MODULUL I

Lecţia 1. Unitatea de învăţământ 1.

NOŢIUNI GENERALE DESPRE BOLI ŞI AGENŢI PATOGENI

1.1. Introducere, definiţii şi clasificări.

Agenţii patogeni pot fi definiţi ca factori biologici de stres prin acţiunea
cărora este alterată starea de sănătate a plantelor, acestea trecând într-o nouă
stare, starea de boală.
Boala, ca fenomen exclusiv al formelor de viaţă, a fost definită în multe
feluri. La plante o definiţie largă arată că boala este o alterare a structurii
anatomice sau a funcţiilor fiziologice normale ale unui organism.
Chiar dacă prin variabilitatea conferită de materialul genetic orice sistem
biologic nu poate fi codificat ca ansamblu în formule matematice, cea mai bună
definiţie geometrică dată noţiunii abstracte de boală a fost reprezentarea

2 4

3
1

Figura 1.1.
Piramida bolii după Simons, Browning şi Torres.
1. Planta gazdă; 2. Agent patogen;
3. Condiţii de mediu; 4. Timp

tridimensională imaginată de Simons, Torres şi Browning(figura 1.1.). Aceştia pe

baza triunghiului bolii imaginat de Van der Plank în anul 1968 care cuprindea o
plantă gazdă sensibilă, un agent patogen virulent sau agresiv şi condiţii de
mediu favorabile, au adăugat cea de-a patra dimensiune, timpul, rezultând o
piramidă.
 Lecţia 3. Unitatea de învăţământ 3.

BACTERIILE FITOPATOGENE

Bacteriile fitopatogene sunt microorganisme unicelulare, procariote care

produc boli la plante, cunoscute sub numele de bacterioze. Se împart în bacterii
adevărate sau eubacterii şi bacterii de tip particular cum sunt micoplasmele
(BTM) şi richeţiile (BTR).

3.1.Eubacterii.
În ţara noastră, bazele bacteriologiei au fost puse de academicienii Traian
Săvulescu şi Valerian Severin care, alături de colaboratori şi cei care au lucrat
în acest domeniu au descris peste 50 bacterioze.

3.1.1. Morfologie şi structură. Din punct de vedre morfologic celula

bacteriană este constituită din două categorii de structuri:
 obligatorii – peretele celular, membrana plasmatică, mesosomi,
citoplasme, nucleoidul, rizomi, vacuolele, incluziunile.
 facultative – capsula, stratul mucos, cili, pili, spini, fimbrii,
lipopolizaharidele, exopolizaharidele, plasmidele.
Nucleoidul este alcătuit din fibrile fine de AND cu greutate moleculară de
2.8 x 10,9 daltoni, fiind legat de membrana citoplasmatică (citolema ) prin
mesosomi sau condrizoizi.
În general formle şi dimensiunile bacteriilor fitopatogene este:
 de bacil (bastonaş), cu o lungime de 0,6 – 4,0 µ (frecvent 1 – 2 µ) şi lăţime
de 0,3 – 1,4 µ ( frecvent 0,5 – 0,8 µ), întâlnită la majoritatea genurilor de
bacterii fitopatogene(Agrobacterium, Erwinia, Xanthomonas,
Corynebacterium, Pseudomonas) diferenţele dintre aceste genuri fiind
doar în ceea ce privesc dimensiunile celulelor bacteriene precum şi tipul şi
dispunerea organelor motrice(cili sau flageli);
 filamentoasă, care la bacteriile fitopatogene se întâlneşte numai din genul
Streptomyces.
Modificarea formei bacilare poate avea loc în anumite limite, în funcţie de
condiţiile de mediu. Unele dintre aceste modificări se pot fixa ereditar.
3.1.2. Constituţia chimică. Aceasta cunoaşte variaţii mai mari între
genuri şi mai mici între speciile acelluiaşi gen. Limitele de variaţie în interiorul
 Lecţia 4. Unitatea de învăţământ 4.

CIUPERCILE FITOPATOGENE.
NOŢIUNI GENERALE

Această grupă mare de agenţi fitopatogeni se compune din organisme

vegetale inferioare cu celule complect dezvoltate dar lipsite de clorofilă şi care
produc la plate boli cunoscute sub denumirea generică de micoze. Numărul de specii
de ciuperci fitopatogene cunoscut era de peste 8000 de specii(Agrios, 1978), dar
numărul acestora este în creştere.

4.1. Morfologia ciupercilor fitopatogene

Din punct de vedere morfologic ciupercile fitopatogene au un corp vegetativ
care are forme diferite în funcţie de gradul de evoluţie al speciei. Cele mai cunoscute
tipuri de aparat vegetativ sunt:
 Gimnoplastul, compus dintr-o masă de citoplasmă cu nucleu dar fără
membrană citoplasmatică şi care se dezvoltă în interiorul celulelor vegetale
paraziate;
 Plasmodiul, este definit ca o asociaţie de gimnoplaşti cu o
psudomembrană; fiind o asociaţie de gimnoplaşti are un volum mai mare şi
mai mulţi nuclei, având ca şi gimnoplastul o dezvoltare intracelulară;
 Dermatoplastul este reprezentat de o celulă complect dezvoltată, cu
toate organitele şi constituentele anatomice, cu formă exactă şi înmulţire prin
înmugurire ceea ce conduce la formarea unor asociaţii de dermatoplaşti
denumite cenobii;
 Sifonoplastul este o construcţie mai complexă, cunoscut sub denumirea
de hifă miceliană, care cuprinde filamente simple sau ramificate compusă din
citoplasmă şi mai mulţi nuclei;
 Talul filamentos este un filament pluricelular simplu sau ramificat, cu
celule complect dezvoltate având în general unul sau doi nucelei haploizi şi
este în general cunoscut sub denumirea de miceliu;
 Talul masiv este caracteristic ciupercilor mari cu picior, deoarece este
alcătuit din hife miceliene simple care se împletesc strâns şi dau naştere unor
pseudoţesuturi denumite plectenchime;
Din punct de vedere structural, celulele ciupercilor fitopatogene sunt alcătuite
dintr-o citoplasmă care conţine în general la toate ciupercile fitopatogene aflate pe
poziţii relativ superioare în clasificare, toate organitele citoplasmatice
 Lecţia 5. Unitatea de învăţământ 5.

CIUPERCI FITOPATOGENE,
SUBÎNCRENGĂTURA MASTIGOMYCOTINAE

Ciupercile din subîncrengătura Mastigomycotinae sunt considerate cu

organizare inferioară faţă de toate celelalte ciuperci, având şi cea mai variată
formă de organizare a corpului şi una dintre cele mai variate forme de înmulţire
sexuată şi asexuată, ceea ce conferă o mare varietate şi în privinţa formelor de
supravieţuire în condiţii neprielnice. Morfologia ciupercilor din această
subîncrengătură este aproximativ următoarea:
- corpul vegetativ este variat, la clasele Chytridiomycetes şi
Plasmodiophoromycetes aparatul vegetativ este un gimnoplast şi respectiv un
plasmodiu, ambele cu dezvoltare intracelulară, în timp ce la cele superioare din
clasa Oomycetes este un miceliu cu dezvoltare intercelulară;
- înmulţirea asexuată are loc prin zoospori formaţi la ciupercile din clasele
Chytridiomycetes şi Plasmodiophoromycetes prin transformarea holocarpică a
corpului iar la ciupercile din clasa Oomycetes aceştia se formează în specializate
denumite zoosporangi. Un alt tip de spori asexuaţi ai ciupercilor din această
subîncrengătură sunt conidiile care se formează pe organe specializate denumite
conidiofori şi sunt caracteristice ciupercilor din clasa Oomycetes;
- înmulţirea sexuată are loc prin două căi: o izogametogamie la ciupercile
din clasele Chytridiomycetes şi Plasmodiophoromycetes în care sunt implicaţi doi
zoospori identici care prin plasmogamie produc un zigozoospor şi printr-o
heterogametangiogamie la ciupercile din clasa Oomycetes la care prin unirea
unei anteridii cu un oogon rezultă un oospor;
În cadrul ciclului de viaţă al ciupercilor din subîncrengătura
Mastigomycotinae se disting clar cele două faze: faza diploidă(celule ai cărei
nuclei au 2n cromozomi) care ţine între momentul formării zigozoosporului sau a
oosporului şi meioză iar faza haploidă care ţine din momentul meiozei până în
momentul în care are loc plasmogamia.
1. Genul Synchytrium are corpul
vegetativ un gimnoplast cu dezvoltare
intracelulară, înmulţirea asexuată prin
zoospori de formă ovală sau piriformi,
biflagelaţi iar sexuat prin
achinetosporangi (zigozoospori diploizi)
care rezultă printr-o isogametogamie Figura 4.1. Akinetospori de
între doi zoospori. Synchitrium endobioticum
 Lecţia 6. Unitatea de învăţământ 6.

SUBÎNCRENGĂTURA ASCOMYCOTINAE.

Ciupercile din această subîncrengătură sunt din punct de vedere filogenetic

mai evoluate decât mastigomicotinele. Organul caracteristic al ciupercilor din
această subîncrengătură este asca în care se formează ascosporii. Ciupercile din
această subîncrengătură sunt din punct de vedere al nutriţiei în marea lor
majoritate saprofite, dar printre ele se află un număr destul de mare de ciuperci
parazite, care produc boli grave la plante. Este de asemenea caracteristic pentru
ciupercile din această subîncrengătură să fie parazite doar atunci când întâlnesc
planta gazdă pe care sunt specializate iar în restul perioadei de viaţă să fie
saprofite.
Corpul vegetativ este un miceliu filamentos. Hifele acestui miceliu
sunt ramificate şi pluricelulare, despărţirea fiind făcută prin septe(pereţi
transversali). Fiecare celulă are membrană, citoplasmă cu toate organitele
caracteristice ciupercilor şi un nucleu haploid. Excepţie de la această regulă fac
ciupercile din genul Taphrinales, la care corpul vegetativ reprezentat de un miceliu
cu celule dicariotice (format din celule cu câte doi nuclei haploizi).
Miceliul poate fi ectoparazit(se poate dezvolta la exteriorul plantelor),
sau se dezvoltă endoparazit(în interiorul organelor parazitate. În acest ultim caz
dezvoltarea miceliului are loc intercelular. Miceliul poate prezenta ca forme de
rezistenţă, în condiţii nefavorabile, strome, scleroţi şi rizomorfe.
Nutriţia la majoritatea ciupercilor ascomicotine se face prin haustori
iar la unele genuri absorbţia se face direct prin celulele hifale.
Înmulţirea asexuată se face prin conidii adevărate(euconidii).
Acestea se formează fie pe suporturi numite conidiofori fie pe hifele miceliene. În
acest caz conidiile sunt conidii de înmugurire.
Există genuri de ciuperci din această subîncrengătură la care conidiile se
formează direct pe miceliu în fructificaţii subcuticulare şi subepidermale. Aceste
fructificaţii se numesc picnidii iar conidiile se numesc picnospori.
Conidiile prezintă o foarte mare varietate de forme, dimensiuni şi culori. La
rândul lor conidioforii pot fi neramificaţi sau pot prezenta ramificaţii de forme
diferite iar culoare lor variază de la hialin la aproape orice altă culoare. Dispunerea
 Lecţia 7. Unitatea de învăţământ 7.

SUBÎNCRENGĂTURA DEUTEROMYCOTINAE

Subîncrengătura Deuteromycotinae cuprinde ciuperci la care fie nu li se

cunoaşte forma sexuată de înmulţire(stadiul telemorf), fie nu au formă sexuată de
înmulţire, fapt datorat evoluţiei respectivelor ciuperci, pentru adaptarea la condiţiile
biocenozei în care se află. În general ciupercile din această subîncrengătură sunt
considerate forme de înmulţire asexuate ale ciupercilor din subîncrengătura
Ascomycotinae. Această afir se bazează pe anatomia şi modelele de înmulţire şi
diseminare ale ciupercilor din această subîncrengătură, care cu mici excepţii au
asemănări flagrante cu ciupercile din subîncrengătura Ascomycotinae.
Corpul ciupercilor din această subîncrengătură este un miceliu haploid.
Faţă de organele parazitate miceliul este dispus în majoritatea cazurilor în
interiorul acestora(o mare parte dintre ciupercile din această subîncrengătură este
endoparazit şi foarte rare sunt speciile cu miceliu endo-ectoparazit sau doar
ectoparazit).
Organele de înmulţire asexuată şi de diseminare a ciupercilor
Deuteromycotinae sunt reprezentate de conidii formate în sau pe diferite organe
de fructificare. În funcţie de tipul de organ de fructificare, conidiile pot fi de trei
tipuri:
a) Tipul sferopsidal este reprezentat prin conidii formate în organe de
fructificare de tip picnidie, conidiile fiind denumite picnospori. Picnidiile sunt organe
de fructificare subcuticulare şi subepidermale, de forma unor pungi, cu un orificiu
denumit osteol dispus la suprafaţa în care picnosporii se formează direct pe
miceliu. Acest tip de fructificaţii se întâlnesc la toate speciile de ciuperci din ordinul
Sphaeropsidales, familia Sphaeropsidaceae.
b) Tipul melanconial are conidiile formate pe conidiofori dispuşi în organe
de fructificare de tip acervul. Acervulii sunt lagăre subcuticulare şi/sau
subepidermale în care pe miceliu se formează conidiofori dispuşi în palisade. Pe
conidiofori se formează euconidii care pot fi unicelulare sau pluricelulare şi au
forme şi dimensiuni foarte variate. Acest de organe de înmulţire sunt caracteristice
ciupercilor din ordinul Melanconiales, familia Melanconiaceae.
c) Tipul hifal la care conidiile se formează pe organe de fructificare de tip
conidiofori aerieni. Aceşti conidiofori pot fi izolaţi sau dispuşi în coremii. Conidiile
în funcţie de gen, sunt de dimensiuni şi forme variate, unicelulare sau
pluricelulare.
Principalele genuri cu importanţă economică întâlnite în ţara noastră din
subîncrengătura Deuteromycotinae sunt descrise în cele ce urmează.
 Lecţia 8. Unitatea de învăţământ 8.

SUBÎNCRENGĂTURA BASIDIOMYCOTINAE

Ciupercile fitopatogene din subîncrengătura Basidiomycotinae sunt cele

mai evoluate ciuperci care produc boli la plantele cultivate. Caracteristica
principală a ciupercilor din această subâncrengătură este aceea că au ca organ de
înmulţire sexuată bazidia pe care se formează bazidiospori.
Aparatul vegetativ al ciupercilor din această subîncrengătură poate fi trei
tipuri:
a) miceliu primar, rezultat din germinarea bazidiosporilor, celulele
acestuia sunt haploide iar la ordinul Ustilaginales nu fructifică în timp ce la
ordinul Uredinales, la maturitatea miceliului primar acesta formează picnidii în
care se dezvoltă picnospori. Atât celulele miceliului primar cât şi picnosporii
formaţi la ciupercile din ordinul Uredinales, păstrează semnul sexul al
bazidiosporului din care s-a format hifa miceliului primar respectiv;
b) miceliul secundar, este compus din celule dicariotice. Acesta se
formează la ordinul Ustilaginales prin dezvoltarea şi înmulţirea celulelor
rezultate prin plasmogamie între două celule ale miceliului primar de semne
diferite. La ciupercile din ordinul Uredinales apariţia miceliului secundar se
poate face şi prin plasmogamia între doi picnospori de semne diferite sau prin
plasmogamia unui picnospor de un semn şi o celulă a hifei miceliene primare
de semn opus. Pe miceliul secundar se formează bazidiile cu bazidiospori prin
transformarea celulelor terminale ale miceliului secundar. La ciupercile
fitopatogene din cele două ordine(Ustilaginales şi Uredinales) bazidiile cuprind
două segmente majore: hipobazidia este formată dintr-o singură celulă
sclerificată şi epibazidia formată din 3 – 4 celule nesclerificate, de sexe diferite,
notate convenţional cu + şi -. Pe celule epibazidiei se formează bazidiosporii
haploizi care la rândul lor poartă semnul celulei bazidiale pe care s-au format.
c) miceliul terţiar se formează doar la macromicete, acest tip de miceliu
fiind cel din conţinutul carpoforilor şi al bazidiofructelor la macromicetele care se
dezvoltă pe materia vegetală aflată în descompunere şi pe unele specii de arbori
care se află în declin fiziologic sau care s-au uscat. Prin asocierea bazidiilor de pe
miceliul terţiar se formează un himeniu.
Înmulţirea asexuată la ciupercile din subâncrengătura Basidiomycotinae are
loc doar prin picnospori, singurul tip de spori care sunt formaţi în picnidii la
maturitatea miceliului primar la ciupercile din ordinul Uredinales.
Înmulţirea sexuată la ciupercile din această subîncrengătură are loc prin
 Lecţia 9. Unitatea de învăţământ 9.

BOLILE CEREALELOR

Bolile bazei plantelor şi sistemului radicular.

1. Pătarea în ochi a bazei tulpinii (Pseudocercosporella herpotrichoides

(Fron.) Deighton)
Atacul acestei ciuperci se manifestă mai mult în condiţii de monocultură şi
este cel mai des întâlnită la grâu.
Simptome. Atacul ciupercii are loc în vetre, caracteristică fiind căderea
plantelor din aceste vetre. Cele mai evidente simptome apar odată cu fenofaza de
apariţie a celui de al doilea nod al tulpinii. În această fenofază, sub teaca frunzei de
la baza tulpinii, se observă la plantele atacate o pată de formă lenticulară, de
culoare brun deschis, cu punct negricios în centru.

Atac la baza paiului de

Pseudocercosporella herpotrichoides

Pata se măreşte odată cu dezvoltarea plantelor, existând posibilitatea să

ajungă la 1 – 3 cm lungime şi 3 – 6 mm lăţime. La maturitea ciupercii, pata devine
galbenă deschis delimitată de un chenar brun, acesta fiind simptomul clasic de
“pătare în ochi”. Apoi, petele se acoperă cu hife miceliene de rezistenţă (strome),
închise la culoare. Tulpina se închide la culoare deasupra şi sub pată iar sub
acţiunea ploilor şi a vântului se îndoaie sau se rupe la nivelul petei. Plantele astfel
îndoite au de cele mai multe ori spicele parţial sau total sterile; cariopsele fiind mai
mult sau mai puţin şiştave. Datorită atacului, în lan se constată vetre caracteristice cu
plante căzute.
Agentul patogen este ciuperca Pseudocercosporella herpotrichoides care la
maturitate fructifică prin conidiofori cu conidii pluricelulare (2 – 7 septe), hialine,
rotunjite la bază şi înguste la vârf. Ciuperca rezistă de obicei prin micelii(strome) pe
resturile vegetale ale plantelor infectate. Din această cauză, cele mai grave atacuri
 Lecţia 10. Unitatea de învăţământ 10.

BOLILE LEGUMINOASELOR PENTRU BOABE

10.1. Mana mazării (Peronospora viciae f. sp. pisi (sin. Peronospora pisi)
Simptome. Se manifestă frecvent în culturile de mazăre în perioadele
umede, pierderile de recoltă fiind în acest caz de 10 – 20 %. Mana este o boală a
tuturor organelor aeriene, simptomele manifestându-se atât pe frunze, cât şi pe
stipele, tulpini şi păstăi). Caracteristice sunt simptomele pe frunze şi stipele unde
apar pete untdelemnii (gălbui) cărora pe faţa inferioară le corespunde eflorescenţa
sau gazonul de culoare cenuşiu – violacee. Zonele atacate se necrozează şi se
usucă la fel ca şi păstăile la care se constată mănarea seminţelor.
Agentul etiologic şi evoluţia bolii. Ciuperca Peronospora viciae f. spec.
pisi prezintă ca aparat vegetativ sifonoplastul ce se dezvoltă intercelular şi
fructifică asexuat prin conidiofori ramificaţi dichotomic în treimea superioară cu
conidii unicelulare ovale, gălbui. În ţesuturile atacate ciuperca formează sexuat
oosporii (organele de rezistenţă) prin care se asigură persistenţa agentului
patogen peste iarnă. În vegetaţie transmiterea manei o fac conidioforii cu conidii
ce sunt transportaţi de vânt pe plantele umezite unde produc noi infecţii. Infecţia
primară a culturii o realizează filamentele de infecţie ce rezultă din germinarea
oosporilor situaţi în sol sau la suprafaţa lui. Condiţii prielnice pentru infecţiile cu
mană sunt: umiditatea ridicată a aerului, temperaturile scăzute (4 – 8ºC) şi
prezenţa apei pe frunze.

10.2. Făinarea mazării (Erysiphe pisi)

Simptome. Făinarea se manifestă pe frunze, lujeri, flori şi păstăi sub forma
unei pâsle miceliene albicioase ce devine prăfoasă atunci când ciuperca fructifică
asexuat prin conidiofori cu conidii. În pulberea miceliană se observă apariţia unor
puncte brune – negricioase care sunt fructificaţiile sexuate – peritecii cu asce şi
ascospori.
Agentul etiologic şi evoluţia bolii. Făinarea este produsă de ciuperca
Erysiphe pisi ce dezvoltă micelii ectoparazite care se fixează de organele plantei
prin apresori şi îşi extrag hrana necesară din celulele plantei prin intermediul
haustorilor. Înmulţirea asexuată este realizată de conidiofori cu conidii unicelulare,
incolore, eliptice iar înmulţirea sexuată o fac ascele cu ascospori formate în
peritecii. Surse de transmitere a făinării o reprezintă miceliile de rezistenţă,
periteciile din resturile vegetale, dar şi sămânţa (făinarea mazării este una din
puţinele făinări care se transmit şi prin sămânţă). Primele infecţii în cultură pot fi
făcute atât de ascosporii eliberaţi din peritecii cât şi de conidiile generate de
 Lecţia 11. Unitatea de învăţământ 11.

BOLILE PLANTELOR OLEOPROTEICE

11.1. Mana florii – soarelui (Plasmopara helianthi)

Simptome. Mana se manifestă în toate fenofazele de vegetaţie; la
plantele provenite din seminţe infectate caracteristic este stoparea creşterii
(frunzele sunt mici, încreţite, clorotice cu sistem radicular slab dezvoltat).
Dacă aceste plante vor forma calatidii, ele iau dimensiuni mici nu înfloresc şi
nu produc seminţe. Plantele atacate mai târziu în vegetaţie prezintă pete
clorotice pe faţa superioară a frunzelor colţuroase, iar corespunzător lor pe
faţa inferioară apare gazonul cu aspect pâslos de culoare albă – argintie.
Seminţele infectate nu prezintă la exterior simptome evidente.
Agentul etiologic şi evoluţia bolii. Este ciuperca Plasmopara
helianthi (Plasmopara halstedii) care se înmulţeşte asexuat în vegetaţie prin
conidiofori cu conidii iar în ţesuturile atacate formează spori de rezistenţă
– oospori galben – aurii cu membrană groasă. Transmiterea agentului
patogen este realizată de oosporii din resturile vegetale şi seminţele
contaminate ce au miceliul în tegument. Principala sursă de infecţie o
reprezintă sămânţa iar în vegetaţie după apariţia gazonului, infecţiile
secundare sunt realizate de zoosporii eliberaţi de microconidii. Infecţiile din
perioada de înflorire contaminează seminţele în care se va localiza miceliul. În
ţesuturile atacate se formează în urma procesului sexual oosporii care pot
rezista 6 – 7 ani în sol. Boala este favorizată de prezenţa samulastrei, soiurilor
sensibile, întârzierea semănatului, factori care pot cauza pierderi de până la
60% din recoltă. Hibrizii existenţi în cultură au rezistenţă oligogenică sau
verticală.

11.2. Necrozarea, uscarea şi frângerea tulpinilor de

floarea – soarelui (Diaporthe helianthi)
Simptome. În fenofaza de buton floral pe frunze apar pete brune care
avansează spre peţiol şi marginile frunzei. Pe tulpină în zona de inserţie a
peţiolului atacat apar brunificări care se extind şi cuprind partea superioară a
tulpinii. Din cauza atacului vasele conducătoare sunt necrozate şi tulpina este
frântă la adierea vântului sau sub greutatea calatidiilor. Calatidiile afectate
prezintă pete brune mari ce ajung până la achene al căror conţinut în ulei este
scăzut, sau nu mai are loc umplerea achenelor ce vor fi şiştave.
Agentul etiologic este ciuperca Diaporthe helianthi cu peritecii cu gât
lung, brune – negricioase ce conţin asce cu ascospori iar forma conidiană
este Phomopsis helianthi ce prezintă picnidii cu 2 tipuri de picnospori α (cu rol
 Lecţia 12. Unitatea de învăţământ 12.

BOLILE PLANTELOR TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE

12.1.BOLILE CARTOFULUI

12.1.1. Mozaicul „X” al cartofului (Solanum virus 1 Smith)

Simptome. Este cunoscut în toate zonele de cultură a cartofului şi poate
produce pagube de 10 – 20% sau chiar mai mari când este asociat cu virusul Y
sau A. De la începutul vegetaţiei şi până la înflorire plantele virozate prezintă un
mozaic internervurian uşor. În perioada de vară la temperaturi peste 24ºC sau la
temperaturi sub 10ºC simptomele dispar, însă în toamnă apar necroze pe limb sau
peţiol. Când este însoţit de virusul A produce mozaic şi deformări foliare iar când
este asociat cu virusul S reduce numărul şi greutatea tuberculilor.
Agentul etiologic. Potato virus X este reprezentat de o moleculă de ARN
de formă flexuoasă ce poate prin agregare particule alungite saucapătă aspectul
de fibroase. Cercul de plante gazdă cuprinde genurile Capsicum, Lycopersicum,
Solanum, Nicotiana, Petunia, etc. Acest virus are trei tulpini care produc simptome
diferite iar temperaturile de inactivare sunt de: 70ºC, 72 – 73ºC şi 75 – 76ºC.
Particule virale persistă în suc 250 de zile iar în frunze pot rezista la -20ºC timp de
12 luni. În vegetaţie transmiterea se face prin contact şi insecte, iar de la un la altul
prin tuberculi.

12.1.2. Mozaicul „Y” sau ştricul cartofului(Solanum virus 2 Smith)

Simptome. La soiurile de cartof mai puţin sensibile virusul produce mozaic
asociat cu încreţirea frunzelor. La soiurile sensibile pe foliole apar pete de
decolorare sau necrotice brune – închis sau albăstrui, ce se observă pe nervurile
de pe faţa inferioară a limbului. Frunzele cu astfel de simptome cresc neuniform,
se încreţesc, devin sticloase şi rugoase, după care se usucă şi rămân atârnate de
tulpină. Tuberculii virozaţi nu pot fi deosebiţi macroscopic de cei sănătoşi. Plantele
provenite din tuberculi infectaţi sunt pitice, cu frunze încreţite, rugoase şi cu dungi
necrotice (ştric).
Agentul etiologic. Virusul are formă filamentoasă iar în celulele epidermice
formează agregate lamelare. Temperatura de inactivare a virusului este de 50ºC –
60ºC iar dacă frunzele se menţin la -20ºC virusul persistă 12 luni. Transmiterea
virozei de la un an la altul este asigurată de tuberculi iar în vegetaţie agenţii vectori
sunt afidele Aphis fabae, Myzus persicae, care dacă se hrănesc 30 – 60 secunde
pe o plantă virozată rămân infecţioase o oră sau mai mult.

12.1.3. Răsucirea frunzelor de cartof( Solanum virus 14 Smith)

Simptome. La plantele care provin din tuberculi infectaţi, toate foliolele sunt
răsucite în formă de cornet, sunt pieloase, groase, rigide, iar la atingere produc un
 Lecţia 13. Unitatea de învăţământ 13.

BOLILE PLANTELOR NARCOTICE, AROMATICE ŞI MEDICINALE

13.1. BOLILE TUTUNULUI

13.1. 1 Mozaicul tutunului(Nicotiana virus 1 Smith.)

Simptome. Este o viroză comună pentru tutun, ardei, tomate şi vinete.
Primele simptome se observă la frunzele tinere, care au nervurile uşor îngălbenite
iar între ele sunt pete galbene ce alternează cu pete verzi, dând frunzei un aspect
marmorat. Suprafaţa frunzei este deformată deoarece în zonele virozate ţesuturile
nu mai cresc. Frunzele atacate sunt sfărâmicioase iar ţigările care se obţin din
astfel de frunze, se sting din cauza acumulării de amidon.
Agentul etiologic este un virus în formă de bastonaş, care se inactivează
termic la 90 – 92ºC şi are în suc sau în frunze, longevitate mare „in vitro”. Sursa
de infecţie o constituie, sămânţa, solul şi uneltele de lucru. Transmiterea virusului
de la plantă la plantă se face direct prin microleziuni, prin răni făcute în timpul
praşilelor sau prin insecte.

13.1.2 Mana tutunului (Peronospora tabacina Adam.)

Simptome. Mana tutunului a devenit una dintre cele mai răspândite şi
periculoase boli din cauza pagubelor şi a rapidităţii cu care se extinde. Plantele
sunt atacate atât în răsadniţe cât şi în câmp. Pe faţa superioară a frunzelor apar
pete galbene – deschis cu margini neconturate. În condiţii de umiditate pe faţa
inferioară a frunzelor în dreptul petelor apare un gazon fin albicios – cenuşiu sau
violet deschis (miceliul şi fructificaţiile sale asexuate). Boala este mai frecventă
după transplantare, când conidiile purtate de vânt la mari distanţe, produc infecţii
în urma cărora ţesuturile se usucă iar frunzele se deformează. Mana poate avea şi
evoluţie sistemică atunci când pleacă de la vârful vegetativ al răsadurilor şi în
acest caz plantele se opresc din creştere, vârful tulpinii se clorozează iar frunzele
se deformează şi se curbează spre sol.
Agentul etiologic este Peronospora tabacina care prezintă conidiofori
ramificaţi dichotomic cu conidii ovoide (fructificaţii asexuate) şi oospori (ca spori de
rezistenţă). Evoluţia bolii este favorizată de vremea umedă cu temperaturi de
15ºC. Ciuperca iernează în resturile vegetale sub formă de oospori sau ca miceliu
de rezistenţă.
 Lecţia 14. Unitatea de învăţământ 14.

BOLILE PLANTELOR DE NUTREŢ

14.1. BOLILE GRAMINEELOR FURAJERE

14.1.1. „Furca de tors” a gramineelor furajere (Epichlöe typhina)

Simptome. „Furca de tors” este o boală întâlnită pe un număr mare de
poacee spontane şi cultivate din regiunile temperate. Sunt atacate peste 50 de
specii dar se manifestă cu predilecţie pe golomăţ, păiuş, timoftică, obsigă şi firuţă;
raigrasul manifestă rar simptomele acestei boli. Boala se recunoaşte uşor după
manşoanele albe care înconjoară tulpina sub ultimul nod, iar inflorescenţele pot
rămâne adesea prizonierele acestora. Progresiv, manşonul se colorează în galben
- portocaliu şi ia apoi forma caracteristică de fus (figura 16).
La golomăţ, lungimea manşonului este de 15 cm şi inflorescenţele ies
parţial din el, în timp ce la păiuş ies şi înfloresc aproape normal. De la sfârşitul lunii
iunie - august, manşonul micelian este hiperparazitat de ciuperci din genul
Cladosporium şi Penicillium care antrenează apariţia de pete verzui sau brune sau
se poate constitui ca nişă pentru larvele insectelor.
Agentul etiologic este ascomicotina Epichlöe typhina care prezintă
peritecii semiîngropate în stromă cu asce alungite ce conţin 8 ascospori filiformi.
Stadiul conidian Sphacelia typhina produce conidii ovale unicelulare, hialine pe
conidiofori scurţi. Miceliul ciupercii se dezvoltă inter, parazitează toate ţesuturile în
special pe tulpini, frunze şi muguri dar nu şi pe rădăcini. Zilele cu vânt sunt
favorabile diseminării ascosporilor care penetrează plantele prin răni; cum în
primul an coasa se face mai târziu şi nu sunt îndepărtate decât frunzele, şansele
de infecţie sunt minore şi abia în anul al doilea când sunt tăiate tijele apar primele
simptome. Boala devine cu adevărat păgubitoare în cel de-al treilea an de
exploatare când poate cauza pierderi de 30%.
Prevenire. Recoltarea pe timp frumos fără a lăsa nici o tijă netăiată
limitează contaminarea în câmp şi între câmpuri; cositul profilactic la apariţia
manşoanelor miceliene; combaterea chimică nu este posibilă întrucât nici un
fungicid sistemic testat nu a avut eficacitate.

14.2. BOLILE LEGUMINOASELOR FURAJERE

14.2.1. Mozaicul lucernei(Marmor medicaginis Holmes)

Simptome. Pe lucernă dar şi pe trifoi, virusul cauzează mozaic
internervurian, vizibile doar primăvara întrucât vara, concentraţia virală scade şi
simptomele se estompează. În funcţie de tulpina virală simptomele de mozaic pot
fi completate cu nanism mai mult sau mai puţin pronunţat.