Universitatea Transilvania din Braşov

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

Resurse umane în educaţie. Formare şi management

Aspecte critice ale dezvoltării umane

şi implicaţiile lor educaţionale

Niculescu Hrista-Octavia
Anul I

PROFESOR CURS: conf. univ. dr. Usaci Doina

PROFESOR SEMINAR: lector univ.dr. Voinea Mihaela

Braşov
2013
 Dezvoltarea umană reprezintă cumulul de modificări psihologice care au loc de la
momentul naşterii până la moarte. De-a lungul timpului, au fost propuse mai multe intervaluri de
timp pentru a încadra diversele etape ale vieţii pe o axă cronologică, dar în cele din urmă
cercetătorii au căzut de acord asupra următoarelor : copilărie (0-10 ani), adolescenţă (14-25 ani),
adultul tânăr/tinereţea (25-40 ani), maturitatea/vârsta de mijloc (40-65 ani) şi
bătrâneţea/senectutea (de la 65 ani până la sfârşitul vieţii). Acestea sunt cele şase etape
principale ale vieţii, deoarece fiecare la rândul ei poate fi împărţită şi în alte secvenţe, în funcţie
de obiectivul cercetării. Cele mai multe cercetări au fost realizate în domeniul copilăriei şi al
adolescenţei, deoarece în aceste două etape au loc cele mai importante schimări în ceea ce
priveşte dezvoltarea fizicză, cognitivă şi cea psiho-socială.
Jean Piaget este recunoscut ca fiind cel mai influent psiholog al secolului XX. El este
unul dintre cei care şi-au axat o mare parte a cercetării asupra dezvoltării copilului. În urma unor
observaţii, discuţii şi „teste” care s-au defăşurat pe o perioadă de mai bine de jumătate, el a
formulat o teorie a dezvoltării cognitive la copil, care propune ideea că drept consecinţă a
maturizării, procesele gândirii la copil sunt din ce în ce mai complexe. Astfel, identifică un
număr de stadii de dezvoltare intelectuală prin care trece fiecare copil, aproximativ la vârsta
specificată de psiholog, în funcţie de operaţiile le care este capabil să le facă. Cele patru stadii
identificate de Piaget sunt: stadiul inteligenţei senzoriomotorii (0-18/24 luni) – copilul înţelege
mediul înconjurător prin intermediul simţurilor – , stadiul preoperaţional (2-6/7 ani) – copil
începe să opereze cu simboluri, urmând să efectueze sortarea obiectelor în funcţie de diferite
proprietăţi – , satdiul operaţiilor concrete (6/7-11/12 ani) – copilul poate rezolva probleme
concrete, prin înlocuirea unor obiecte cu figuri standard – şi stadiul operaţiilor formale (11/12-
14/15 ani) – se operează mental probleme abstracte, ipotetice, nu mai este nevoie de reprezentare
grafică pentru a imagina un obiect.
Implicaţiile educaţionale ale teoriei lui Piaget au avut impact mai ales asupra modului de
percepere a copiilor de învăţământ primar. Datorită descoperirilor psihologului, atât cadrul
didactic, cât şi părinţii, conştientizează diferenţele dintre intelectul copilului şi al adultului, fiind
necesar un grad mai mare de sensibilitate faţă de nivelul de dezvoltare al copilului. Împărţirea
etapei copilăriei în stadii în funcţie de operaţiile pe care ei le desfăşoară reprezintă un punct de
plecare atât în organizarea demersului didactic la şcoală, cât şi în alegerea modalităţilor de
pretrecere a timpului liber de către părinţi. Psihologul a pus de asemenea accentul pe importanţa
adecvării obiectelor din mediul înconjurător al copilului la vârsta acestuia, recomandându-se
materiale şi activităţi care stimulează curiozitatea naturală a copilului.
Adolescenţa este o perioadă de dezvoltare mai lungă decât copilăria şi este considerată a
fi guvernată de stări conflictuale sau crize, datorate modificărilor morfo-funcţională şi biologice
profunde. Transformările fizice, emoţionale şi cognitive, apariţia imboldurilor sexuale,
obligativitatea de a răspunde aşteptărilor grupului de aceeaşi vârstă accentuează presiunea trăită
de adolescenţi. Erikson, ca mulţi alţi psihologi, consideră criza confuzia identităţii vs confuzia
rolului ca fiind dominantă în întreaga dezvoltare, deoarece obiectivul major al oricăui adolescent
este formarea unei identităţi a eului. Concluziile la care a ajuns acesta în studiile sale sunt
rezultatele observaţiilor clinice atât a adolescenţilor normali, cât şi a celor care prezentau diverse
tulburări. Identitatea eului, conform lui Erikson, prezintă trei componente bazate pe raportul între
modul în care se percepe pe sine şi modul în care este perceput de ceilalţi: simţul unităţii, rezultat
din acordul perceperii proprii asupra sinelui, simţul continuităţii percepţiilor sinelui în timp şi
simţul reciprocităţii între ceea ce percepe sinele şi modul cum este perceput de cei din jur.
Specific adolescenţilor este faptul că ei, în procesul de descoperire a sinelui, încearcă diferite
roluri, dar nu se angajează pe deplin în niciunul, eşecul rezultând într-o difuziune de rol. La
sfârşitul acestei perioade a dezoltăii, în funcţie de modul în care criza a fost depăşită sau nu,
Erikson a identificat două rezultate, unul favorabil şi unul nefavorabil. Astfel, rezultatul favorabil
se caracterizează prin abilitatea tânărului de a se percepe ca o persoană de sine stătătoare, integră
şi cu o identitate personală puternică, pe când cel nefavorabil este caracterizat de confuzia
privitoare la cine este el, ca persoană. Aceasta din urmă poate, şi de cele mai multe ori aşa se
întâmplă, să dea tulburări în următoarele stadii de dezvoltare, sau chiar să reţinăviitorul adult în
această etapă. Ideile lui Erikson au fost mai târziu aprofundate de Marcia, identificând la rândul
lui patru tipuri de statut de identitate: difuziune de identitate – absenţa angajării într-un rol
anume, indecizia referitoare la probleme importante de viaţă – , forcluderea identităţii – angajare
iniţială, umbrită de acceptarea ezitantă a valorilor celor din jur – , moratoriul – criza de identitate
extremă, reevaluare a valorilor, dificultate în îndeplinirea scopurilor – şi dobândirea identităţii –
în urma rezolvării crizelor, indivizii îşi asumă propriile valori şi opţiuni de viaţă.
Implicaţiile educaţionale ale teoriei lui Erikson şi mai târziu şi a lui Marcia sunt
observabile în comportamentul pe care îl adoptă profesorii faţă de elevii lor, dar mai ales în
atitudinea consilierilor. Profesorii sunt mai permisivi, mai înţelegători cu posibilele ieşiri
necontrolate pe care le au adolescenţii. Consilierii încearcă să-i ajute să depăşească crizele prin
care trec prin sprijin necondiţionat, dara şi responsabilizări în vederea atingerii scopurilor şi a
unei mai bune angajări în rolurile pe care şi le asumă.
Reprezentativ pentru perioada adultă este studiul efectuat de Levinson, intitulat
„Sezoanele vieţii la bărbaţi”, urmând ca şi Roberts şi Newton să desfăşoare un studiu
asemănător, identificând sezoanele vieţii la femei. Pentru participanţii de sex masculin, Levinson
a identificat 4 sezoane: copilăria şi adolescenţa, perioada adultă timpurie (17-45 ani), perioada
adultă mijlocie (40-65 ani) şi perioada adultă în regresie (60 de ani – sfârşitul vieţii). În urma
cercetărilor, psihologul a ajuns la concluzia că începutul perioadei adulte timpurii este
carcaterizată de căutarea independenţei individului faţă de părinţi, aceasta fiind baza visului –
viziunea despre viaţă, care asigură motivaţia pentru îndeplinirea scopurilor – care dacă nu devine
parte integrantă din el în timp, poate duce la pierderea scopului şi responsivităţii la viaţă.
Perioada 28-33 de ani Levinson o atribuie tranziţiei vârstei de 30 de ani, guvernată de o serie de
probleme pe care bărbatul şi le pune înainte de a-şi alege o carieră stabilă. Psihologul evidenţiază
importanţa existenţei unui mentor, a unui colaborator mai în vârstă, mai experimentat, ce-i poate
da sfaturi referitoare la progresul profesional. Perioada adultă mijlocie este dedicată consolidării
intereselor, a angajamentelor. Următorul eveniment major îl reprezintă o criză de mijloc, în jurul
vârstei de 40 de ani, caracterizată de autoevaluări, aprecieri ale achiziţiilor, raportate la visul
stabilit anterior. Depăşirea cu succes a acestei crize reprezintă trecerea spre perioada adultă
târzie. Dacă Levinson a dovedit prin studiul său că în această perioadă pentru bărbaţi este foarte
importantă împlinirea financiară, profesională, socială, studiul realizat de Roberts şi Newton a
evidenţiat faptul că pentru femeile din aceeaşi perioadăde dezvoltare, importantă este împlinirea
în plan persoanl, formarea unei familii, atingerea statutului de mamă, dar şi succesul soţilor.
Astfel, visul prestabilit se bazează pe priorităţi mai complexe şi difuze decât ale băbaţilor,
reflectând un conflict între scopul personal şi obligaţiile sociale, chiar şi grupul avocatelor
acordând o importanţă mai mare căsătoriei. Spre deosebire de bărbaţi, care simţeau nevoia
existenţei unui mentor, femeile evită să-şi găsească un îndrumător, chiar şi pentru dezvoltarea
carierei. Tranziţia de la 30 de ani, deşi la fel de importantă pentru ambele sexe, la femei este
influenţată de evenimentele anterioare, producându-se o trecere de la accentul pus pe maternitate
până la această vârstă la accentul pus pe individualitate.
 Implicaţiile educaţionale ale studiilor celor trei psihologi sunt vizibile în special în
domeniul formării continue, ajutându-i pe formatori să-şi stabilească mai exact un grup ţintă
atunci când avansează un anumit curs de perfecţionare sau reprofilare profesională. Mai mult,
prin preferinţa pentru soluţii practice clar exprimată de rezultatele studiilor mai sus menţionare,
formatorii au un punct de sprijin în stabilirea specificului cursurilor.
În ciuda faptului că perioada adultă este mai puţin studiată de cercetători, aceştia axându-
se cu predilecţie pe stadiile copilăriei şi adolescenţei, există câteva studii care prezintă puncte de
vedere pertinente în domeniu. Pe viitor, probabil că se vor desfăşura mai multe studii în acest
sens.