Secolul Fanariot in Romania

Una dintre perioadele cele mai demonizate şi mai obscure în acelaşi timp din istoria
românească este „secolul fanariot”. În perioada cuprinsă între anii 1711 şi 1821, la
conducerea Ţărilor Române s-au aflat domni de origine greacă, locuitori ai
cartierului Fanar din Constantinopol, care au fost numiţi de otomani să conducă
destinele celor două Principate, într-o perioadă în care Imperiul Semilunei trecea
prin grele încercări politico-militare.
Cauzele instaurării domniilor fanariote
Fanarioţii nu au fost primii domni străini sau de origine străină care au ajuns să conducă
Ţările Române. Ei au dominat însă politica celor două Principate o perioadă îndelungată,
dând 31 de domni (proveniţi din 11 familii) în ceva mai mult de un secol. Instaurarea
domniilor fanariote trebuie privită în contextul schimbării situaţiei strategice din Europa
Orientală şi a poziţiei celor doi domni români, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie
Cantemir, faţă de evenimentele militare din prima perioadă a secolului al XVIII-lea.
Numit domn în Moldova tocmai pentru a-l prinde pe Brâncoveanu şi a-l preda
otomanilor, Cantemir a pactizat cu ţarul rus Petru cel Mare pentru a încerca să iasă de
sub tutela otomană. Campania comună s-a terminat printr-un dezastru militar complet
pentru cei doi aliaţi, aceştia abia reuşind să se retragă în Rusia. Înfrângerea a fost
posibilă şi datorită poziţiei domnului Brâncoveanu, care avea o armată numeroasă şi
bine echipată, plus provizii numeroase, cumpărate pentru ruşi cu banii acestora.
Schimbând tabăra, în loc să taie calea de retragere otomană şi să cadă în spatele
armatei Marelui Vizir, Brâncoveanu a trimis proviziile otomanilor şi a stat deoparte fără
a mişca vreun deget. Acest fapt este cu atât mai ciudat cu cât legăturile sale cu Ţarul
Petru (se pare chiar şi un tratat de alianţă) erau anterioare tratatului moldo-rus.