Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Luceafarul", Eminescu
Luceafarul", Eminescu
„LUCEAFĂRUL”
1
O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele, Dar ce frumoasă se făcu Și tainic genele le plec,
Pe-a mele ceruri să răsai Și mândră, arz-o focul; Căci mi le împle plânsul
Mai mândră decât ele." Ei Cătălin, acu-i acu Când ale apei valuri trec
Ca să-ți încerci norocul. Călătorind spre dânsul;
– „O, ești frumos cum numa-n vis
Un demon se arată, Și-n treacăt o cuprinse lin Lucește c-un amor nespus
Dară pe calea ce-ai deschis Într-un ungher degrabă. Durerea să-mi alunge,
N-oi merge niciodată! – „Da' ce vrei, mări Cătălin? Dar se înalță tot mai sus,
Ia du-t' de-ți vezi de treabă." Ca să nu-l pot ajunge.
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde, – „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai Pătrunde trist cu raze reci
Și ochii mari și grei mă dor, Pe gânduri totdeuna, Din lumea ce-l desparte...
Privirea ta mă arde." Să râzi mai bine și să-mi dai În veci îl voi iubi și-n veci
O gură, numai una." Va rămânea departe...
– „Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nțelegi tu oare, – „Dar nici nu știu măcar ce-mi De-aceea zilele îmi sunt
Cum că eu sunt nemuritor, ceri, Pustii ca niște stepe,
Și tu ești muritoare?" Dă-mi pace, fugi departe - Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
O, de luceafărul din cer Ce nu-l mai pot pricepe."
– „Nu caut vorbe pe ales, M-a prins un dor de moarte."
Nici știu cum aș începe - – „Tu ești copilă, asta e...
Deși vorbești pe înțeles, – „Dacă nu știi, ți-aș arăta Hai ș-om fugi în lume,
Eu nu te pot pricepe; Din bob în bob amorul, Doar ni s-or pierde urmele
Ci numai nu te mânia, Și nu ne-or ști de nume,
Dar dacă vrei cu crezământ Ci stai cu binișorul.
Să te-ndrăgesc pe tine, Căci amândoi vom fi cuminți,
Tu te coboară pe pământ, Cum vânătoru-ntinde-n crâng Vom fi voioși și teferi,
Fii muritor ca mine." La păsărele lațul, Vei pierde dorul de părinți
Când ți-oi întinde brațul stâng Și visul de luceferi."
– „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea Să mă cuprinzi cu brațul;
În schimb pe-o sărutare, *
Dar voi să știi asemenea Și ochii tăi nemișcători
Cât te iubesc de tare; Sub ochii mei rămâie... Porni luceafărul. Creșteau
De te înalț de subțiori În cer a lui aripe,
Da, mă voi naște din păcat, Te-nalță din călcâie; Și căi de mii de ani treceau
Primind o altă lege; În tot atâtea clipe.
Cu vecinicia sunt legat, Când fața mea se pleacă-n jos,
Ci voi să mă dezlege." În sus rămâi cu fața, Un cer de stele dedesubt,
Să ne privim nesățios Deasupra-i cer de stele -
Și se tot duce... S-a tot dus. Și dulce toată viața; Părea un fulger nentrerupt
De dragu-unei copile, Rătăcitor prin ele.
S-a rupt din locul lui de sus, Și ca să-ți fie pe deplin
Pierind mai multe zile. Iubirea cunoscută, Și din a chaosului văi,
Când sărutându-te mă-nclin, Jur împrejur de sine,
* Tu iarăși mă sărută." Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;
În vremea asta Cătălin, Ea-l asculta pe copilaș
Viclean copil de casă, Uimită și distrasă, Cum izvorând îl înconjor
Ce împle cupele cu vin Și rușinos și drăgălaș, Ca niște mări, de-a-notul...
Mesenilor la masă, Mai nu vrea, mai se lasă. El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;
Un paj ce poartă pas cu pas Și-i zise-ncet: - "Încă de mic
A-mpărătesii rochii, Te cunoșteam pe tine, Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Băiat din flori și de pripas, Și guraliv și de nimic, Nici ochi spre a cunoaște,
Dar îndrăzneț cu ochii, Te-ai potrivi cu mine... Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
Cu obrăjei ca doi bujori Dar un luceafăr, răsărit
De rumeni, bată-i vina, Din liniștea uitării, Nu e nimic și totuși e
Se furișează pânditor Dă orizon nemărginit O sete care-l soarbe,
Privind la Cătălina. Singurătății mării; E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
2
– „De greul negrei vecinicii,
– „Cobori în jos, luceafăr blând,
Părinte, mă dezleagă Vrei poate-n faptă să arăți
Alunecând pe-o rază,
Și lăudat pe veci să fii Dreptate și tărie?
Pătrunde-n codru și în gând,
Pe-a lumii scară-ntreagă; Ți-aș da pământul în bucăți
Norocu-mi luminează!"
Să-l faci împărăție.
O, cere-mi, Doamne, orice preț,
El tremură ca alte dăți
Dar dă-mi o altă soarte, Îți dau catarg lângă catarg,
În codri și pe dealuri,
Căci tu izvor ești de vieți Oștiri spre a străbate
Călăuzind singurătăți
Și dătător de moarte; Pământu-n lung și marea-n larg,
De mișcătoare valuri;
Dar moartea nu se poate...
Reia-mi al nemuririi nimb
Dar nu mai cade ca-n trecut
Și focul din privire, Și pentru cine vrei să mori?
În mări din tot înaltul
Și pentru toate dă-mi în schimb Întoarce-te, te-ndreaptă
– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
O oră de iubire... Spre-acel pământ rătăcitor
Dac-oi fi eu sau altul?
Și vezi ce te așteaptă."
Din chaos, Doamne,-am apărut
Trăind în cercul vostru strâmt
Și m-aș întoarce-n chaos... *
Norocul vă petrece,
Și din repaos m-am născut.
Ci eu în lumea mea mă simt
Mi-e sete de repaos." În locul lui menit din cer
Nemuritor și rece."
Hyperion se-ntoarse
– „Hyperion, ce din genuni Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Răsai c-o-ntreagă lume, Lumina și-o revarsă.
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume; Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Tu vrei un om să te socoți, Răsare luna liniștit
Cu ei să te asameni? Și tremurând din apă.
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni. Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Ei numai doar durează-n vânt Sub șirul lung de mândri tei
Deșerte idealuri - Ședeau doi tineri singuri
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri; – „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Ei doar au stele cu noroc Sub raza ochiului senin
Și prigoniri de soarte, Și negrăit de dulce;
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte. Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Din sânul vecinicului ieri Revarsă liniște de veci
Trăiește azi ce moare, Pe noaptea mea de patimi.
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare; Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Părând pe veci a răsări, Căci ești iubirea mea de-ntâi
Din urmă moartea-l paște, Și visul meu din urmă."
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște. Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor față;
Iar tu, Hyperion, rămâi Abia un braț pe gât i-a pus
Oriunde ai apune... Și ea l-a prins în brațe...
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -
Să-ți dau înțelepciune? Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Vrei să dau glas acelei guri, Pe creștetele-a doi copii
Ca dup-a ei cântare Cu plete lungi, bălaie.
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare? Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede