Marathon

MODELE FUNCŢIONALE ÎN JOCUL DE VOLEI

Lect. univ. dr. Cristina HANTĂU
Academia de Studii Economice din Bucureşti

Abstract

In the modern training the models have a prospective character. In this area we can
operate with various types of models: final model, intermediate model, operational model,
and so on.
The game model include the game content as structure which depend of the sequence, the
frequency and the efficiency of the game action, in the same order like they appear during
the game.
Keywords: volleyball, game model, competition

În pregătirea sportivilor se are în vedere proiectarea modelelor dorite în

viitor evidenţiindu-se astfel caracterul prospectiv al acestora. Pentru ca
funcţionarea acestor modele ipotetice, să tindă spre nivelul optim, se va avea în
vedere realizarea unei strategii de natură organizatorică şi materială ţinându-se cont
şi de nivelul sau etapa în care se află.
„În domeniul sportiv se poate vorbi şi de alte tipuri de modele:
 modele finale care se referă la încheierea unei perioade mai lungi de
antrenament, modelându-se participarea la viitoarele jocuri, fiind
concretizate prin strategii de aplicare pe componentele de antrenament;
 modele intermediare sunt realizate sub forma unor etape succesive, cu
caracteristici valorice progresive, asigurând controlul periodic în
îndeplinirea parametrilor modelelor finale;
 modele operaţionale reprezentate de sisteme de exerciţii cu rol în
dezvoltarea capacităţii de performanţă” (Gagea, A., 1999).

Modelul de joc

Modelul de joc cuprinde conţinutul jocului sistematizat în structuri

determinate de succesiunea, frecvenţa şi eficienţa acţiunilor de joc, aşa cum apar
ele în timpul jocului competiţional.
În realizarea modelului de joc este necesar să avem în vedere următoarele
aspecte:
 caracteristicile pe plan internaţional care se referă la dezvoltarea
permanentă cu indici calitativi superiori a jocului de volei, determinate
şi de creşterea numărului de echipe;
 tendinţe de dezvoltare care fac referire la apariţia unor noutăţi în
rezolvarea acţiunilor de apărare;

Vol II • Nr. 2 • 2010

 Modele funcţionale în jocul de volei

 necesităţi pe plan intern care trebuie abordate în funcţie de calităţile şi

lipsurile sportivilor, iar orientarea pregătirii trebuie făcută în funcţie de
acestea.
Modelele de joc se aleg în funcţie de posibilităţile de exprimare (tehnice,
fizice) ale sportivilor în vederea valorificării superioare a potenţialului acestora.
La nivel de performanţă, echipa se formează în funcţie de concepţiile
tactice ale antrenorului ţinându-se seama însă strict de valoare şi de posturile
deficitare din echipă sau de înlocuirea unor jucători care devin indisponibili din
diferite motive (accidentare, retragere din viaţa sportivă, formă sportivă slabă etc.)
Cunoaşterea acţiunilor de joc asigură posibilitatea de a participa eficient în
concursuri şi adoptarea modelului tehnico-tactic care să corespundă nivelului
valoric al sportivilor.
Modelul de joc este structurat astfel:
 la serviciul propriu – dispozitiv de pregătire a apărării;
 la preluarea din serviciu – dispozitiv de pregătire a atacului;
 combinaţii în atac după preluarea din serviciu;
 la preluarea din atac – dispozitiv cu pondere de apărare;
 la combinaţii în atac după preluarea din atac.
În stabilirea modelelor de joc pentru performanţă se va ţine seama de
alegerea variantelor tactice pentru a valorifica posibilităţile motrice ale sportivilor.
Urmărind succesiunea aspectelor enunţate mai sus cu privire la modelul de joc,
putem spune că:
 la serviciul propriu se utilizează deplasări false pentru inducerea în
eroare a adversarului;
 preluarea din serviciu se bazează pe anumiţi jucători specializaţi, cu
eficienţa superioară la această acţiune;
 combinaţiile tactice în atac după preluarea din serviciu caută să includă
3-4 jucători cu două variante de atac rapid şi una de siguranţă,
incluzând de multe ori şi un jucător din linia a doua;
 tactica la preluarea din atac se adaptează după adversar;
 combinaţiile tactice în atac după preluarea din atac includ acelaşi număr
de jucători ca la preluarea din serviciu, dar numai cu o variantă de atac
rapid şi una de siguranţă.
O necesitate de prim ordin pentru modelarea pregătirii viitoare o reprezintă
înregistrările acţiunilor de joc individual şi colectiv din timpul jocurilor oficiale de
unde deducem eficienţa fiecărei structuri de joc.
Acţiunile de joc şi formaţia de bază nu se schimbă dacă sunt eficiente şi
adaptate la jocul adversarilor. În funcţie de structuri şi de repetabilitatea acestora în
joc, se va pregăti jocul pentru cele şase poziţii în care va ajunge fiecare jucător prin
rotaţie.
Modelul trebuie conceput întotdeauna ca realizabil din punct de vedere
practic, iar pentru stabilirea acestuia, orientativ, este necesar ca antrenorul să

Vol II• Nr. 2 • 2010

Marathon

cunoască jocul echipelor, posibilităţile propriei echipe, să fie la curent cu toate

noutăţile.
Pregătirea meciurilor şi stabilirea modelului de joc pentru fiecare joc în
parte se realizează prin mobilizarea jucătorilor, pe plan fizic şi psihic, la cote înalte
şi se desfăşoară în cadrul unui proces în care se îmbină teoria cu practica.
Abordarea acţiunii se face în trei faze:
1. înainte de joc constă în discutarea sarcinilor de joc cu sportivii,
anunţarea formaţiei şi încălzirea generală şi specifică;
2. în timpul jocului la time-outuri cu indicaţii scurte şi la obiect, schimbări
de jucători;
3. după joc se face analiza evoluţiei echipei per ansamblu şi a fiecărui
jucător în parte.
Analiza jocului este obligatorie pentru a se putea acţiona astfel încât să se
obţină rezultate superioare la competiţiile următoare. Această analiză cuprinde
următoarele aspecte:
 probleme tehnice ale echipei şi jucătorilor;
 probleme tactice ale echipei şi jucătorilor;
 probleme psihice din timpul jocului;
 probleme de joc ale adversarilor.

Modelul de pregătire

Acesta se realizează în funcţie de modelul de joc al echipei, de cunoaşterea

eficienţei acţiunii de joc pe jucător, de eficienţa unei anumite acţiuni tehnico-
tactice, toate acestea rezultând din prelucrarea înregistrărilor.
Cunoaşterea caracteristicilor şi a structurii jocului este necesară pentru
modelarea acţiunilor de joc, stabilirea priorităţilor şi sporirea calităţii instruirii.
Modelul de pregătire pentru un an competiţional are modele intermediare
pe perioade, etape de pregătire. În cazul în care un obiectiv al unui model
intermediar nu a fost soluţionat, ulterior se modifică programarea pentru a rezolva
problemele. Deci, etapele nu sunt fixe, ci flexibile în funcţie de îndeplinirea
obiectivelor.
În general, modelul de pregătire va cuprinde pe verticală componentele
procedeelor de pregătire (modelul jocului la cîştigarea punctului, câştigarea
serviciului, modelul jucătorilor, obiective de performanţă etc.), iar pe orizontală
eşalonarea temporară a modelului de pregătire (perioade de timp).
Modelul de pregătire cuprinde perioade, etape, volumul efortului, conţinut
eşalonat, mijloace specifice, metode specifice, verificări, probe de control
intermediare şi finale.
Componentele modelului de pregătire se referă în linii mari la:
 componenta tehnico-tactică;
 componenta fizică;
 componenta psiho-teoretică.

Vol II • Nr. 2 • 2010

 Modele funcţionale în jocul de volei

Componenta tehnico-tactică
Schemele tehnico-tactice se aleg în funcţie de posibilităţile individuale ale
sportivilor şi se adaptează la viitorii adversari. Această componentă vizează
concepţia de joc şi organizarea generală a jocului la câştigarea punctului. În plus,
precizează metodele şi mijloacele de pregătire, inclusiv sistemele de exerciţii.
Fiecare sistem de acţionare se prezintă ca un algoritm sau ca un model operaţional,
în care ultimul exerciţiu din fiecare sistem este un exerciţiu de control identic cu
faza de joc, respectând condiţiile din timpul jocului. Exerciţiile sunt realizate
pentru: joc, set, situaţii fundamentale pentru câştigarea punctului, faze de joc
pentru câştigarea punctului, acţiuni de joc izolate.

Componenta fizică
Această componentă are următoarele caracteristici:
 menţinerea capacităţii fizice depinde de fiecare jucător în parte şi se
desfăşoară sub îndrumarea colectivului tehnic;
 creşterea capacităţii de efort se realizează în cadrul echipei;
 refacerea şi recuperarea la sfârşitul anului competiţional se bazează pe
odihnă activă.
Mai specific, pregătirea fizică la volei se adresează:
 detentei la nivelul membrelor inferioare pentru obţinerea unor indici
superiori la săritura pe verticală;
 viteza de execuţie şi deplasare;
 îndemânarea la jucarea mingii folosind toate procedeele tehnice;
 detenta la nivelul membrelor superioare;
 dezvoltarea rezistenţei specifice.
Trebuie să ţinem seama că tipul de efort variază în funcţie de postul ocupat
în echipă, pentru trăgători efortul este mixt cu predominanţă aerobă, în timp ce
pentru ridicători efortul este mixt cu predominanţă aerobă. Şi la această
componentă a modelului de pregătire se prevăd modele de exerciţii, în care ultimul
este exerciţiu de control identic cu executarea acţiunii de joc în regim de
evidenţiere a calităţilor motrice specifice.

Componenta psiho-teoretică
Această componentă asigură adaptarea jucătorilor la situaţiile posibile din
jocul următor, având o importanţă la fel de mare ca şi celelalte componente.
Pregătiriea psihică trebuie să aibă în vedere capacitatea de concentrare a
atenţiei, stabilitatea psihică specifică, respectarea particularităţilor psihice specifice
proprii fiecărei acţiuni de joc în parte.
În acest moment al pregătirii se pune problema recuperării psihice a unor
jucători, putând apărea probleme la sportivii noi din echipă sau la cei aflaţi la
sfârşitul carierei competiţionale. Problemele sunt diverse şi numeroase, dar nu
există reţete standard pentru rezolvarea lor, acestea putându-se face de la caz la caz
şi ţin de competenţa antrenorului sau a persoanelor specializate.

Vol II• Nr. 2 • 2010

Marathon

Şi în această etapă se prevăd sisteme de acţionare concretizate prin acţiuni

de joc cu accent pe calităţile psihice implicate în timpul jocului.
Optimizarea capacităţii de performanţă se realizează pe baza dezvoltării,
interacţiunii şi autoreglării diferitelor subsisteme ale ansamblului psihic: cognitiv,
afectiv, psihomotric, volitiv şi a componentelor personalităţii (atitudini, aptitudini,
caracter etc.).
Volumul şi intensitatea efortului, conţinutul şi caracterul antrenamentului
depind de perioada de pregătire. Planificarea şi evidenţa sunt necesare pentru
desfăşurarea ordonată a procesului de antrenament, ajutând la îndeplinirea
obiectivelor propuse.
Analiza cu privire la realizarea modelului se face periodic pentru a observa
drumul corect al pregătirii. Datorită specializării jucătorilor pe posturi, se impun
orientări precise în ceea ce priveşte individualizarea, pregătirea pentru toţi factorii
antrenamentului, selecţia în funcţie de particularităţile psihologice ale fiecărui post.
Atunci când se determină un model al voleiului la o echipă, structura
acestuia este necesară şi suficientă. În consecinţă, modelul de joc al echipei
respective va evidenţia structurile acesteia pe niveluri, în concordanţă cu esenţa şi
funcţionalitatea sa. Aceasta înseamnă că modelul va contura felul în care echipa
respectivă îşi finalizează elementele, acţiunile, fazele, situaţiile fundamentale şi
seturile (figura 1).
În voleiul de performanţă ca şi în orice alt sport, orice obiectiv final devine
pe parcurs obiectiv intermediar, pentru determinarea modelului de concurs sau a
celui competiţional se recurge la prognoza dinamicii locului pe care echipa îl va
ocupa în competiţiile oficiale majore. Acest model optimal urmează să cuprindă
indicatorii de eficienţă la acţiunile de joc pe care trebuie să-i atingă echipa în
competiţie.
La nivel filosofic este suficient să precizăm că esenţa jocului de volei
constă în: „să nu se greşească tot ce se realizează în propriul teren şi să se câştige ot
ce se joacă spre sau în terenul advers”.

Vol II • Nr. 2 • 2010

 Modele funcţionale în jocul de volei

Figura 1

BIBLIOGRAFIE

1. Bâc, O., Volleyball, Editura Universităţii din Oradea, 1998

2. Croitoru, D., Volei, Editura ANEFS, Bucureşti, 1999
3. Drăgan, A., Volei, noţiuni de bază, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, 2002
4. Ghenadi, V. şi colab., Obiectivizarea instruirii în volei, Editura Plumb, Bacău,
1995
5. Ghenadi, V., Volei, modelarea instruirii copiilor şi juniorilor, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1989
6. Hantău, C., Handbal – antrenamentul copiilor şi juniorilor, Editura Printech,
Bucureşti, 2004
7. Ivoilov, A., Volei, Editura CNEFS, Bucureşti, 1984
8. Gagea, A., Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţia fizică şi sport, Editura
„Fundaţia de Mâine”, Bucureşti, 1999

Vol II• Nr. 2 • 2010