevărului
desfăşurată de organele de urmărire penală ; motivul săvârşirii
infracţiunii şi scopul urmărit, iar aici avem în vedere altercaţia care
a generat faptele ulterioare, faptul că inculpatul C a încercat să
suprime viaţa părţii civile în scop de răzbunare, faptul că declaraţiile
mincinoase sau încercarea de a influenţa declaraţiile s-au făcut în
scopul zădărnicirii aflării adevărului ; conduita după săvârşirea
infracţiunii şi în cursul procesului penal, iar aici s-a avut în vedere
că inculpatul C a încercat, într-o primă fază, să se sustragă de la
actele de urmărire declanşate împotriva sa, după care a adoptat o
atitudine de recunoaştere a faptelor, dar şi atitudinea de
recunoaştere a vinovăţiei din partea celorlalţi doi inculpaţi, cu
amendamentul că inculpatul T a adoptat o asemenea atitudine după
primul termen de judecată, făcând inoperante dispoziţiile art. 396
alin. 10 cod procedură penală ; nivelul de educaţie, vârsta, starea de
sănătate, situaţia familială şi socială, iar aici reţinem că toţi
inculpaţii sunt tineri, cu o stare de sănătate bună, cu studii medii,
necăsătoriţi şi fără o ocupaţie stabilă.
Faţă de cele de mai sus, instanţa, în baza art. 32 Cod penal,
rap. la art. 188 cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură
penală, dispus condamnarea inculpatului C la pedeapsa închisorii de
5 ani şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin.
1 lit. a, b, h, n, o cod penal.
În baza art. 65 alin. 1 cod penal, s-a interzis inculpatului, pe
durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prev. de art. 66
alin. 1 lit. a, b, h, n, o cod penal.
 274

În baza art. 206 cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod
procedură penală, a mai fost condamnat inculpatul C la pedeapsa
închisorii de 6 luni.
În baza art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi alin. 2 lit.
d cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost
condamnat inculpatul C la pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 47 cod penal rap. la art. 272 cod penal, cu aplic.
art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul C
la pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 38 alin. 1, art. 39 alin. 1 lit. b cod penal şi 45
alin. 1 cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 5
ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 8 luni
închisoare, urmând ca inculpatul să execute în total o pedeapsă de 6
ani şi 8 luni închisoare, cu executare în condiţiile art. 60 cod penal şi
3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,
b, h, n, o cod penal.
În baza art. 45 alin. 1 şi 5 şi art. 65 alin. 1 cod penal, s-a
interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercitarea
drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h, n, o cod penal.
Conform art. 66 alin. 5 cod penal, s-a interzis inculpatului
exercitarea dreptului de a comunica cu partea civilă C, de a se
apropia de aceasta, de a se apropia de locuința, locul de muncă sau
alte locuri unde victima desfășoară activități sociale.
În baza art. 72 alin. 1 şi art. 73 alin. 1 cod penal, s-a dedus
din pedeapsă durata arestului preventiv din 26.07.2015 până în
prezent.
În baza art. 399 alin. 1 cod procedură penală, s-a menţinut
măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, pentru motivele
mai sus expuse, dar şi din raţiuni ce ţin de buna desfăşurare, în
continuare, a procesului penal.
În baza art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d
cod penal, cu aplic art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost
condamnat inculpatul D la pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal, cu aplic. art. 396
alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul D la
pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 272 alin. 1 cod penal, cu aplic art. 396 alin. 10
cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul D la pedeapsa
închisorii de 1 an.
În baza art. 38 alin. 1 și 39 alin. 1 lit. b cod penal, s-a aplicat
inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a
adăugat un spor de 8 luni, urmând ca inculpatul să execute în total o
pedeapsă de 1 an și 8 luni închisoare.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare, faţă de
criteriile anterior expuse şi apreciind că scopul şi funcţiile pedepsei
vor putea fi atinse şi fără executarea acesteia în condiţii de detenţie,
 275

în baza art. 91 cod penal, instanţa a suspendat sub supraveghere

executarea pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani,
pe durata căruia, în ba art. 93 alin. 1 cod penal, s-a dispus ca
inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute la lit.a-e.
Conform art. 93 alin. 2 cod penal, s-a impus inculpatului să
frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare
cu instituții din comunitate.
Conform art. 93 alin. 3 cod penal, s-a dispus ca inculpatul
să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o
perioadă de 80 de zile în cadrul Primăriei Municipiului Pitești sau în
cadrul Direcției Generale de Asistenta Sociala și Protecţia Copilului
Argeş, cu sediul în Municipiul Piteşti, Strada Calea Drăgășani, nr. 8,
Judeţul Argeş.
Potrivit art. 94 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de
supraveghere, datele prevăzute la lit. c-e s-a dispus a se comunica
Serviciului de probațiune, atrăgându-i-se atenția asupra cauzelor de
revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal, a fost
condamnat inculpatul T la pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 272 alin. 1 cod penal, a fost condamnat
inculpatul T, la pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 38 alin. 1 și 39 alin. 1 lit. b cod penal, s-a aplicat
inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a
adăugat un spor de 4 luni, urmând ca inculpatul să execute în total o
pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare, faţă de
criteriile anterior expuse şi apreciind că scopul şi funcţiile pedepsei
vor putea fi atinse şi fără executarea acesteia în condiţii de detenţie,
în baza art. 91 cod penal, s-a suspendat sub supraveghere executarea
pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, pe durata
căruia, conform art. 93 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de
supraveghere, inculpatul trebuie să respecte măsurile de
supraveghere prevăzute la lit.a-e.
Conform art. 93 alin. 2 cod penal, s-a impus inculpatului să
frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare
cu instituții din comunitate.
Conform art. 93 alin. 3 cod penal, s-a dispus ca inculpatul
să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o
perioadă de 80 de zile în cadrul Primăriei Municipiului Pitești sau în
cadrul Direcției Generale de Asistenta Sociala și Protecţia Copilului
Argeş, cu sediul în Municipiul Piteşti, Strada Calea Drăgășani, nr. 8,
Judeţul Argeş.
Potrivit art. 94 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de
supraveghere, datele prevăzute la lit. c-e, s-a dispus a se comunica
 276

Serviciului de probațiune, atrăgându-i-se atenția asupra cauzelor de

revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 396 alin. 5 rap. la art. 16 alin. 1 lit. b teza I cod
procedură penală, a fost achitat inculpatul D, pentru infracțiunea
prev. de art. 273 alin. 1 și 2 lit. d cod penal, cu aplic. art. 41 alin. 1
cod penal.
În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de fond a
constatat că persoana vătămată, C s-a constituit parte civilă cu suma
de 17.800 lei daune materiale şi restul, până la limita sumei de
675.000 lei, daune morale, în vreme ce persoana vătămată U s-a
constituit parte civilă cu suma de 20.000 lei daune morale. Instanţa
de fond a considerat că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii
civile delictuale în sarcina inculpatului C, din moment ce există un
prejudiciu material, dovedit cu chitanţele aflate la dosar şi martorii
audiaţi, dar şi un prejudiciu moral ce a constat în suferinţele îndurate
de partea civilă pe parcursul tratamentului urmat, a perioadei
următoare, suferinţe încă prezente, după cum am constatat şi noi cu
ocazia audierii sale. Între fapta ilicită şi prejudiciu există o legătură
de cauzalitate directă. Faţă de cele de mai sus, în baza art. 397 alin. 1
și art. 25 cod procedură penală rap. la art. 1349, 1357, 1381, 1385,
1387 și 1391 alin. 1 cod civil, instanţa a admis acțiunea civilă a părții
civile C și a dispus obligarea inculpatului C la plata către partea civilă
a sumei de 17.800 lei daune materiale și 200.000 lei daune morale,
apreciind că acest cuantum al daunelor morale este justificat.
În baza art. 397 alin. 1 și art. 25 cod procedură penală rap.
la art. 1349, 1357, 1381 și 1391 alin. 1 cod civil, instanţa a admis şi
acțiunea civilă a părții civile U și a dispus obligarea inculpatului C la
plata către partea civilă a sumei de 5.000 lei daune morale,
considerând că, faţă de împrejurările în care s-a produs fapta ilicită,
aceasta a fost de natură să producă tulburări psihice însemnate.
Impotriva sentinţei respective au declarat apel Parchetul
de pe lângă Tribunalul Argeş, inculpaţii C, D, T şi părţile civile C şi U,
pentru diferite considerente de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile
formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate
aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 alin.1 şi 2 Cod
pr.penală şi în limitele impuse de art.418 şi art.419 Cod pr.penală,
constată că apelurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Este de precizat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe
lângă Tribunalul Argeş nr.559/P/2015 din 27 ianuarie 2016 , s-a
dispus trimiterea în judecată a celor 4 inculpaţi, cu menţiunea că
inculpatul D a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a 4
infracţiuni, respectiv cele prev. de art.272 alin.1, art.273 alin.1 şi
alin.2 lit. d, art.47 Cod penal rap. la art.273 alin.1 şi alin.2 lit. d Cod
penal, art.47 Cod penal rap. la art.273 alin.1 şi alin.2 lit. d Cod penal,
cu aplicarea art.38 alin.1 Cod penal.
 277

In cuprinsul actului de sesizare, procurorul de caz a făcut

referire expres, la 2 infracţiuni de instigare la infracţiunea de
mărturie mincinoasă, constând în aceea că în luna iulie 2015,
inculpatul D i-a instigat pe inculpaţii T şi D să facă afirmaţii
mincinoase ori trunchiate, în legătură cu faptele sau împrejurările
esenţiale cu privire la care urma să fie întrebaţi cu ocazia audierii lor
în calitate de martori în prezenta cauză.
Lui D, care avea calitatea procesuală de suspect, în faza
de urmărire penală, i-a fost adus la cunoştinţă că s-a început
urmărirea penală împotriva sa, pentru 4 infracţiuni, dintre care două
de instigare la mărturie mincinoasă.
Insă, instanţa de fond s-a pronunţat prin sentința penală
supusă controlului judiciar numai cu privire la o infracţiune de
instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Deşi nici procurorul şi nici părţile nu au invocat această
neregularitate procesuală, Curtea este obligată să examineze din
oficiu cauza, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în virtutea
efectului devolutiv al apelului, conform art.417 alin.2 Cod pr.penală.
In consecinţă, în contextul în care instanţa de fond nu s-a
pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin
actul de sesizare, se impune admiterea apelurilor, în baza art.421
pct.2 lit. b Cod pr.penală, desfiinţarea în totalitate a sentinţei supuse
controlului judiciar şi rejudecarea cauzei de către instanţa de fond,
respectiv Tribunalul Argeş.
Nu se justifică desfiinţarea parţială a sentinţei, întrucât
există legătură indisolubilă între infracţiunile comise de către
inculpatul D şi cele sub aspectul cărora au fost trimişi în judecată
ceilalţi 3 inculpaţi, prin rechizitoriul nr.559/P/2015 din 27 ianuarie
2016, neputându-se face o disociere între faptele comise în
ansamblul procesual.
Avându-se în vedere motivul desfiinţării cu trimitere,
respectiv nepronunţarea instanţei de fond asupra uneia dintre
faptele ce fac obiectul rechizitoriului şi că doi dintre cei trei apelanţi
- inculpaţi au invocat procedura simplificată, se vor menţine toate
actele procedurale îndeplinite de instanţa de fond până la momentul
soluţionării cauzei deduse judecăţii, respectiv până la pronunţarea
sentinţei penale nr.442 din 9 iunie 2016.
Intrucât inculpatul C a fost cercetat în stare de arest
preventiv, Curtea este obligată să se pronunţe din oficiu asupra
legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive respective, conform
art.362 alin.2 Cod pr.penală, rap. la art.208 alin.4 Cod pr.penală.
In raport de natura şi gravitatea faptelor comise, de
obiectul vulnerant utilizat la săvârșirea infracţiunii de tentativă de
omor - o macetă, de importanţa relaţiilor sociale încălcate, de natura
şi gravitatea leziunilor traumatice suferite de către persoana
vătămată C şi de circumstanţele concrete în care inculpatul C s-a
 278

sustras de la urmărirea penală şi i-a influenţat pe ceilalţi trei

inculpaţi în vederea denaturării adevărului în cauză, instanţa de
control judiciar a constatat că subzistă temeiurile ce au fost avute în
vedere la luarea măsurii arestării preventive, motiv pentru care a
menţinut-o, cu precizarea că aceasta este singura măsură preventivă
de natură să asigure buna desfăşurare a procesului penal şi să
împiedice sustragerea inculpatului de la judecată, în considerarea
criteriilor prev. de art.202 alin.1 şi 3 Cod pr.penală, de care trebuie
să se ţină cont la alegerea măsurii preventive celei mai adecvate în
prezenta cauză.

8. Infracţiunea de lovire şi infracţiunea de tentativă de omor.

Elemente constitutive. Intenţie.
Art. 5 Cod penal
Art. 32 raportat la art. 188 Cod penal
Art. 180 alin. 2 Cod penal anterior

(Decizia penală nr. 1181/A/09 Noiembrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.113 din 17 februarie 2016,

pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza disp. art. 386 C.p.p., s-a
schimbat încadrarea juridică după cum urmează:
- din infracţiunea prev. şi ped. de art. 32 C.p. rap. la art. 188
C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped.
de art. 180 alin. 2 cu aplic. art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.
- din infracţiunea prev. şi ped. de art. 336 alin. 1 C.p. cu aplic.
art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 87
alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a
C.p.anterior.
- din infracţiunea prev. şi ped. de art. 338 alin. 1 C.p. cu aplic.
art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 89
alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a
C.p.anterior.
A fost condamnat inculpatul R, recidivist, la :
- 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
lovire sau alte violenţe prev. şi ped. de art. 180 alin. 2 cu aplic. art.
37 alin. 1 lit. a C.p.anterior;
- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
conducerea unei vehicul pe drumurile publice având în sânge o
îmbibaţie alcoolică peste limita legală prev. şi ped. de art. 87 alin. 1
din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior;
- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
părăsire a locului accidentului prev. şi ped. de art. 89 alin. 1 din
OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.
În baza disp. art. 33 şi art. 34 C.p.anterior, s-au contopit
pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani
 279

şi 6 luni închisoare, sporită cu 1 an închisoare, în total 3 ani şi 6 luni

închisoare.
S-a descontopit pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată
prin sentinţa penală nr. 1087/14.05.2010, pronunţată de Judecătoria
Piteşti, definitivă prin neapelare, în pedepsele componente de 2 ani
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 215 /1
alin. 1 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. anterior şi 1 an închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 290 cu aplic. art. 41 alin.
2 C.p. anterior.
În baza disp. art. 36 C.p. anterior, s-au contopit pedepsele
de 2 ani şi 1 an închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr.
1087/14.05.2010 ,pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin
neapelare şi pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată prin
sentinţa penală nr. 289/30.11.2010, pronunţată de Judecătoria
Curtea de Argeş, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art.
87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, definitivă prin neapelare şi s-a
aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare,
sporită cu 6 luni închisoare, în total 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza disp. art. 83 şi art. 86/4 C.p. anterior, s-a revocat
beneficiul suspendării condiţionate şi respectiv suspendării
executării pedepsei sub supraveghere pentru pedepsele definitive
aplicate prin cele două sentinţe penale şi s-a dispus ca inculpatul să
execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, alături de
pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin prezenta
sentinţă, în total va executa 6 ani închisoare în cond. art. 57 C.p.
anterior.
În baza disp. art. 71 C.p. anterior, s-a interzis inculpatului
drepturile prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza aII-a şi lit. b C.p.
anterior.
În baza disp. art. 397 C.p.p., s-a admis, în parte, acţiunea
civilă şi a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile I, suma de
10.000 lei daune morale.
În baza disp. art. 274 alin. 1 C.p.p., a fost obligat inculpatul
la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 216
lei cheltuieli judiciare la urmărirea penală.
În baza disp. art. 276 C.p.p., a fost obligat inculpatul la
plata sumei de 2350 lei cheltuieli judiciare către partea civilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că între inculpatul R şi partea vătămată, constituită parte
civilă I, a existat o stare conflictuală, generată de faptul că părţile
aveau firme cu acelaşi obiect de activitate, respectiv spălătorie şi
vulcanizare auto, amplasate una lângă cealaltă pe str. *** din
Mun.Curtea de Argeş jud.Argeş.
În ziua de 01.02.2013, în jurul orelor 17,00, partea civilă
l-a văzut pe inculpat aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi i-a
 280

atras atenţia că va suna la poliţie, cerându-i totodată inculpatului să

fie atent şi să nu lovească vreo persoană.
În aceste condiţii, inculpatul a răspuns că o să lovească pe
partea vătămată cu maşina.
Inculpatul a consumat băuturi alcoolice în barul Cowboy, ci
nu la domiciliul acestuia cum a susţinut la urmărirea penală.
Aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, fapt rezultat din
alcoolemia determinată în sângele inculpatului de 2 gr, %o la prima
probă şi, respectiv, de 1,80 gr%o la a doua probă, şi cu declaraţiile
martorilor, inculpatul a condus autoturismul Ford Escont de culoare
roşie, pe str.***din Mun.Curtea de Argeş jud.Argeş, de la unitatea sa
de spălătorie şi vulcanizare auto la ieşirea din Mun.Curtea de Argeş
spre com.Albeşti, pe o distanţă relativ scurtă până la marcajul
pietonal, pe care se deplasa partea vătămată.
Pe trecerea de pietoni, autoturismul condus de inculpat a
lovit pe partea stângă pe partea vătămată, după ce în prealabil,
inculpatul efectuase o manevră de virare spre dreapta către trotuar;
partea vătămată a fost ridicată pe capotă şi proiectată pe latura
dreaptă a autoturismului şi pe carosabil.
Autoturismul inculpatul având nr.de înmatriculare *** a
prezentat avarii pe partea dreaptă la nivelul oglinzii laterale şi
capotei motor.
După lovirea părţii vătămate, inculpatul a părăsit locul
accidentului plecând „în trombă”, cum a susţinut martorul L, şi s-a
deplasat în com. Suici sat Văleni jud.Argeş, unde a fost descoperit
de lucrătorii de poliţie.
Instanţa de fond a constatat, potrivit raportului de
expertiză medico-legală întocmit de SML Argeş, că partea vătămată
a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu sau de corp dur,
care au necesitat pentru vindecare 15 zile de îngrijiri medicale;
leziunile traumatice nu au avut ca urmare o infirmitate, vreun
prejudiciu estetic grav şi permanent şi nu au pus în primejdie viaţa
persoanei vătămate.
Conform constatărilor medico-legale, a arătat instanţa de
fond, partea vătămată a prezentat dg.contuzie de bazin, contuzie
lombară stg.prin accident rutier, rgf hemitorache stg., absenţă
leziuni osoase, fractură fără deplasare arc costal antx stg.pe linia
medio-claviculară, leziuni micronodulare şi fibronodulare aplicale
lob pulm.sup.stg.cu aspect stabilizat; s-a mai reţinut că la
examinarea din 11.12.2014, nu prezintă semne de violenţă.
Instanţa de fond a arătat, că în cauză este dovedită
activitatea materială desfăşurată de inculpat, respectiv lovirea părţii
vătămate cu autoturismul, conducerea unui autovehicul având în
sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală şi părăsirea locului
accidentului.
 281

Cu privire la încadrarea juridică, tribunalul a reţinut

săvârşirea de către inculpat a următoarelor infracţiuni: infracţiunii
de lovire sau alte violenţe prev. şi ped. de art. 180 alin. 2 cu aplic.
art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior; a infracţiunii de conducerea unei
vehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică
peste limita legală prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG nr.
195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior şi a infracţiunii de
părăsire a locului accidentului prev. şi ped. de art. 89 alin. 1 din
OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.
Cu privire la prima infracţiune, în raport de elementele
cauzei şi practica judiciară, la stabilirea intenţiei şi tipicităţii
infracţiunii, în condiţiile în care, potrivit actului medico-legal nu a
fost pusă în primejdie viaţa părţii vătămate, instanţa de fond a avut
în vedere mai multe elemente, respectiv natura obiectului folosit,
energiile puse în mişcare, zona corporală vizată, intensitatea
loviturii, urmările produse, pericolul iminent, raporturile dintre părţi
şi atitudinea inculpatului.
Din raporturile existente între părţi, modalitatea de
săvârşire a acestei infracţiuni şi urmările produse, a rezultat
săvârşirea cu intenţie a infracţiunii de lovire sau alte violenţe.
Instanţa de fond nu a reţinut în cauză săvârşirea
infracţiunii de tentativă de omor, deoarece obiectul folosit respectiv
autoturismul, prin natura lui nu este determinat pentru a ucide, ci
pentru asigurarea transportului, nu a fost vizată o zonă vitală,
intensitatea loviturii nu a fost foarte ridicată deoarece nu rezultă
faptul că inculpatul ar fi condus cu o viteză mare, iar în lipsa
stabilirii dinamicii accidentului de către organul de urmărire penală,
care s-a axat mai mult pe dovedirea infracţiunilor de conducere pe
drumurile publice a autoturismului având în sânge o îmbibaţie
alcoolică ce depăşeşte limita legală şi părăsirea locului accidentului ,
nu rezultă că energiile puse în mişcare prin conducerea
autoturismului au fost de natură a duce la suprimarea vieţii victimei.
De asemenea, a arătat instanţa de fond, nu există
similitudine între folosirea la săvârşirea unei infracţiuni a unui
autoturism şi folosirea unui glonţ sau unui obiect înţepător – tăietor,
iar în orice caz, în condiţiile prezentei cauze, nu rezultă săvârşirea
de către inculpat a infracţiunii de tentativă de omor.
Aceste elemente nu duc la existenţa unui pericol iminent
în ce priveşte infracţiunea de tentativă de omor, iar potrivit
declaraţiei martorului ocular Lupu Florian, inculpatul s-a deplasat
„în trombă” pe şosea, după lovirea părţii vătămate; acest
comportament al inculpatului după accident, a avut ca scop
părăsirea locului accidentului şi nu poate fi analizat în elementele
constitutive respectiv tipicitatea infracţiunii de tentativă de omor.
Elementele favorabile inculpatului rezultate din modul în
care a fost făcută cercetarea la faţa locului, fără a se studia explicit
 282

modul de deplasare, viteza, de asemenea fără întocmirea unei schiţe

din care să rezulte cu certitudine modul de desfăşurare a
accidentului, vin în favoarea inculpatului; la acest moment,
tribunalul apreciază că în raport de puţinele elemente prezentate şi
numai de fotografia locului accidentului, situaţia exactă nu poate fi
determinată nici printr-o expertiză tehnică.
În drept, a apreciat instanţa de fond, faptele inculpatului,
care că la data de 01.02.2013, a condus un autovehicul având
alcoolemia peste limita legală şi cu intenţie a lovit pe partea
vătămată I, angajat în traversarea carosabilului, pe marcaj pietonal,
după care, a părăsit locul accidentului, întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prev. şi ped.
de art. 180 alin. 2 cu aplic. art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior; a
infracţiunii de conducerea unei vehicul pe drumurile publice având
în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală prev. şi ped. de art.
87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a
C.p.anterior şi a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prev.
şi ped. de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1
lit. a C.p.anterior, motiv pentru care instanţa în temeiul art.386 Cod
procedură penală, va dispune schimbarea încadrării juridice din
infracţiunea prev. şi ped. de art. 32 C.p. rap. la art. 188 C.p. cu aplic.
art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 180 alin. 2 cu
aplic. art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior; din infracţiunea prev. şi ped.
de art. 336 alin. 1 C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea
prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37
alin. 1 lit. a C.p.anterior; din infracţiunea prev. şi ped. de art. 338
alin. 1 C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped.
de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a
C.p.anterior.
Deoarece în cauză s-a făcut dovada dincolo de orice
îndoială rezonabilă că faptele există, constituie infracţiuni şi au fost
săvârşite de inculpat, în temeiul disp.art.396 Cod procedură penală,
instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia reţinând dispoziţiile
vechiului Cod penal ca lege penală mai favorabilă, raportat la data
săvârşirii infracţiunilor şi a sporului de pedeapsă la contopire, în
raport de cele 3 infracţiuni şi de condamnările anterioare, având în
vedere faptul că disp.art.38 Cod penal prevăd aplicarea obligatorie la
pedeapsa cea mai mare, a unui spor de pedeapsă de 1/3 din toate
celelalte pedepse.
S-a avut în vedere şi decizia nr.265/2014 a Curţii
Constituţionale, în sensul că nu se pot combina dispoziţii legale
mai favorabile din două acte normative succesive.
La individualizarea pedepselor, s-au avut în vedere
criteriile generale prev.de art.72 Cod penal anterior , natura şi
gravitatea faptelor săvârşite, pericolul social produs şi elementele ce
caracterizează persoana inculpatului care este recidivist şi nu a
 283

recunoscut săvârşirea faptelor; s-a apreciat de către instanţa de

fond, că scopul pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpatului
la 1 an şi 6 luni, 2 ani şi 6 luni şi respectiv 2 ani şi 6 luni închisoare şi
aplicarea unui spor de pedeapsă la contopire.
De asemenea, tribunalul a descontopit pedeapsa aplicată
prin sentinţa penală nr.1087/14.05.2010, pronunţată de Judecătoria
Piteşti, în pedepsele componente, a recontopit aceste pedepse şi
pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.289/30.11.2010 a
Judecătoriei Curtea de Argeş, cu aplicarea unui spor de pedeapsă.
S-a făcut în cauză aplicarea disp.art.83 şi 86 4 Cod penal
anterior şi s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate, respectiv
al executării pedepsei sub supraveghere, dispunând contopirea
acestor pedepse cu aplicarea unui spor de 6 luni închisoare şi
executarea separată a pedepsei rezultante de pedeapsa aplicată prin
prezenta sentinţă.
În baza disp.art.71 Cod penal anterior, s-au interzis
drepturile prev.de art.64 alin.1 lit.a teza a-II-a şi lit.b Cod penal
anterior .
În baza disp.art.397 Cod procedură penală, s-a admis, în
parte, acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul să plătească părţii
civile suma de 10.000 lei daune morale, ca urmare a tulburărilor de
sindrom postraumatic, a atacurilor de panică repetate şi refuzului de
a accepta evenimentele petrecute, potrivit raportului de evaluare
psihologică.
La soluţionarea acţiunii civile, s-a avut în vedere şi faptul
că partea civilă nu a făcut decât dovada parţială a despăgubirilor
solicitate.
În concluzie, în baza disp. art. 386 C.p.p., s-a schimbat
încadrarea juridică după cum urmează:
- din infracţiunea prev. şi ped. de art. 32 C.p. rap. la art. 188
C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art.
180 alin. 2 cu aplic. art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.
- din infracţiunea prev. şi ped. de art. 336 alin. 1 C.p. cu aplic.
art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din
OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.
- din infracţiunea prev. şi ped. de art. 338 alin. 1 C.p. cu aplic.
art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 89 alin. 1 din
OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.
A fost condamnat inculpatul R, recidivist, la :
- 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
lovire sau alte violenţe prev. şi ped. de art. 180 alin. 2 cu aplic. art.
37 alin. 1 lit. a C.p.anterior;
- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
conducerea unei vehicul pe drumurile publice având în sânge o
îmbibaţie alcoolică peste limita legală prev. şi ped. de art. 87 alin. 1
din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior;
 284

- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de

părăsire a locului accidentului prev. şi ped. de art. 89 alin. 1 din
OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.
În baza disp. art. 33 şi art. 34 C.p. anterior, s-au contopit
pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani
şi 6 luni închisoare, sporită cu 1 an închisoare, în total 3 ani şi 6 luni
închisoare.
S-a descontopit pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin
sentinţa penală nr. 1087/14.05.2010, pronunţată de Judecătoria
Piteşti, definitivă prin neapelare, în pedepsele componente de 2 ani
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 215 /1
alin. 1 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. anterior şi 1 an închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 290 cu aplic. art. 41 alin.
2 C.p. anterior.
În baza disp. art. 36 C.p. anterior, s-au contopit pedepsele
de 2 ani şi 1 an închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr.
1087/14.05.2010, pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin
neapelare şi pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată prin
sentinţa penală nr. 289/30.11.2010 pronunţată de Judecătoria Curtea
de Argeş, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 87 alin. 1
din OUG nr. 195/2002, definitivă prin neapelare şi va aplica
inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare , sporită cu 6
luni închisoare, în total 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza disp. art. 83 şi art. 86/4 C.p. anterior, s-a revocat
beneficiul suspendării condiţionate şi, respectiv, suspendării
executării pedepsei sub supraveghere pentru pedepsele definitive
aplicate prin cele două sentinţe penale şi s-a dispus ca inculpatul să
execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, alături de
pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin prezenta
sentinţă, în total va executa 6 ani închisoare în cond. art. 57 C.p.
anterior.
În baza disp. art. 71 C.p. anterior, s-au interzis inculpatului
drepturile prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza aII-a şi lit. b C.p.
anterior.
În baza disp. art. 397 C.p.p., s-a admis, în parte, acţiunea
civilă şi a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile I, suma de
10.000 lei daune morale.
Impotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă
Tribunalul Argeş şi inculpatul R, pentru motive de nelegalitate şi
netemeinicie, după cum urmează:
Parchetul a criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul
schimbării încadrării juridice din infracţiunea de tentativă de omor,
în stare de recidivă postcondamnatorie, în infracţiunea de lovire sau
alte violenţe în stare de recidivă postcondamnatorie. In aprecierea
reprezentatului parchetului este indubitabil ca o persoană aflată în
stare avansată de ebrietate, pe fondul unor tensiuni preexistente,
 285

urmăreşte suprimarea vieţii persoanei vătămate şi nu lovirea

acesteia. A mai arătat parchetul că instanţa de fond a ignorat
constatările medico-legale întocmite în cauză şi declaraţiile
martorilor care conturează săvârşirea infracţiunii de tentativă de
omor.
In ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile,
parchetul a considerat că încadrarea juridică corectă este art.20 rap.
la art.174 Cod penal din 1968.
De asemenea, a mai criticat cuantumul pedepselor aplicate
pentru cele 2 infracţiunii prevăzute de O.U.G. nr.195/2002,
considerând că instanţa trebuia să aplice pedepse orientate spre
maximul cuantumului prevăzut de textul de lege.
Inculpatul a solicitat achitarea în baza art.16 alin.1 lit.b
Cod pr.penală, pentru infracţiunea de lovire şi alte violenţe,
achitarea în baza artr.16 alin.1 lit.c Cod pr.penală, pentru
infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa băuturilor
alcoolice, în baza art.16 alin.1 lit.b Cod pr.penală, pentru
infracţiunea de părăsire a locului accidentului, apreciind că instanţa
de fond nu a reţinut în mod corect situaţia de fapt, expunând
versiunea sa asupra stării de fapt reale. A arătat inculpatul că
accidentul s-a produs la o distanţă de 2-3 m. faţă de marcajul
pietonal, iar din constatările medico-legale reiese absenţa leziunilor
osoase. Inculpatul consideră că nu a fost înlăturată prezumţia de
nevinovăţie, declaraţiile sale coroborându-se cu declaraţiile
martorului T şi planşele foto.
In subsidiar, inculpatul a solicitat redozarea pedepsei şi
înlăturarea sporurilor aplicate sau diminuarea acestora.
Examinând apelurile formulate în cauză, din perspectiva
motivelor invocate, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art.417 Cod
pr.penală, Curtea îl apreciază întemeiat pe cel al parchetului şi
neîntemeiat, pe cel formulat de inculpat, pe baza următoarelor
considerente:
Inculpatul R a fost condamnat, în primă instanţă, în urma
schimbării încadrării juridice, pentru săvârşirea infracţiunilor de
loviri sau alte violenţe, conducere a unui vehicul pe drumurile
publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita
legală şi părăsirea locului accidentului, fiecare în stare de recidivă
postcondamnatorie, reţinându-se că legea penală mai favorabilă este
Codul penal anterior, faptele constând în aceea că, la data de 1
februarie 2013, a condus un autovehicul având alcoolemia peste
limita legală şi, cu intenţie, a lovit pe partea vătămată I, angajat în
traversarea carosabilului, pe marcaj pietonal, după care a părăsit
locul accidentului.
In raport de probatoriul administrat în cauză, reiese,
contrar aprecierilor primei instanţe, că sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunilor de tentativă la omor, conducere a unui
 286

vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice şi părăsirea locului

accidentului, fiecare în stare de recidivă postcondamnatorie, în
modalităţile normative prev. de art.32 rap. la art.188 Cod penal,
art.36 alin.1 Cod penal, art.338 alin.1 Cod penal, fiecare cu aplicarea
art.41 Cod penal, în condiţiile art.38 Cod penal, sub aspectul laturii
obiective şi subiective.
Este de precizat, că inculpatul a negat în cursul urmăririi
penale săvârşirea infracţiunilor, iar în faţa instanței de judecată şi-a
menţinut această poziţie procesuală, nedorind să dea declaraţie. A
susţinut că nu a consumat alcool nici la bar şi nici înainte, a
recunoscut că a avut o discuţie cu I, pe care l-a rugat să termine cu
reclamaţiile, după care, aflat la volanul autoturismului, a rulat 2-3 m.
şi a auzit un zgomot pe partea dreaptă a maşinii. Inculpatul a
declarat că a constatat că nu mai are geamul la oglinda exterioară şi
că nu l-a văzut pe I şi nici nu a auzit strigăte sau alte zgomote,
continuându-şi drumul spre domiciliu, unde a fost căutat de organele
de poliţie după aproximativ o oră şi jumătate.
Susţinerile sale sunt, însă, infirmate de ansamblul probator
administrat în cauză, care atestă că inculpatul a consumat băuturi
alcoolice în barul Cowboy, înainte de săvârşirea faptei, unde a stat
aproximativ o oră (conform declaraţiei martorului S), iar nu după ce
a ajuns la domiciliul său.
De asemenea, este dovedită lovirea persoanei vătămate cu
autoturismul inculpatului, precum şi cu intenţia acestuia de a
suprima viaţa persoanei vătămate, în forma de vinovăţie prev. de
art.16 alin.3 lit.b Cod penal.
Infracţiunea de omor presupune, în mod obligatoriu,
intenţia făptuitorului de a ucide, rezultat pe care îl prevede, fie ca o
consecinţă sigură a faptei, fie ca o eventualitate pe care o acceptă.
Forma de vinovăţie a intenţiei indirecte reiese în raport de
următoarele împrejurări:
Intr-adevăr, distincţia dintre infracţiunea de omor şi cea de
loviri sau alte violenţe, este dată de o serie de elemente legate de
natura obiectului folosit şi aptitudinea sa de a ucide, de numărul şi
intensitatea loviturilor, zona corpului vizată de acţiunile agresive,
etc.
In prezenta cauză, în urma unei altercaţii verbale între cele
două părţi, inculpatul aflat în stare avansată de ebrietate (cu o
alcoolemie determinată în sânge de 2 gr.%o la prima probă şi 1,80
gr.%o la cea de-a doua probă) a condus autoturismul pe o distanţă
relativ scurtă până la marcajul pietonal pe care se deplasa persoana
vătămată.
Deşi din cercetarea la faţa locului nu rezultă explicit modul
şi viteza de deplasare a autoturismului, aceste aspecte reies din
declaraţiile persoanelor audiate.
 287

Astfel, martorul ocular T, în declaraţia dată la urmărirea

penală, a arătat că cele două părţi au stat de vorbă circa 1-2 minute,
şi crede martorul că „se certau şi se înjurau”, ceea ce confirmă că
raporturile dintre partea vătămată şi inculpat anterioare săvârşirii
infracţiunii nu erau în niciun caz prietenoase, aspect recunoscut şi
de inculpat în declaraţia sa. In continuare, martorul a arătat că „cei
doi s-au despărţit, inculpatul a virat stânga, s-a încadrat pe prima
bandă. In acele momente, partea vătămată a ocolit repede o maşină
parcată, a ieşit prin faţa acestuia şi s-a lovit în aripa dreaptă faţă şi
oglinda autoturismului condus de inculpat”.
De asemenea, martorul ocular L a observat că autoturismul
condus de inculpat „a efectuat o uşoară manevră de virare spre
dreapta, când a ajuns în dreptul trecerii de pietoni, fără a părăsi
partea carosabilă”, după care martorul a observat o persoană căzută
pe marcajul pietonal.
Din aceste declaraţii, care se coroborează cu declaraţiile
persoanei vătămate, se constată că inculpatul a urmărit lovirea
acesteia, deoarece a îndreptat bordul maşinii în direcţia locului în
care persoana vătămată se angajase în traversarea străzii, pe
marcajul pietonal, inculpatul virând uşor spre dreapta, în loc să-şi
continue traiectoria rectilinie.
Nu există nicio explicaţie logică pentru o eventuală
atitudine a persoanei vătămate de a lovi, din proprie iniţiativă,
autoturismul aflat în demarare condus de inculpat.
Este de remarcat şi atitudinea inculpatului după săvârşirea
faptei: deşi a auzit zgomotul loviturii şi a constatat imediat că nu mai
are geamul de la oglinda exterioară, şi-a continuat drumul spre
domiciliu, cu toate că era clar că se petrecuse cel puţin un eveniment
rutier prin avarierea autoturismului său.
Pietonul lovit de autoturism a prezentat consecinţele
vătămătoare enumerate în raportul de expertiză medico-legală
nr.341/A6, printre care şi o fractură fără deplasare arc costal, aspect
ce corespunde unei intensităţi semnificative a impactului.
Forţa impactului este dovedită nu numai de aceste
vătămări ale pietonului, care au necesitat pentru vindecare 15 zile de
îngrijiri medicale, ci şi de modificările vizibile ale aspectului
autoturismului, care a prezentat urme de frecare pe capotă şi
degradarea oglinzii retrovizoare dreapta faţă, fiind identificate pe
carosabil cioburile de sticlă.
Deşi actul medico-legal reţine că nu a fost pusă în
primejdie viaţa persoanei vătămate, Curtea apreciază că în raport de
natura obiectului folosit (respectiv un autoturism, care este apt să
curme vieţi), de energiile puse în mişcare pe o distanţă scurtă (forţa
impactului fiind semnificativă ca intensitate), a pericolului iminent şi
poziţia persoanei vătămate (pieton aflat pe marcajul pietonal),
atitudinea inculpatului ulterioară săvârşirii infracţiunii, în raport de
 288

faptul că aptitudinea sa de a conduce era mult diminuată din cauza

stării avansate de ebrietate, încadrarea juridică a faptei este cea
reţinută în rechizitoriu, respectiv tentativă la omor şi nu cea de loviri
sau alte violenţe sau de vătămare corporală din culpă.
Din împrejurările concrete sus-menţionate, în contextul
cărora a fost săvârşită fapta, reiese că inculpatul R, deşi nu a urmărit
să suprime viaţa persoanei vătămate, a prevăzut posibilitatea unui
astfel de deznodământ.
In raport de probatoriul administrat cu privire la
infracţiunile la regimul circulaţiei pe drumurile publice, reiese că
sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de părăsirea
locului accidentului şi conducere a unui vehicul sub influenţa
băuturilor alcoolice, în stare de recidivă postcondamnatorie,
instanţa de fond reţinând în mod corect situaţia de fapt.
Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile în cursul
procesului, identificarea acesteia se realizează conform Deciziei
Curţii Constituţionale nr.165 din 6 mai 2014, prin compararea legilor
succesive, stabilind în concret o lege mai favorabilă şi, în final,
aplicarea acesteia în ansamblu.
Sub acest aspect, Curtea apreciază că legea penală mai
favorabilă este Noul Cod penal, având în vedere limitele de pedeapsă
prevăzute de Vechiul Cod penal pentru infracţiunea de omor calificat
prevăzută de art.175 lit.i (15-25 de ani) şi limitele de pedeapsă
prevăzute de actualul Cod penal pentru infracţiunea de omor
prevăzută de art.188 Cod penal (10-20 de ani), chiar şi în condiţiile
aplicării sporului de pedeapsă fix şi obligatoriu la contopirea celor 3
infracţiuni, întrucât Curtea urmează a aplica pedepse orientate spre
minimul special, iar în raport de antecedenţa penală a inculpatului,
modalitatea de executare a pedepsei rezultante nu poate fi decât
regimul detenţiei.
Pentru considerentele expuse mai sus, criticile apelantului-
inculpat sunt neîntemeiate, iar criticile parchetului apar ca
întemeiate, motiv pentru care Curtea, în baza art.421 pct.2 lit.a Cod
pr.penală, a admis apelul declarat de parchet şi a desfiinţat în parte,
sentinţa penală.
Rejudecând, a înlăturat dispoziţia de schimbare a
încadrării juridice a faptelor. A făcut aplicarea art.5 Cod penal.
În baza art.32 rap.la art.188 Cod penal, cu aplic.art.41 Cod
penal, a condamnat pe inculpatul R, la 5 ani închisoare şi 5 ani
interzicerea drepturilor prev.de art.66 alin.1 lit.a), b), d) şi n) Cod
penal.
În baza art.336 alin.1 Cod penal, cu aplic.art.41 Cod penal,
a condamnat acelaşi inculpat la 1 an închisoare.
În baza art.338 alin.1 Cod penal cu aplic.art.41 Cod penal,
a condamnat pe inculpatul R, la 1 an închisoare.
 289

În baza art.38 şi art.39 alin.1 lit.b) Cod penal, a contopit

pedepsele aplicate şi a dispus executarea pedepsei celei mai grele de
5 ani închisoare, sporită cu 8 luni, în total 5 ani şi 8 luni închisoare şi
5 ani interzicerea drepturilor prev.de art. 66 alin.1 lit.a), b) d) şi n)
Cod penal.
În baza art.39 alin.1 lit.b) Cod penal, a contopit pedepsele
de: 2 ani închisoare, 1 an închisoare şi 1 an şi 6 luni închisoare,
aplicate anterior inculpatului prin sentinţa penală nr. 1087/2010 a
Judecătoriei Piteşti şi sentinţa penală nr. 289/2010 a Judecătoriei
Curtea de Argeş şi a dispus executarea pedepsei celei mai grele de 2
ani închisoare, sporită cu 10 luni, în total 2 ani şi 10 luni închisoare.
A fost menţinută dispoziţia de revocare a beneficiului
suspendării condiţionate a pedepselor aplicate prin cele două
sentinţe sus-menţionate şi s-a dispus ca inculpatul să execute
pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 8 luni închisoare, alături de pedeapsa
de 2 ani şi 10 luni, în total inculpatul având de executat 8 ani şi 6
luni închisoare în condiţiile art.60 Cod penal.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale.
In conformitate cu dispoziţiile art.421 pct.1 lit.b Cod
pr.penală, Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de
inculpatul R împotriva aceleiaşi sentinţe.

9. Respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Art. 221 alin. 1 Cod penal anterior

Art. 485 alin. 1 Cod procedură penală

Latura subiectivă a infracţiunii de tăinuire, prevăzută de

art. 221 alin. 1 din Codul penal anterior. Stabilirea cu
certitudine a infracţiunii aflate în conexiune indisolubilă cu
tăinuirea.
(Decizia penală nr. 1321/A/08 Decembrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.125 din 19 iulie 2016, pronunţată

de Judecătoria Costeşti, în baza art. 485 alin. (1) lit. b) din N.C. proc.
pen., s-a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de
Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti cu inculpatul Z, cercetat
pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire, fapta prev. si ped. de
art.221 alin 1 din C.pen.din 1969, cu aplicarea art.5 N.C.pen.,
constatand nelegalitatea solutiei.
S-a restituit dosarul Parchetului de pe langa Judecătoria
Costesti în vederea continuării urmăririi penale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că la data de 06.10.2013, în timp se afla la domiciliul său din
com. Ştefan cel Mare, jud. Argeş , inculpatul Z a fost abordat de
către o persoană necunoscută, care trecea prin zonă cu o
 290

autospecială tip cisternă, aceasta propunându-i să îi vândă ţiţei de

sondă. Inculpatul a acceptat propunerea , fapt pentru care , cu
ajutorul unor furtunuri, cei doi au descărcat cantitatea de 7.400 litri
de ţiţei în mai multe recipiente (butoaie), pe care inculpatul le avea
în gospodărie. Inculpatul a plătit suma de 3.000 lei numerar pentru
ţiţeiul descărcat , preţ solicitat de către vânzător pentru întreaga
cantitate.
Cu ocazia efectuării unei percheziţii la domiciliul
inculpatului, la data de 09.10.2013, au fost identificaţi şi ridicaţi cei
7.400 litri produs petrolier, recipientele de depozitare a acestuia,
precum şi furtunurile utilizate la descărcarea ţiţeiului. Fiind audiat la
data de 09.05.2016 , inculpatul a declarat că a realizat in
permanenţă, pe parcursul tranzacţiei, că produsul petrolier provine
din comiterea unei fapte penale, având în vedere că persoana în
cauză nu i-a prezentat documente justificative cu privire la
provenienţa mărfii sau cu privire la transportul acesteia, iar
autospeciala din care a fost descărcat produsul petrolier nu prezenta
însemne specifice transporturilor speciale de produse petroliere.
De asemenea, a constatat instanţa de fond, inculpatul
cunoştea că ţiţeiul de sondă nu este destinat vânzării către persoane
fizice , iar preţul plătit de către inculpat (3.000 lei) era unul mult sub
valoarea reală a acestuia (aproximativ 19.000 lei). Inculpatul a
declarat că a cunoscut toate aceste aspecte, mai ales că, in perioada
2010-2013, ar fi lucrat ca agent în cadrul unei societăţi ce asigura
paza unor obiective petroliere pe raza com. Popeşti, Slobozia şi
Ştefan cel Mare din jud. Argeş şi deci, era familiarizat cu activităţile
specifice acestui domeniu.
Analiza probelor ridicate de către organele de cercetare
penală a relevat că produsul petrolier în cauză este ţiţei de tip B ,
categoria A3 neselecţionat. Pe parcursul urmăririi penale nu a putut
fi identificată persoana care a vândut produsul petrolier şi nici
autospeciala de transport a acestuia. In cauză s-a dispus punerea în
mişcare a acţiunii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de
tăinuire , fapta prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art.221 alin.1
Cod penal 1969, cu aplicarea art.5 Cod penal. Cu ocazia audierii
sale, în prezenţa apărătorului din oficiu, inculpatul a solicitat
încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei.
Având în vedere că din probele administrate, organele de
urmărire penala au apreciat ca exista suficiente date cu privire la
existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu
privire la vinovăţia inculpatului, faţă de împrejurarea că în interesul
urmăririi penale este necesara încheierea unui acord ca urmare a
recunoaşterii vinovăţiei de către inculpatul Z, având ca obiect
recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice
pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, Parchetul de pe
 291

lângă Judecătoria Costeşti a solicitat instanţei avizarea acordului

încheiat.
Examinând actele şi lucrările dosarului de urmărire penala
instanţa de fond a reţinut, că la data de 06.10.2013 inculpatul Z a
achiziţionat de la o persoana necunoscuta, cantitatea de 7400 litri de
ţiţei la prețul de 3000 lei. Din declaraţia acestuia rezulta ca
inculpatul a cunoscut ca vânzătorul nu era o persoana autorizata,
datorita împrejurărilor in care a avut loc tranzacţia. In cursul
urmăririi penale au fost efectuate acte de constatare in vederea
stabilirii provenienţei cantităţii de produs lichid, descoperit de
organele de politie la domiciliul inculpatului, cu ocazia efectuării
percheziţiei domiciliare la data de 09.10.2016 la locuinţa acestuia.
Analiza probelor ridicate de către organele de cercetare penală a
relevat că produsul petrolier în cauză este ţiţei de tip B. Astfel,
specialiştii din cadrul OMV Petrom SA au supus analizei de laborator
produsul lichid găsit cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la
locuinţa inculpatului. Conform raportului-tehnic întocmit la data de
18.10.2013 rezulta ca produsul petrolier considerat a fi sustras
reprezintă ţiţei de tipul B. In contradicţie cu acest aspect, se
constata ca prin adresa nr.10945/11.10.2013, transmisa de OMV
Petrom SA către Postul de Politie Ştefan cel Mare, aceasta societate
a înregistrat lipsuri de produs petrolier pe linia de transport Parc 1
Fierbinţi- Parc nr. 3 Ştefan cel Mare si Sonda 2001-Parc nr.3 Stefan
cel Mare, produsul sustras fiind din categoria A3 neselecţionat. Prin
urmare, neexistând concordanta intre categoria de produs petrolier
reclamat ca fiind sustras din patrimoniul OMV PETROM SA cu cel
descoperit in locuinţa inculpatului Z, nu se poate stabili cu
certitudine ca inculpatul si-a însuşit fără drept un bun din
patrimoniul persoanei vătămate OMV PETROM SA. De asemenea nu
s-a putut stabili fără dubiu faptul ca bunul a fost sustras fără drept
din patrimoniul altei persoane fizice sau juridice. Pe parcursul
urmăririi penale nu a putut fi identificată persoana care a vândut
produsul petrolier şi nici autospeciala de transport a acestuia.
In ceea ce priveşte infracţiunea de tăinuire, a arătat
instanţa de fond, conţinutul constitutiv al acestei fapte presupune ca
premisa absolut necesara existentei sale, stabilirea cu certitudine a
săvârşirii unei infracţiuni aflata intr-o conexiune indisolubila cu
tăinuirea săvârşita de o alta persoana decât cea care a săvârşit
infracţiunea-premisa. Existenta unor simple indicii cu privire la
săvârşirea acestei din urma infracţiuni nu sunt de natura a
determina convingerea certa cu privire la reţinerea infracţiunii de
tăinuire. Nici pedeapsa in cazul persoanei considerate a fi tăinuitor
nu ar putea fi stabilita in condiţii de legalitate, atât timp cat nu se
poate individualiza sancţiunea aplicabila, prin raportare la natura
faptei penale din care decurge fapta de tăinuire. Astfel, conform
art.270 C.proc.pen.”primirea, dobândirea, transformarea, ori
 292

înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoana care fie a

cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete, ca acesta provine
din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penala, chiar fără a
cunoaşte natura acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani sau cu amenda. Pedeapsa aplicata tăinuitorului nu poate fi mai
mare decât pedeapsa prevazută de lege pentru fapta săvârşită de
autor.”
In afara de infracţiunea de furt reţinută de organele de
urmărire penala, instanţa de fond a apreciat ca pedeapsa pentru
tăinuire se poate raporta de asemenea la infracţiunea de tâlhărie,
furt calificat , delapidare, etc. Textul de lege care incriminează
infracţiunea de tăinuire stabileşte doar in privinţa inculpatului
situaţia de necunoaştere a faptei penale din care provine bunul
tăinuit, aceasta necunoaştere nefiind aplicabilă in cazul organelor
judiciare.
Conform art.480 alin.2 C.proc.pen.”acordul de
recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele
administrate, rezulta suficiente date cu privire la existenta faptei
pentru care s-a pus in mişcare acţiunea penala si cu privire la
vinovăţia inculpatului.” Faţa de aspectele prezentate anterior
instanţa de fond a apreciat ca nu se poate stabili, fără o îndoiala
rezonabila faptul ca inculpatul a săvârşit infracţiunea de tăinuire,
motiv pentru care s-a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei,
constatând nelegalitatea soluţiei.
Cu privire la cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria
Costeşti, prin care se solicita confiscarea speciala a bunurilor
ridicate cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare si lăsate in
custodie numitului P, instanţa de fond a considerat, că in cauza,
nefiind dovedită săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penala, nu
poate fi dispusa o astfel de măsura, nefiind astfel îndeplinite
condiţiile art.112 alin. 1 lit.b si e din C.pen.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă
Judecătoria Costeşti şi inculpatul Z.
Parchetul a criticat sentinţa pe motive de nelegalitate şi
netemeinicie arătând că raţionamentul instanţei este profund eronat
pentru că prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei nici nu s-a
susţinut că produsul petrolier în cauză ar proveni din patrimoniul SC
OMV PETROM SA, ci că provine în mod cert din comiterea unei
infracţiuni.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond, probele
administrate pe parcursul urmăririi penale dovedesc dincolo de orice
dubiu că produsul petrolier achiziţionat de inculpat provine din
comiterea unei infracţiuni, împrejurare de care acesta a avut
cunoştinţă. Astfel, cu ocazia audierii sale, la data de 09.05.2016,
inculpatul a declarat că a realizat în permanenţă, pe parcursul
tranzacţiei, că produsul petrolier provine din comiterea unei fapte
 293

penale. De asemenea, potrivit declaraţiei inculpatului, persoana care

i-a vândut ţiţeiul nu i-a prezentat documente justificative cu privire la
provenienţa mărfii sau cu privire la transportul acesteia, iar
autospeciala din care a fost descărcat produsul petrolier nu prezenta
însemne specifice transporturilor speciale de produse petroliere.
Preţul plătit de inculpat pentru întreaga cantitate de 7.400 litri
(3.000 de lei), este cu mult sub valoarea reală a produsului
(aproximativ 19.000 lei). În plus, inculpatul cunoştea că ţiţeiul de
sondă nu este destinat vânzării către persoanele fizice, aspect ce a
rezultat din cercetări. Inculpatul a declarat că a cunoscut toate
aceste aspecte, mai ales că, în perioada 2010-2012, ar fi lucrat ca
agent în cadrul unei societăţi ce asigura paza unor obiective
petroliere pe raza comunei Popeşti, Slobozia şi Ştefan cel Mare şi,
deci, era familiarizat cu activităţile specifice acestui domeniu.
Inculpatul a motivat oral, în faţa instanţei de control
judiciar, apelul depus.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma
motivelor invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu,
Curtea apreciază că ambele apeluri sunt fondate.
În acord cu parchetul, şi noi considerăm că prima instanţă
face o greşită apreciere atunci când leagă existenţa infracţiunii de
tăinuire pentru care s-a încheiat acordul de recunoaştere a
vinovăţiei, de existenţa infracţiunii predicat şi anume furtul. La o
privire mai atentă asupra definiţiei infracţiunii din reglementarea
anterioară, se observă că tipicitatea acesteia este asigurată şi în
cazul în care inculpatul cunoaşte că bunul provine din săvârşirea
unei infracţiuni chiar dacă cercetările efectuate nu au stabilit încă
autorii acesteia.
Or, din declaraţiile destul de clare ale inculpatului, a
rezultat că acesta a realizat în permanenţă, pe parcursul tranzacţiei,
că produsul petrolier provine din comiterea unei fapte penale. De
asemenea, potrivit declaraţiei inculpatului, persoana care i-a vândut
ţiţeiul nu i-a prezentat documente justificative cu privire la
provenienţa mărfii sau cu privire la transportul acesteia, iar
autospeciala din care a fost descărcat produsul petrolier nu prezenta
însemne specifice transporturilor speciale de produse petroliere.
Preţul plătit de inculpat pentru întreaga cantitate de 7.400 litri
(3.000 de lei), este cu mult sub valoarea reală a produsului
(aproximativ 19.000 lei). În plus, inculpatul cunoştea că ţiţeiul de
sondă nu este destinat vânzării către persoanele fizice, aspect ce a
rezultat din cercetări. Inculpatul a declarat că a cunoscut toate
aceste aspecte, mai ales că, în perioada 2010-2012, ar fi lucrat ca
agent în cadrul unei societăţi ce asigura paza unor obiective
petroliere pe raza comunei Popeşti, Slobozia şi Ştefan cel Mare şi,
deci, era familiarizat cu activităţile specifice acestui domeniu. Toate
aceste elemente de fapt ne conving şi pe noi că inculpatul avea
 294

cunoştinţă de împrejurarea că întreaga cantitate de produs petrolier

provine din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală,
împrejurare suficientă pentru tipicitatea infracţiunii de tăinuire
pentru care s-au iniţiat forme de angajare a răspunderii penale.
În aceste condiţii, considerăm că motivele avute în vedere
de prima instanţă atunci când a respins acordul de recunoaştere a
vinovăţiei nu pot fi primite deoarece sunt rodul unor raţionamente
străine de practica judiciară în materie , dar şi de cele relevate de
materialul probator administrat de organele de urmărire penală. În
realitate, acest material probator dovedeşte dincolo de orice îndoială
rezonabilă, atât existenţa infracţiunii de tăinuire, ce a constat în
acţiunea de achiziţionare a cantităţii de 7.400 litri produs petrolier
nesupus comercializării, cunoscând că provine din săvârşirea unei
infracţiuni, în vederea folosirii acestuia în gospodărie, comisă în
cursul lunii octombrie 2013, cât şi vinovăţia inculpatului în comiterea
acesteia sub forma intenţiei directe.
În ceea ce priveşte acordul de vinovăţie încheiat între
procuror şi inculpat, Curtea consideră că acesta cuprinde elementele
prevăzute de art. 482 cod procedură penală, că este rodul îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de art. 480 cod procedură penală deoarece
infracţiunea imputată este pedepsită cu închisoarea mai mică de 15
ani, din probele administrate rezultă , aşa cum am arătat mai sus,
suficiente date cu privire la existenţa faptei şi cu privire la vinovăţia
inculpatului, iar în cursul încheierii acordului, inculpatul a fost
asistat de apărător.
Faţă de cele de mai sus, în baza art. 488 alin. 4 lit. c cod
procedură penală, Curtea va admite apelurile penale formulate de
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA COSTEŞTI şi inculpatul
Z, împotriva sentinţei penale nr.125 din data de 19.07.2016,
pronunţată de Judecătoria Costeşti, în dosarul nr.1544/214/2016.
Va desfiinţa sentinţa şi rejudecând, în baza art. 485 alin.1
lit. a cod procedură penală, va admite acordul de recunoaştere a
vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti şi
inculpatul Z .
În baza art. 221 alin. 1 din Cp 1969 cu aplic. art. 5 Cp, va
condamna pe inculpatul Z la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni.
În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Cp 1969 va interzice
inculpatului, pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de
art. 64 alin. 1 lit. a teza a –II –a şi lit. b Cp. 1969.
În baza art. 86 ind. 1 din Cp 1969 va dispune suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei principale pe durata unui
termen de încercare de 4 ani şi 6 luni.
În baza art. 86 ind. 3 Cod penal, pe durata termenului de
încercare inculpatul se va prezenta la Serviciul de Probaţiune de pe
lângă Tribunalul Argeş pentru a respecta planul măsurilor ce-i va fi
stabilit, totodată având şi următoarele obligaţii:
 295

-să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu,

reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile,
precum şi întoarcerea;
-să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
-să comunice informaţii de natură a putea fi controlate
mijloacele lui de existenţă.
În baza art. 359 Cod procedură penală, va pune în vedere
inculpatului disp. art. 83 Cod penal.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal, va suspenda executarea
pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei principale.
În baza art. 118 alin. 1 lit. b şi e din Cp 1969, va confisca
de la inculpat următoarele bunuri, ridicate cu ocazia efectuării
percheziţiei domiciliare şi lăsate în custodie numitului Praf Ion,
potrivit procesului-verbal din data de 19.10.2013:
-7400 litri produs petrolier
-5 furtunuri din material plastic
-3 bidoane din material plastic cu capacitatea de 20 litri
fiecare
-8 recipiente din material plastic cu capacitate de 1000
litri fiecare
-3 butoaie metalice, cu capacitatea de 200 litri fiecare
- 2 recipiente din material plastic cu capacitatea de 400
litri fiecare
- 1 recipient din material plastic cu capacitatea de 1000
litri.
În baza art. 274 alin. 1 din Cpp, va obliga inculpatul la
plata sumei de 50 de lei cheltuieli judiciare către stat.( cheltuieli
fond)
În baza art. 275 alin. 3 Cpp, cheltuielile judiciare din apel
vor rămâne în sarcina statului.
Pentru aceste motive, Curtea a admis apelurile penale
formulate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA COSTEŞTI
şi inculpatul Z, împotriva sentinţei penale nr.125 din data de
19.07.2016, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în dosarul
nr.1544/214/2016. A fost desfiinţată sentinţa şi rejudecând a fost
admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul
de pe lângă Judecătoria Costeşti şi inculpatul Z.
În baza art. 221 alin. 1 din Cp 1969 cu aplic. art. 5 Cp, a
fost condamnat inculpatul Z la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni.
În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Cp 1969 au fost interzise
inculpatului, pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de
art. 64 alin. 1 lit. a teza a –II –a şi lit. b Cp. 1969. În baza art. 86 ind.
1 din Cp 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei principale pe durata unui termen de încercare de 4 ani şi 6
luni.
 296

În baza art. 71 alin. 5 Cod penal, a fost suspendată

executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei principale.
În baza art. 118 alin. 1 lit. b şi e din Cp 1969, au fost
confiscate de la inculpat următoarele bunuri, ridicate cu ocazia
efectuării percheziţiei domiciliare şi lăsate în custodie numitului P,
potrivit procesului-verbal din data de 19.10.2013:
-7400 litri produs petrolier
-5 furtunuri din material plastic
-3 bidoane din material plastic cu capacitatea de 20 litri
fiecare
-8 recipiente din material plastic cu capacitate de 1000
litri fiecare
-3 butoaie metalice, cu capacitatea de 200 litri fiecare
- 2 recipiente din material plastic cu capacitatea de 400
litri fiecare
- 1 recipient din material plastic cu capacitatea de 1000
litri.

10. Tentativă la infracţiunea de agresiune sexuală. Condiţii.

Elemente constitutive.
Art. 32 raportat la art. 218 alin. 1 Cod penal
Art. 32 raportat la art. 219 alin. 2 lit. c) Cod penal

(Decizia penală nr. 1355/A/14 decembrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.258 din 3 februarie 2016,

pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost achitat inculpatul T în baza
art.396 alin 5 C.pr.pen si art.16 lit.b teza I C.pr.pen, pentru
comiterea infracţiunii prev. de art.32 C.p. rap. la art.218 alin 1 C.p.
În baza art.25 alin 5 C.pr.pen a fost lăsată nesoluţionată
acţiunea civilă.
În baza art.399 alin 1,2 şi 4 C.pr.pen si art.241 C.pr.pen., s-
a constatat încetată de drept măsura controlului judiciar luat fata de
inculpatul T.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas, în baza
art.275 C.pr.pen, în sarcina acestuia, iar onorariul avocatului din
oficiu s-a dispus a fi plătit din fondurile Ministerului Justiţiei potrivit
art.272 C.pr.pen.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că în data de 13.06.2015, orele 17:00, persoana vătămată R
se afla pe islazul din satul Măncioiu, unde s-a întâlnit şi cu martorii
H, C şi R.
În jurul orelor 19:00, pe islaz, a apărut şi inculpatul T, care
se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.
 297

Acesta s-a apropiat de partea vătămată şi martori şi a

început să le pună o serie de întrebări, ce pot avea un caracter
obscen.
Partea vătămată avea asupra ei telefonul mobil, iar
inculpatul a crezut la un moment dat că aceasta i-a făcut fotografii cu
telefonul mobil şi că aceste fotografii vor ajunge pe facebook.
A considerat că în situaţia în care se afla, aceste fotografii
îl vor pune într-o situaţie defavorabilă, motiv pentru care i-a cerut
părţii vătămate să-i arate pozele pentru a vedea imaginea în care
fusese surprins inculpatul.
Partea vătămată nu a dorit să-i arate inculpatului aceste
fotografii şi a început să alegre către martora H, care se afla la o
distanţă de circa 50 m de locul discuţiei dintre inculpat şi partea
vătămată.
Având în vedere acest aspect, inculpatul a pornit în
urmărirea părţii vătămate şi a ajuns-o pe partea vătămată în
momentul în care aceasta a ajuns la martora H.
A urmat o serie de acţiuni ale inculpatului prin care a
încercat atât verbal, cât şi prin folosirea forţei să-i ia părţii vătămate
telefonul mobil, aflat în posesia acesteia.
Martorul ocular C, dar şi martora H, au arătat faptul că
inculpatul îi cerea părţii vătămate să-i dea telefonul, iar în momentul
în care aceasta, ţinând telefonul în mâini, l-a ascuns între picioarele
sale în poziţia stând în picioare, inculpatul a trântit-o la pământ şi a
încercat să-i desfacă picioarele şi să-i ia telefonul mobil.
Acţiunile violente ale inculpatului duse în această direcţie
au durat mai multe minute de faţă fiind martorii C, R şi H.
La un moment dat, martora H a luat hotărârea să intervină
între disputa dintre cele două părţi şi să-i despartă. Atunci partea
vătămată a reuşit să fugă, iar inculpatul a rămas în aşezat la faţa
locului.
Instanţa de fond a apreciat, având în vedere declaraţiile
martorilor date atât în faza de urmărire penală, dar mai ales la
instanţa de judecată, că fapta dedusă judecăţii nu este prevăzută de
legea penală, fiind în esenţa ei o faptă de natură civilă.
Este clar, a arătat instanţa de fond, că între părţi a avut
loc o altercaţie verbală şi fizică, însă aceasta nu îmbracă sub nicio
formă caracter penal cu atât mai mult forma unei tentative la viol.
Este greu de înţeles cum această tentativă la viol s-ar fi
putut comite în prezenţa a trei martori oculari.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor
administrate, că partea vătămată s-a aflat într-o primă etapă, într-o
veritabilă eroare de fapt, confundând acţiunile inculpatului, prin care
acesta încerca să intre în posesia telefonului mobil al părţii vătămate
pentru a vedea dacă a fost fotografiat de aceasta, cu acţiunile
specifice unei infracţiuni de viol.
 298

Acest lucru s-a întâmplat şi datorită vârstei părţii vătămate

şi poate şi a condiţiilor sociale şi familiale în care partea vătămată şi-
a desfăşurat activitatea până în prezent.
Relevante în cauză sunt, în opinia instanţei de fond,
discuţiile anterioare comiterii faptelor, dintre inculpat, partea
vătămată şi martori.
Partea vătămată a considerat că aceste discuţii erau
precursoare acţiunii de tentativă la viol. În acest sens, amintim „oile
mele sunt în grădină la tine”; „hai să le scoatem”; „ce fete frumoase
sunt cu tine, nu le împunge ţapul?”
Este clar că, în lipsa existenţei unei experienţe de viaţă,
partea vătămată a confundat acţiunile de luare a telefonului mobil pe
care îl ascunsese între picioarele sale, cu o veritabilă acţiune de
comitere a infracţiunii de viol.
Chiar partea vătămată, în declaraţia sa, a arătat că
inculpatul nu a atins-o niciodată în timpul disputei fizice cu mâna în
zonele intime şi nici nu a încercat să o sărute.
Potrivit declaraţiilor martorului C, acţiunile inculpatului
erau focalizate asupra locului în care partea vătămată îşi ţinea
telefonul mobil.
Aceasta ţinea telefonul mobil între picioare, situaţie în care
acţiunile inculpatului au putut fi uşor confundate, în lipsa unei reale
experienţe de viaţă, cu acţiunile specifice infracţiunii de viol.
Or, în opinia instanţei de fond, este greu de crezut că un
inculpat, oricât de psihopat sexual ar fi, a încercat să întreţină relaţii
sexuale cu o persoană, de faţă fiind şi alte trei persoane, care pot
oricând acţiona împotriva lui.
De fapt, martora H a intervenit fără probleme în disputa
dintre cele două părţi, iar în momentul în care a dat declaraţie la
instanţă, a admis că dacă partea vătămată avea asupra ei telefonul
mobil, pe care îl ascunsese între picioare, fapt pe care până la acea
dată nu îl cunoscuse, acţiunile inculpatului, pe care le văzuse la acea
dată nu au cum să mai îmbrace forma unei tentative la viol.
Este clar, a menţionat instanţa de fond, că partea vătămată
a fost determinată să denatureze adevărul şi de părinţii săi, care au
considerat că acea acţiune a inculpatului ar afecta în mod
iremediabil reputaţia părţii vătămate, situaţie în care aceasta nu mai
poate fi remediată decât printr-un proces penal, chiar dacă, acesta
este lipsit de obiect.
În raport de probele administrate în cauză, probe directe şi
obiective, instanţa de fond a apreciat că fapta comisă de inculpat nu
este prevăzută de legea penală.
În aceste condiţii, instanţa l-a achitat pe inculpatul T, în
baza art.396 alin 5 C.pr.pen si art.16 lit.b teza I C.pr.pen, pentru
comiterea infracţiunii prev. de art.32 C.p. rap. la art.218 alin 1 C.p.
 299

În baza art.25 alin 5 C.pr.pen a lăsat nesoluţionată

acţiunea civilă.
În baza art.399 alin 1,2 şi 4 C.pr.pen si art.241 C.pr.pen,
instanţa de fond a constatat încetată de drept măsura controlului
judiciar luat faţă de inculpatul T.
Impotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă
Judecătoria Piteşti şi partea civilă R, pentru considerente de
nelegalitate si netemeinicie, solicitând desfiinţarea, cu consecinţa
condamnării inculpatului.
În motivarea apelului, s-a arătat că aprecierea instanţei de
fond că fapta nu este prevăzută de legea penală, este una greşită.
Dezvoltând motivul de apel, procurorul a prezentat, pe
scurt, elementele constitutive ale infracţiunii care face obiectul
cauzei prev. de art. 218 c.pen, precum şi ale infractiunilor prev. de
art. 219, art. 193 şi art.205 C.pen., considerând că fapta inculpatului
nu poate să nu fie prevăzută de legea penală, iar instanţa de fond
avea obligaţia de a întreprinde toate demersurile pentru a observa
dacă fapta este corect încadrată juridic.
A mai arătat procurorul că instanta de fond a retinut in
mod gresit situatia de fapt dedusa judecatii, elementele de proba
existente la dosar conducând la concluzia că a fost savarşita
infractiunea de tentativa de viol. În aprecierea procurorului, fata de
periculozitatea social a faptei si personalitatea inculpatului , se
impune condamnarea acestuia la o pedeapsa cu inchisoarea cu
executare in conditiile art. 60 C.pen., in cuantum orientat catre
maximul special, aplicarea pedepselor complementare si accesorii
prev. de art. 66 alin.1 lit.a, b si d C.pen. si deducerea perioadei
retinerii din data de 06.07.2015.
Partea civilă R a arătat că soluţia de achitare a inculpatului
se bazează pe o analiză trunchiată a probelor administrate şi că se
impune condamnarea inculpatului, cu obligarea acestuia la plata
daunelor morale si a cheltuielilor de judecata.
Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma criticilor
care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, aşa cum impun
exigenţele art. 417 alin. ultim din Codul de procedură penală, Curtea
constată următoarele:
Potrivit art. 218 alin. 1 din Codul penal în vigoare,
constituie infracţiunea de viol raportul sexual, actul sexual oral sau
anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând
de această stare, precum şi, conform alin.2, orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală comise în condiţiile alin. (1). Pedeapsa
este mai mare atunci cand victima este un minor.
Potrivit art. 219 alin. 1 din Codul penal, constituie
infracţiunea de agresiune sexuala actul de natură sexuală, altul
decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană, săvârşit prin
 300

constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi

exprima voinţa ori profitând de această stare. Conform alin.2 lit.c,
pedeapsa este de la 3 la 10 ani inchisoare si interzicerea exercitarii
unor drepturi atunci cand victima este un minor.
Contrar celor stabilite de judecătorul fondului prin
sentinţă, Curtea constată că în speţă sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de tentativă de agresiune sexuală în
forma agravată şi că vinovăţia inculpatului a fost pe deplin dovedită.
Elementele de fapt descrise în Rechizitoriul nr.
5056/P/2015 din 04.08.2015 al Parchetului de pe langa Judecatoria
Pitesti şi probele administrate în cursul judecăţii, atestă că inculpatul
T a folosit violenţa fizică asupra persoanei vătămate R, pe care a
urmărit-o, a pus-o cu forţa la pământ şi a încercat să îi desfacă
picioarele, aceasta opunându-se.
Starea de fapt dedusă judecăţii a fost stabilită parţial
corect de instanţa de fond, în sensul că a reţinut în mod întemeiat
folosirea de violenţe fizice de către inculpat asupra persoanei
vătămate, care au durat câteva minute, până când martora H a
intervenit asigurându-i scăparea.
Deşi violenţele exercitate asupra persoanei vătămate şi
imobilizarea acesteia timp de câteva minute reies din toate probele
administrate in cursul urmăririi penale si al judecăţii şi au fost corect
reţinute de judecătorul fondului, aceasta a motivat soluţia de
achitare exclusiv pe lipsa intenţiei de a comite un viol.
Astfel, probele administrate în cursul urmăririi penale şi al
cercetării judecătoreşti confirmă susţinerile acuzării în sensul că la
data de 13.06.2015 persoana vătămată a mers la izlazul din satul
Măcinoiu pentru păşunatul vitelor sale, unde s-a întâlnit şi cu
martorii H, C şi R. În jurul orei 19.00, pe acelaşi izlaz, a apărut şi
inculpatul T, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi dezbrăcat de
la brâu în sus, care s-a apropiat de persoana vătămată şi martori şi a
început să le adreseze cuvinte cu caracter obscen, după care a plecat
înspre grădina sa aflată în apropiere, timp în care acel loc a plecat şi
martorul C. După circa 10 minute, inculpatul a mers la locul unde se
aflau persoana vătămată şi martorele, împrejurare în care a
continuat să facă afirmaţii cu caracter obscen cu referire la persoana
vătămată şi martora R, iar în acest timp martora H i-a spus
inculpatului să le lase în pace, apoi ea s-a îndepărtat de aceştia la o
distanţă de circa 50 de metri. Inculpatul i-a cerut persoanei vătămate
telefonul mobil, pe motiv că vrea să vadă o fotografie din el, i-a spus
martorei R că o să meargă la martora H.
În continuare, persoana vătămată a plecat înspre locul
unde se afla martora H, iar la un moment dat inculpatul a plecat în
fugă după persoana vătămată, aceasta fiind anunţată de îndată de
martora R că este urmărită de inculpat.
 301

Persoana vătămată s-a întors şi l-a observat pe inculpat

alergând după ea, motiv pentru care ea a început să fugă în direcţia
martorei Heghiu Otilia, iar când a ajuns la aceasta s-a poziţionat în
spatele ei şi a prins-o de umeri, căutând protecţie şi spunându-i să o
ajute. Inculpatul a ajuns la cele două, moment în care a tras-o pe
persoana vătămată de lângă martoră, deşi aceasta din urmă s-a opus
şi i-a spus inculpatului să o lase în pace.
Curtea i-a audiat nemijlocit pe persoana vătămată şi pe
martorii C, R şi H, iar din declaraţiile acestora reiese că inculpatul a
pus-o la pamânt pe persoana vatamata, s-a poziţionat de-asupra
acesteia şi i-a spus „desfă picioarele”, încercând să i le desfacă cu
genunchii săi, fără a reuşi, deoarece persoana vătămată le ţinea
lipite strâns.
Atât persoana vătămată, cât şi martorele R şi H confirmă
că inculpatul i-a imobilizat mâinile persoanei vătămate cu un braţ, iar
cu cel de-al doilea a tras-o pe persoana vătămată de pantalonii scurţi
cu care era imbracată, fără a reuşi să o dezbrace întrucat erau legaţi
cu şiret. Martora H observat că inculpatul a încercat să acopere gura
persoanei vatamate cu gura sa, pentru a o împiedica să strige după
ajutor, în timp ce aceasta încerca să scape, dând din mâini şi din
picioare pentru a se elibera. Dupa aproximativ 5 minute, persoana
vătămată a fost ajutată de martora H, care l-a dat într-o parte pe
inculpat împingandu-l si a tras-o pe persoana vatamata de sub
acesta, ajutand-o sa se ridice.
Fiind audiat de organele de cercetare penala si de instanta
de judecata, inculpatul nu a recunoscut infractiunea de tentativă de
viol, negand ca ar fi facut remarci cu caracter obscen si pretinzând
că persoana vatamata i-ar fi facut o poză cu telefonul mobil, motiv
pentru care a alegat după persoana vatamata, care s-a împiedicat si
a căzut. Inculpatul a declarat că a avut intenţia de a-i lua telefonul
din mână, pentru a verifica daca a fost fotografiat, iar cand aceasta a
inceput să ţipe si să plângă, a renunţat la ideea de a-i lua telefonul şi
a plecat către locuinţa sa.
Deşi în etapa apelului inculpatul prin avocat a continuat să-
şi susţină nevinovăţia, Curtea observă că afirmaţiile sale sunt
contrazise prin dovezile testimoniale la care s-a făcut mai sus
referire.
Susţinerile inculpatului referitoare la „încercarea de a lua
telefonul mobil din mâna persoanei vatamate” nu sunt confirmate de
nici unul dintre cei trei martori oculari, care nu au văzut ca aceasta
să-i fi făcut anterior vreo fotografie inculpatului şi nici că ar fi ţinut
telefonul mobil în mână în momentul agresiunii. Martorul C, in faţa
organelor de urmărire penală nu a făcut nici o menţiune referitoare
la faptul că persoana vatamata i-ar fi făcut inculpatului poze cu
telefonul mobil. In fata instantei de judecată, insă, martorul a
adăugat că inculpatul ar fi fost fotografiat de persoana vatamata si
 302

ca a alergat-o pe aceasta ca sa ii ia telefonul. De asemenea, in cursul

urmăririi penale, martorul a declarat, referitor la conduita
inculpatului, că „i-a creat impresia unei agresiuni de natura sexuala”
- aspect susținut si de cele două martore oculare. In fata instantei de
judecata, insă, a revenit si a precizat că „inculpatul avea treabă cu
telefonul”.
Motivaţia acestor „adăugări” si „reveniri” asupra
declaratiei initiale a fost explicată de martor in cuprinsul declaratiei
din 13.07.2016 dată în dosarul penal nr. 3852/P/2016, în care a
arătat că, după declaratia initiala data la politie, a auzit un zvon prin
sat, pe la magazinul comunal, că la momentul incidentului inculpatul
ar fi vrut să îi ia telefonul persoanei vătămate. Martorul si-a mentinut
declaratia data in cursul urmăririi, nu pe cea data in cursul judecatii,
intrucat la momentul audierii de catre instanta s-a intimidat, aflându-
se pentru prima data intr-o sala de judecata si fiindu-i adresate mai
multe intrebări de către judecator si procuror, s-a emotionat.
Ansamblul probator administrat conduce la concluzia certă
că inculpatul a savârşit o infractiune privind la viata sexuală. Atat
infractiunea de viol, cat si infracțiunea de agresiune sexuală sunt
infractiuni complexe, care absorb in continutul lor infractiunea de
loviri sau alte violente si / sau infractiunea de lipsire de libertate in
mod nelegal, pe perioada de timp strict necesara comiterii
infractiunii privind viata sexuala.
In ceea ce priveste latura obiectiva a infractiunii privind
viata sexuala, Curtea apreciază că actele materiale de executare sunt
specifice infractiunii de tentativa de agresiune sexuala, fiind facuta şi
dovada vinovatiei inculpatului faţă de această infracţiune.
Ca si consideraţii teoretice, curtea reţine că infractiunile
privitoare la viata sexuala sunt infractiuni comisive care se
realizeaza, sub aspectul laturii obiective, prin actiuni, care constituie
fie o incalcare a libertatii sexuale, fie o folosire abuziva a acestei
libertati. Definitia oferita de ICCJ prin Decizia nr. III/23 mai 2005
noţiunii de „act sexual de orice natura”, susceptibil a fi incadrat in
infractiunea de viol prevazuta de art. 197 din Vechiul C.pen. nu a
inlaturat dificultatea de a delimita actele sexuale specifice violului de
acte de perversiune sexuala. Prin această decizie ICCJ a stabilit ca
prin acte de perversiune sexuala, in acceptiunea prevederilor art.
201 din Vechiul Codul penal, se arata ca “trebuie sa se inteleaga
orice alte modalitati de obtinere a unei satisfactii sexuale decat cele
care constituie act sexual”.
În noul Cod Penal, aceste noţiuni au fost lămurite, in sensul
că în expunerea de motive ce insoteste noul cod, infractiunea de viol
a fost reglementata pornind de la ideea de act de penetrare, astfel
incat in continutul său se va include raportul sexual, actul sexual oral
si respectiv actul sexual anal, indiferent daca in aceste ultime cazuri
este vorba de un act heterosexual sau homosexual. De asemenea, in
 303

termenii art. 218 alin. 2 din Noul cod penal, se includ in continutul
infractiunii de viol si actele de penetrare vaginala sau anala,
realizate in alte modalitati (prin introducere de obiecte, degete, etc.).
Astfel definit, violul acopera toate actele de penetrare, indiferent
daca au fost comise de agresor asupra victimei sau daca victima a
fost obligata sa faca acest lucru.
Pentru a nu ramane nesanctionate acele acte care nu
presupun un act sexual normal, anal sau oral si nici penetrarea cu
alte obiecte, ci orice act de natura sexuala care nu presupune
penetrarea, in Noul Cod penal a fost incriminata o noua infractiune si
anume agresiunea sexuala.
Infractiunea de perversiune sexuala in acceptiunea art.
201 din vechiul C.pen. nu se mai regaseste sub aceeasi denumire, ci
sub cea de agresiune sexuala. In art. 219 din Noul cod penal
cuprinde acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (de ex.
acte de masturbare), savarsite sub imperiul constrangerii sau al
starilor asimilate acesteia. Pentru a se evita o practica neunitara,
legiuitorul a mentionat explicit in alin. 4 ca daca actele de agresiune
sexuala au fost precedate sau urmate de savarsirea actelor sexuale
prevazute in cadrul infractiunii de viol, fapta va constitui aceasta din
urma infractiune.
În general, în doctrina de specialitate, se foloseşte expresia
de „perversiuni sexuale” pentru a fi desemnat orice comportament
sexual care îi conferă persoanei satisfacţie sexuală majoră în afara
actului sexual. Actele de perversiune sexuală sunt variate,
clasificarea lor preocupând, de‐a lungul timpului, o mulţime de
specialişti din domeniile medicinii, psihologiei, antropologiei,
dreptului etc. În literatura de specialitate s‐a arătat că nu există
nicăieri un catalog definitiv al perversiunilor, ci diverse clasificări
posibile,elaborate în funcţie de o referinţă sau alta. Pot fi, aşadar,
acte de natură sexuală specifice agresiunii sexuale: exhibiţionismul,
algolagnia, voyeurismul, iar în speţa de faţă: masturbarea (care
poate interveni şi în cadrul unor relaţii sexuale în care se angajează
mai mult de o singură persoană). Actele de perversiune sexuală
realizate între persoane care consimt la acestea nu trebuie pedepsite
deoarece ele ţin de viaţa intimă a persoanei, iar dacă aceste acte
sunt realizate prin constrângere, prin punerea victimei în
imposibilitate de a se apăra sau de a‐şi exprima voinţa ori profitând
de această stare vor atrage răspunderea pentru infracţiunea de
agresiune sexuală.
Revenind la cauza de faţă, în concret, aspectele care
formează convingerea Curtii că sunt întrunite elementele
constitutive ale infractiunii de tentativa de agresiune sexuală in
forma agravata sunt următoarele:
- Anterior violenţelor fizice, inculpatul a facut remarci
referitoare la aspectele vestimentare ale persoanei vătămate, la
 304

faptul că s-ar fi epilat pe picioare, a făcut aluzii cu tentă sexuală,

referindu-se la împerecherea animalelor (spunând că ţapul lui nu
împunge, ci mârleşte);
- Conduita verbală a inculpatului, faptul că era pe
jumătate dezbrăcat şi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice le-a
inspirat un sentiment de teamă persoanei vatamate si martorelor
prezente si le-a determinat să se îndepărteze de acesta, insă
inculpatul a pornit în urmărirea persoanei vătămate, alergând după
aceasta pe izlaz;
- Desi persoana vatamata s-a refugiat in zona in care se
afla martora HH, cel mai probabil să o ajute să scape de urmărirea
inculpatului, acesta a prins-o, a pus-o cu forţa la pământ, s-a
poziţionat de-asupra ei si a imobilizat-o;
- In această perioada de timp, aflat intr-o stare de
surescitare ca urmare a incercarilor persoanei vatamate de a scăpa,
inculpatul a incercat să desfaca picioarele persoanei vatamate cu
genunchii săi, a tras de pantalonii acesteia cu scopul de a-i da jos, a
incercat să acopere gura persoanei vatamate cu gura sa, nereusind,
deoarece persoana vatamata se zbătea să scape;
- Persoana vatamata a fost eliberata de martora H care l-a
impins pe inculpat si a tras-o pe persoana vatamata de sub acesta,
martora facând cu acest prilej afirmaţii legate de sentimentul de
pudoare pe care ar fi trebuit să îl aibă inculpatul şi de diferenta prea
mare de vârstă dintre cei doi;
- Inculpatul nu a oferit nici o justificare serioasa pentru
faptul că a întreprins aceste acţiuni, a fugit pentru a-şi asigura
scăparea, iar ulterior i-a prezentat scuze persoanei vatamate legate
de cele intamplate.
Toate aceste elemente, care reies din probele administrate
in cauză, conduc la concluzia că fapta există şi a rămas in faza de
tentativă datorită intervenţiei martorei H, a fost făcută dovada că
prin aceste acţiuni inculpatul a urmărit nu realizarea unui raport
sexual, ci obţinerea unei excitaţii sexuale nefinalizate, prin
constrângerea persoanei vatamate minore. Inculpatul a inceput
executarea actelor de constrângere, dar datorită unei împrejurări
independente de voinţa sa, actul de natură sexuală (în speţă,
masturbarea) nu a avut loc.
Pentru cele ce preced, în dezacord cu cele hotărâte de
judecătorul fondului, Curtea concluzionează că a fost făcută dovada
vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii de tentativă de
agresiune sexuală in formă agravata, fiind întrunite în speţă
condiţiile cumulativ prevăzute de art. 396 alin. 2 din Codul de
procedură penală, potrivit căruia condamnarea se pronunţă dacă
instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta
există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
 305

Fapta inculpatului T constând in aceea că in ziua de

13.06.2015, ora 19.00, pe izlazul comunal situat în comuna Cuca jud.
Argeş, a încercat prin constrângere să exercite un act de natură
sexuală cu persoana vătămată minoră R întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii prev. de art.32 rap. la art. 219 al.2 lit.c
Cod penal.
De aceea, soluţia care va fi pronunţată va fi aceea de
admitere a apelurilor promovate de procuror si partea civilă, în baza
art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. a) din cod, cu consecinţa desfiinţării în
totalitate a sentinţei penale.
În temeiul art.386 Cod procedură penală, va schimba
încadrarea juridică a faptei inculpatului, din infracţiunea prevăzută
de art.32 rap. la art.218 al.1 Cod penal în infracţiunea prevăzută de
art.32 rap. la art. 219 al.2 lit.c Cod penal, text de lege în baza căruia
va fi condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare.
La individualizarea pedepsei ce se va aplica inculpatului,
vor fi avute în vedere criteriile statornicite de art. 74 Cod penal,
respectiv gradul de pericol social concret al infracţiunii, dovadă în
acest sens fiind şi limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor (de la 3
la 10 ani) care vor fi reduse cu ½ ca urmare a retinerii disp. art. 33
alin.2 C.pen. (devenind: de la 1 an si 6 luni la 5 ani), faptul că a
profitat de vârsta fragedă a persoanei vatamate elevă la un liceu
teologic, lipsită de experienţă de viaţă, precum şi persoana
inculpatului, atitudinea acestuia de nerecunoastere pe parcursul
procesului penal, nivelul mediu de educaţie, vârsta (46 de ani).
Pedeapsa aplicata inculpatului orientată uşor peste
minimul special prevăzut de lege va fi executata in conditiile art. 91
C.pen. avându-se în vedere că sunt necesare stabilirea unor masuri
de supraveghere si obligatii in sarcina inculpatului conform art. 93
C.pen.pentru a se convinge de necesitatea respectării legii şi să
evite, în viitor, comiterea unor fapte antisociale .
Totodată, curtea apreciază că se impune stabilirea in
sarcina inculpatului a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 66 lit.
a), b), d) şi n) Cod penal (dreptul de a comunica cu victima R) pe o
perioadă de 3 ani.
In baza art. 72 C.pen. se va constata ca inculpatul a fost
retinut in data de 06.07.2017 conform ordonantei din aceeasi zi .
Cu privire la latura civilă, constatand indeplinite conditiile
raspunderii civile delictuale, va obliga inculpatul să-i plătească părţii
civile daune morale. Referitor la cuantumul despăgubirilor Curtea
apreciază că, faţă de circumstanţele săvârșirii faptei şi de celelalte
aspecte sus-menţionate, daunele în cuantum de 5000 lei se
încadrează în limita unei juste şi echitabile despăgubiri ce se
impune a fi plătită persoanelor asupra cărora se exercită agresiuni
sexuale.
 306

Văzând şi disp. art. 274 , art. 276 din Codul de procedura

penală, pentru aceste motive, Curtea a admis apelurile declarate de
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA PITEŞTI şi de partea
civilă R, împotriva sentinţei penale nr.258 din data de 03.02.2016,
pronunţată de Judecătoria Piteşti, în dosarul nr.13131/280/2015,
intimat inculpat fiind T.
Desfiinţează în totalitate sentinţa penală apelată şi
rejudecând:
În baza art.386 Cod procedură penală schimbă încadrarea
juridică dată faptei din infracţiunea prevăzută de art.32 rap. la
art.218 al.1 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art.32 rap. la art.
219 al.2 lit.c Cod penal.
Condamnă pe inculpatul T la pedeapsa de 2 ani închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.32 rap. la art.219 al.2 lit.c
Cod penal.
În baza art.91 Cod penal, dispune suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.
Fixează termen de supraveghere de 3 ani.
Pe durata termenului de supraveghere inculpatul e obligat
să respecte măsurile prevăzute de art.93 al.1 lit.a-e Cod penal,
respectiv:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş, la
datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune
desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice
deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a
permite controlul mijloacelor sale de existenţă;
Impune inculpatului şi obligaţia prevăzută de art.93 al.2
lit.b Cod penal, respectiv de a frecventa un program de reintegrare
socială derulat de Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizat în
colaborare cu instituţiile din comună.
În baza art.83 al.3 Cod penal inculpatul va presta muncă
neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile la
Primăria Morăreşti, judeţul Argeş sau la Consiliul Local Morăreşti.
Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.96 Cod
penal.
Interzice inculpatului drepturile prev. de art.66 al.1
lit.a,b,d şi n (dreptul de a comunica cu victima R) Cod penal pe o
perioadă de 3 ani.
În baza art.65 Cod penal interzice aceleaşi drepturi ca
pedeapsă accesorie.

11. Recunoaşterea hotărârilor penale străine.

 307

Art. 2341 din Legea 302/2004

Art. 239 din Legea 302/2004
Art. 240 din Legea 302/2004
Art. 242 alin. 2 din Legea 302/2004

(Decizia penală nr. 1356/A/14 decembrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.175 din 10 octombrie 2016,

pronunţată de Judecătoria Câmpulung, în baza art. 240, 234 ind.1 şi
art. 239 din Legea nr. 302/2004, a fost recunoscută Decizia
110776852 din 4 decembrie 2014, emisă de Secţia de Poliţie Rutieră
Celje Republica Slovenia şi sancţiunea pecuniară în sumă de 150
Euro, aplicată intimatului B.
În baza art. 243 al.3 din Legea nr. 302/2004, s-a dedus din
această sancţiune suma de 75 Euro achitată de intimat cu ordinul de
plată nr.33/24/T K1578 din 6 decembrie 2014, emis de Banka Koper -
Biroul Sezana, Unitatea de lucru Sezana.
În baza art.242 din Legea nr. 302/2004, s-a schimbat
sancţiunea rămasă de executat în cuantum de 75 Euro, în monedă
naţională, intimatul urmând să achite suma de 337,11 lei.
În baza art. 247 lit. d din Legea nr. 302/2004, s-a dispus
informarea autorităţii competente din statul emitent cu privire la
executarea hotărârii după încheierea executării.
În baza art. 246 al.2 din Legea nr. 302/2004, cheltuielile
judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că a fost înaintată şi s-a înregistrat la data de 04 martie
2016, sub numărul 783/205/2016, sesizarea Judecătoriei Celje,
Republica Slovenia, privind pe intimatul B, referitoare la executarea
unei sancţiuni pecuniare în conformitate cu Decizia Cadru nr.
2005/214/JAI of 24 a Consiliului din 24 februarie 2005 privind
aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor
pecuniare.
S-a arătat în cuprinsul sesizării, că intimatul Buşescu
Gheorghe a fost obligat, prin Decizia nr. 110776852 din data de 04
decembrie 2014, rămasă definitivă la data de 13 decembrie 2014
(fila 13 dosar verso) la plata unei amenzi în sumă de 150 €, pentru
conduită contrară normelor de trafic rutier.
Fapta săvârşită de intimat, a arătat instanţa de fond, face
parte din categoria celor pentru care verificarea dublei incriminări
nu este necesară, conform prevederilor art. 239 alin. 1 din Legea nr.
302/2004.
S-au depus la dosar, alăturat sesizării, Hotărârea
autorităţii juridice străine în limba oficială a statului emitent (filele 6
- 11 dosar) şi traducerea acestei decizii.
 308

Intimatul a formulat şi depus la dosar, la 28 aprilie 2016

(filele 25 – 27) note de şedinţă, solicitând respingerea sesizării.
Intimatul a solicitat să se reţină faptul că suma de bani
menţionată reprezintă o amendă administrativă aplicată de
autorităţile slovene pentru conduită contrară normelor de trafic
rutier potrivit Deciziei nr. 110776852 din 04 decembrie 2014, că
fapta pentru care a fost aplicată pedeapsa pecuniară face parte din
categoria celor pentru care verificarea dublei incriminări nu ar fi
necesară şi că executarea acestei pedepse este guvernată de legea
română.
Intimatul a arătat, de asemenea, că în cuprinsul acestei
decizii se arată că amenzii aplicate în cuantum de 150 €, îi sunt
aplicabile dispoziţiile primului paragraf 57 c. ZP -1 sub aspectul
achitării fracţiunii de jumătate din cuantumul amenzii.
Instanţa de fond a menţionat, că potrivit dispoziţiilor art.
57 c ZP – 1 din legislaţia slovenă, în cazul în care nu se depune o
cerere de protecţie judiciară împotriva deciziei, se poate plăti
jumătate din amendă în termen de 8 zile de la aplicarea sancţiunii.
A arătat, de asemenea, intimatul că potrivit informaţiilor
existente pe site-ul Ambasadei României din Slovenia amenzile
rutiere plătite în cuantum de1/2 în termen de 8 zile de la aplicare
sunt considerate achitate integral.
Intimatul a precizat, că a achitat în termen de 2 zile de la
aplicarea amenzii în cuantum de 150 €, suma de 75 €, respectiv1/2
din amendă. A solicitat a se reţine şi
faptul că la momentul când a fost sancţionat contravenţional, i-a fost
emis de către autorităţile slovene un înscris intitulat ,,hotărâre”
privind executarea amenzii aplicate şi că în cuprinsul acestui înscris
se arată în mod expres organul care l-a amendat Postaja Prometne
Policije Celje Ljubljanska 12, 3000, data şi ora săvârşirii
contravenţiei 04 decembrie 2014, ora 15:30, locul săvârşirii
contravenţiei A 1, 0039, km 2.2, numele agentului constatator M,
elemente identice cu cele menţionate în înscrisul depus la fila 40
dosar, cu care face dovada achitării amenzii ce i-a fost aplicată.
Conform acestui înscris, intimatul a achitat la data de 06 decembrie
2014 jumătate din cuantumul amenzii, adică în termenul legal, aşa
cum rezultă din ordinul de plată şi din ordinul de încasare emis de
Banka Koper.
De asemenea, intimatul a solicitat, în raport de toate
aceste considerente, respingerea sesizării, urmând a se reţine că a
achitat suma de 75 €, adică jumătate din amenda aplicată în
conformitate cu legislaţia statului sloven, la data de 06 decembrie
2014 potrivit ordinului de plată emis de Banka Koper.
În susţinerea apărărilor sale, intimatul a depus la dosar, în
copie, actul său de identitate (fila 28); ordinul de plată privind suma
de 75 €, un extras din actul normativ menţionat în actul de
 309

constatare a contravenţiei – legea Z Pr CP şi un extras de pe site-ul

Ambasadei României în Republica Slovenia privind contravenţiile
rutiere.
Instanţa a înaintat, prin Ministerul Justiţiei, autorităţii
slovene, în copie, înscrisurile depuse la dosar de către intimat pentru
a-şi exprima poziţia în legătură cu apărarea acestuia, în sensul că în
termenul prevăzut de lege a achitat jumătate din cuantumul amenzii
ce i-a fost aplicată.
Din partea autorităţii slovene nu a fost comunicat un astfel
de punct de vedere, cu toate că s-au acordat 3 termene în acest sens.
Instanţa a dispus ca intimatul să depună la dosar, în copie
tradusă, ordinul de plată invocat, act ce a fost depus la fila 69 dosar.
Din verificarea actelor dosarului, instanţa de fond a
reţinut, că intimatul a fost sancţionat prin Decizia nr.
0000110776852, emisă de Secţia de Poliţie Rutieră Celje la data
de 04 decembrie 2014, cu amendă contravenţională în cuantum de
150 €, pentru încălcarea dispoziţiilor legii Z Pr CP pentru o
contravenţie rutieră (conduită contrară normelor de trafic rutier).
Intimatul nu a contestat această decizie prin formularea
unei cereri de reexaminare, în intervalul de 8 zile de la comunicarea
ordinului de plată, astfel că sancţiunea a rămas definitivă.
Cu toate acestea, astfel cum rezultă din ordinul de plată
depus în copia tradusă la dosar, intimatul a achitat jumătate din
amenda ce i-a fost aplicată, respectiv suma de 75 €, la data de 06
decembrie 2014, astfel cum rezultă din extrasul nr. 33/24/T (număr
casierie 5, referent K 1578) emis de Banka Koper Biroul Sezena
Unitatea de lucru Sezena.
Acest din urmă act, menţionează că plata reprezintă
amenda contravenţională potrivit Ordinului S1120000110776852
aplicată de Poliţia Stefanova Ulica 2 1501 Ljubljana - Mai.
Aşadar, cu ordinul de plată menţionat, intimatul a făcut
dovada că a achitat, la data de 06 decembrie 2014, suma de 75 €, din
cea de 150 € aplicată prin actul de constatare a contravenţiei
110776852 din data de 04 decembrie 2012.
Plata a fost efectuată în intervalul de 8 zile, în care
intimatul putea cere reexaminarea amenzii aplicate. Sancţiunea,
astfel cum rezultă din actele dosarului, a fost aplicată în baza
dispoziţiilor art. 57 c ZP 1 din legislaţia slovenă.
Instanţa de fond a constatat că, contrar susţinerilor
intimatului în sensul că prezenta sesizare este neîntemeiată întrucât
a achitat jumătate din amenda aplicată în termen de 8 zile de la
aplicare, instanţa va reţine că termenul respectiv se referă la
reexaminarea amenzii aplicate iar posibilitatea achitării fracţiunii de
½ din amendă exista numai dacă se achita pe loc suma de 75 euro,
fapt care nu s-a întâmplat.
 310

Această situaţie reiese din cuprinsul actului de

sancţionare şi rubricile completate prin bifare de agentul
constatator. (fila 6 dosar) Pe de altă
parte, a arătat instanţa de fond, motivele invocate de petent nu se
încadrează între cele expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art.
241 din legea 302/2004, ci reprezintă chestiuni de fond privind
titlul executoriu care ar fi trebuit invocate în faţa autorităţii străine
în intervalul de 8 zile menţionat şi care autoritate avea competenţa
de a verifica împrejurarea că decizia menţionată (hotărârea devenită
executorie) a fost emisă nelegal sau că amenda este considerată
achitată integral. Potrivit prevederilor menţionate,
Autorităţile judiciare române de executare pot refuza să recunoască
şi să execute o hotărâre dacă nu a fost prezentat certificatul prevăzut
la anexa nr. 3, dacă certificatul respectiv este incomplet sau este în
mod vădit necorespunzător cu hotărârea.
(2) În afara cazului prevăzut la art. 239 alin. (2),
autoritatea judiciară română de executare poate refuza să
recunoască şi să execute hotărârea şi dacă se stabileşte că:
a) împotriva persoanei condamnate şi pentru aceleaşi fapte
s-a pronunţat o hotărâre în România sau în orice alt stat decât statul
emitent şi, în cel din urmă caz, hotărârea a fost executată;
b) executarea hotărârii este prescrisă conform legii
române, iar hotărârea se referă la fapte care intră în competenţa
instanţelor române;
c) hotărârea se referă la fapte care:
(i) sunt considerate de legea română ca fiind comise
integral sau parţial pe teritoriul României ori într-un loc considerat
ca atare; sau
(ii) au fost comise în afara teritoriului statului emitent, iar
legea română nu permite urmărirea aceloraşi infracţiuni atunci când
sunt comise în afara teritoriului României;
d) există imunitate conform legii române, ceea ce face
imposibilă executarea hotărârii;
e) hotărârea a fost pronunţată referitor la o persoană fizică
care, conform legii române, dată fiind vârsta acesteia, nu ar fi trebuit
să răspundă penal pentru faptele cu privire la care s-a pronunţat
hotărârea;
f) conform certificatului prevăzut în anexa nr. 3, persoana
fizică sau juridică sancţionată:
(i) în cazul unei proceduri scrise, nu a fost informată
personal sau printr-un reprezentant competent potrivit legii aceluiaşi
stat, cu privire la dreptul său de a ataca hotărârea luată împotriva sa
şi la termenul în care poate fi exercitată calea de atac, în
conformitate cu legea statului emitent; sau
 311

(ii) în cazul unei proceduri orale, nu s-a prezentat personal,

în afară de cazul în care autoritatea emitentă informează că, în
conformitate cu legislaţia statului emitent:
- aceasta a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie
scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail
sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi
locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare;
sau
- aceasta, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de
înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu
să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de
judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv;
sau
- după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare
şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată
sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată
inclusiv pe baza unor probe noi, iar în eventualitatea admiterii căii
de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în
mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie
nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de
lege, respectiva cale de atac;
(iii) nu s-a prezentat personal, în afară de cazul în care
autoritatea emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia
statului emitent, deşi i s-au adus la cunoştinţă în mod expres
procedurile iniţiate împotriva sa şi posibilitatea de a se prezenta
personal, aceasta a renunţat în mod expres la dreptul la o procedură
orală şi a indicat că nu contestă cauza;
g) pedeapsa pecuniară este mai mică de 70 euro sau decât
echivalentul în lei al acestei sume.
(3) În cazurile menţionate la alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi f),
înainte de a decide nerecunoaşterea şi neexecutarea, totale sau
parţiale, ale unei hotărâri, autoritatea judiciară română de executare
se va consulta cu autoritatea competentă din statul emitent, prin
orice mijloace adecvate, şi, dacă este cazul, va solicita acesteia
furnizarea oricăror informaţii fără întârziere.
Au fost reţinute dispoziţiile art. 234 ind.1, 239 şi 240 din
Legea 302/2004 potrivit cu care Autorităţile judiciare române de
executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi şi iau imediat
toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia
cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de
nerecunoaştere sau neexecutare prevăzute la art. 241.
Instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 243 din
Legea nr. 302/2004 în sensul că ,,(1) Fără a aduce atingere
dispoziţiilor art. 244, executarea hotărârii este guvernată de legea
română în acelaşi mod ca în cazul unei pedepse pecuniare aplicate
de o instanţă judecătorească română. Numai autorităţile române au
 312

competenţa de a decide asupra procedurilor de executare şi de a

stabili toate măsurile legate de aceasta, inclusiv motivele de încetare
a executării. În cazul în care persoana condamnată poate face
dovada plăţii totale sau parţiale efectuate în orice stat, autoritatea
judiciară română de executare se consultă cu autoritatea competentă
din statul emitent în modul prevăzut la art. 241 alin. (3). Orice parte
din pedeapsă recuperată în orice alt mod din orice stat trebuie
dedusă integral din suma care trebuie executată în România”.
Instanţa de fond a reţinut, că intimatul a făcut dovada că a
achitat jumătate din amenda aplicată de autorităţile slovene, că
această împrejurare nu reprezintă un motiv pentru care să poată fi
refuzată recunaşterea sau executarea hotărârii străine, că sunt
îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale sus menţionate,
prezenta sesizare urmând a fi admisă potrivit prevederilor legii
302/2004. Prin urmare, instanţa de
fond, în baza art. 240, 234 ind.1 şi art. 239 din Legea nr. 302/2004,
a recunoscut Decizia 110776852 din 4 decembrie 2014, emisă de
Secţia de Poliţie Rutieră Celje Republica Slovenia şi sancţiunea
pecuniară în sumă de 150 Euro, aplicată intimatului B.
În baza art. 243 al.3 din Legea nr. 302/2004, a dedus din
această sancţiune suma de 75 Euro achitată de intimat cu ordinul de
plată nr.33/24/T K1578 din 6 decembrie 2014, emis de Banka Koper -
Biroul Sezana, Unitatea de lucru Sezana.
În baza art.242 din Legea nr. 302/2004, instanţa de fond a
dispus schimbarea sancţiunii rămasă de executat în cuantum de 75
Euro, în monedă naţională, intimatul urmând să achite suma de
337,11 lei.
În baza art. 247 lit. d din Legea nr. 302/2004, s-a dispus
informarea autorităţii competente din statul emitent cu privire la
executarea hotărârii după încheierea executării.
Impotriva sentinţei a declarat apel intimatul B, care a
criticat hotărârea, arătând că în mod greşit Judecătoria Câmpulung a
apreciat că se impune recunoasterea deciziei emisa de sectia de
politie rutieră a Republicii Slovenia, intrucat decizia respectivă
reprezintă un ordin de plata, iar in cuprinsul acesteia se arata ca
sunt aplicabile dispoziţiile din legislatia slovena sub aspectul
achitarii a jumatate din amenda.
Apelantul a mai arătat că a achitat in termen de 2 zile de la
aplicarea amenzii in cuantum de 150 euro, suma de 75 euro, deci
inlauntrul termenului de 8 zile prevazut de legislatia slovena.
Examinând hotărârea apelată, atât prin prima criticilor
invocate, dar şi din oficiu, Curtea consideră că apelul este fondat.
Ca situaţie premisă, se reţine că apelantului i-a fost
aplicată o amendă contravenţională în valoare de 150 euro, pentru o
abatere la normele de trafic rutier; în descrierea faptei s-a reţinut că,
în data de 04.12.2014, acesta a comis, în calitate de pieton, pe
 313

autostrada o contraventie, încălcând dispoziţiile din Codul Rutier al

Republicii Slovenia (f. 16), deoarece a traversat pe jos benzile de
carosabil de pe sensuri opuse ale autostrazii, separate fizic..
Critica formulata de intimat, referitoare la neverificarea
dublei incriminari de catre instanta de fond, nu este intemeiata.
Domeniul de aplicare în procedura executării hotărârii
străine este delimitat prin dispoziţiile art. 239 din Legea nr.
302/2004, care, pentru anumite infracţiuni pedepsite de legislaţia
statului emitent, dau loc la recunoaşterea şi executarea hotărârilor
fără a mai fi necesară verificarea dublei incriminări a faptei.
La punctul 33 al alineatului 1 din textul de lege precizat
mai sus se regăsesc şi încălcări ale reglementărilor privind traficul
rutier, unde se încadrează şi fapta Buşescu Gheorghe care, în data
de 04.12.2014 a comis fapta descrisă în certificat, ce reprezintă în
legislaţia slovenă o contravenţie la circulaţia pe drumurile publice.
Contra opiniei instanţei de fond, nu sunt indeplinite
cerintele prev. de dispoziţiile din legea nr.302/2004 pentru a se
dispune recunoaşterea şi executarea hotărârii străine.
Astfel cum rezultă din extrasul nr. 33/24/T (număr casierie
5, referent K 1578) emis de Banka Koper Biroul Sezena Unitatea de
lucru Sezena, intimatul a achitat jumătate din amenda ce i-a fost
aplicată, respectiv suma de 75 €, la data de 06 decembrie 2014.
Plata reprezintă amenda contravenţională potrivit Ordinului
S1120000110776852 aplicată de Poliţia Stefanova Ulica 2 1501
Ljubljana - Mai.
Intimatul a facut, in acest mod, dovada că a achitat suma
de 75 €, din cea de 150 € aplicată prin actul de constatare a
contravenţiei 110776852 din data de 04 decembrie 2012.
Astfel cum rezultă din cuprinsul actului de sancţionare,
sunt aplicabile dispoziţiie art. 57 c ZP 1 din legislaţia slovenă sub
aspectul achitarii amenzii.
Conform acestui acestui articol (in traducerea atasata la
fila 33 ds. fond, versiune neoficială, extrasă de pe internet) , „un
infractor care nu depune o cerere de protectie judiciara impotriva
deciziei infractiunii sau de plata, să plătească doar jumătate din
amenda aplicata, in cazul in care este plătită in termen de 8 zile
după finală.” Conform alin.2 al aceluiasi articol, „un infractor care nu
plateste jumatate din cuantumul amenzii in termenul alineatului
precedent, trebuie să plăteasca suma integrală a amenzii in termenul
specificat in decizia sau ordinul de plata”.
Curtea constata ca versiunea oficiala a disp. art. 57 c ZP 1
din legislaţia slovenă nu a fost comunicata de autoritatile slovene,
care nici nu si-au exprimat poziţia cu privire la apărările exprimate
de intimat, desi li s-a solicitat de catre instanta de fond comunicarea
unui punct de vedere (acordandu-se trei termene de judecata in
acest sens).
 314

Contrar opiniei instantei de fond, competenta de a verifica

daca amenda este achitata integral nu reprezintă o chestiune de fond
ce revine doar in competenta autoritatii străine, ci cade si in sarcina
autoritatii judiciare romane de executare.
Conform art. 243 alin.2 din Legea nr. 302/2004, „în cazul
în care persoana condamnată poate face dovada plăţii totale sau
parţiale efectuate în orice stat, autoritatea judiciară română de
executare se consultă cu autoritatea competentă din statul emitent în
modul prevăzut la art. 241 alin. 3. Orice parte din pedeapsă
recuperată în orice alt mod din orice stat trebuie dedusă integral din
suma care trebuie executată în România”.
In cauză, a fost făcută dovada că plata s-a efectuat în
intervalul de 8 zile prev. de art. 57 c ZP 1 din legislatia slovena
pentru achitarea a jumătate din amenda aplicată.
Din această perspectivă, hotărârea instanţei de fond este
netemeinică, sens în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct.
2 lit. a) Cod procedură penală, Curtea a admis apelul intimatului şi,
desfiinţând în totalitate sentinţa, a respins, în fond, cererea de
recunoaştere a hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine,
formulată de autorităţile judiciare din Slovenia, amenda fiind
achitată de către contravenient la data de 06.12.2014.

12. Faptă lipsită în mod vădit de importanţă.

Art. 181 din Codul penal anterior
Art. 19 din Legea nr. 255/2013

(Decizia penală nr. 1366/A/15 Decembrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.486 din 24 iunie 2016, pronunţată

de Tribunalul Argeş, în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013, a fost
achitat inculpatul P, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii
prev. de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35
alin. 1 şi art. 5 cod penal.
În baza art. 19 din Legea nr. 255/2013, a fost achitat
inculpatul F, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de
art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. 1 şi
art. 5 cod penal.
S-a admis, în parte, acţiunea civilă a părţii civile ANAF
Bucureşti – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti,
iar în baza art. 19 şi 397 cod procedură penală şi art. 998 şi urm. cod
civil, au fost obligaţi cei doi inculpaţi, în solidar, la plata către
partea civilă a sumei de 8923 lei, daune materiale plus dobânzi şi
penalităţi de întârziere calculate de la data săvârşirii faptei ilicite şi
până la data achitării debitului .
 315

S-a menţinut sechestrul asigurător dispus prin ordonanţa

nr. 422/P/2011 din 27.10.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul
Argeş.
În baza art. 274 alin. 1 şi 2 cod procedură penală, a fost
obligat fiecare din inculpaţi la plata a câte 1.600 lei, cheltuieli
judiciare către stat.
Onorariile apărătorilor din oficiu în cuantum de 83 lei, şi
respectiv 330 lei, s-a dispus a fi suportate din fondurile Ministerului
Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut că în cursul anului 2007, inculpaţii P şi F s-au înţeles să
promoveze o activitate o comercială care să aibă ca obiect de
activitate repararea autovehiculelor.
Astfel, la data de 19.09.2007, a fost înregistrată la Oficiul
Registrului Comerţului “ S.C. S S.R.L.”, având CUI 22434736, iar
ca asociaţi pe inculpaţii F şi P, fiecare cu câte 50% părţi sociale,
inculpatul P îndeplinit şi atribuţii de administrator de drept al
societăţii. Obiectul de activitate al S.C. S S.R.L. a fost “întreţinerea şi
repararea autovehiculelor”, cod CAEN 5020, iar sediul social
declarat: Piteşti, str. Nicolae Filimon, nr. 5, camera nr. 1, jud. Argeş.
Conform înţelegerii dintre cei doi inculpaţi, la acea vreme,
fiecare au contribuit cu bunuri proprii în vederea desfăşurării
activităţii comerciale.
Ulterior, în vederea desfăşurării activităţii comerciale în
condiţii optime, inculpaţii au închiriat de la S.C. P S.R.L. un spaţiu,
situat pe raza com. Bascov, ***, jud. Argeş, punct de lucru declarat.
Uneori, atribuţiile de administrator de fapt al societăţii le-
a exercitat şi inculpatul F, în sensul că acesta a completat facturi în
numele societăţii către diverşi beneficiari.
Numitul F, fratele inculpatului F, fără a fi angajat, în
perioada 2008-2009, s-a deplasat la punctul de lucru al societăţii
pentru a-l ajuta pe inculpat la repararea de autovehicule, şi cu acest
prilej, la rugămintea inculpatului a completat un număr de 20 facturi
emise de S S.R.L. către diverşi beneficiari.
În vederea asigurării unor avantaje materiale mai mari, în
interes personal, inculpaţii nu au declarat toate operaţiunile şi
veniturile realizate de societate, astfel sustrăgându-se de la plata
obligaţiilor fiscale, reprezentând impozitul pe profit şi TVA. Inculpaţii
au emis facturi către beneficiari, însă 37 din chitanţele cu plata în
numerar, eliberate de mai multe societăţi, nu le-au mai înregistrat în
contabilitate.
În perioada 14 – 28.12.2009, Garda Financiară – Secţia
Argeş a efectuat un control, cu privire la stabilirea obligaţiilor fiscale
ale S.C. S S.R.L., controlul efectuându-se la sediul Gărzii Financiare,
în prezenţa inculpaţilor, care în mod nejustificat, au refuzat să pună
la dispoziţia funcţionarilor din cadrul Gărzii Financiare documentele
 316

contabile ale societăţii. În urma controlului efectuat, Garda

Financiară – Secţia Argeş a stabilit, prin estimare, că în perioada
31.12.2008 – 30.06.2009, S.C. S S.R.L., nu a înregistrat în actele
contabile veniturile realizate, astfel că s-a sustras de la plata
obligaţiilor fiscale, producând un prejudiciu 7947 lei, din care 3633
lei reprezintă impozitul pe profit, iar 4314 lei, TVA.
Ulterior, organele fiscale din cadrul D.G.F.P. Argeş, în
cursul lunii aprilie 2010, au efectuat o verificare cu privire la
neîndeplinirea obligaţiilor fiscale de către S.C. S S.R.L., în perioada
01.07.2008 – 30.06.2009 şi au constatat un prejudiciu în cuantum de
12 072 lei, fără accesorii, din care 6813 lei reprezintă impozitul pe
profit şi 5259 lei reprezintă TVA, prejudiciu provenit din
nedeclararea veniturilor realizate.
Conform raportului de constatare tehnică contabil-
financiară, încheiat de inspectorii antifraudă, din cadrul Parchetului
de pe lângă Tribunalul Argeş, cuantumul prejudiciului provenit din
omisiunea înregistrării în actele contabile ale societăţii a unor
operaţiuni comerciale şi a veniturilor realizate a fost stabilită la suma
de 8923 lei, din care 4430 reprezintă impozitul pe profit, iar 4493 lei
reprezintă TVA.
Inculpaţii nu au recunoscut comiterea faptelor imputate,
fiecare considerând că vinovat de săvârşirea lor ar fi celălalt. Astfel,
inculpatul P a arătat că nu s-a mai ocupat de SC S SRL, din lunile
aprilie-mai 2008, că l-a lăsat pe celălalt inculpat să se implice şi, în
sfârşit, că demersurile de a părăsi firma le-a demarat ulterior.
Celălalt inculpat nu a dorit să dea declaraţii în cauză.
Având în vedere declaraţiile inculpatului P, concluziile
raportului de constatare tehnico-ştiinţifică grafică, dar şi declaraţiile
martorei D care a arătat că după primele trei luni ale anului 2008 , la
cererea inculpatului Pa predat acestuia actele, deoarece acesta i-a
comunicat că de acum înainte de firmă se va ocupa celălalt inculpat,
instanţa de fond a considerat ca fiind întemeiate susţinerile
inculpatului P. Cu toate acestea, având în vedere că în acea perioadă
inculpatul P figura încă în evidenţele firmei şi ale Registrului
Comerţului ca fiind administrator al societăţii, s-a considerat că
vinovăţia sa nu poate fi înlăturată. De asemenea, vinovăţia
inculpatului F nu poate fi înlăturată, probele administrate
demonstrând faptul că în perioada supusă atenţiei, el era
administratorul în fapt al societăţii.
Instanţa de fond a apreciat, însă, că o condamnare
pronunţată împotriva celor doi inculpaţi ar fi o soluţie excesivă
raportată la datele cauzei. În primul rând, a constatat că de la
comiterea faptei, de la primele cercetări şi până la data sesizării
instanţei s-a scurs o perioadă îndelungată de timp care a fost
apreciată ca fiind nejustificată, în raport de lipsa de complexitate a
cauzei, de faptul că majoritatea probelor au fost administrate în
 317

decurs de doi ani de la înregistrarea actului de sesizare. În această

situaţie, instanţa de fond a considerat că s-a produs o diminuare a
rezonanţei negative a faptelor reproşate inculpaţilor, de natură să
conducă la constatarea că faptele imputate acestora au devenit
lipsite de pericolul social al unei infracţiuni, în accepţiunea pe care
această sintagmă o avea sub imperiul vechiului cod penal.
Lipsa pericolului social, a arătat instanţa de fond, mai
derivă şi din faptul că prejudiciul imputat celor doi inculpaţi se
situează la cote modice şi, chiar dacă nu a fost achitat, nu justifică
prin aceasta o soluţie de condamnare.
În aceste condiţii, s-a considerat că o soluţie de achitare,
întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 255/2013, este pe
deplin justificată.
Faţă de cele de mai sus, în baza art. 19 din Legea nr.
255/2013, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului P, trimis
în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. 1 lit. b
din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. 1 şi art. 5 cod penal, iar
în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013, a achitat pe inculpatul F,
trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. 1
lit. b din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. 1 şi art. 5 cod
penal.
În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de fond a
constatat că ANAF Bucureşti – Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Ploieşti s-a constituit parte civilă în cauză cu suma
de 24.542 lei, dintre care 16.357 lei debit principal şi 8.185 lei
accesorii. Instanţa a considerat că sunt îndeplinite condiţiile
angajării răspunderii civile delictuale în sarcina celor doi inculpaţi, în
condiţiile în care s-a făcut dovada existenţei prejudiciului, însă nu la
cotele semnalate în cererea de constituire de parte civilă, a faptei
ilicite, chiar dacă, aşa cum s-a arătat mai sus ea nu caracterizează
gradul de pericol social al unei infracţiuni, dar şi a legăturii de
cauzalitate directe între acestea. În aceste condiţii, instanţa a admis,
în parte, acţiunea civilă a părţii civile ANAF Bucureşti – Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, iar în baza art. 19
şi 397 cod procedură penală şi art. 998 şi urm. cod civil, a obligat pe
cei doi inculpaţi, în solidar, la plata către partea civilă a sumei de
8923 lei, daune materiale plus dobânzi şi penalităţi de întârziere
calculate de la data săvârşirii faptei ilicite şi până la data achitării
debitului . Instanţa de fond a arătat că nu se mai impune obligarea şi
a părţii responsabile civilmente având în vedere că, potrivit
declaraţiei inculpatului Petriea, această firmă a fost dizolvată.
S-a menţinut sechestrul asigurător dispus prin ordonanţa
nr. 422/P/2011 din 27.10.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul
Argeş.
Impotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă
Tribunalul Argeş, inculpatul P şi partea civilă Statul Român prin
 318

ANAF, reprezentată de DGRFP, prin care au invocat aspecte de

nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate.
Parchetul a solicitat reanalizarea probelor şi condamnarea
inculpaţilor la pedepse cu închisoarea, cu suspendare sub
supraveghere a executării pedepsei. A mai arătat că instanţa de fond
a ignorat aspectele esenţiale ale cauzei: atitudinea de
nerecunoaştere a inculpaţilor, neachitarea prejudiciului,
minimalizând gravitatea infracţiunii de evaziune fiscală.
Apelanta-parte civilă a criticat dispoziţia instanţei de fond
de angajare a răspunderii civile delictuale în sarcina celor doi
inculpaţi, doar cu privire la suma de 8.923 lei, cu titlu de daune
materiale, la care se adaugă dobânda şi penalităţile de întârziere,
solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 24.542 lei, la care
se adaugă accesoriile.
A mai criticat partea civilă soluţia de achitare a
inculpaţilor, considerând necesar a se dispune condamnarea
acestora pentru infracţiunea prev. de art.9 alin.1 lit.b din Legea
nr.241/2005.
Apelantul-inculpat P a considerat că temeiul achitării este
greşit, apreciind că temeiul condamnării este cel prev. de art.16 lit.c
Cod pr.penală, combinat cu art.396 alin.5 Cod pr.penală. A solicitat
inculpatul aplicarea principiului prev. de art.4 alin.2 Cod pr.penală,
arătând că probele invocate de procuror nu susţin condamnarea, sub
aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, respectiv
documente fiscale şi declaraţiile martorilor. Probele administrate nu
sunt suficiente pentru a contura o situaţie de fapt din care să rezulte
că inculpatul P a avut cunoştinţă de neînregistrarea documentelor
fiscale.
Examinând sentinţa supusă apelului din punct de vedere al
motivelor invocate, precum şi din oficiu, conform art.417 şi urm. Cod
pr.penală, Curtea constată că doar apelul parchetului este fondat,
având în vedere următoarele considerente:
In raport de probatoriul administrat în cauză, specific
infracţiunilor sub aspectul cărora au fost cercetaţi inculpaţii, reiese
că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune
fiscală, în formă continuată, în modalitatea normativă prev. de art.9
alin.1 lit.b din Legea nr.241/2005, cu reţinerea art.35 alin.1 Cod
penal, în condiţiile art.5 Cod penal, sub aspectul laturii obiective şi
subiective.
Ansamblul probator (raportul de expertiză tehnică contabil-
financiară, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică grafică, procesul
verbal de inspecţie fiscală, coroborate cu înscrisurile administrate şi
declaraţiile martorilor audiaţi), relevă că inculpaţii în perioada
01.01.2008 – 31.12.2009, în calitate de administratori ai societăţii
comerciale S.C. S SRL, au omis evidenţierea în actele contabile a
operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în
 319

scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale,

producând un prejudiciu de 8.923 lei bugetului consolidat al statului.
Instanţa de fond a făcut o analiză judicioasă a
reglementărilor legale incidente, a reţinut în mod corect situaţia de
fapt, inclusiv din perspectiva analizării calităţii de administrator
deţinută de inculpatul P, ce rezultă din evidenţele societăţii şi ale
Registrului Comerţului.
Şi sub aspectul stabilirii cuantumului prejudiciului, prima
instanţă a reţinut în mod corect suma de 8923 lei (din care 4430 lei
reprezentând impozit pe profit, iar 4493 lei reprezentând T.V.A.),
calculată de inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă
Tribunalul Argeş, şi menţionată în concluziile raportului de expertiză
tehnică contabilă financiară.
Insă, pentru a se dispune tragerea la răspundere penală a
inculpaţilor, trebuie ca faptele acestora să prezinte pericolul social al
infracţiunii.
In sistemul Codului penal 1968 prevederea în lege a faptei
şi elementele constitutive ale infracţiunii erau separat tratate,
dându-se relevanţă diferită incriminării abstracte, pe de o parte, şi
conţinutului concret al infracţiunii, pe de altă parte.
Conform disp. art. 19 din Legea nr. 255/2013, atunci cand
in cursul procesului se constata ca in privinta unei fapte comise
anterior intrarii in vigoare a Codului Penal sunt aplicabile dispoziţiile
art. 18 ind.1 din Codul penal din 1968 , ca lege penala mai
favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune
achitarea in conditiile Codului de Procedura Penala. Aceste dipoziţii
exprese prev. de art. 19 din Legea nr. 255/2013 au fost necesare
intrucat in Noul Cod de Procedura Penala nu mai există un temei de
scoatere de sub urmărire penală sau de achitare echivalent celui
prevazut de art. 10 alin.1 lit.b ind.1 C.p.p. din 1968.
In speţă, elementele de circumstanţiere personală ale
inculpaţilor au fost corect reţinute de prima instanţă, natura
infracţiunii săvârşite de inculpaţi (infracţiuni economice),
consecinţele semnificativ reduse ale săvârşirii faptelor, datorită
scurgerii unei perioade îndelungate de timp de la data săvârşirii,
care a condus la o diminuare a rezonanţei negative a faptelor,
condiţiile în care faptele au fost săvârşite, valoarea relativ scăzută a
prejudiciului.
Curtea reţine că sentinţa primei instanţe este temeinic
motivată, argumentele expuse se bazează pe probele administrate,
prima instanţă apreciind în mod corect lipsa de „pericol social
concret” al faptelor.
Cu toate acestea, deşi faptele au rămas nesancţionate
penal, Curtea apreciază că se impune aplicarea art.18/1 Cod penal
anterior, conform căruia nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile
 320

prevăzute de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod

vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.
La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine
seama de modul şi mijloacele de săvârşirea a faptei, de scopul
urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea
produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana sau
conduita făptuitorului.
Pentru aceste motive, se impune admiterea apelului
parchetului, doar sub acest aspect şi, în consecinţă, aplicarea
fiecărui inculpat a unei sancţiuni administrative, respectiv cea prev.
de art.91 lit.c Cod penal anterior, în cuantum maxim.
Având în vedere argumentele expuse, în temeiul
dispoziţiilor art.421 pct.2 lit.a Cod pr.penală, Curtea a admis apelul
declarat de parchet, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală şi,
rejudecând, a făcut aplicarea art. 18/1 Cod penal anterior.
În baza art. 91 Cod penal anterior, a fost aplicată fiecărui
inculpat sancţiunea amenzii administrative în cuantum de câte 1.000
lei.
Au fost menţinutee restul dispoziţiilor sentinţei penale.