Sunteți pe pagina 1din 10

Sistemul solar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Jump to navigation Jump to search

Sistemul solar

Planetele și planetele pitice din sistemul solar. Dimensiunile sunt la scară. Distanțele de la Soare
nu sunt la scară.
Caracteristici generale
Vârstă 4,568 Ga
Norul Interstelar Local, Bula Locală, Brațul Orion,
Localizare
Calea Lactee
1,9919x1030 kg
Masă
(1,0014 M☉)
Proxima Centauri (4,22 al), sistemul Alpha Centauri
Cea mai apropiată stea
(4,37 al)
Cel mai apropiat sistem planetar Sistemul Alpha Centauri (4,37 al)
Sistem
Semiaxa mare a celei mai îndepărtate
4,503 miliarde de km
planete
(30,10 ua)
(Neptun)
Stele 1: Soarele
8: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn,
Planete
Uranus și Neptun
5 (UAI): Ceres, Pluto, Haumea, Makemake și Eris;
Planete pitice
sute de candidați suplimentari[1]
≈ 420 (173 ai planetelor[2], 8 ai planetelor pitice și
Nr. sateliților naturali cunoscuți
240 de corpuri pitice[3])
624.731 (16 iulie 2013)[4]
Nr. planetelor minore catalogate
625.782 (13 septembrie 2013)[2]
 asteroizi și obiecte similare 622.545, dintre care 369.956 fiind numerotați (13
septembrie 2013)[2]
 comete 3.263, dintre care 364 fiind numerotate (15 aprilie
2014)[2]
Nr. sateliților sferici identificați 19
Orbita în jurul centrului galactic
Înclinarea planului invariabil în raport
60,19°
cu planul galactic
Distanța de la centrul galaxiei (27 000 ± 1 000) al
Viteză orbitală 220 km/s
Perioadă orbitală 225–250 Ma
Proprietățile stelei (stelelor)
Tip spectral G2V
Distanța liniei de gheață ≈ 5 ua[5]
Distanța falezei Kuiper ≈ 50 ua
Distanța șocului terminal ≈ 75 - 90 ua
Distanța heliopauzei ≈ 120 ua
Raza sferei lui Hill ≈ 1–2 al
Modifică text 

Sistemul solar (scris și Sistemul Solar[a]) este format din Soare împreună cu sistemul său
planetar (care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare.[b]

În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte planete,
denumită provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla la marginea
Sistemului Solar.[10] Existența planetei ar explica configurarea orbitală neobișnuită a unui grup de
obiecte transneptuniene (OTN).[11][12] La 20 ianuarie 2016, cercetătorii Konstantin Batygin și
Michael E. Brown de la Institutul de Tehnologie din California au anunțat că există dovezi
suplimentare indirecte privind existența unei a noua planete dincolo de orbita planetei Neptun.
Aceasta ar orbita în jurul Soarelui între 10.000 și 20.000 de ani. Conform studiului publicat în
Astronomical Journal[11], „Planeta Nouă” ar avea o masă de aproximativ 10 ori mai mare decât
Terra și s-ar afla la minim 200 UA.[13]

Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în
Brațul Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.

El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor
molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect ca masă fiind
planeta Jupiter. Cele patru planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite
planete terestre / planete telurice, sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete
exterioare, numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari două
planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete mai
îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu o temperatură de
topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa,
amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant
gazos”). Toate planetele au orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan
ecliptic.

Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici.[b] Centura de asteroizi,
situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției cu planetele
terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita
lui Neptun se află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt
în mare parte compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de
zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație.[14]
Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice identificate până în prezent includ
asteroidul Ceres și obiectele transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake.[b] În plus, în
aceste două regiuni se află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie
interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți
naturali care se rotesc în jurul lor.[c] Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare
alcătuite din praf și alte obiecte mici.
Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o bulă cunoscută ca
heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se află
Norul lui Oort, care reprezintă doar un câmp de resturi rămase după crearea planetelor, fiind
considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță
aproximativ de o mie de ori mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea
vântului solar este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.

Cuprins
 1 Descoperire și explorare
 2 Structură și compoziție
 3 Geneză și evoluție
 4 Soarele
 5 Mediul interplanetar
 6 Sistemul solar interior
o 6.1 Planete interioare
 6.1.1 Mercur
 6.1.2 Venus
 6.1.3 Pământ
 6.1.4 Marte
o 6.2 Centura de asteroizi
 6.2.1 Ceres
 6.2.2 Grupuri de asteroizi
 7 Sistemul solar exterior
o 7.1 Planetele exterioare
 7.1.1 Jupiter
 7.1.2 Saturn
 7.1.3 Uranus
 7.1.4 Neptun
o 7.2 Centauri
 8 Comete
 9 Regiunea transneptuniană
o 9.1 Centura Kuiper
o 9.2 Pluto și Charon
o 9.3 Makemake și Haumea
o 9.4 Discul împrăștiat
 9.4.1 Eris
 10 Regiuni mai îndepărtate
o 10.1 Heliopauză
o 10.2 Sedna
o 10.3 Norul lui Oort
o 10.4 Limite
 11 Contextul galactic
o 11.1 Vecinătate
 12 Sistemul Solar în imagini
 13 Note
 14 Note
 15 Bibliografie
 16 Legături externe
 17 Vezi și

Descoperire și explorare

Planetele sistemului solar reprezentate la scară: Jupiter și Saturn (rândul de sus), Uranus și
Neptun (mijloc), Pământul și Venus (jos mijloc), Marte și Mercur jos

Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența sistemului
solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de
celelalte obiecte divine și eterice care se mișcă pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a
speculat despre reorganizarea heliocentrică a cosmosului,[15] Nicolaus Copernicus a fost primul
astronom care a dezvoltat un sistem matematic heliocentric predictiv.[16] Succesorii săi din
secolul al XVII-lea (Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a
fizicii care i-a condus la admiterea graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul
Soarelui și că celelalte planete sunt guvernate de aceleași legi ale fizicii care guvernează și
Pământul. În plus, inventarea telescopului a condus la descoperirea unor planete și sateliți noi. În
timpurile mai recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și folosirea navelor spațiale fără echipaj au
deschis drumul studierii fenomenelor geologice din sistemul solar (studiul munților și craterelor
de impact) și a fenomenelor meteorologice sezoniere de pe unele planete (cum ar fi norii,
furtunile de nisip și calotele de gheață).

Structură și compoziție
Orbitele obiectelor din sistemul solar la scară progresivă (în sensul acelor de ceasornic, începând
din stânga sus).

Reprezentare a sistemului solar în care se poate observa planul orbitei Pământului în jurul
Soarelui în 3D. Mercur, Venus, Pământul și Marte sunt arătate în ambele imagini; cea din
dreapta reprezintă o revoluție completă a planetei Jupiter, în timp ce Saturn și Uranus efectuează
mai puțin decât o revoluție întreagă.

Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din secvența principală
ce conține 99,86% din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de vedere
gravitațional.[17] Cele mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși,
constituie circa 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90%.[d]

Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei
Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp
ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu
ecliptica destul de mari.[21][22] Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul
Soarelui în aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de
deasupra polului nordic solar).[23] Există excepții, cum ar fi cometa Halley.

Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua centrală –
Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și, alți
patru giganți de gaz – înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate.
Sistemul Solar interior include primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul
solar exterior se află dincolo de centura de asteroizi, incluzând cei patru giganți gazoși
(cunoscuți și ca planete joviene).[24] După descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale
sistemului solar sunt considerate a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de orbita planetei Neptun.
[25]

Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de
obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta
Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici
care gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în
rotație sincronă cu perioada lor de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către
planeta orbitată.

Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din jurul Soarelui.
Urmând legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul
dintre focarele acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o semiaxă
majoră mai mică) se deplasează mai repede, fiind influențate mai puternic de către gravitația
Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale
de revoluție (denumită „an”). Cel mai apropiat punct față de Soare de pe orbita unui obiect este
numit periheliu, în timp ce punctul cel mai îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt
aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite
foarte eliptice. Pozițiile corpurilor în sistemul solar pot fi prezise folosindu-se modele numerice.

Deși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară doar 2% din momentul cinetic[26], datorat
rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos.[27] Planetele, dominate de Jupiter, măsoară cea
mai mare parte din restul momentului cinetic datorat combinației dintre masele, orbitele și
distanțele lor față de Soare, cometele având cel mai probabil și ele o contribuție semnificativă la
total.[26]

Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată orbitele la
aceeași depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai departe de Soare, cu atât
distanța dintre ea și orbita precedentă este mai mare, existând totuși și unele excepții. De
exemplu, Venus se află la aproximativ 0,33 unități astronomice (UA)[e] mai departe de Soare
decât Mercur, în timp ce Saturn se află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de
Uranus. Au fost făcute încercări pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de
exemplu, legea Titius–Bode),[28] dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.

Soarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar – este compus în proporție de
aproximativ 98% din hidrogen și heliu.[29] Jupiter și Saturn, care cuprind aproape întreaga
materie rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98% din aceleași elemente.[30][31] Există un
gradient al compoziției în sistemul solar, determinat de căldura și presiunea de radiație a luminii
care provin de la Soare; obiectele care sunt mai aproapiate de Soare, sunt mult mai afectate de
căldură și presiunea luminii, fiind compuse din elemente cu temperaturi de topire ridicate.
Obiectele care sunt mai depărtate de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu
temperaturi de topire mai mici.[32] Granița din sistemul solar, dincolo de care aceste substanțe
volatile se pot condensa este cunoscută sub numele de linia de îngheț și se află la aproximativ 5
UA de la Soare.[33]

Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci,[34] materiale ce conțin
compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul, care au rămas în stare
solidă în aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară.[35] Jupiter și Saturn sunt compuși
în mare parte din gaze, materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori
mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază
gazoasă în nebuloasa inițială.[35] Ghețurile, ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul
sulfurat și dioxidul de carbon,[34] au puncte de topire de până la câteva sute de grade kelvin, în
timp ce stările lor depind de presiunea și temperatura ambiante.[35] Ele pot fi găsite sub formă de
gheață, lichide sau gaze, în diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele
erau fie în stare solidă, fie în stare gazoasă.[35] Substanțe înghețate se găsesc în compoziția
majorității sateliților planetelor gigante, precum și în cea a planetelor Uranus și Neptun (așa-
numiții giganți de gheață) și în numeroase obiecte mici care se află dincolo de orbita lui Neptun.
[34][36]
Împreună, gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.[37]

Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară relativă
obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice -
cunoscute și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe sau
regiuni.[38] Cel mai mare model la scară, Sistemul Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe
de 110 metri amplasată în Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la
Aeroportul Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect,
Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la 912 km depărtare.[39][40]

Distanța corpurilor din sistemul solar față de Soare. Marginile din stânga și din dreapta ale
fiecărei bare corespund periheliului și afeliului corpului respectiv. Barele lungi denotă
excentricitatea orbitală mare.
Geneză și evoluție
Articol principal: Geneza și evoluția sistemului solar.

Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului gravitațional al unei
regiuni din cadrul unui vast nor molecular.[41] Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți
ani-lumină și a dat naștere, probabil, mai multor stele.[42] La fel ca și majoritatea norilor
moleculari, acesta era constituit, în principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de
elemente mai grele formate în generațiile anterioare de stele. Când regiunea care avea să devină
sistemul solar, denumită și nebuloasă pre-solară,[43] a suferit un colaps, conservarea momentului
cinetic a determinat-o să se rotească mai repede. Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte
a masei, a devenit din ce în ce mai fierbinte în raport cu discul din jur.[42] Nebuloasa în contracție,
rotindu-se tot mai repede, a început să se aplatizeze și a luat forma unui disc protoplanetar cu un
diametru de aproximativ 200 UA,[42] având o protostea fierbinte și densă în centru.[44][45]
Protoplanetele formate în urma acreției din acest disc de praf și gaz[46] interacționau gravitațional,
formând - prin contopire - corpuri din ce în ce mai mari. Sute de protoplanete au putut exista în
sistemul solar timpuriu, dar acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând planete și
planete pitice, iar resturile devenind obiecte minore.

Din cauza punctului lor de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații au putut rezista în
sistemul solar interior fierbinte, aproape de Soare, iar acestea au format planetele de rocă
Mercur, Venus, Terra și Marte. Deoarece elementele metalice constituiau doar o fracțiune foarte
mică din nebuloasa solară, planetele terestre nu au putut deveni foarte mari. Giganții gazoși
(Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) s-au format mai departe de Soare, dincolo de linia de îngheț:
punctul dintre orbita lui Marte și a lui Jupiter începând de la care materia este suficient de rece
pentru a permite compușilor volatili să rămână solizi. Ghețurile care formau aceste planete au
fost mai numeroase decât metalele și silicații, care formau planetele terestre interioare,
permițându-le să devină destul de masive pentru a capta atmosfere mari de hidrogen și heliu,
elementele cele mai ușoare și mai abundente. Resturile care nu au devenit planete s-au concentrat
în regiuni ca centura de asteroizi, centura Kuiper și norul lui Oort. Modelul de la Nisa este o
explicație a creării acestor regiuni, precum și a modului în care planetele exterioare s-au putut
forma în poziții diferite și au migrat, ajungând să aibă orbitele lor actuale prin diverse
interacțiuni gravitaționale.

După 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din centrul protostelei au


devenit suficient de mari pentru ca să înceapă fuziunea termonucleară.[47] Temperatura, viteza de
reacție, presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul hidrostatic:
presiunea termică a egalat forța gravitațională. În acel moment, Soarele a devenit o stea din
secvența principală de stele.[48] Vântul solar a creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămase
din discul protoplanetar în spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor.

Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din nucleul
Soarelui va fi complet transformat în heliu, eveniment ce va avea loc peste 5,4 miliarde de ani.
Acest lucru va pune sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În acel moment, nucleul
Soarelui va suferi un colaps, iar energia produsă va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile
exterioare ale Soarelui se vor extinde, diametrul ajungând de circa 260 de ori mai mare decât în
momentul actual și Soarele va deveni o gigantă roșie. Din cauza faptului că suprafața sa va crește
foarte mult, ea va fi considerabil mai rece decât va fi fost în perioada principală a vieții lui (cu
maximum 2600 K).[49] În urma măririi Soarelui, Mercur și Venus se vor vaporiza iar planeta
Pământ va deveni nelocuibilă, zona locuibilă mutându-se la orbita lui Marte. În cele din urmă,
nucleul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va arde heliul pentru
o fracțiune a timpului în care a ars hidrogenul din nucleu. Soarele nu este destul de masiv pentru
a începe fuziunea elementelor mai grele, și reacțiile nucleare din nucleu vor scădea. Straturile
sale exterioare vor fi ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de
dens, având jumătate din masa inițială a Soarelui (de mărimea Pământului).[50] Straturile
exterioare ejectate vor forma ceea ce este cunoscut sub numele de nebuloasă planetară,
împrăștiind în mediul interstelar unele din materialele din care s-a format Soarele, dar și
elemente mai grele, cum ar fi carbonul, create în Soare.

Soarele
Articol principal: Soare.

Tranzit al planetei Venus prin fața discului solar

Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia. Masa
sa mare (egală cu 332.900 de mase terestre)[51] produce în nucleul său temperaturi și densități
suficient de ridicate ca să susțină fuziunea nucleară,[52] care eliberează o cantitate enormă de
energie, din care cea mai mare parte radiază în restul sistemului sub formă de radiații
electromagnetice, cu vârful situat în spectrul de 400-700 nm al luminii vizibile.[53]

Soarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest nume poate induce în
eroare, din moment ce comparativ cu majoritatea stelelor din galaxia noastră, Soarele este mai
mare și mai luminos.[54] Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung–Russell, o
diagramă care reprezintă grafic luminozitatea stelelor împreună cu temperatura de la suprafața
lor. În general, stelele mai fierbinți sunt mai luminoase. Stelele care satisfac această relație sunt
denumite stele din secvența principală, iar Soarele se află chiar în mijlocul acestei secvențe.
Totuși, stelele mai luminoase și mai fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp ce stelele cu mult
mai fade și mai reci, cunoscute și ca pitice roșii, sunt comune, reprezentând 85% din totalul
stelelor din galaxie.[54][55]

Unele dovezi sugerează că poziția Soarelui în secvența principală poate înseamna că acesta se
află la mijlocul ciclului de viață al unei stele, pentru că nu și-a consumat încă rezerva de
hidrogen folosit pentru fuziunea nucleară. Soarele devine tot mai luminos; mai devreme în
evoluția sa, luminozitatea era doar 70% din cea actuală.[56]

Soarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului și
astfel conține mai multe elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (numite „metale”, în
context astronomic) decât stelele mai vechi ce fac parte din populația a II-a.[57] Elementele
chimice mai grele decât hidrogenul și heliul s-au format în nucleele stelelor vechi care au
explodat, așadar prima generație de stele a trebuit să dispară pentru ca universul să se poată
îmbogăți cu aceste elemente. Stelele mai vechi conțin mai puține metale, în timp ce stelele
născute mai târziu conțin mai multe. Se crede că acest conținut mai bogat în metale a fost crucial
pentru ca Soarele să dezvolte un sistem planetar, deoarece planetele se formează prin acreția
„metalelor”.[58]
Spirala lui Parker

Mediul interplanetar
Articole principale: Mediul interplanetar și Heliosferă.

Împreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă) cunoscute
ca vânt solar. Acest flux de particule se răspândește spre exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5
milioane de kilometri pe oră,[59] creând o atmosferă fragilă (heliosfera) care pătrunde în sistemul
solar până la cel puțin 100 UA (vezi heliopauză).[60] Această materie extrem de rarefiată este
cunoscută sub numele de mediu interplanetar. Activitatea de pe suprafața Soarelui, cum ar fi
erupțiile solare și ejecția masei coronale, perturbă heliosfera, generând vremea cosmică și
cauzând furtuni geomagnetice.[61] Cea mai mare structură din cadrul heliosferei este stratul de
curent heliosferic, în formă de spirală, creat de acțiunea câmpului magnetic rotativ al Soarelui
asupra mediului interplanetar.[62][63]

Câmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi deposedată de vântul solar. Venus


și Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vântul solar face ca atmosferele lor să se împrăștie
treptat în spațiu.[64] Ejecțiile masei coronale și alte fenomene similare aruncă în spațiu un câmp
magnetic și cantități imense de materie de pe suprafața Soarelui. Interacțiunea acestui câmp
magnetic și a materialelor cu câmpul magnetic al Pământului provoacă apariția de particule
încărcate în atmosfera superioară a Pământului, unde interacțiunea lor creează aurorele
observabile în apropierea polilor magnetici.

Radiațiile cosmice provin din afara sistemului solar. Heliosfera și câmpurile magnetice planetare
(pentru planetele care le au) apără parțial sistemul solar de particulele interstelare cu înaltă
energie care formează razele cosmice. Densitatea razelor cosmice în mediul interstelar și puterea
câmpului magnetic al Soarelui se schimbă în perioade lungi de timp, astfel încât nivelul de
penetrare a radiațiilor cosmice în sistemul solar variază, deși este necunoscut cât de mult.[65]

Mediul interplanetar conține cel puțin două regiuni în formă de disc alcătuite din praf cosmic.
Prima, norul de praf zodiacal, se află în sistemul solar interior și cauzează lumina zodiacală.
Probabil ea s-a format în urma coliziunilor din centura de asteroizi provocate de interacțiunea cu
planetele.[66] Cea de-a doua se întinde de la aproximativ 10 UA până la aproximativ 40 UA și a
fost creată, probabil, de coliziuni similare din cadrul centurii Kuiper.[67][68]

Sistemul solar interior


Sistemul solar interior este numele tradițional pentru regiunea care cuprinde planetele terestre și
asteroizii.[69] Obiectele din această regiune sunt compuse în mare parte din silicați și metale, fiind
relativ aproape de Soare; raza întregii regiuni este mai mică decât distanța dintre orbitele lui
Jupiter și Saturn.