Insolvență și insolvabilitate

Insolvenţa şi insolvabilitatea au fost întotdeauna concepte ce au creat confuzie,

prin înţelesul lor similar, dar nu identic. Insolvenţa este definită în art. 3, pct. 1 din Legea
insolvenţei nr. 85/2006, ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului, care se caracterizează
prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile, pentru plata datoriilor certe, lichide şi
exigibile”. Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul, după 90 de zile de
la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor, iar insolvenţa este iminentă, atunci când se
dovedeşte că debitorul nu va putea plăti, la scadenţă, datoriile exigibile angajate, cu fondurile
băneşti disponibile la data scadenţei. Legea nr. 85/2014, numită și Legea insolvenţei, nu
conferă o definiţie stării de insolvabilitate. În schimb, un înţeles îl regăsim în dispoziţiile art.
1417, alin. 2 Cod Civil care, prezentând cauzele ce generează insolvenţa, şi anume
inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus executării silite, faţă de valoarea totală a
datoriilor exigibile, o raportează la prevederile alin. 1 al aceluiaşi articol, referitor la
decăderea din beneficiul termenului. O altă definiţie, fundamental identică, o regăsim şi în art.
176, alin. 1 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, conform căruia: „... este
insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile, au o valoare mai mică decât
obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile”.

Delimitarea insolvenţei de insolvabilitate presupune, în primul rând, definirea

celor două. Astfel, potrivit art. 3 pct.1 din Legea nr. 85/2006, insolvenţa reprezintă acea stare
a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti
disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Spre deosebire de insolvenţă,
insolvabilitatea nu beneficiază de o definiţie legală, ea reprezentând un
dezechilibru financiar al patrimoniului debitorului, în care valoarea elementelor pasive
depăşeşte valoarea elementelor active.

Spre deosebire de Codul comercial, textul Legii insolvenţei nu mai foloseşte

pentru definirea insolvenţei noţiunea de „încetare a plăţilor”. Echivalenţa celor două noţiuni
s-a dovedit a fi una relativă, deoarece, deşi descriu acelaşi fenomen, surprind perspective
diferite. Dacă insolvenţa, definită ca insuficienţa fondurilor băneşti pentru plata datoriilor
exigibile, se referă la modul subiectiv al debitorului de caracterizare a stării sale patrimoniale,
încetarea plăţilor este expresia obiectivă a stării de insolvenţă, fiind totodată şi manifestarea
exterioară a neputinţei de plată preexistente.

În legislaţia insolvenţei actuală, creanţa certă, lichidă şi exigibilă, este văzută

ca unicul temei al deschiderii procedurii insolvenţei. Trebuie totuşi sesizată dihotomia
conceptului de creanţă, în identificarea condiţiilor necesare a fi îndeplinite de aceasta, pentru
deschiderea procedurii la cererea creditorilor şi pentru venirea la masa credală. Astfel, o
primă diferenţă, constă în aceea că legiuitorul impune privitor la condiţiile cererilor
creditorilor, ca şi condiţie pentru probarea creanţei, anexarea documentelor justificative,
nepermiţând administrarea altor mijloace în acest sens. Ulterior, odată ce procedura a fost
declanşată, creditorii ale căror creanţe nu sunt stabilite printr-un titlu, sunt îndrituiţi să depună
cerere pentru admiterea acestora, fiind înscrisă astfel în tabelul preliminar, după ce
administratorul judiciar va solicita explicaţii debitorului, va purta discuţii cu creditorul,
solicitându-i, dacă este necesar, informaţii suplimentare. Dacă va fi contestată creanţa astfel
înregistrată, judecătorul sindic va soluţiona deodată contestaţiile, prin sentinţă, chiar dacă
pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe (nu numai înscrisuri).

Insolvenţa poate apărea sub două forme: insolvenţa prezumată ca fiind vădită –
„atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria faţă de creditor” şi
insolvenţa iminentă – „atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă
datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile”.

Starea de insolvenţă se deosebeşte totodată de insolvabilitate, care se

caracterizează prin superioritatea elementelor pasivului debitorului faţă de cele ale activului
acestuia. Odată cu apariţia Legii nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi
mandatului ad-hoc a apărut un nou concept de „stare de dificultate” care şi el trebuie
diferenţiat de „starea de insolvenţă”. De lege lata, starea de dificultate se deosebeşte de starea
de insolvenţă prin aceea că titularul întreprinderii în dificultate face faţă sau este capabil să
facă faţă datoriilor exigibile. Din coroborarea definiţiei legale a întreprinderii în dificultate cu
explicaţia aceluiaşi concept oferită de legislaţia comunitară europeană în materie de ajutor de
stat, preluată în dreptul intern, reiese că starea de dificultate este caracterizată, în principal, de
pierderi, de scăderea cifrei de afaceri, de stocuri prea mari sau de supraproducţie, de datorii
mari şi de activ net în scădere. În plus, în accepţiunea legislaţiei privind ajutorul de stat,
întreprinderea în dificultate trebuie să fie în imposibilitate de a se redresa cu resursele proprii
sau cu fonduri furnizate de proprietari/acţionari şi pe termen scurt sau mediu să fie în pericol
de a ieşi din circuitul economic.

Debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligația corelativă de plată
a drepturilor de creanță fiscală, respectiv obligația de plată a impozitelor, taxelor,
contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat,
denumite creanțe fiscale principale, precum și a dobânzilor, penalităților de întârziere sau
majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.

Declararea insolvabilității debitorului este în competența organului fiscal. Mai

exact, pentru a recupera debitele fiscale restante, organul fiscal poate utiliza procedura
declarării insolvabilității, cu condiția îndeplinirii cerințelor legale, în acest sens impunându-se
a se verifica dacă veniturile sau bunurile urmăribile ale debitorului au o valoare mai mică
decât obligațiile fiscale de plată, ori dacă nu are venituri sau bunuri urmăribile.

În cazul in care obligația de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori

devin, in condițiile legii, următorii: moștenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului
debitor,cel care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile debitorului supus divizării,
fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz, persoana căreia i s-a stabilit răspunderea in
conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment, persoana care iși asumă obligația de
plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă
autentică, cu asigurarea unei garanții reale la nivelul obligației de plată, persoana juridică,
pentru obligațiile fiscale datorate de sediile secundare ale acesteia și alte persoane, în
condițiile legii.Aceste persoane, dacă sunt îndeplinite condițiile legii, răspund pentru
obligațiile debitorului declarat insolvabil. Așadar, chiar și în cadrul angajării răspunderii
solidare, obligația persoanei față de care s-a angajat o astfel de răspundere este de a plăti taxe,
impozite, contribuții și alte sume datorate bugetului de stat și respectiv a accesoriilor acestora
pe care le datora debitorul principal declarat insolvabil.

Starea de insolvabilitate fiscală este diferită de starea de insolvență. Astfel,este

necesară instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in
insolvență. Din acest punct de vedere, rezultă că procedura insolvenței constituie un ansamblu
de norme juridice care au drept obiectiv plata datoriilor de către debitor către creditorii săi,
respectiv persoana fizică sau juridică ce deține un drept de creanță asupra averii debitorului si
care a solicitat, în mod expres, instanței să îi fie înregistrată creanța în tabelul definitiv de
creanțe sau în tabelul definitiv consolidat de creanțe și care poate face dovada creanței sale
față de patrimoniul debitorului, inclusiv salariații debitorului, fără a depune personal
declarațiile de creanță.

În economia textului art. 1417. civ., cererea de stabilire a stării de

insolvabilitate poate fi adresată instanței numai de creditor, nu și de debitor și, în plus, este
vorba de o cerere menită a atrage sancțiunea decăderii din beneficiul termenului a debitorului
care a dispărut, a omis să plăteasca datorii scadente sau contra căruia s-a declanșat executarea
silită.

Pe baza dispozițiilor legale care stabilesc scopul, căile și mijloacele de realizare

a procedurii insolvenței, se definește insolvența ca fiind “un ansamblu de norme juridice, prin
care se urmăreste obținerea fondurilor bănești pentru plata datoriilor debitorului aflat în
insolvență fața de creditorii săi, în condițiile stabilite diferențiat pe categorii debitori, prin
reorganizarea judiciară bazată pe un plan de reorganizare sau prin faliment.”

În ințelesul acestei legi, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului

care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor
certe, lichide și exigibile, cu următoarele diferențieri: insolvența este prezumată ca fiind
vadită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de
creditor(prezumția este relativă) și,de asemenea,insolvența este iminentă atunci când se
dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile
bănești disponibile la data scadenței.

Aspectul definitoriu, care ţine de esenţa insolvenţei, indiferent de forma

acesteia, îl constituie lipsa fondurilor băneşti pentru plata datoriilor (certe, lichide şi)
exigibile. Sub acest aspect, nu există procedură fără insolvenţă şi nu există insolvenţă fără
insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor scadente. Insolvenţa este o
stare de fapt obiectivă, rezultând din opunerea, compararea cuantumului total al creanţelor
pretinse împotriva debitorului şi care îndeplinesc condiţiile legale, cu sumele de bani de care
dispune debitorul. Insuficienţa sau lipsa fondurilor băneşti poate fi totală sau parţială în raport
cu ceea ce trebuia plătit şi, în orice caz, fondurile deţinute nu acoperă integral suma debitelor
cumulate existente. În raport cu acest din urmă aspect legiuitorul a utilizat termenul
„insuficienţa” iar nu şi lipsa (totală) a disponibilităţilor, pentru că aceasta din urmă se
subînţelege (în ideea că dacă mai puţin e suficient pentru a produce un efect, atunci mai mult
va produce cu siguranţă acel efect). Fondurile băneşti avute în vedere pot fi toate felurile de
fonduri băneşti ale debitorului – sumele de bani din casierie, din conturile bancare, valori
mobiliare încasabile la vedere, împrumuturi (în sensul unei linii de credit sau altele similare)
şi efecte de comerţ etc. Ele trebuie să fie disponibile pentru plată şi să nu fie de provenienţă
ilicită, frauduloasă, sau cu efect ruinător (de exemplu, vânzarea mărfurilor în pierdere,
contractarea unui împrumut cu dobânzi exorbitante, emiterea de efecte de comerţ din simplă
„curtoazie”), altfel se va justifica deschiderea procedurii, pentru că plăţile pe această cale, din
astfel de fonduri,.Aspectele generale nu au efect de redresare ci de agravare, de degradare în
plus a situaţiei financiare a debitorului. Judecătorul sindic este îndreptăţit, în cazul în care sunt
indicii că ar fi necesar, să verifice în cadrul judecăţii provenienţa fondurilor băneşti utilizate
de debitor pentru a-şi asigura efectuarea unor plăţi regulate.

Pentru a deţine la momentul critic al scadenţei suficiente fonduri băneşti,

pentru a face faţă cu succes pretenţiei creditorilor de a stinge imediat creanţele băneşti
exigibile faţă de ei, debitorul trebuie să se abţină de la tendinţa firească de a rula aceste
fonduri şi să le blocheze el însuşi în contul bancar în vederea efectuării de plăţi către creditori.
Având în vedere acest aspect, pentru a se înlătura cerinţa paradoxală de
indisponibilizare a disponibilităţilor băneşti, care vine în contradicţie cu caracterul esenţial
dinamic al contului curent, teza evidenţiază necesitatea înlocuirii actualei definiţii a
insolvenţei cu o alta, în care să se renunţe la sintagma „fonduri băneşti disponibile” şi să se
extindă termenul de comparaţie la noţiunea de „active disponibile”, cuprinzând activele
imediat valorificabile: numerarul din casierie, creanţele exigibile pentru care există titluri
executorii, soldul creditor al contului bancar, rezervele de credit consimţite de bănci sub
forma facilităţilor de casierie şi a deschiderilor de credit, ca şi facilităţile consimţite de
furnizori sub forma rescadenţării şi reeşalonării plăţilor.

Dacă debitorul nu-şi poate îndeplini obligaţiile curente, contractul din care ele
decurg conferă creditorului anumite prerogative, cum ar fi dreptul de a sechestra sau de a
executa silit unele bunuri primite în garanţie sau acela de a cere deschiderea procedurii de
insolvenţă împotriva debitorului. Prin exercitarea acestor drepturi, creditorul dobândeşte o
poziţie de control. Chiar dacă nu sunt în mod necesar exercitate, aceste drepturi aparţin
creditorului, care se găseşte într-o situaţie mai avantajată în cazul (re)negocierilor cu debitorul
şi, posibil, şi cu alte persoane interesate cum ar fi salariaţii. Numai în cazul în care una sau
mai multe dintre părţile interesate nu acceptă negocierea şi îşi exercită dreptul de a cere
deschiderea procedurii insolvenţei, debitorul devine subiect al acesteia. O procedură a
insolvenţei este indispensabilă din perspectivă economicosocială pentru că are rolul de a
reduce costurile asociate procesului de negociere între conducerea şi creditorii debitorului
aflat în stare de insolvenţă. Obiectul negocierii este legat de controlul asupra activităţii şi
activelor debitorului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, de modalitatea în care valoarea
activelor va fi împărţită odată ce controlul este stabilit. Procedura insolvenţei poate fi
caracterizată ca o formă extremă de preluare a controlului debitorului de către creditori,
întrucât, odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, controlul societăţii este transferat de la
acţionari la creditori, care-l vor exercita prin intermediul „managerilor” procedurilor de
insolvenţă. Activitatea managerilor procedurilor de insolvenţă este controlată, sub raport
jurisdicţional, de judecătorul sindic, iar sub raport comercial, de comitetul creditorilor. Într-un
sens larg, însăşi deschiderea procedurii insolvenţei este o preluare ostilă, din moment ce
controlul se transferă de la acţionari la creditori.

Starea de insolvenţă poate implica şi alte manifestări exterioare patrimoniului

debitorului. Nu numai neplata la scadenţă poate fi manifestarea insolvenţei, aceasta din urmă
putând determina şi alte conduite: fuga celui aflat în stare de insolvenţă, închiderea
întreprinderii, greve, concedieri masive, întrebuinţarea de mijloace ruinătoare sau frauduloase,
precum şi neprezentarea debitorului în instanţă, neformularea unor apărări sau nedovedirea
acestora. Acestea pot, însă, constitui doar indicii în plus, dovezi în completare pentru reţinerea
stării de insolvenţă, în raport cu care încetarea plăţilor poate fi apreciată ca notorie, rezultând
din fapte neîndoielnice etc. La fel, în cazul cererii introductive formulate de către debitor, în
cazul nedepunerii unor acte, acestei situaţii i se poate atribui de către legiuitor valoare de
„recunoaştere” a stării de insolvenţă.

Spre deosebire de insolvenţă, insolvabilitatea nu beneficiază de o definiţie

legală, ea reprezentând un dezechilibru financiar al patrimoniului debitorului, în care valoarea
elementelor pasive depăşeşte valoarea elementelor active.

Insolvabilitatea este starea debitorului ale cărui venituri sau bunuri urmăribile

au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri
urmăribile.Dacă un debitor fiscal este declarat insolvabil,se procedează mai întâi la scoaterea
creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă separată. Executarea silită se
întrerupe, organele fiscale având obligaţia ca cel puţin o dată pe an să efectueze o investigaţie
asupra stării acestor contribuabili, care nu constituie acte de executare silită, iar în cazurile în
care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile, organele de executare
vor lua măsurile necesare de trecere din evidenţă separată în evidenţa curentă şi de executare
silită. Dacă la sfârşitul perioadei de prescripție nu se constată dobândirea unor bunuri sau
venituri urmăribile, organele de executare vor proceda la scăderea creanțelor fiscale din
evidența analitică pe plătitor. Scăderea se face și in cursul perioadei de prescripție în cazul
debitorilor, persoane fizice, decedați sau dispăruți, pentru care nu există moștenitori care au
acceptat succesiunea. Suntem, deci, în prezența unei liberări de datorie fiscală care privește
toate datoriile la fisc ale contribuabilului. În mod evident, pentru aceleași rațiuni, ar trebui
aplicată, prin analogie, aceeași soluție și celorlalte datorii. Și această insolvabilitate de factură
specială poate fi constatată, cu efect erga omnes sau contestată într-o executare silită, după
disctincțiile și procedura de mai sus.

Un alt element de deosebire, constă în faptul că valoarea-prag a creanţei, este

pertinentă numai la deschiderea procedurii insolvenţei, nu şi pentru înscrierea la masa credală.
Astfel, art. 3, pct. 12 prevede că valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru
a putea fi introdusă cererea creditorului. Aceasta este de 45.000 lei, iar pentru salariaţi este de
6 salarii medii brute pe economie/pe salariat. În ipoteza mai multor cereri de deschidere a
procedurii insolvenţei, venite din partea creditorilor, valoarea-prag va fi raportată la valoarea
însumată a creanţelor tuturor creditorilor care au formulat cereri. Pentru înscrierea la masa
credală, o astfel de cotă minimă nu este stipulată, putând cere înscrierea creditorii cu creanţe
împotriva debitorului, de orice valoare, constatate sau nu printr-un înscris, sub condiţie sau
nescadente, chirografare sau garantate.

Pe lângă insolvabilitate, insolvenţa trebuie delimitată şi de procedura

insolvenţei, definită în doctrină ca fiind un ansamblu de norme juridice prin care se urmăreşte
obţinerea fondurilor băneşti pentru plata datoriilor debitorului aflat în insolvenţă faţă de
creditorii săi, în condiţiile stabilite diferenţiat pe categorii de debitori, prin reorganizare
judiciară bazată pe un plan de reorganizare sau prin faliment. Prezentarea evoluţiei istorice a
instituţiei falimentului atât pe plan naţional cât şi internaţional, reliefând schimbările survenite
în rolul debitorului în procedură este menită a determina o mai bună înţelegere a reglementării
actuale a procedurii de insolvenţă şi a legitima concluziile legate de statutul debitorului în
procedură. Eşecul sau imposibilitatea aplicării procedurilor de prevenţie poate netezi calea
către faliment, consecinţă indezirabilă atât pentru debitor, cât şi pentru creditori. Legea
trebuie, prin urmare, să încurajeze debitorii să iniţieze o procedură de insolvenţă dacă se poate
prevedea, în mod rezonabil, că aceştia nu mai pot să-şi achite debitele. Debitorii care
acţionează astfel ar putea beneficia de facilităţi (mai puţine penalităţi, o rezolvare mai facilă a
disputelor cu creditorii, permisiunea depunerii unui plan de reorganizare etc), ca mod de
încurajare a unei acţiuni timpurii. Se poate observa, că Legea insolvenţei permite debitorului
să propună un plan de reorganizare numai în cazul în care a recunoscut în mod onest că se află
în stare de insolvenţă, debitorul neonest sau cel care a contestat că s-ar fi aflat în stare de
insolvenţă fiind sancţionat cu falimentul.

Prin urmare, în timp ce insolvenţa reprezintă o stare, procedura insolvenţei

constituie fie un remediu al debitorului, în cazul reorganizării judiciare, întrucât debitorul îşi
păstrează existenţa, fie o executare silită, în cazul falimentului, ducând la încetarea existenţei
debitorului în urma lichidării averii acestuia. Procedura insolvenţei, având ca scop stingerea
creanţelor certe, lichide şi exigibile, are o istorie îndelungată, nefiind o creaţie a epocii
moderne. De-a lungul timpului, schimbarea mentalităţii sociale şi abordarea diferită a
fenomenului economic au influenţat şi regimul juridic al insolvenţei. Cu toate acestea, se
poate decela o trăsătură care s-a perpetuat în timp. Indiferent de politica legislativă a vremii,
legislaţia insolvenţei a fost nevoită întotdeauna să concilieze interesele debitorului cu cele ale
creditorilor. Atunci când s-a obţinut un echilibru acesta a fost unul precar, evoluţia generală
fiind de la protejarea excesivă a creditorilor la încercarea obstinată de a salva prin toate
mijloacele activitatea debitorului.

Procedura insolvenţei este o procedură specială de executare silită, motiv

pentru care aplicarea ei presupune preexistenţa unor raporturi obligaţionale valabile între
debitor şi creditori. De esenţa desfăşurării unei activităţi economice stabile şi profitabile este
principiul conform căruia toţi comercianţii care şi-au asumat obligaţii participând la raporturi
juridice sunt ţinuţi să şi le execute la scadenţă. Creditul comercial reciproc este de natura
operaţiunilor comerciale, astfel încât neexecutarea unei obligaţii prejudiciază nu numai pe
creditorul respectivei obligaţii, ci şi pe partenerii comerciali ai acestuia din urmă. Angrenarea
unui comerciant în relaţii complexe şi continue cu diverşi furnizori, pe de o parte, şi cu clienţii
pe de altă parte, este permisă de buna funcţionare a mecanismului de încasări şi plăţi dintre
aceştia.

În conformitate cu informaţiile prezentate în rândurile de mai sus, putem

diferenţia cu uşurinţă insolvenţa, ca stare ce afectează patrimoniul debitorului, caracterizată
prin imposibilitatea debitorului de a plăti datoriile scadente din lipsa de lichidităţi, de
insolvabilitate, ca excedent al pasivului faţă de activ ce caracterizează patrimoniul debitorului
aflat într-un dezechilibru financiar.Astfel, este posibil ca valoarea elementelor active să o
depăşească pe cea a elementelor pasive şi, cu toate acestea, debitorul să fie în imposibilitate
de plată din cauza absenţei sumelor de bani necesare plăţii datoriilor. În această ipoteză,
 aplicarea procedurii insolvenţei este pe deplin justificată, întrucât raportul dintre pasivul şi
activul patrimonial nu interesează în materia procedurii insolvenţei.

În concluzie, insolvenţa este concomitent condiţia esenţială a declanşării

procedurii insolvenţei şi a starii patrimoniale a debitorului ce îl împiedică să achite creanţele
scadente din lipsă de lichidităţi, în timp ce insolvabilitatea este acel dezechilibru financiar al
patrimoniului debitorului, în care valoarea elementelor pasive excede valorii elementelor
active.

Bibliografie:

i. St. D. Cărpenaru, „Tratat de drept comercial roman”, Ed. Universul Juridic, 2012;

ii. V. Nemeş, „Drept comercial”, Ed. Hamangiu,2012;

iii. Noul Cod al insolventei-Note, corelatii, explicatii, Ed.C.H. Beck,2015;

iv. I.Didea , „Drept comercial”, Ed. Universul Juridic,2015.