BECIUL

În spectacolul arhitectonic al locuinţelor rurale – alături de fântână, poartă şi cerdacul casei –,

beciul reprezintă un element esenţial, de emergenţă, „ce determină stilul întregului ansamblu”,
marcând, în acest mod, o profundă zonă culturală. Beciul şi toate construcţiile anexe ce
configurează casa, în cadrul unei curţi, de regulă îngrădită, formează ceea ce în limbajul comun
constituie o gospodărie. Compoziţia de ansamblu a unei astfel de structuri este determinată de
dimensiunea lotului de teren al fiecărei gospodării, de îndeletnicirea principală şi de tradiţiile
etnoculturale ale comunităţii.

Sub aspect arhitectural-tehnic, beciul constituie un spaţiu săpat în pământ şi are funcţia de
depozitare (loc de păstrare şi îngrijire) pentru diverse provizii (murături, fructe, legume etc.) sau
băuturi (sucuri, compoturi, vin, ţuică) în condiţii optime de temperatură şi umiditate relativă a
aerului. Materialul de zidărie a beciului îl constituie piatra sau cărămida, rezistente la intemperii.
Pereţii beciului se văruiesc cu protoxid de calciu rezultat din descompunerea pietrei prin ardere
în cuptoare speciale, iar în soluţia de var se adaugă piatră vânată 5 %. Uşile beciului, de regulă,
sunt făcute din lemn (cu o grosime de 4-5 cm), preferabil stejar, deoarece conţine fibră
consistentă, trainică.

Beciul se recomandă a fi construit pe fâşii de pământ înalte, îndepărtate de gropile de

menaj. Gospodarii iau măsuri ca în timpul anului beciul să fie în permanenţă uscat, iar
temperatura din încăpere să fie cuprinsă între 10-14ºC. Regula de aur în aprecierea calităţii
beciului o constituie estimarea comparativă a temperaturii: vara trebuie să fie mai frig decât
afara, iar iarna – viceversa. Spațiul constituie un termoizolant natural excelent în păstrarea
anumitor soiuri de vin. Astfel, spre deosebire de vinurile demiseci, dulci sau spumante, care se
servesc la 6-8oC, vinurilor roşii uşoare le prieşte temperatura din beci, iar vinurile roşii vechi se
servesc „încălzite” (șambrate), la temperatura de 16-18oC.

În urma sistematizării materialelor de arhivă din cadrul Muzeului Satului (Chişinău),

cercetătoarele Ana Ieşeanu și Aliona Celac au clasificat, în raport cu amplasarea faţă de locuinţă,
trei categorii de beciuri: a) separate de casă; b) incluse în componenţa unei construcţii auxiliare;
c) amplasate sub casa de locuit.

Beciul construit în temelia caselor este identificat prin vocabula başcă. În limba română,
noţiunea başcă, se pare, a penetrat prin filieră poloneză, de la termenul baszta, izoglosă ce
semnifică „turn”, „bastion”. Pluralul substantivului, băşti, este metamorfozat conform modelului
puşcă-puşti. Başca creează un nou tip de construcţie, aşa-numitele casă cu foişor sau casă înaltă
cu sală (specifice regiunilor subcarpatice, bogate în vii). În arhitectura medievală românească,
acest tip de construcţii prezenta sisteme de boltire, semicilindri cu sau fără arce dubluri, bolţi cu
muchii, bolţi cu penetraţii, calote pe pandantive, tavane cu bârne aparente.
 O categorie aparte o reprezintă beciurile separate de casă, amenajate în curte şi săpate la
fel în pământ şi cu intrare detaşată. Astfel de construcţii se identifică cu apelativele zemnic (alias
zămnic, zimnic, semnic) sau pivniţe. Aceşti termeni, de esenţă stocastică lingvistică, s-au infiltrat
în română din slavă, respectiv zimnici – „de iarnă” şi pivnica din pivo – „băutură”. De specificat
faptul că termenul pivniţă pe teritoriul spaţiului românesc semnalează şi construcţii de lemn
plasate la suprafaţa solului, care servesc exclusiv la adăpostirea şi păstrarea vinului. O altă
caracteristică a pivniţei o constituie faptul că aceasta poate reprezenta o încăpere sau un grup de
încăperi subterane. Această construcţie este atât de mult agreată încât a fost numită, în mod
spiritual, cu diminutivul pivnicioară. În Evul Mediu, în Muntenia şi Moldova pivnicerul
reprezenta titlul dat boierului care avea în grijă viile şi pivniţele domneşti, iar pivniceritul
constituia o dare achitată de către producătorii de vinuri. Mai este cunoscut și termenul magaz,
răspândit în sudul Republicii Moldova. Noțiunea maaza în limba găgăuză semnifică beci,
peșteră, grotă.

Beciul marchează o profundă dimensiune a spaţiului care „vorbeşte” despre gradul de

implicare a oamenilor în conexiunea evenimenţialului personal cu cel colectiv. O privire sumară
asupra arhitecturii beciurilor – acestor amenajări convexe cu intrânduri – semnalează, prin esenţa
sistemului tehnic, o prohibiţie pentru intruşi şi un spaţiu rezervat exclusiv proprietarilor,
desemnând astfel un profund sens conotativ. Dacă spaţiul locuibil se extinde la funcţia de
mansuetudine pentru oaspeţi, construcţiile auxiliare sunt prezentate vizi-tatorilor accidentali şi
etalează un angajament dintre proprietar şi invitaţi, de înfăţişare a „însemnelor” gospodăriei şi
chiar de etalare a personalităţii. Spaţiul săpat devine privat şi relevă o formă personalizată în
ansamblul construcţiilor domestice, constituind universul, care înglobează viaţa cotidiană şi
comportamentul proprietarului acestuia.

Beciul, ca element simbolic, se include şi ca o valoare de consuetudine a gospodarilor

autentici, pentru care etalarea prestigiului social şi evidenţierea nivelului de trai este în
congruenţă cu bunurile materiale depozitate, de exemplu, butoaiele de vin şi produsele
alimentare. Beciul, ca element material şi spiritual, reclamă o reducţie triplă – creativitate,
context istoric şi social –, iar coeziunea dintre aceste componente este configurată de om.