SUPORT DE CURS

ANUL I

Semestrul 2

Modulul VI. Tulburări şi leziuni produse de temperatura mediului ambiant

asupra organismului uman. Primul ajutor în accidentele provocate de
energia electrică

Rezumat: Cele mai frecvente tulburãri şi leziuni produse de temperatura mediului

ambiant asupra organismului uman.Acordarea primului ajutor în caz de insolaţie,
arsuri, hipotermie, degerături, electrocutare.

1. Accidente cauzate de temperatura ridicatã a mediului

Acţiunea cãldurii poate determina asupra organismului fenomenele

cunoscute sub forma arsurilor de diferite grade şi poate cauza tulburãri generale
ale organismului sub forma insolaţiei.
În practica sportivã, cauza determinantã este reprezentatã de acţiunea
cãldurii sub formã de raze solare şi mai rar sub formã de aer cald.
Factorii favorizanţi în apariţia acestor tulburãrii sunt:
- lipsa unui echipament de protecţie corespunzãtor;
- lipsa de obişnuinţã faţã de acţiunea razelor solare;
- expunerea prelungitã la cãldurã excesivã, chiar dacã este folosit un
echipament de protecţie adecvat, poate produce insolaţia.
Tulburãrile cauzate de acţiunea razelor solare apãrea în practicarea
oricãrui sport, atunci când acesta se desfãşoarã sub influenţa lor.

1
 Arsurile şi insolaţia apar mai rapid în sporturile nautice şi în sporturile de iarnã
practicate sub un soare puternic, din cauza acţiunii de reflectare a razelor de cãtre apã
respectiv zãpadã. Pe munte, chiar pe timp de ceaţã, pot apãrea fenomene de insolaţie în
lipsa unui echipament de protecţie: este sindromul de raze infraroşii.
Arsurile produse de acţiunea razelor solare asupra tegumentelor sunt arsuri de
gradul I, caracterizate prin: eritem intens la nivelul tegumentelor expuse, uşoarã
tumefiere a lor, senzaţie precoce de usturime intensã sau durere, senzaţie de tensiune la
nivelul leziunii.
Dacã întinderea tegumentarã depãşeşte 1/3 din suprafaţa totalã a corpului, chiar
dacã eritemul şi acuzele subiective locale sunt reduse, pot sã aparã fenomene generale
care caracterizeazã sindromul de insolaţie: stare generalã alteratã, ameţeli, temperatura
urcã rapid la 390 Celsius şi este însoţitã de frisoane mici şi repetate. Insolatul prezintã
deseori fenomene nervoase sub forma unor stãri de agitaţie. Mult mai rar, şi în special în
cazuri grave, insolatul devine obnubilat inert.
Din partea aparatului digestiv apar: senzaţie vie de sete, greţuri, vãrsãturi şi
scaune diareice.
Aparatul cardiovascular reacţioneazã prin: TA scãzutã, puls rapid şi filiform.

Primul ajutor

Mãsurile de urgenţã în eritemul solar încep cu scoaterea accidentatului de sub

influenţa razelor solare sau a cãldurii excesive.
Tegumentele cu eritem vor fi badijonate cu alcool tanat 1% sau soluţie de tanin
10-20%, sau pudrate cu pulbere de tanin. Tegumentele vor fi lãsate întotdeauna
descoperite. Vor fi evitate aplicaţiile de apã rece în scop calmant, acestea producând
întinderea leziunilor.
Mãsurile de prim ajutor în insolaţie se vor lua în funcţie de fazele acesteia.
În apariţia insolaţiei existã de obicei o primã fazã prevestitoare caracterizatã prin:
dureri de cap, ameţeli, moleşealã, senzaţie de înfundare a urechilor, greaţã, transpiraţie,
înroşirea puternicã a obrajilor, accelerarea pulsului şi a respiraţiei. În faţa acestor
tulburãri trebuie luate imediat urmãtoarele mãsuri:
- bolnavul va fi dus la umbrã şi instalat în poziţie culcatã sau semişezândã, cu
capul ceva mai în sus;
- se vor aplica comprese reci pe frunte, pe ceafã şi pe piept;
- dacã bolnavul nu varsã, i se vor da câteva înghiţituri de apã rece sau cafea.
În faza avansatã de insolaţie se vor lua urmãtoarele mãsuri:
- scoaterea accidentatului din mediul respectiv şi ducerea la umbrã;
- administrarea unui sedativ - Extraveral;
- adminitrarea de medicamente care scad temperatura - Aspirinã;
- îndepãrtarea îmbrãcãminţii şi aplicarea de comprese reci, împachetãri reci sau
bãi reci, pânã când temperatura corpului va scãdea la 380C;
- dacã bolnavul este conştient i se va da sã bea apã uşor sãratã.
În general, în cazuri nu prea grave, în urma acestor mãsuri starea insolatului se
restabileşte treptat, el putând fi transportat la domiciliu, unde trebuie sã rãmânã în repaus
24-48 ore. Niciodatã nu este prudent ca bolnavul, simţind cã şi-a revenit, sã se grãbeascã
sã-şi reia activitatea.

2
 În cazurile grave, cu fenomene de obnubilare, din care bolnavul nu şi-a revenit
dupã acordarea primului ajutor, se impune transportarea acestuia de urgenţã la spital.
Mãsuri de prevenire
- purtarea unui echipament corespunzãtor, cu acoperirea capului în caz de soare
puternic;
- expunerea treptatã la soare;
- expunerea la soare în orele în care razele infraroşii sunt în cantitate mai micã.

2. Accidente cauzate de acţiunea frigului

În cursul perioadelor de iarnã, a turismului şi sportului în acest sezon se pot

produce accidente grave, mergând pânã la moarte, din cauza expunerii la frig.
Acţiunea frigului asupra organismului poate determina leziuni locale de diferite
grade ale membrelor şi regiunilor mai slab vascularizate sau mai puţin protejate, ori poate
influenţa întregul organism determinând starea de îngheţ (hipotermia accidentalã).

Congelaţia reprezintã apariţia tulburãrilor periferice de tip vasoconstrictor la

nivelul tegumentelor şi ţesuturilor subjacente sub influenţa frigului. Se pot întâlni trei
grade ale congelaţiei:
 Gradul I, în care dupã o perioadã de vasoconstricţie poate urma o perioadã
de hiperemie trecãtoare;
 Gradele II şi III, când este prezentã inflamaţia progresivã şi necroza.
Cauza determinantã este reprezentatã de acţiunea frigului asupra tegumentelor,
acţiune întãritã de vânt şi de umezealã.
Dintre factorii favorizanţi amintim:
- irigaţia deficitarã a extremitãţilor corpului: mâini, picioare, nas, urechi;
- starea de subalimentaţie, care duce la scãderea rezistenţei organismului la
factorii externi nocivi;
- echipamentul necorespunzãtor stãrii vremii şi acţiunii întreprinse;
- factori neprevãzuţi: rãtãcirea pe drumurile din munţi pe timp de iarnã, ceaţa,
înnoptarea în condiţii improprii.
Congelaţia poate apare la sportivii care practicã sporturi de iarnã: schiori,
alpinişti, turişti şi mai rar la patinatori.
Principalele semne care permit stablirea diagnosticului, alãturi de condiţiile în
care apar tulburãrile sunt:
- rãcirea tegumentelor, care la început au un aspect palid;
- amorţirea extremitãţilor atinse;
- scãderea gradului sensibilitãţii.
Într-un stadiu mai avansat:
- tegumentele devin roşii-violacee, reci, cu un aspect lucios;
- senzaţie de înţepãturã sau mâncãrime, tensiune localã;
- poate apãrea rigiditatea muscularã în teritoriul afectat.

Primul ajutor în congelaţia de gradul I

3
 - Sportivul va fi scos de sub influenţa frigului şi a vântului şi dacã este posibil va
fi transportat într-o încãpere nu prea încãlzitã;
- Vor fi îndepãrtate cauzele care ar putea împiedica buna circulaţie la nivelul
leziunilor: îmbrãcãmintea sau încãlţãmintea prea strâmtã.
- Se vor lua mãsuri care sã restabileascã circulaţia în zona lezatã. Acest lucru se
obţine prin reîncãlzirea tegumentelor interesate cu ajutorul unor fricţiuni energice fãcute
cu o bucatã de postav uscat sau chiar cu zãpadã, pânã la revenirea la normal a culorii
acestora. Trebuie multã atenţie pentru a evita traumatizarea tegumentelor prin fricţiune.
Ele sunt contraindicate dacã au apãrut leziuni tegumentare. În cazul fricţiunii cu zãpadã,
se va avea grijã, ca la sfârşit, tegumentele sã fie perfect uscate, apoi sã fie pudrate cu talc.
Se acoperã apoi pãrţile lezate cu fulare moi de lânã uscate.
Dacã teritoriile atinse sunt mai mari şi sunt situate la nivelul membrelor, se vor
efectua mişcãri energice ale acestora;
- Vor fi evitate la început încãperile prea încãlzite, expunerea regiunilor congelate
la foc sau bãi fierbinţi, care produc pareze vasculare în teritoriul atins;
- În cazul în care existã tendinţã de avansare a leziunilor, cu apariţia de forme
buloase sau necrotice, bolnavul va fi transportat de urgenţã într-un serviciu chirurgical.
Se va asigura înainte un pansament uşor antiseptic al leziunilor, cu soluţie de
permanganat de potasiu 1/5000.

Îngheţul sau hipotermia accidentalã este un accident posibil în practicarea

sporturilor de iarnã, mai ales atunci când sportivul se gãseşte într-un punct îndepãrtat de
orice adãpost.
Apariţia hipotermiei accidentale este favorizatã de:
- participarea individualã la activitãţi sportive îndepãrtate de adãposturi sau
cabane, rãtãcirea de coechipieri, rãtãcirea drumului, sau prin izolare forţatã într-un punct
greu accesibil pentru a putea primi prim ajutor eficient şi rapid;
- condiţii nefavorabile de mediu: viscol, temperaturi excesiv de scãzute;
- îmbrãcãminte necorespunzãtoare sau insuficientã;
- alimentaţie insuficientã în raport cu clima sau efortul depus;
- obosealã prin lipsã de antrenament;
- insuficienta cunoaştere a tehnicii sportului respectiv;
- rezistenţa psihicã scãzutã;
- inhibiţia centrilor termoreglãrii prin intoxicaţie cu alcool, prin unele
medicamente, prin inhalarea de oxid de carbon, favorizeazã şi agraveazã hipotermia. De
aceea, sportivii şi turişti nu trebuie sã ingereze iarna bãuturi alcoolice sau sã se
odihneascã în încãperi cu încãlzire improvizatã.

Tabloul simptomatic al îngheţului cuprinde douã perioade:

1. O perioadã premergãtoare, în care primul ajutor este eficient şi rapid. În
aceastã perioadã apar: senzaţia de frig, oboseala excesivã şi starea de somnolenţã care
dau bolnavului necesitatea imperioasã de a se opri din mers şi a se culca; apare o scãdere
marcatã a voinţei de a continua drumul sau de a rãmâne treaz.
2. În perioada de stare primul autor este mai dificil, cu rezultate greu de prevãzut.
Hipotermia accidentalã poate fi:

4
 - hipotermie cu „apãrare maximã”, când organismul a fost pânã atunci sãnãtos cu
funcţii biologice normale;
- hipotermie cu „apãrare minimã”, în intoxicaţii etilice barbiturice, pe un
organism epuizat deja sau bolnav.
Tabloul clinic al hipotermiei variazã dupã nivelul termic, cauza hioptermiei,
terenul accidentatului (constituţie, reactivitate).
Hipotermia accidentalã se produce atunci când temperatura centralã a corpului
scade sub 350C. Manifestãrile patologice nu devin evidente decât la 320C, iar riscul de
deces este sub 250C. S-au descris salvãri dupã hipotermie la 200 sau chiar 180 C.
- Alterarea stãrii de conştienţã apare sub 350C. În formele grave coma este
profundã şi constantã. Nu existã totuşi un paralelism între gradul comei şi temperatura
centralã. Areflexia este prezentã.
- Tegumentele sunt reci, cu aspect cadaveric, palide, violacee sau marmorate.
- Rigiditatea muscularã creşte odatã cu aprofundarea hipotermiei. Pe acest fond de
hipertonie pot apãrea şi crize tonice cu durata de câteva minute (convulsii).
- Midriazã sau miozã cu abolirea reflexului corneean şi fotomotor.
- Respiraţia este superficialã şi rarã.
- Bradicardie, puls dificil de perceput, scãderea progresivã a TA.
- La 250C coma este profundã şi existã riscul de stop respirator şi cardiac.
- Se poate instala tabloul clinic de moarte aparentã cu comã profundã, respiraţii
imperceptibile, puls foarte rar şi slab (3-4 pe minut), paloare, cianozã marmoratã.
Evoluţia spontanã spre vindecare nu este posibilã, fiind strict necesarã reîncãlzirea
terapeuticã.

Unele aspecte ale hipotermiei

1. Contactul corpului cu apa rece în naufragii, înotul accidental în apã rece,

înecaţi cu reanimare reuşitã.
Cãderile în apã şi contactul îndelungat cu apa rece determinã:
- scãderea brutalã a temperaturii externe şi apoi interne;
- epuizarea rezervelor energetice;
- epuizare nervoasã cu indiferenţã, obnubilare, comã;
- acidozã metabolicã;
- fibrilaţie ventricularã.
Pierderile de cãldurã ale organismului variazã între 1500-2500 kcalorii pe orã.
Aceste pierderi pot fi compensate numai în primele 30 de minute.
În momentul salvãrii, accidentaţii în hipotermie au temperatura externã de 25-
27 C, iar cea rectalã de maximum 300C. Sunt obnubilaţi, epuizaţi sau comatoşi, cianotici.
0

Temperatura corpului continuã sã scadã o perioadã, cu 2-30C, dupã scoaterea din mediul
rece.
Momentul reîncãlzirii este extrem de periculos, reactivarea circulaţiei, prin
mobilizarea metaboliţilor acizi, putând determina stop cardiac.

5
 2. Iarna se poate produce contactul indirect al organismului (prin intermediul
echipamentului) cu mediul rece solid (cãderile de gheaţã sau zãpadã). În aceste cazuri se
poate ajunge la imposibilitatea mobilizãrii (rãnire, comã, etilism acut) şi îngropãri în
zãpadã prin avalanşe.
Schiorii sau turiştii accidentaţi, care nu se pot deplasa sau sunt împiedicaţi,
derutaţi de condiţiile atmosferice, vor încerca sã se autosalveze, în aşteptarea echipelor
„salvamont” prin urmãtoarele mãsuri:
- pãstrarea calmului şi luciditãţii, fãrã agitaţie şi mişcãri inutile;
- crearea unui adãpost din zãpadã sau gheaţã, bine izolat de vânt;
- semnale de alarmã, zgomote, strigãte repetate la 10 secunde, semnale luminoase;
În caz de avalanşe, moartea se produce în trei feluri:
- sufocare prin zãpadã densã cu grosime de peste 2 metri;
- leziuni ale corpului, lovituri în cursul avalanşei;
- hipotermie propriu-zisã agravatã de hipoxie.

3. Contactul direct al organismului, insuficient echipat, cu aerul rece la –35-400

C (în marşuri şi deplasãri), dupã 30 de minute de mers, cãile aeriene nefiind protejate,
produc o expectoraţie sanguinolentã, epistaxis, epuizare, somnolenţã şi comã.
În funcţie de condiţiile instalãrii şi de momentul salvãrii, hipotermiile accidentale
îmbracã trei forme:
 Hipotermia uşoarã cu obosealã, adinamie, scãderea la 35-360C a temperaturii
corpului, frisoane;
 Hipotermia moderatã, în jur de 33-340C, cu obnubilare, indiferenţã şi somnolenţã;
 Hipotermia severã cu scãderea temperaturi sub 300C, cu stare de comã şi
posibilitatea stopului cardiac, la scãderea mai accentuatã a temperaturii.
Mãsuri de prim ajutor
În stadiul premergãtor se vor lua urmãtoarele mãsuri:
 Stimularea voinţei în mod insistent;
 Ingerarea de bãuturi calde şi stimulante (ceai, cafea). Sunt contraindicate bãuturile
alcoolice, care dupã o scurtã perioadã de stimulare, micşoreazã rezistenţa
organismului la efort şi mãresc pierderea de cãldurã a organismului;
 Ingerarea de alimente cu putere caloricã şi uşor absorbabile: zahãr, ciocolatã.
În perioada de stare, mãsurile care vor fi luate vor fi în funcţie de condiţiile
existente:
o Salvarea propriu-zisã, descoperirea şi scoaterea accidentatului din mediul
rece trebuie imediat urmatã de reanimare respiratorie şi cardiacã;
o Transportarea accidentatului într-un loc adãpostit, ferit de vânt şi
umezealã. În cazul în care cabana nu este accesibilã, se pot improviza
adãposturi pe loc: groapã în zãpadã, paravane de stâncã sau copaci, cort;
o Învelirea accidentatului în pãturi încãlzite, saci de dormit uscaţi şi eventual
încãlziţi;
o În reanimarea respiratorie în hipotermiile grave nu se fac respiraţii
artificiale exagerate, deoarece alcaloza gazoasã împiedicã eliberarea
oxigenului din hemoglobinã, la nivelul ţesuturilor în suferinţã de oxigen.
Respiraţia artificialã va fi moderatã, executatã cu calm. La cei scoşi de sub

6
 avalanşe, la înecaţi, comatoşi, se va face în prealabil eliberarea cãilor
aeriene superioare;
o Dacã se constatã absenţa pulsului la artera carotidã se va face masaj
cardiac extern;
o Moartea subitã poate apãrea oricând în prima orã, ca şi în prima
saptãmânã de la salvarea unui accidentat;
o În condiţiile de hipotermie moartea aparentã este posibilã. Manevrele de
reanimare pot fi eficiente şi dupã perioade mai lungi de aplicare a lor.
Leziunile cerebrale ireversibile, prin stopul cardiac, apar mai târziu, uneori
dupã 20-30 minute de lipsã a circulaţiei cerebrale, dacã temperatura
organismului a scãzut la 250C şi nu s-a produs fibrilaţia ventricularã.
o Transportul rapid spre spital şi începerea imediatã a reîncãlzirii prin
mijloace improvizate sunt mãsuri obligatorii.
o Dacã accidentatul este în stop cardiac şi respirator, se continuã fãrã opriri
mai lungi de 5-8 secunde, manevrele de reanimare.
o Dacã accidentatul este rãnit se practicã simultan primele ajutoare:
hemostazã şi imobilizarea fracturilor;
o Dacã accidentatul este conştient, i se administreazã bãuturi încãlzite.
o Fricţionãrile energice şi masajele cu zãpadã, prosoape, sunt periculoase,
deoarece ele agraveazã starea accidentatului prin hemoragii, hematoame
sau leziuni vişcerale. De asemenea se pierde timpul preţios al reanimãrii,
al transportului şi al reîncãlzirii clinice. Accidentele prin stop cardiac se
produc în timpul reîncãlziri prin: hipovolemie, vasodilataţie perifericã,
acidozã metabolicã, hiperpotasemie.
o Transportul spre un serviciu de terapie intensivã se va face în aşa fel, încât
accidentatul sã nu simtã influenţa frigului (învelit în pãturi, blãnuri, sac de
dormit) şi nici a oboselii. Transportul ideal este asigurat de elicopter.

Mãsurile de reîncãlzire sunt externe şi interne:

Mãsurile externe. În hipotermiile uşoare şi moderate, reîncãlzirea se face treptat
prin:
- mijloace improvizate: butoaie cu apã caldã, iradieri, bãi calde;
- îngheţatul nu va fi masat energic, reîncãlzirea se va face gradat, fãrã a se neglija
reanimarea cardiorespiratorie;
- prin acoprirea cu pãturi încãlzite se reuşeşte o creştere cu 1 sau 20C pe orã a
temperaturii corpului.

Prevenirea accidentelor prin frig

 Orice sportiv sau turist trebuie sã acorde o atenţie deosebitã pregãtirii fizice,
echipamentului şi cunoştinţelor necesare practicãrii sportului sau a etapei propuse.
 Nu se planificã iarna eforturi şi etape de drum, fãrã rezerve alimentare suficiente
şi de calitate (concentrate, termos cu bãuturi calde), dar fãrã droguri excitante şi
fãrã alcool. Se anunţã întotdeauna intinerariul propus şi se iau precauţii de
semnalizare şi alertã (lanternã, chibrituri, fluier, pistol cu rachete de semnalizare).
 În caz de pericol sau accident, dacã cel accidentat este singur sau dacã nimeni din
grup nu se poate deplasa, va folosi semnalizarea de pericol şi ajutor a codului

7
 internaţional: şase semnale scurte pe minut, deci un semnal la zece secunde:
strigãt, luminã, fluier, împuşcãturi.
 Iarna nu se pleacã niciodatã singur în escalade sau turism. Nu se practicã schiul
fond la temperaturi sub –150C şi nici un fel de plecare pe viscol sau ceaţã sau la
temperaturi de sub -20 pânã la - 250C.
 În caz de cãdere, accidentare gravã, rãtãcire, epuizare, trebuie sã se pãstreze
calmul, se dozeazã eforturile de alertare şi rezervele de hranã şi bãuturã, se
improvizeazã un adãpost contra frigului, vântului şi umezelii.
 În adãpost se evitã panica, se executã exerciţii fizice. Nu se admite culcatul pe jos,
poziţia cea mai bunã de aşteptare fiind sezând cu genunchi strânşi. Nu se vor
consuma bãuturi alcoolice, ele echivaleazã cu sinuciderea.
 Este mai bine sã se aştepte ajutoarele, decât sã se plece fãrã nici o orientare în
viscol, ceaţã, noapte.
 Cei cãzuţi în apã rece nu vor înceta mişcãrile de înot, alternând poziţia ventralã cu
cea dorsalã şi fãcând mişcãri energice la apariţia senzaţiei de somn.
 Cei prinşi de avalanşe vor încerca sub stratul de zãpadã, fãrã panicã şi orientând
poziţia corpului, sã degaje un spaţiu pentru respiraţie, în jurul gurii şi a nasului şi
un spaţiu liber în jurul toracelui.
 Cel ce descoperã pe accidentat sau îngheţat examineazã rapid starea acestuia,
funcţiile vitale. La nevoie se încep manevrele de reanimare.

Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã

În 60% din cazuri, electrocutarea se produce prin contactul direct cu diferitele

elemente aflate sub tensiune, iar în 40% din cazuri prin contact indirect cu elemente care
intrã sub tensiune datoritã izolaţiei necorespunzãtoare.
Electrocutarea depinde de tensiunea şi intensitatea curentului. Un curent de
intensitate:
- 25-75 mA produce tetanizarea muşchilor toracici cu blocarea respiraţiei;
- între 75 mA – 4 A moartea survine rapid prin fibrilaţie ventricularã;
Tensiunea:
- 80% din electrocutãrile casnice se produc la o tensiune de 220–250V;
- la o tensiune de 500 V moartea este fulgerãtoare;
- la o tensiune înaltã de 5000 – 50.000 V sunt posibile carbonizãri izolate ale
braţului şi ale capului.
Curenţii de joasã tensiune produc spasme ale musculaturii pe conductor, iar la
tensiuni înalte persoana poate fi aruncatã la distanţã de sursa de curent prin contracţia
muscularã puternicã care se produce.
Din punct de vedere medical existã douã forme:
- electrocutarea cu pierderea cunoştinţei, dar cu pãstrarea respiraţiei şi a
circulaţiei;
- electrocutarea cu pierderea cunoştinţei, a respiraţiei şi a circulaţiei.
În salvarea unui electrocutat existã douã momente:
- îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric, şi

8
 - reanimarea victimei.

Îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric

În cazul curenţilor de înaltã tensiune, la care degajarea victimei nu s-a realizat în

mod spontan, victima rãmânând imobilizatã la locul accidentului, prima mãsurã este
întreruperea curentului electric de la tabloul de comandã.
Se va evita atingerea directã a victimei şi pãtrunderea pe teritoriul pe care se aflã
firul conductor, deoarece acesta poate fi încãrcat electric pe o razã de câţiva metri.
Degajarea victimei se va face numai dupã întreruperea curentului electric şi
punerea la pãmânt a circuitului, deoarece uneori, instalaţia decuplatã poate sã pãstreze o
sarcinã electricã periculoasã pentru salvator.
În cazul curenţilor de joasã tensiune prima mãsurã este întreruperea curentului
electric. Dacã tabloul de comandã este departe sau dificil de atins, salvatorul va trebui sã
taie conductorul sau sã degajeze victima imediat.
Conductorul poate fi tãiat cu un cleşte cu mânere izolate sau cu un topor cu coadã
de lemn uscat (nu lãcuit).
Degajarea victimei se poate realiza prin utilizarea de beţe, scaune, prãjini de lemn
uscat. Dacã aceste materiale lipsesc, se pot utiliza stofe de lânã sau flanelã îndoite de 3-4
ori, prin intermediul cãrora se apucã acele pãrţi ale hainelor care sunt în contact mai mic
cu corpul victimei (reverele hainelor sau poalele lor), trãgând cu putere de acestea. Se
recomandã ca aceste manevre sã se execute cu o singurã mânã.
La liniile aeriene de curent electric, unde desprinderea rapidã şi sigurã a victimei
nu se poate realiza, se vor pune peste conductorii liniei aeriene un alt conductor metalic.
Acesta va avea un capãt introdus în pãmânt. Persona care executã aceastã operaţie va
avea echipament de protecţie (mãnuşi izolatoare şi bocanci cu talpã izolatoare).
Acordarea primului ajutor se va face dupã degajarea victimei. Aceasta se va culca
pe un loc uscat, i se va desface gulerul, cravata, cureaua, sutienul. Se va curãţa cavitatea
bucalã de corpi strãini, sânge, mucozitãţi şi alte secreţii. Dacã are protezã se va scoate
afarã.
În cazul în care victima este în stop respirator şi cardiac se va face respiraţie
artificialã “gurã-la-gurã” şi masaj cardiac extern.
Dupã restabilirea respiraţiei şi a circulaţiei se va trece la pansarea plãgilor şi la
imobilizarea eventualelor fracturi.
Energia electricã se transformã în energie caloricã care determinã apariţia unei
arsuri electrice. Aceasta se produce la locul de intrare şi de ieşire a curentului electric şi
se numeşte „marcã electricã”. Marca poate fi o leziune micã, punctiformã, de culoare
galben-brunã, sau o leziune mare care poate merge pânã la carbonizarea unei regiuni. În
general, aceste arsuri se suprainfecteazã şi lasã nişte cicatrici sechelare.
Pe arsurã se aplicã un pansament steril de tifon. Nu se vor aplica nici un fel de
substanţe sau alifii cu antibiotice.
În cazul fracturilor se va face imobilizarea provizorie a acestora.
Victima va fi transportatã de urgenţã la primul cabinet medical sau la spital.

Întrebări:
1. Ce este marca electrică?

9
2. Ce semne şi simptome prezintă o perssoană cu insolaţie?
3. Care sunt semnele hipotermiei?

10